Înăltarea Domnului – Ziua Eroilor: Nu plânge, Maică Românie! Versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpații de Curbură

Nu plânge, Maică Românie!

Versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpații de Curbură.

“Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit….

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Și din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!

Nu plânge, Maică Românie !
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!”

Poezie: Grigore Vieru – Dar mai întâi

Dar mai întâi

de  Grigore Vieru

 

Dar mai întâi
să fii sămânţă.
Tunet să fii.
Ploaie să fii.
Lumină să fii.
Să fii os
de-al fratelui tău
retezat de sabia duşmană.
Brăzdar să fii.
Duminică să fii.
Doină să fii.
Ca să ai dreptul
a săruta acest pământ
îndurerat
de-atâta rod.

 

 

Iancu, voievod durut, stirpe de Menumorut – Avram Iancu – Doru Stanculescu

voce: Doru Stanculescu

 

Avram Iancu

Iancu , voievod durut
stirpe de Menumorut,
şi de Gelu, şi de Glad
trece ape fără vad
urca-n munţi de soare-apune
urcând neamu-n rugăciune….

şapte oşti din arme-l latră
şapte sate-l strigă-n vatră
el se face pas de piatră

29 aprilie: pomenirea Marturisitorului Radu Gyr

Apostol şi poet al temniţelor:

Radu Gyr (1905-1975)

 Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Ştefan (Coco) Dumitrescu, s-a născut la 2 martie 1905 la Câmpulung-Muscel. Tatăl său se născuse la Braşov. A absolvit ca premiant Conservatorul din Bucureşti. Ştefan Demetrescu a început să joace teatru de timpuriu. La vârsta de 16 ani intră în trupa unui vestit actor. Pleacă la Paris cu o bursă, unde studiază arta dramatică. Înapoiat în ţară (1898) este angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. În legătură cu venirea sa la Craiova, aceasta s-a produs în anul 1908 sau 1910.

Mama sa se numea Eugenia Gherghel şi îşi avea originea după tată în Botoşani. Bunica ei după tată, Mina Von Gelch, era de origine germană. Astfel, Eugenia Gherghel, mama poetului Radu Gyr, a căpătat de la părinţi o frumoasă cultură clasică germană, dar şi o solidă cultură şi educaţie muzicală, mama fiind pianistă. La absolvirea claselor primare tânărul Radu vorbea binişor această limbă. Un alt personaj miraculos în viaţa tânărului a fost poeta Elena Farago, casa ei fiind un centru de întâlniri culturale. (amănunte la George Popescu, în Permanenţe, aug. 2005)

Radu a debutat la 14 ani, cu poemul dramatic În munţi, publicat în revista Liceului Carol I din Craiova, al cărui elev a fost. Devine student la Litere şi Filosofie în Bucureşti, debutează editorial în 1924 cu volumul Linişti de schituri, cu un ton elegiac. A fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi al Academiei Române. Doctor în litere, a fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. A colaborat la revistele Universul literar, Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană ş.a., precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studenţesc unde a publicat numeroase articole, studii literare şi poezii.

Membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Cunoscându-l pe Corneliu Codreanu, de care a rămas fascinat, Gyr i-a înţeles sporul nou pe care-l aducea în viaţa politică românească, punând problema transformării interioare a omului, a prefacerii sufleteşti – lucrul cel mai greu de realizat – şi încercând în mijlocul societăţii româneşti ajunsă într-o stare avansată de descompunere morală, să aşeze la loc de cinste virtutea şi credinţa. El a compus nemuritorul cântec „Sfântă tinereţe legionară, / Cu piept călit de fier şi sufletul de crin, / Iureş ne-nfrânat de primăvară, / Cu fruntea ca un iezer carpatin…”. De asemenea, este autorul versurilor cântecelor Imnul Moţa-Marin (scris după moartea celor doi în Spania), Imnul Muncitorilor etc.

În 1940, pe timpul guvernării legionare, a fost numit director general al teatrelor. În această calitate ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc (dovadă că legionarii n-au fost antisemiţi!). Va suferi însă ani lungi şi grei de închisoare sub cele trei regimuri dictatoriale: al lui Carol II (lagărele Tismana şi Miercurea Ciuc), Antonescu (lagărul Târgu Jiu) şi sub comunişti. După „rebeliunea” din ianuarie 1941 putea să emigreze, dar a optat pentru rămânerea în ţară, suportând astfel un proces împreună cu alţi 86 de intelectuali, condamnat la 12 ani închisoare corecţională pentru delictul de incitare „la rebeliune”.

