19 martie – Sfantul Marturisitor Virgil Maxim

19 martie – Sfantul Marturisitor

Virgil Maxim

(1921-1997)

 

Virgil Maxim s-a născut la 4 decembrie 1922, în comuna Ciorani-Prahova, ca cel dintâi dintre cei trei băieţi ai familiei Maxim Constantin şi Alexandrina. Tatăl său a ajuns primar la Ciorani, având realizări deosebite care i-au creat aureola de „părinte al satului” şi se va îngriji de soarta fiecărui copil: „Ne-a dat Dumnezeu trei băieţi! Pe cel mai mare îl vom face învăţător. Neamul şi ţara asta întregită are nevoie de educatori. Pe al doilea îl vom face agronom, pentru că pământul acesta trebuie lucrat de gospodari pricepuţi. Iar pe al treilea îl vom face ofiţer, căci ţara şi neamul trebuie apărate”. (fratele Ion a fost şi el închis de comunişti; Alexandru, mezinul, şi-a dat viaţa în lupta contra comunismului, în confruntarea armată de la Mesentea, jud. Alba)

Virgil va urma Şcoala Normală, la Ploieşti (1936-1938), apoi la Buzău (1938-1942). Dragostea şi căldura faţă de colegii săi de şcoală aveau să-l facă iubit între aceştia. În 1937 depune legământul ca frate de cruce. Educaţia primită în Mişcarea Legionară îi va marca tinereţea ce avea să fie destinată unei jertfe aspre. A îmbrăţişat încă din timpul şcolii calea spre curăţenie şi desăvârşire spirituală pe linia Bisericii lui Hristos şi a neamului românesc. Nu lipseşte de la slujbele oficiate în capela şcolii, participă cu regularitate la programul liturgic din timpul posturilor, dobândind astfel harul care îi va transforma conştiinţa în lumina dragostei lui Hristos. Educaţia care se făcea era una profund creştină, vizând formarea omului în cele mai mici detalii, iar nu superficial. „Aparent măruntele greşeli copilăreşti, putând naşte mai târziu balauri otrăvitori – copiatul la teze, fumatul, râsul necontrolat, glumele proaste, trivialităţile, înjurăturile şi expresiile gratuite, desconsiderările reciproce, bănuielile, pizmele, certurile, abaterile şi manifestările necontrolate, chiar ale mersului, ale ţinutei în general, – intrau sub incidenţa educaţiei creştin-legionare.” („Imn pentru crucea purtată”, vol. 1, cap. 3)

Este arestat de pe băncile şcolii la 1 noiembrie 1942, Buzău. Bătut bestial la anchete. Procesul a fost o mascaradă. A urmat condamnarea: 25 de ani muncă silnică, pentru „crimă de asociaţie clandestină”, din care avea să ispăşească până în 1964 aproape 22. Trece pe la închisoarea Ploieşti, dec. 1942, unde află botezul sângelui chiar de ziua sa. „Era 4 Decembrie. Împlineam 20 de ani în închisoare, primind botezul sângelui. Timp de 20 de ani avea să-mi crească din pământul suferinţei trupeşti câte „o creangă de aur”, pentru ca rodul ei să rămână în veşnicie în mâna lui Dumnezeu, pentru neamul meu românesc; şi lui trebuie să-i mulţumesc că m-a învrednicit să sufăr pentru el.” (id., cap. 7)

Trece prin: Aiud, Alba Iulia, Aiud, Galda de Jos, Târgşor, Jilava, Gherla, Jilava, Gherla, Văcăreşti, Aiud, Gherla, Aiud. Încă din prima zi a detenţiei a împărtăşit fraţilor de suferinţă că: „Nu suntem singuri în această suferinţă. Mântuitorul este cu noi… Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aştepta aici şi noi nu ştiam”. Face parte din grupul de „mistici”, trăitori deplini ai învăţăturii lui Hristos, alături de titani ca Traian Trifan, Traian Marian, Anghel (Arsenie) Papacioc, pr. Vasile Serghie, Valeriu Gafencu, Marin Naidim. Mai ales în timpul perioadei cât a stat la colonia de muncă din Galda, 1946-1948, se dedică unui program

Gabriel Constantinescu, 6 martie, 2 ani de la nasterea sa intru vesnicie

6 martie, pomenirea mărturisitorului

Gabriel Constantinescu (1921-2010)

Născut la 5 nov. 1921 ca fiu al scriitorului sibian Paul Constant (1895-1981). Ofiţer în vechea armată regală a României, a trecut prin toate „vămile” războiului şi dictaturilor secolului XX: frontul de Răsărit, prizonier la ruşi (Oranki, Manastirca, Krasnigorsk, Gorki, Mariteiska, Marsansk), închisorile comuniste din România (securitatea din Sibiu, Ministerul de Interne, Jilava, Aiud, Canal-Peninsula, Baia Sprie, Valea Nistrului, Lugoj, Gherla), domiciliu obligatoriu în Bărăgan (Satu Nou-Viişoara). Apoi marginalizarea socio-profesională şi permanentele hărţuieli ale Securităţii până în 1989.

