Guvernul Judas Priest
RAPORTUL ORBULUI XL
articol de Mugur Vasiliu - AXA
Seara, ceva mai târziu, mi-a telefonat un fost coleg de liceu. Face parte din categoria prietenilor mie foarte dragi, care mai sună din când în când, şi, de obicei, seara târziu, să mă întrebe de sănătate şi, desigur, „ce mai e pe-acolo, pe la voi, prin Bucureşti?” Când i-am văzut numărul, am avut un moment de ezitare – parcă n-aş fi avut chef de întrebarea a doua (cel puţin!), unde mai pui că nici eu nu ştiam „ce mai e pe-acolo, pe la voi, prin Bucureşti”, adică pe-aici. De obicei, astfel de convorbiri au un curs aproape stereotip: „ce mai faci, eu bine, m-am întâlnit cu X, şi face bine, tot în Canada, da, nu sau poate tu crezi, avea o maşină de n-ai văzut… ăştia s-au pus pe noi să ne omoare, sunt nebuni… ce mai e pe-acolo, pe la voi, prin Bucureşti?…ce mai ştii despre etcetc… cum, tu nici n-ai auzit, da, bine că eu stau la Bacău şi te informez pe tine…” Şi, în cele din urmă: „Să trăieşti, să fii sănătos, tu şi familia ta, chiar că nu te-am întrebat, sunt bine nu?… Doamne ajută-i pe români şi pe noi că suntem dintre ei!”.
Am răspuns însă şi nu mică mi-a fost mirarea când l-am auzit: „Ce zici, bătrâne? În sfârşit, avem şi noi guvernu nostru. Ne-a venit şi nouă apă la moară…”. Am amuţit. El a continuat – de data asta, să strige, ca şi cum eu nu l-aş fi auzit, fiindcă ar fi vorbit prea încet: „Alo, hei! E guvernu nostru, m-auzi? Şi era previzibil că la un moment dat va veni în frunte… Ce crezi?”. Mi-am revenit: „Eu cred că ori ai înnebunit, ori eşti la un chef, te-ai afumat şi ai greşit numărul”. „Ha, ha, ha – s-a auzit foarte tare în telefonul meu. Sigur că eşti Mugur, şi sigur că ştiu cine eşti, m-auzi? N-am înnebunit şi nici nu sunt cherchelit. Da, tu nu-ţi mai aduci aminte? În liceu? Eu ce muzică ascultam?”. M-a încurcat: „Nu mai ştiu… iartă-mă, sunt cam obosit… dar nu văd ce legătură e între muzica pe care o ascultai tu în liceu şi la ce spui tu „guvernu nostru?”. „De fapt – şi aici a devenit, dintr-o dată, solemn – e vorba despre guvernu meu, că tu ascultai altă muzică.”. Din locul în care vorbea se auzeau mai multe râsete. M-am predat: „Nu ştiu, nu mai ştiu.”. „Ei, bine, îţi spun tot eu: eu ascultam Judas Priests. Şi, iată-ne; şi iată-i: Guvernul Judas Priests” şi a început să râdă în hohote. Am mimat, la rândul meu, râsul, pentru 
că nu era nimic de râs. Fiindcă, deşi începând cu primul guvern de după lovitura de stat – anume guvernul Neulander (cu numele de scenă Petre Roman) – şi până astăzi, guvernele au avut, în mod progesiv tot mai mulţi străini de poporul român, pe care s-au străduit să ajungă să-l conducă, este pentru prima dată, când acest lucru reuşeşte. Este atât de grav, încât ar fi normal, la schimbarea preşedintelui să îl aşteptăm sau chiar să ni-l dorim, ca preşedinte al României, pe Simon Peres – să fie preşedinte la două state deodată, fiindcă România mai are foarte puţin şi se iudaizează, la modul propriu. A apărut pericolul de a deveni, noi înşine, străini de năzuinţele noastre, de povestea noastră, de credinţa românilor – străini de Hristos.
Promisesem să fac un raport despre situaţia politică actuală – despre înţelesurile acestei stări -, despre starea naţiunii, în ultima perioadă – de la din nou închipuita schimbare -, în foarte puţine cuvinte (mai mult…)