Eliberat de Antonescu la 7 august 1941, este trimis spre „reabilitare” în batalioanele de la Sărata, ce luptau în prima linie a frontului,  de fapt batalioane de exterminare a legionarilor. În acelaşi timp, printr-un ordin expres, Antonescu o eliberează din închisoare pe evreica Ana Pauker, o bolşevică ce a cerut guvernului ca 600.000 de români deţinuţi să fie trimişi în Siberia. Grav rănit în luptele de la Vîgoda-Vinogradar, se întoarce acasă printre puţinii supravieţuitori.

A fost însoţit acasă de un soldat ca escortă, căruia regimul criminal Antonescu i-a dat ordin să prindă ocazia că vrea să „fugă” şi să-l împuşte pe la spate. Tânărul soldat însă, nu s-a pretat la o asemenea mârşăvie. Deşi la 23 august 1944 era în convalescenţă, autorităţile nu-l cruţă: arestat şi judecat în al doilea mare proces al „criminalilor de război” – lotul ziariştilor şi al scriitorilor – primeşte o nouă condamnare, în 1945: 12 ani muncă silnică.

Este eliberat în 1956 la intervenţia către Gheorghiu Dej a preşedintelui Indiei, la care intervenise Mircea Eliade aflat în exil. După doi ani, prin februarie 1958 este din nou arestat şi condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! (titlul iniţial: Manifest), considerată de regim un veritabil mijloc de instigare la luptă a maselor împotriva regimului bolşevic. În acelaşi lot

ERNEST BERNEA – ÎNNOITORII. COPILUL

ERNEST BERNEA

ÎNNOITORII. COPILUL

Odată, într’un sat de munte, la vremea când urzeşte întunerecul, stăteam de vorbă cu un copil cu ochii de mirare. Pe deasupra capetelor noastre o pasăre a bătut din aripi de câteva ori şi s’a pierdut în pădure. După un moment de linişte a urmat întrebarea senină a copilului: de ce sboară pasărea? Altă dată, privind argintul viu al unei ape ce curgea boltit peste pietrele rotunde ale văii ca prins de o minune, a întrebat: de ce curge apa?

Ce minune stă în această făptură mică? Cum de l-a chemat măsura lui către gândurile neliniştitoare? Ce tainică legătură îl poartă pe culmile vieţii. Copilul este mai aproape decât noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu.

Zilele omului vârstnic se scurg într’o formă banală. Feluritele chipuri ale lumii acesteia şi sensul adânc al lucrurilor îi scapă. Omul de azi trăieşte totul în fugă, el nu prinde frumuseţea, nici lumina adevărului. Cele mai alese rosturi şi semne îi scapă; îi scapă nu pentru că el ar fi în păcat, ar fi sortit de la început să nu vadă, ci pentru că felul în care îşi trăieşte viaţa aici îi închide porţile înţelesului. Cu fiecare zi ce trece omul se îndepărtează de plaiurile bucuriei şi ale înţelepciunii. Trufia şi îndemnul numai către ordinea materială a lucrurilor îl fac să coboare cele mai de jos trepte ale condiţiei umane.

Trăind şi repetând zilnic aceleaşi forme şi acte lumea înconjurătoare îşi pierde misterul. Sau mai precis, odată cu anii, omul îşi pierde un simţ foarte delicat, dar pătrunzător, care îl pune în stăpânirea substanţelor ultime ale existenţei; omul în vârstă pierde de cele mai multe ori simţul adâncimilor; sâmburele dumnezeesc moare în el.

Dimpotrivă, copilul, fiinţă nouă şi neprihănită, necumpărată de ispitele aparenţelor înşelătoare, culege pretutindeni urmele minunilor. Când un copil deschide pentru prima oară ochii, întreg universul cu tainele joacă în apele luminate ale ochilor săi.

De aceea Iisus iubea atât de mult copiii, de aceea i-a arătat ca pe un simbol al Creştinismului, lume nouă care punea preţ pe nevinovăţie şi naivitate îngerească, pe frăgezime şi sete de absolut. „De nu vă faceţi la fel cu pruncii nici că veţi intra în împărăţia cerurilor.”

Copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o făptură a vieţii neîntinate, este o floare deschisă luminii, este îndemn la simplitate şi frumuseţe. În el vorbeşte frântura de cer dată omului odată cu începutul.