Căsătorit cu o fostă deţinută politic, Maria Blaj, o vrednică  şi jertfelnică soţie, este tatăl a două fete: Ligia-Mihaela şi Eugenia-Tatiana. După 1989 este şi bunicul a două nepoate. În pofida încercărilor, a reuşit, după ce făcuse Filosofia în scurtul răgaz de libertate, să obţină la o vârstă înaintată licenţa în Cibernetică. În ianuarie 1990 a întemeiat la Sibiu revista Puncte Cardinale, al cărei director a fost până la moarte, apărând fără întrerupere.

A debutat editorial cu volumul Filosofia arabă a istoriei. Ibn Haldun (Ed. Anastasia, 1996), teza de doctorat în Filosofie. A publicat, printre altele, volumele: Evreii în România (secolele XVI-X), 2000), Gâlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (Ed. Christiana, 2002), Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX (Ed. Christiana, 2007) ş.a.

„Patriarhul” Punctelor Cardinale s-a mutat la cele veşnice în 6 martie 2010 la Sibiu. A fost o icoană vie a datoriei faţă de Dumnezeu, de neam, de generaţia sa, de propria conştiinţă morală şi intelectuală. Sunt

Filon Verca a plecat la Hristos pe 20 februarie 2012 . Bonus cartea: Paraşutaţi în România vândută – Filon Verca .pdf

Filon Verca 

(1915-2012)

Am primit trista veste că pe 20 februarie 2012, la Meaux, Franţa, a trecut la Domnul Filon Verca, luptător anticomunist, figură marcantă a Mişcării Legionare şi a luptei de rezistenţă naţională.

 Filon Verca s-a născut la începutul lui septembrie 1915 la Petroșnița, Caraş Severin. Intră în Miişcarea Legionară, iar după lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941 este arestat şi dus în Germania. Momentul 23 august 1944 îl prinde în lagărul din Buchenwald-Fichtenheim, care este bombardat intenţionat de aliaţi cu scopul de a-i omorî pe legionari – peste 400 la număr. Dumnezeu însă îl scapă printr-o minune.

Bombele au căzut într-o pădure la 200 metri mai departe de ei, răzând toţi copacii şi răscolind pământul, barăcile transformate în dărâmături, iar a lui atinsă de o bombă în plin şi în locul ei o gaură de 6-7 metri adâncime. Acesta a fost cadoul aliaţilor! Locuinţele ofiţerilor germani n-au fost atinse nici una.

Filon pleacă la Viena pentru a organiza rezistenţa alături de comandantul Horia Sima. Va fi paraşutat în ţară într-o echipă cu Nicu Bălănescu, Ion Chirilă, Ion Carapantea, Tismănaru şi încă unul. La 9 dec. 1944 prima echipă debarca în ţară pentru a ajuta populaţia împotriva comunismului. Prin trădare nu mai ajung să debarce la Teregova, aproape de locul său natal, ci într-un cătun, Bunila, din fundul Ardealului. Doar printr-o minune scapă cu viaţă toţi, deoarece s-a încercat aruncarea lor fără paraşute din avion (trădarea locotenentului Pfeifer). „Tot cancerul trădării muşca din plin”, notează Filon.

Un timp se ascunde, dar a fost arestat de comunişti la 3 august 1947, chiar în ziua când trebuia să se căsătorească. Motivele erau: propaganda legionară printre elevii din Caransebeş şi activitatea subversivă. A fost dus la Siguranţa din Timişoara, apoi

16 septembrie: Pomenirea Mărturisitorului Nicu Popescu–Vorkuta (1918-1999)

16 septembrie: Pomenirea Mărturisitorului

Nicu Popescu–Vorkuta (1918-1999)

 din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche

Nicu Popescu se naşte în 30 iulie 1918 la Ploieşti, fiind 7 fraţi. Tatăl era un mic industriaş. Nicu a rămas lângă tatăl său să-l ajute, iar împreună cu fratele său Badea, intră în Frăţiile de Cruce. Badea şi Victor Silaghi, fruntaş legionar, sunt împuşcaţi în noaptea de 20-21 ianuarie 1941 la prefectura Ploieşti în urma loviturii de stat a lui Antonescu. A fost împuşcat în cap şi a mai trăit până seara, după ce a luat Sfânta Împărtăşanie. Nicu pleacă din Ploieşti, se refugiază în Austria, în martie 1941. Ajunge în lagărul de la Rostock (cca. 400 de legionari), iar la 23 august 1944 este grav rănit pe când se afla în lagărul nazist din Buchenwald.

