Afis 2:

Simpozion teologic – 1700 de la Edictul de la Mediolan

(2013-Anul omagial al Sfintilor Imparati Constantin si Elena)

(Al doilea hram al Mănăstirii Petru Vodă)

14 Mai – Pomenirea Sfinţilor Închisorilor

Sinaxar, Slujba, Acatistul, Icoana

Veniţi, iubitorilor de mucenici, să cinstim florile cele înţelegătoare ale credinţei, mărgăritarele Domnului, pe sfinţii români ai temniţelor comuniste, pe cei ce şi după moarte sunt prigoniţi şi defăimaţi. Amintirea voastră şi acum îi arde pe conducătorii din umbră ai acestei lumi şi pe slugile lor prealaşe, vădindu-le întunericul faptelor. Pentru aceea până în sfârşit vă vor acoperi cu minciuni şi uitare, dar Dumnezeu mai strălucit vă va descoperi.

În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea sfinţilor mucenici ce au pătimit în temniţele comuniste din România.

Aceşti sfinţi mucenici s-au săvârşit în temniţele comuniste din România între anii 1945-1964, fiind chinuiţi în multe feluri: cu foame, cu frig, cu bătăi, cu teroare continuă, cu insulte şi umiliri nenumărate şi cu multe alte chinuri scornite de diavol şi slugile lui pentru a le înfrânge credinţa şi a-i compromite. Unii de pe urma grelelor pătimiri s-au îmbolnăvit, îndoindu-li-se chinurile deoarece asistenţa medicală era condiţionată de compromitere.

Aceştia pe care îi cinstim astăzi ca şi sfinţi sunt aceia dintre zecile şi sutele de mii de purtători de zeghe din România comunistă care au murit cu nădejdea vieţii veşnice şi mărturisind dreapta credinţă, indiferent de culoarea politică, motivul arestării sau viaţa pe care au dus-o înainte. Căci suferinţa îndurată în închisori, în lagăre de muncă forţată, în anchete sau în marea închisoare care a devenit România după 1945, i-a înţelepţit, făcându-i să înţeleagă rostul lor în mijlocul acestei suferinţe: ispăşirea păcatelor proprii şi ale neamului întreg. A fost o generaţie de jertfă pe altarul acestui neam. De aceea amintirea lor mult înflăcărează inimile noastre spre păzirea neştirbită a rânduielilor strămoşeşti: credinţa şi dragostea de neam. Ei sunt sufletul şi cetatea neamului nostru. Căci prin jertfa lor şi a altora mai dinainte asemenea lor a dăinuit neamul nostru în istorie păstrându-se în valorile credinţei. Şi nădăjduim să se păstreze şi de acum înainte, cu rugăciunile lor, până la Învierea cea de obşte.

Dintre cei pe care îi cinstim astăzi unii au murit în închisori, în lagăre, în anchete, la securitate, alţii ucişi mişeleşte sau executaţi pe întregul cuprins al ţării. Majoritatea au fost îngropaţi în gropi comune, în locuri necunoscute, sfinţind întreg pământul ţării. Cele mai mari şi mai cunoscute centre de exterminare sunt: Aiud, Gherla, Jilava, Piteşti, Târgu Ocna, Canalul, Delta Dunării, Sighet, Mislea, Miercurea Ciuc.

Sfinţii mucenici au luptat cu comunismul şi cu cei ce l-au condus din umbră. Aceştia căutau să distrugă aşezarea şi vechile rânduieli creştine ale ţării. Mucenicii şi-au dat trupurile lor morţii, dar cu sufletul au rămas biruitori, nefăcând nici un compromis. Ei sunt stâlpii şi temelia credinţei şi ai neamului; stele şi făclii purtătoare de lumină în întunericul acestui veac pierzător.

Lupta împotriva comunismului a început la noi în ţară în 1919, la Iaşi. Au căzut în această luptă sfinţindu-se sute de martiri înainte de anul 1945. Pe toţi aceştia îi numărăm în ceata sfinţilor de astăzi.

Prin rânduiala lui Dumnezeu unii mucenici au ieşit vii din temniţe în 1964 continuându-şi viaţa în sfinţenie, fiind prigoniţi şi umiliţi până la sfârşitul vieţii: Pr. Gheorghe Calciu, Pr. Ilie Lăcătuşu, Pr. Dimitrie Bejan, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Pr. Marcu, Pr. Ioan Negruţiu, Dumitru Bordeianu şi mulţi alţii. Şi pe ei îi cinstim astăzi împreună cu fraţii lor ce s-au săvârşit în temniţe.