Copilul este un

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul (a Postului Mare)

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul (a Postului Mare) talcuita de Olivier Clement

Focul Viu – Dacii liberi

Coboara dacii liberi din columna
Prin barbi si plete suiera un vant
Aduc cu ei sarutul libertatii
Si-al permanentei ce rasuna-n cant

Refren:

Cand auzi de chiu si vai
Puneti seile pe cai
Sa cantam in vechiul grai
Turai, turai si no hai

Se-aude tropotul de cal in noapte
Printre paduri stinghere si pustii
Vuieste prin galopul ce-l starneste
Iubirea de mosie si de fii

Suntem urmasi de daci si suntem liberi

Ioan Alexandru despre martiriul Sfintilor Brancoveni

„unde este hoitul acolo sunt şi vulturii”

Martirii întreţin jertfa lui Hristos în istorie. Ei sunt vulturii care întreţin rana jertfei lui Hristos.

Martiriul Sfinţilor Brâncoveni

Ioan Alexandru – note de curs

Înainte de a ridica în imn viaţa şi jertfa brâncovenilor Ioan Alexandru justifică acest demers pe baza Sfintelor Scripturi:„Când Hristos zice: ‚Saule ,Saule pentru ce mă prigoneşti, Hristos se identifică cu urmaşii Săi care suferă.Jertfa martirilor este o prelungire a jertfei lui Hristos nu ca ceva necesar ci din iubire atrăgătoare.”

Pe temeiul Sfintei Scripturi Ioan apăra faptele de credinţă a celor de o seminţie şi grai pe baza evenimentelor biblice de valoare universală ce au marcat şi vor marca destinul cosmic: Rusaliile şi Apocalipsa.

„Graiul şi seminţia sunt adeverite de credinţă ca valori eterne ale fiinţei omeneşti. Graiul, glossa, limbile neamurilor au fost sfinţite pe pământ, acum aproape 2000 ani, în ziua de Rusalii, când sub formă de limbi de foc Duhul Sfânt S-a împărţit peste cele douasprezece seminţii simbolizând toate neamurile pământului. Ca limbă, ca graiuri, suntem aşadar sanctificaţi. Ca seminţii, în cealaltă carte, care întruchipează sfârşitul neamurilor, Apocalipsa lui Ioan de pe Patmos, ni se spune spre sfârşituri despre Ierusalimul ceresc, când apare ca o mireasă pe pământ, în acea Basilee, în acea Împărăţie vestită, unde sunt aduse folosul, câştigul, slava etniilor, a seminţiilor. Aşadar, între Rusalii şi Apocalipsă este cuprinsă prin credinţă, justificarea aducerii înaintea oamenilor a fraţilor de un grai şi de o seminţie, ca veşnică aducere aminte întru zidire a faptelor lor care au putere de edificare sufletească fiind valori eterne pentru toate generaţiile. Aşadar vorbim despre lucrarea în sânul unui grai şi a unei seminţii înfăptuită de unul dintre fraţii noştri, Constantin Brancoveanu, care este nu numai o datorie ci şi o sfinţire a noastră, o uşurare şi o întărire a credinţei noastre pe măsură ce ne cufundăm în lucrarea lor, fruct al credinţei, jertfă a laudei, lucrare de care se bucură toată creatura, de care se bucură graiul şi seminţia în care au apărut şi se bucură graiurile şi seminţiile întregului pământ, ale tuturor generaţiilor întregului pământ de ieri şi de astăzi. Aceasta nu este o faptă de laudă deşartă dintr-un colţ de pământ şi provincie obscure de pe faţa planetei. A vorbi despre un om dintr-o seminţie, dintr-un neam mai puţin cunoscut, dintr-o epocă deja trecută în timp, a vorbi despre Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi martiri creştini: Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş, înseamnă practic a vorbi despre o splendoare de slujire şi credinţă, de valoare universală, despre o perlă ce străluceşte în coroana cerului spiritual mai luminoasă decât soarele…”

După perioada de studiu pe documentele istorice din timpul domniei voievodului Constantin Brancoveanu – ultimul domn din viţa Basarabă, Ioan Alexandru a petrecut nopţi întregi pe antreul rece şi întunecos din casa unde locuia, simulând închisoarea celor şapte turnuri din Constantinopol in care au fost ţinuţi şi torturaţi Brâncovenii. Aceasta a făcut-o pentru a înţelege şi afla ce le-a putut spune bătrânul tată copiilor săi ca aceştia să nu se lepede de credinţa creştină şi să prefere în schimb decapitarea.