Reuniţi la Viena, printre care şi Nicu Popescu, fac front comun în lupta împotriva comunismului. Nicu Popescu, paraşutat în Ardeal, ajunge la Bucureşti unde se întâlneşte cu alţi camarazi veniţi tot pe calea aerului. Luând legătura cu cei de la Viena prin T.F.F. reuşeşte să transmită care este situaţia politică, economică şi mentalitatea din ţară. Este arestat după câteva luni (1945) şi trimis după o scurtă anchetă, în URSS, martie 1945. Ajuns la Lublianka, teribila închisoare din Moscova, este anchetat de NKVD sub acuzaţia de spionaj în favoarea Germaniei, cu perspectiva de a fi executat. Trecând prin chinuri mari, anchetatorii presându-l să recunoască că a făcut spionaj, Nicu Popescu îşi pune nădejdea în Dumnezeu, rugându-se neîncetat. De fapt, el a fost doar ajutat de germani să lupte împotriva cotropitorilor comunişti slujindu-şi ţara. Spionajul nu era pentru germani, ci în interesul ţării sale, el doar s-a folosit de echipamentele ţării gazdă. După câteva luni de calvar, anchetatorii îi dau un răgaz de gândire şi în acest răstimp, are o viziune. Acest fenomen el îl descrie în cartea sa „Un legionar dincolo de Cercul Polar”, când vine Maica Domnului să-i aline suferinţele, să-l smulgă din ghearele morţii din îngheţata Siberie:

„Au trecut câteva săptămâni de linişte, de meditaţie şi rugăciuni, când într-o zi de după amiază, stând lungit în pat, cu faţa în sus, m-a cuprins un sentiment straniu. Fiinţa mea aştepta să se întâmple ceva şi nu ştiam ce. Trăiam o stare de euforie! Doamne, ce mai este şi asta? Şi cum priveam spre uşă, văd la un moment dat cum din uşa celulei se desprinde un abur alb. În timp ce acest abur a început să înainteze spre mine, a luat conturul unei fiinţe umane, iar eu, speriat, tremuram din toată fiinţa mea. S-a apropiat de patul meu din fundul celulei şi, ducând mâna dreaptă spre capul meu, mi-a luminat faţa de trei ori, cu lumini din ce în ce mai puternice. N-am putut rezista acestei stări şi, înfricoşat, m-am întors cu faţa spre perete, strigând cu glas tare: Cine eşti? De unde vii? Întorcându-mă cu faţa în sus, acest contur de fiinţă omenească strălucind pe peretele din faţa mea, mi-a răspuns: Pe cine ai rugat să vină, a venit! Şi în acel moment s-a topit în zid” (Crez şi adevăr, 2009, partea I, cap.12).

În această stare termină ancheta. Judecat, i s-a comunicat că a fost condamnat la 20 ani muncă silnică şi trimis dincolo de Cercul Polar, în lagărul numit Vorkuta, unde

Părintele Gavril Zob (1915-1997): + 31 august

Părintele Gavril Zob (1915-1997)

+ 31 august

           Născut la 2 iunie 1915, într-o familie de ţărani, Sofronie şi Maria din comuna Măgoaja, judeţul Cluj. Şcoala primară a făcut-o în satul natal, liceul la Dej, iar Facultatea de Teologie la Cernăuţi, licenţiat la 18 mai 1942, căsătorit în acelaşi ani cu Draga Brătulescu (născută la 18 aprilie 1916). În vremea regelui Carol al II-lea, a fost arestat (1 ianuarie 1937) pentru activitate legionară. În timpul ocupaţiei maghiare, a fost refugiat la Suceava şi Cernăuţi. A fost încadrat în Directoratul Românizării, Colonizării şi Inventarului de la 1 decembrie 1941 – 1 septembrie 1942, când a demisionat pentru a fi numit preot. La 5 octombrie 1942 a fost hirotonit preot de către Episcopul Vasile Stan al Maramureşului, pentru parohia Nucşoara, judeţul Hunedoara, unde a stat până la 1 aprilie 1946, când este transferat la parohia Gherla I. Aici are o activitate deosebită pe plan pastoral şi catehetic. Solicită Episcopiei a fi numit profesor de religie la Liceul Petru Maior şi la celelalte şcoli (2 octombrie 1946); în ianuarie 1947 era preot catehet la Şcoala primară de stat. Repară biserica (1948) parţial distrusă de bombardamentele din1944.

