Ovidiu Hurduzeu: Ceea ce, întru Adevăr, contează

Ceea ce, întru Adevăr, contează

de Ovidiu Hurduzeu

Pentru a ieşi din criza actuală este nevoie să distrugem, unul câte unul, idolii şi tabuurile lumii contemporane. Astăzi nu ne mai închinăm la copaci – deşi ecologiştii radicali au regresat către animismul tribal – ci la fantasmele unei lumi artificiale, de la idolii consumismului la cei ai sclaviei corporatiste. Am sacralizat secularismul, confortul, tehnologia, virtualul şi abstractul. Pe toate canalele ni se tot vorbeşte de raţiune, responsabilitate, tehnologie, eficienţă, „spirit ştiinţific“ pentru a se ascunde faptul că trăim într-un univers absurd, un Matrix satanic unde la tot pasul ne lăsăm vrăjiţi de noi şi noi demoni. Pe 3 mai 1961, Hruşciov îl avertiza pe Abdel Nasser: „Cu toata seriozitatea, vreau să-ţi spun: comunismul este sacru“. O frază pe care a repetat-o în diferite ocazii. Brejnev declara pe 28 octombrie, 1971: „Pentru un comunist sovietic tot ceea ce este legat de viaţa, activitatea şi numele lui Lenin este sacru“. Tot sacru este şi capitalismul pentru un ideolog al neoconservatorismului precum Michael Novak; marea corporaţie, consideră Novak, ar trebui privită într-o lumină teologică întrucât ea reprezintă „vocaţia sobornicească în activitatea economică“ iar „în cadrul lumii seculare, este cea mai apropiată de biserică“. Nu mai amintim „technozele“ care sacralizează spaţiul virtual, gadgeturile idolatrizate din viaţa de zi cu zi, aparenţele impuse cu evidenţa adevărului din gândirea şi stilul de viaţă ale omului modern.
Dacă lumea idolatră în care trăim ar fi rece, pur tehnică, exterioară nouă, ar fi uşor de învins. Din păcate, cartea de credit, computerul, automobilul, telefonul mobil, mall-ul, „cariera profesională“, reţeaua de socializare, „creşterea PIB-ului“ nu sunt instrumente neutre cu valoare utilitară, ci idoli. Mii şi mii, uniţi într-un angrenaj socio-economic şi cultural. O treime idolatră, „Bani, Tehnologie, Confort“ domină relaţiile interpersonale păstorite odinioară de Biserica lui Iisus. Ca orice idol, triada demonică îşi arogă o realitate de sine stătătoare, o valoare intrinsecă şi mai ales o putere autonomă. Şi pretinde a fi ceea ce nu este.
Românul de astăzi,

Ovidiu HURDUZEU – Soluţia ortodoxă la criză: restaurarea oikonomiei

Soluţia ortodoxă la criză: restaurarea oikonomiei

de Ovidiu Hurduzeu
Înainte de a ne da cu părerea în materie de „economie“, ar trebui să înţelegem care este, de fapt, esenţa ei. În acest scop, invit cititorul să ne întoarcem la Aristotel şi la distincţia pe care filozoful grec o face între oikonomia şi khrematisike. Oikonomia se referă la „gospodărie“, la „legea casei“: oikos (casă, cămin) + nomos (lege, rânduială). În viziunea lui Aristotel, oikonomia este „ştiinţa sau arta (techne – nota mea) producerii, distribuirii şi păstrării valorilor de uz concret ale căminului şi comunităţii pe o perioadă mai îndelungată. Crematistica este arta acumulării maxime de către indivizi a valorii de schimb abstracte sub forma banilor, într-un timp scurt“¹ .
Altfel spus, oikonomia este administrarea casei şi a căminului, o rânduială „naturală“ întrucât satisface necesităţi reale; domeniul ei este valoarea de folosinţă. Crematistica se bazează pe „nenaturala“ valoare de schimb, fiind arta de a produce resurse (bogăţie) folosind banii în chip de metron universal. Există două forme de crematistică. Cea „bună“ se subordonează oikonomiei şi acţionează în folosul ei; chremata (bogăţie) este un mijloc, şi nu un scop în sine, „bogăţia“ denotând lucruri cu valoare de folosinţă pentru individ şi chiar şi în sistemul de schimb. De pildă, o crematistică „naturală“ este trocul, în care schimbul urmăreşte satisfacerea unor nevoi „naturale“, „fireşti“, „primare“² .
Dacă devine o „tehnică de îmbogăţire“ în sensul că „bogăţiile şi proprietatea nu mai au limite“, crematistica se situează în afara oikonomiei. Cea mai respingătoare formă de crematistică este camăta, tehnica de a face bani de dragul banilor. O altă formă „rea“ de crematistică este aceea de a cumpăra ieftin şi a vinde scump.
Este evident că economia de azi este mai degrabă o activitate crematistică nocivă decât o oikonomie cinstită. Crematistica actuală se manifestă prin primatul unei anti-economii menite să producă permanent nevoi artificiale. Întreaga societate, nu numai sfera economică, a devenit crematistică. Omul contemporan, sclavul fericit, nu mai trăieşte într-o societate bionormată (cf. bios „viaţă“, norma „regulă“) în care structurile sociale, educative şi culturale se inspiră din organicitatea naturii, se conduc după regulile firii. Omul şi-a uitat telos-ul său adevărat: creşterea duhovnicească, apropierea de Dumnezeu şi căutarea mântuirii în Biserica lui Hristos. Mijloacele tehnice pe care le are la dispoziţie au devenit chiar scopurile vieţii sale.
În viziunea aristoteliană, un lucru natural are