Ioan era convins de nepreţuita valoare a credinţei care poate mişca cursul istoriei. Evocarea ei cu atâta fervoare, după 50 de ani de comunism ar fi putut stimula o trezire spirituală în acest neam fiind pilduitoare şi pentru alte neamuri.

L-am filmat pe poet în anii dictaturii la casa sa din str. Belgrad împreuna cu Victor, cu camere de filmat împrumutate.

Ioan Alexandru a facut abstracţie de aparatul video în timpul filmării, încercând să evadeze pentru un moment din realitatea cotidiană. De altfel în toate prelegerile sale în momentele de concentraţie se manifesta ca absorbit de realitatea istorică şi spirituală pe care o evoca. Astfel, cu ochii închişi, în genunchi în semn de reverernţă faţă de subiect, a început să vorbească în stilul său caracteristic. Vizualiza situaţiile şi trăirile Brâncovenilor care au devenit atât de reale încât parcă şi le asuma. Părea că imersionează în secolul 18 ca martor ocular povestind trăirile şi faptele acelor personaje. A mers cu ochii minţii, abandonând complet controlul conştiinţei de sine, în aceea închisoare a celor şapte turnuri din Constantinopol , simţind mirosul şi văzând culorile, trăind agonia morţii şi puterea credinţei. A fost acolo cu imaginaţia combinând evenimentele cu adânci trăiri emoţionale şi simboluri. A văzut cu ochii minţii momentele când au fost chinuiţi şi ispitiţi in fel şi chip :

„ … erau scoşi din groapa cu sânge pentru a fi schingiuiţi şi batjocoriţi în lumina zilei, pentru a-şi vedea surorile şi mama batjocorite de călăi în faţa ochilor săi, şi iar băgaţi în groapa pentru a li se pune pe creştete cununi de fier strânse ca potcoava fumegândă a cailor, arşi la subţiori cu fumuioage de cânepă înmuiată în păcură arzândă, smulse bărbile şi unghiile, bătuţi şi schingiuiţi unul faţă de altul. Erau anchetaţi pe rând, minţiţi că fratele său a trădat, schingiuiţi laolaltă şi iar luaţi unul câte unul şi aruncaţi în aceeaşi groapă a întunericului şi iar scoşi să fie batjocorită mama lor şi să-i vadă surorile lor, târâţi în groapa cu dezastru. Ce bătălie a trebuit să fi purtat aceşti oameni, aceşti cinci bărbaţi ai pământului românesc? Domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, unsul peste acest neam, cu copii săi purtând fiecare coroniţă pe creştet şi ungerea tatălui lor, Domnii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş. Oare ce au

Sfântul Ioan Iacob: Pribegia românilor departe de rosturile creştineşti

ÎNDEMN

de Sfantul Ioan Iacob Hozevitul

Fii pribegi ai tarii mele,
Necajiti intre straini,
Nu uitati menirea voastra
De Romani si de Crestini.

Legea noastra stramoseasca
Si pamantul romanesc,
S-au pastrat cu multe jertfe,
Care nu se pomenesc.

In prigoanele pagane
Si-n vartejul cel barbar
Sangele curgea siroaie
Pe al Patriei Altar.

Cati nu mor pentru credinta,
Aparand acest pamant,
Ori prin aspra nevointa
Stie numai Domnul sfant.

Ca furtuna cea de veacuri
A cumpitului necaz,
Nu-i lasa pe vii sa stearga
Lacrima de pe obraz.

Carturari n-au fost pe-atuncea
Ca sa scrie viata lor.
Au in schimb in ” Cartea Vietii “
Numele nemuritor !

Vedeţi şi:

Radu Gyr – ATÂŢIA MORŢI, ATÂTEA OSEMINTE

ATÂŢIA MORŢI, ATÂTEA OSEMINTE

Radu Gyr

Avem atâţia morţi, atâtea oseminte,

că fruntea-i grea de amintirea lor.

Purtăm în piept solarele morminte

şi de lumină coastele ne dor.

 

Avem atâţia morţi, atâtea oseminte,

vezi, sufletul lor vine din grădini

Şi ne sărută pleoapele fierbinte,

precum un vânt de seară plin de crini.

 

Avem atâţia morţi, atâtea oseminte,

ne cresc în vis ca o capatepeteasmă

Şi umbra lor dumbravă de argint e

şi tremură flori albe de mireasmă.