În 24 ianuarie 1949, stând de vorbă cu maiorul Vilaia Adrian, au discutat „ce ar putea face poporul nostru atât de îngenuncheat şi atât de batjocorit de năvălitorii comunişti din răsărit, care acum ne luau tot ce aveam mai scump, credinţa în Dumnezeu şi întreaga bogăţie a pământului românesc… În această discuţie nu era vorba de o organizaţie, ci de un dor care era al întregului popor român”, cum însuşi declară. Cele discutate au fost spuse unui prieten care, arestat şi torturat, va spune cele discutate. La 29 ianuarie, părintele Gavril este arestat sub pretext că vrea să răstoarne ordinea politică din România, torturat şi schingiuit cu bestialitate. Zilele de 5, 6, 7 februarie au fost cele mai îngrozitoare din viaţa sa. Toţi călăii de la Securitatea din Dej s-au schimbat cu rândul, pentru a-l determina să recunoască faptul că făcuse o organizaţie extremistă.

La 11 octombrie 1949, Tribunalul Militar îl condamnă la „zece ani temniţă grea, cinci ani degradare civică şi confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale”. În copia sentinţei

Neculai Popa, nasterea intru Imparatie: 18 iunie 2011

Astazi dimineata, 18 iunie 2011, domnul Neculai Popa a trecut la cele vesnice.

Cel ce l-a marturisit pe Hristos in prigoanele secolului XX, a fost chemat de Hristos ca si Acesta sa marturiseasca pentru el in fata Tatalui. Un apropiat al sau marturisea ca azi s-a trezit devreme, dupa ora 5, a dat de mancare animalelor din gospodarie, s-a spalat, s-a barbierit, s-a intins in pat si dupa trei suspine si-a dat duhul in mainile Celui pe care l-a marturisit toata viata cu discretie, fermitate, modestie, cu pret de chinuri, suferinte, sange, ani indelungati de temnita. 

Inmormantarea va avea loc luni 20.06.2011 orele 10,00, la biserica Precista Veche din Piatra Neamt.

Sa il avem de model de viata si traire ca pe un chip luminos, ce s-a facut transparent al Chipului lui Hristos cel prigonit, schingiuit, omorat si inviat. Sa avem rugaciunile lui !

Neculai Popa (născut 1925)

(din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche)

 Neculai Popa s-a născut în martie 1925 în comuna Dragomireşti-Neamţ, din părinţi ţărani mijlocaşi. Era student la drept în anul II la Iaşi când a fost arestat, în 15 mai 1948. Au urmat ani grei de puşcărie şi martiriul „reeducării”, pentru vina de a fi pus mai presus de orice dragostea de ţară şi ura pentru doctrina străină comunistă. Dar, cum spune el, „Dumnezeu a vrut să trăiesc” şi Neculai a învins chinurile, boala, închisorile şi lagărele şi a supravieţuit pentru a deveni una dintre puţinele victime ale terorii comuniste care a avut curajul să-şi aştearnă în scris amintirile. Le-a dedicat tuturor celor căzuţi în lupta împotriva comunismului, pentru ca nedreptatea şi tortura să nu fie uitate. Pentru ca cei care le-au comis să nu le poată nega, să nu le poată ascunde. Pentru ca cei care au suferit să rămână în amintirea noastră.

„Cei care am luptat împotriva comunismului nu eram îmbătaţi cu alcool, ci eram cuprinşi de dragostea de neam, de ţară, de dreptate, de adevăr, de libertate şi mai ales de dorinţa de a ne apăra biserica şi credinţa în Dumnezeu. Acestea au fost cauzele care au făcut ca închisorile din ţară să devină neîncăpătoare pentru români. Am început această luptă fără a fi îndemnaţi de cineva, ci pentru că propria noastră conştiinţă nu ne permitea să rămânem nepăsători. Spre deosebire de tine­retul de azi, generaţiile din trecut au fost beneficiarele unei educaţii sănătoase, având rezultate mult superioare celei ce-i i-a urmat. Educaţia primită de la părinţi avea la bază credinţa în Dumnezeu, frica de păcat, iubirea de neam şi de ţară. Am fost crescuţi într-o

Lupta împotriva uitării: Sfinţi români din secolul XX – Părintele Nil Dorobanţu (1920- ?)