Dintre miile de sfinţi unii au fost ţărani, alţii intelectuali; unii militari, alţii muncitori; unii studenţi, iar alţii preoţi şi monahi; şi pe scurt să zicem: au fost din toate categoriile sociale şi de toate vârstele. Au fost şi femei multe, soţii şi mame îndurerate şi chiar copiii.

S-a ales această zi de prăznuire deoarece la această dată, în anul 1948, s-a dezlănţuit cea mai cumplită prigoană împotriva suflării româneşti. Mii şi zeci de mii de oameni au fost ridicaţi în noaptea de 14 spre 15 mai. De aceea s-a socotit ca fiind potrivită această zi ca simbol al pătimirii neamului românesc în veacul al 20-lea.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, Amin.

| Apologeticum

Vedeti si :

• 14 Mai – Pomenirea Sfinţilor Închisorilor – Sinaxar, Slujba, Acatistul, Icoana

• Acatistul Sfintilor Romani din inchisorile comuniste

Sala mică a Casei de Cultură Suceava găzduieşte, începând de astăzi, Festivalul Cuvântului, manifestare organizată de Primărie, în colaborare cu Asociaţia „Timp Pentru Unu” şi în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean (ISJ), Biblioteca Universităţii „Ştefan cel Mare”, Bucovina Profundă  şi Asociaţia „Familia Ortodoxă”.
În prima zi a festivalului, îmâine, la ora 17:00, vor evolua, în deschiderea manifestării, Ansamblul folcloric „Muguraşul”, urmat de expunerile invitaţilor: „Cuvântul în administraţie – primarul Sucevei Ion Lungu, „Cuvântul în educaţie – inspector şcolar general Gheorghe Lazăr, „Cuvântul în presă” – redactorul şef al cotidianului Monitorul de Suceava – Tiberiu Avram. În programul primei zile sunt cuprinse „Cuvântul generaţiilor”, Sesiunea de comunicări „Cuvântul”, Cuvântul în arta plastică – coordonator inspector Loredana Mihaela Ceică, profesor Bogdan Luparu. Seara se va încheia cu un recital folk susţinut de Cornel Angelescu.
În cea de-a doua azi a festivalului, joi, tot de la ora 17:00, în sala mică a Casei de Cultură Suceava sunt programate alte expuneri care au ca temă: Rolul cuvântului în existenţa omului – biofizician, cercetător dr. Virgiliu Gheorghe şi invitaţii săi, expoziţie de fotografie – Victor T. Rusu şi „Cântecul cuvintelor” – lector univ. dr. Carmen Agoutin. În a treia zi de festival, organizatorii au pregătit dezbateri: „Soluţii pentru câteva probleme (controversate) de limba română (vorbită) – prof. univ. dr. Corneliu Dimitriu, „Cuvântul care zideşte” – preot prof. univ. dr. Mihai Valică, Cuvinte pentru toate zilele – filolog, editor Alexandru Ciolan, „Copilul şi cartea” – Ancuţa Radu, „Cuvinte din ţara soarelui – răsare” – Ana Maria Fujii, „Cântări ale Învierii” – Corul de copii „SYN Bucovina”.
Irina Bucşinescu/ EvZ

document pentru o lume nouă

Faptul că scrierile lui Ioan Ianolide îşi asumă şi un caracter profetic reiese limpede atât din cartea “Deţinutul profet”, dar şi din titlul celei de-a doua părţi a volumului “Întoarcerea la Hristos”, anume “Document pentru o lume nouă”. Din prefaţa acestei cărţi am putut afla care a fost soarta manuscriselor lui Ianolide, redactate în condiţii dramatice, ele fiind stilizate şi prelucrate pentru tipar (conform rugăminţii autorului) la mănăstirea Diaconeşti. Cu siguranţă că în cursul acestui proces s-au operat şi unele selecţii din vastul material conţinut în manuscrisele originale.

Cine a citit cartea “Mărturisirea unui creştin – părintele Marcu de la Sihăstria” de monahul Filoteu Bălan poate face o comparaţie. Anume, începând cu p.137 aici sunt citate fără omisiuni câteva fragmente din acel “Document pentru o lume nouă”, în care Ioan Ioanlide relatează o întâlnire cu părintele Cleopa. Pasajele scoase în evidenţă în textul care urmează sunt cele care lipsesc din cartea “Întoarcerea la Hristos”, fiind prezente doar în cea mai sus amintită. Restul textului este comun celor două versiuni, el putând fi citit începând cu pagina 344 a mult mai cunoscutei cărţi “Întoarcerea la Hristos”.