 

Atâţia morţi străfulgeră inele

pe fruntea zodiacului aprins.

Cu frunţile de s-au izbit de stele,

cu jertfele de ceruri s-au atins.

 

Cutremuraţi de-aducerile-aminte,

cu ochii incendiaţi de-un sfânt mister,

privim cum zilnic alte noi morminte

se-nalţă pajuri albe către cer.

 

Să pună ţării temelii de fier!

Valeriu Anania – IMN EMINESCULUI în nouasprezece cânturi (15 iunie: 122 de la invesnicire)

Valeriu Anania:

IMN EMINESCULUI 

în nouasprezece cânturi

„Eminescu e sfântul preacurat al ghersului românesc” (Arghezi)

Starea întâi

E mult de când te’nsinguri spre noptile de-apoi
Miscându-ti vesnicia prin spatii si prin noi.
Intram cu tine’n lume si parca ieri ne-au fost
Navoadele din care-ti facuram adapost.
Enciclica serbare. Ne’nvalui în rotund.
Stâlpari de foc se-aduna si’n tine se patrund.
Cenusile’nserarii pe slove ni le cerni
Umplându-le cu arderi din zorii tai eterni.

Treapta întâi

Minunea lumii toata-i în ochii tai oglinda.
Ies taine din vitralii si’n soare se’nfloresc.
Hotar cu ne’nceputul, vazduhul pamântesc
Aprinde roi de patimi când visul tau colinda
Imperii de tacere din care cânturi cresc:

bucura-te’ntrariparea gândului de-abia’ntrupat
bucura-te somn în care muntii’n capete se bat
bucura-te corn de seara când se pleaca’n vad gorunii
bucura-te logodirea lacului cu raza lunii
bucura-te cel ce nu stii ceasul bun pe unde-apuca
bucura-te Dor-de-Duca!
bucura-te chip al ierbii îndragit de cer si ape
bucura-te unda’n care stelele te simt aproape
bucura-te cutezanta vântului de-a fi subtire
bucura-te ca’nainte-ti neguri prind sa se desfire
bucura-te’nmugurire din gândire si din grai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

Starea a doua

Fii ai lacrimilor Tale

Rece suflă vânt în albia secată
Soarele-a ars grâul ce noi l-am smuls din piatră

Şi nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale

Conferintele “Marturisirea crestina in temnitele comuniste” – Momente de renastere si intarire a spiritului romanesc

sursa: Apologeticum

Recomandam tuturor sa participe la aceste conferinte, atunci cand au loc in orasul lor. Veti pleca acasa mult mai dornici de a schimba ceva cu sufletul vostru si cu neamul aceasta. Felicitari organizatorilor pentru momentele deosebite ce au loc la aceste conferinte. Va invitam sa luati parte la unele din ele, chiar daca doar prin intermediul textului.

Conferinta de la Suceava

O perioada, din pacate intunecata din Istoria Contemporana a romanilor (1948-1964), a fost repovestita „picant”, miercuri 23 februarie a.c., in sala mica a Casei de Cultura a Sindicatelor-Suceava sub egida unei duble lansari de carte: „Martiri si marturisitori romani din secolul XX” si „Poeti dupa gratii”, avandu-i ca invitati speciali pe Fabian Seiche, teolog si jurnalist, autorul primei carti citate, Ilie Tudor, unul dintre supravietuitorii de la Aiud in cadrul unei manifestarii organizate de „Bucovina Profunda” si Fundatia Culturala „Memoria”.

Legionarii din temnita ca martiri ai neamului

„Lupta impotriva Comunismului, acest regim ateu, a avut un profund substrat spiritual de lupta impotriva raului, printr-o scoala spirituala ce a dat martiri, respectiv Miscarea Legionara, iar Crestinismul este la baza acestei scoli. Evident, nu se poate face o antiteza sau o comparatie intre valorile spirituale crestine si Miscarea Legionara si asa cum spun doctrinarii ei, miscarea aceasta a dat sfinti in mare masura. In aceasta carte, „Marturisirea crestina in temnitele comuniste”, sunt tratate lucruri si inainte de Comunism si dupa, tratand crestinismul Miscarii legionare ca mediu de formare a sfintilor din inchisorile comuniste. Acolo, in temnita, cei mai buni crestini au fost acestia, dincolo de ce se pune pe seama lor: violente asa zise si toate minciunile care se spun despre Miscarea legionara. Cartea cuprinde anexe cu documente inedite si o prezentare alfabetica a principalelor temnite comuniste din Romania si eu sper ca lucrarea sa va fie de folos si spre mantuire, caci, orice creatie are la temelie o jertfa”, a declarat audientei Fabian Seiche in prezentarea lucrarii sale, subliniind ca si in prezent raul comunismului nu a disparut cu desavarsire.