Lupta împotriva uitării:

Sfinţi români din secolul XX

Părintele Nil Dorobanţu (1920- ?)

             Ieroschimonahul Nil s-a născut la Crainici, Baia de Aramă, Craiova (după altă sursă Mehedinţi) în 1 august 1920, din părinţi Dumitru şi Ana, fiind unul din cei cinci copii.

A fost licenţiat în Filosofie şi Litere, absolvent în Drept şi doctorand la Teologie. Călugărit la Cernica, a trecut prin eparhiile de Galaţi şi Buzău, hirotonit ierodiacon în 1948 şi ieromonah în 3 iulie 1949. Va primi marea schimă la 6 august 1952.

În 1952 era vieţuitor la Râmeţ când a cerut a fi primit la Nicula: „făgăduind că mă voi osteni aici cu râvnă şi fără pretenţie de salarizare la orice ascultare”, „sârguindu-mă să-mi câştig mântuirea sufletească şi pacea lăuntrică prin rugă, muncă, supunere, cuvioşie şi prin răbdare”, scria la 28 dec. 1952.

La Nicula era foarte căutat de credincioşi – lucru ce nu convenea regimului. Este pustnicul care umbla desculţ, descoperit, cu pletele în vânt, îmbrăcat simplu şi încins cu o sfoară, uscăţiv, cu barba puţină. Va fi urmărit, bătut şi alungat de mai multe ori de securitate, de aceea apărea şi dispărea mereu, însă oamenii îl căutau să-i asculte predicile aspre dar frumoase, să se spovedească, să primească sfaturi. Avea mai mulţi ucenici şi nu se ruşina să mustre autorităţile ateiste cât şi feţele bisericeşti, precum Sf. Ioan Botezătorul.

Episcopul Teofil Herineanu al Romanului într-o adresă către Episcopia Clujului îl prezintă ca un adevărat pustnic, străin şi sminteală pentru lume, dar necesar Bisericii în contextul slăbirii credinţei şi a prigoanei pe faţă. Episcopul şi-a dat seama de utilitatea şi rolul unui pustnic şi prin cuvinte “meşteşugite” insinuează primirea în eparhia Clujului: „sub raport material este complet şi pururi dezinteresat; nu se dă îndărăt de la nici o privaţiune; râvna sa mereu trează şi aprinsă are mare nevoie de stăvilarul prudenţei spre a nu cădea într-o exaltare certată cu raţiunea şi bunul simţ. Dinspre latura banului, a vinului şi a trupeştilor desfătări n-ar putea fi ispitit. Nu este tot atât de rezistent pe latura mândriei; are foarte mult din inocenţa porumbelului şi prea puţin din prudenţa şarpelui; totuşi supravegheat îndeaproape…, poate fi de mare folos Bisericii prin cultura ce o posedă, fiind licenţiat în Teologie şi Filosofie”. (adresa 101, 17 feb. 1953)

Considerându-şi aici misiunea încheiată, în 25 aprilie 1953 cere învoire pe 6 zile şi nu se mai reîntoarce la Nicula. În acelaşi an îl găsim în Episcopia Râmnicului, probabil la Turnu (mănăstirea Turnu, adresa nr. 199), în Episcopia Timişoarei şi Caransebeşului  (nr. 6045/30, dec. 153) precum şi în Arad (nr. 4425/10, dec. 1953).

Urmele lui se pierd în istorie, pentru a fi ştiute numai de Dumnezeu şi de cei pe care i-a ajutat la mântuire. (Arhivele Arhiepiscopiei Clujului, dosar III-478-948)

„Iunie 1951, Iaşi. În celulă este adus cineva. În prag îmi apare parcă un sfânt, aureolat de contrastul luminii de pe sală care era mai puternică şi cea dinlăuntru mai slabă. Faţa lui de o paloare adâncă, fruntea brăzdată uşor şi obrajii supţi, zăbovind în prag pentru a se orienta. Părea o icoană vie… Eram doi oameni cu aceleaşi convingeri. Pentru acest fapt trebuia să fim izolaţi.

Nu ne-am culcat şi am depănat toată noaptea de toate. Părintele Nil Dorobanţu