Ovidiu Hurduzeu in conferinta la Suceava

Ovidiu Hurduzeu – Revoltă si revolutie

Prin revolutie înteleg o inginerie socială, economică si culturală a cărui scop este mobilizarea fortată a unor mase de oameni. Departe de a fi o necesitate istorică, asa cum pretind marxistii, revolutia se opune istoriei concrete. Milioane de oameni sînt dislocati din locul si timpul lor, cu forta sau cu zăhărelul – îsi pierd rostul si se rup de Dumnezeul – pentru a fi încadrati brusc în forme de convietuire artificiale, de obicei un experiment economic si o utopie socială. Plănuite de o elită, revolutiile moderne transformă institutiile – de la Biserică pînă la primăria din cel mai îndepărtat cătun – în mijloace de coercitie si/ sau presiune (spirituală, psihologică, economică sau administrativă) exercitate asupra întregii societătii. Orice revolutie este totalitară întrucît noua încadrare a individului nu este doar socială si economică, ci vizează transformarea întregului său univers mental si valoric.
Omul, prin natura sa, este un revoltat. Cînd o ordine opresivă devine intolerabilă, cînd încearcă să-l transforme într-un simplu obiect, omul răbufneste indiferent de consecinte. Revolta lui Spartacus, răzmeritele sclavilor negri din SUA, miile de români, iesiti pe stradă în decembrie 1989 pe motiv „că asa nu se mai poate”, n-au actionat în virtutea „obiectivelor” si „tacticilor revolutionare”. Au reactionat. Au spus „Nu!” si au semnat cu sînge. Revolta lor a fost viscerală, spontană, anarhică, circumscrisă istoric aici si acum.

Ovidiu Hurduzeu – Speranţa care ne uneşte

Ovidiu Hurduzeu  - Speranţa care ne uneşte

Luni, 15 Martie 2010

După patruzeci de ani de comunism şi douăzeci de tranziţie spre nicăieri, se pare că România este epuizată. O epuizare economică, socială, culturală şi biologică. Dintr-un popor oropsit dar demn, românii au devenit o masă maleabilă, un material uman care poate fi plămădit după placul şi cheful stăpânilor zilei. România s-a transformat într-un „bazin electoral“, o „groapă de deşeuri radioactive“, o „sursă ieftină de mână de lucru“, un „scut antirachetă“, un „teren de experimentare a culturilor genetic modificate“ şi a vaccinurilor pe cobai umani. Suntem stat UE, stat Schengen, stat global, stat mafiot – am renunţat a mai fi stat românesc. După ce-am epuizat economicul, socialul (tradiţiile, valorile), memoria (am arendat-o neocominterniştilor), acum suntem în curs să epuizăm orice valenţe politice democratice. Dar mult mai grav decât realitatea dureroasă în care trăim este faptul că nu mai credem în nimeni şi nimic. Am epuizat stocul de speranţe, ratând astfel nu numai prezentul ci şi posibilitatea de a mai remedia viitorul.

Dar aceasta este o Românie în genunchi! O Românie capitulardă! Nu mai e o ţară, ci o „regiune“; în loc de neam, o masa instrumentalizată de consumatori şi spectatori pasivi; în loc de persoane, cetăţeni deteritorializaţi, decapitalizaţi, deresponsabilizaţi, dezactivaţi; în loc de elite-model dispuse să se jertfească pentru ţară, avem „elite“ confortabile care şi-au pierdut omenia şi demnitatea. Epuizarea, manifestată prin scepticism şi cinism generalizat, devine în mod pervers o virtute şi o practică de zi cu zi. În România capitulardă întâlnim la tot pasul „oameni care s-au săturat“ pentru că