Poezia de dupa gratii…

Poemele de dupa gratii, reeditate peste ani, sunt o comoara de mare pret, considera unul dintre organizatori si asta deoarece, in opinia sa: „…poeziile nu au fost create la o simpla masa de scris, ci, in mijlocul evenimentelor, fiind veritabile transmisiuni directe acolo si atunci, nefiind regandite ca azi, fiind un fenomen unic. Vedeti, temnita romaneasca a dat doua comori: memoriile si poezia. Toate acele fapte redate prin versuri se petreceau in realitate, fiind o poezie scrisa pe Cruce, o poezie tipic romaneasca, deci. Oamenii acestia chiar aveau nevoie de poezie spre a supravietui”. Pentru multi din cei incarcerati modelul sau idolul era poetul si carturarul Radu Gyr ale caror poeme erau ades recitate pe de rost, precum o Evanghelie.

Intr-o viata de om, te poti considera fericit sa traiesti o infima farama din istoria neamului, iar un caz fericit a fost Ilie Tudor, craioveanul care l-a cunoscut personal pe Capitanul Legiunii, Zelea Codreanu, o figura charismatica ce impunea oricui respectul, pe vremea cand era „copil de trupa” in Fratiile de Cruce legionare, intr-o

SUCEAVA: Lansari de carte – Martiri si marturisitori romani din sec.XX – Poeti dupa gratii + Vatra Dornei, Radauti, Botosani

*  miercuri, 23 februarie 2011, ora 18.00

Casa de Cultură – Suceava

* vineri, 25 februarie 2011, ora 16.00

Casa de Cultură – Vatra Dornei

* sâmbătă, 26 februarie 2011, ora 15.00

Casa de Cultură – Rădăuţi

* duminica, 27 februarie 2011, 17.00

Protopopiatul Botosani

Mihail Eminescu, 161 de ani de la nastere + DOINA (necenzurata)

Mihail Eminescu, 15 ianuarie, 2011-1850=161 de ani de la nastere

Adevaratul Eminescu, nu e visatorul dulceag si moale din cele cateva poeme de dragoste invatate pe genunchi la scoala.
Nicaieri nu e mai real Eminescu decat in publicistica sa si in “Doina” . (Ion Zestrea)

Doina in varianta intreaga, necenzurata, mai actuala ca niciodata:

Doina

Mihail Eminescu

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.

Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;

Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;

Din Satmar pâna ‘n Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.

Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.

Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul – frate cu Românul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

Stefane, Maria Ta,

Moise la Rugul Aprins, icoană din Sinai, sec. XII

†

Spăimântatu-s-a Moise văzând întâi vedere minunată,

împletire străină de rug şi de văpaie,

care însemna mai înainte

pe Dumnezeu cel fără stricăciune din Fecioara Maică,

pe Care L-a văzut cu trup, trecând, la mijloc, anii.

†

Cele întâi născute ale Egiptului le-ai ucis,

precum şi Hristos a omorât tăria diavolească;

că cele ce lucrai tu, cu adevărat erau

însemnare a celor viitoare, pururea pomenite.

†

Cel ce dă proorocia, a zis lui Moise:

Dezleagă-ţi încălţămintele picioarelor, Moise,

că locul unde stai este Sfânt;

să nu aduci împreună cu tine spurcăciune,

că iată ţi se arată în Muntele Horeb, prin rug şi prin foc,

taina Fecioarei, Maica lui Dumnezeu.

†

Preot după Lege, voievod foarte viteaz, te-ai arătat, Moise,

poporului celui prigonit, rănind Egiptul;

şi despărţind Marea Roşie cu toiagul

şi cufundând pe vrăjmaşul Faraon,

cel cu grumajii înalţi, împreună cu taberele lui,

ai petrecut în pustiu, hrănind pe Israel cel nemulţumitor.

Sinaxar: Sfântul Prooroc Moise  s-a născut în Egipt şi l-a luat din apă fiica lui Faraon şi l-a făcut sieşi fiu şi l-a învăţat toată