*

Ioan Ianolide – Document pentru o lume nouă

Au trecut câţiva ani. Mă dusesem în creierii munţilor la un schit, să consult un vestit duhovnic şi aspru ascet. M-a impresionat puterea cu care vorbea cât şi vastele sale cunoştinţe teologice şi mistice. Se plimba cu uşurinţă prin toţi Sfinţii Părinţi şi-i tâlcuia atât de personal încât părea că de la sine vorbeşte. Se situa la înălţimi greu de urmărit, vorbind despre comuniunea cu Dumnezeu. L-am ascultat câteva zile şi apoi l-am întrebat despre libertate, comuniune şi comunitate, despre unitate, solidaritate şi har şi despre Ierusalimul cel ceresc, Împărăţia lui Dumnezeu şi mesianism. Ascetul s-a uitat la mine şi mi-a spus:

–În tinereţe am crezut că pe Hristos Îl pot afla în rugăciune, în aspre nevoinţe şi singurătate, azi am înţeles că El este în lume, în fapte şi în “nebunia” credinţei. Nu trăim vremuri de contemplare, ci de acţiune, deşi fără Harul primit prin comuniunea cu Dumnezeu nici mărturisirea Lui în lume nu va fi puternică. Există un aspect tehnico-economic al lumii moderne care a cucerit masele populare, dar le-a şi obosit şi acum oamenii revin spre peşteri şi pustii în căutarea rugătorilor celor sfinţi. Dar mai este şi un aspect satanic-ateu, care se propagă cu putere mare şi a pustiit sufletele, ori aceasta cere o ripostă a Duhului Sfânt. Este vremea marilor mărturisitori. Trebuie să ştim ce vrea Dumnezeu cu noi, căci oamenii ne întreabă ce este materia, ce este clasa socială, ce este lupta de clasă, ce este proprietatea şi toate câte se leagă de viaţă, iar noi nu putem să le vorbim despre războiul nevăzut al duhurilor şi despre treptele Scărarului, nu pentru că n-ar fi valabile -căci de fapt din ele ne tragem înţelepciunea, din ele trebuie să desprindem chipul şi înfăţişarea lumii creştine. Trebuie să avem răspunsuri la toate problemele. Creştinii s-au preocupat de răspunsurile capitale ale existenţei, în vreme ce fiii întunericului au dat ideile lor în problemele actuale ale lumii. Or, oamenii trăiesc “acum” şi numai după ce au pace “acum”, vor năzui şi spre cele veşnice. Sufletul se înfrumuseţează cu dumnezeieştile virtuţi pentru ca “acum” să trăiască creştineşte şi aşa să se angajeze pe drumul veşniciei. Nu este nici o dogmă, nici o virtute, nici o idee oricât de înaltă care să nu se reflecte “acum” în viaţa noastră. Noi nu putem de exemplu să renunţăm la dogma Sfintei Treimi, pentru că totul s-ar destrăma şi am rămâne orfani şi păcătoşi ca şi ateii. Dar problema problemelor este să dovedim oamenilor că numai Dumnezeul cel spiritual şi imaterial este Adevărul şi că fără El nu numai noi, dar însăşi materia nu mai este nimic. Nu putem noi oamenii să anulăm materia prin ideile noastre, dar prin schimbarea viziunii noastre despre materie, adică prin materialism, ne mutilăm sufleteşte, ne dezorientăm mintal şi viaţa devine un coşmar. Deci Dumnezeu e necesar azi, acum, aici – altfel suntem pierduţi. Nu e vremea să mai căutăm argumente despre existenţa lui Dumnezeu. El este atât de necesar, S-a făcut pe Sineşi atât de evident prin puterea ateistă, încât nu trebuie decât să-L trăim sincer şi să-L mărturisim cu putere. Pentru aceasta Domnul Iisus este prigonit acum, pentru că nemaifiind Împărat al celor din înaltele dregătorii, este Împărat al poporului, al sufletului, al vieţii şi al lumii.

– Părinte, zic eu uimit, cum ai ajuns la aceste concluzii? Aici în schimnicie, între Sfinţi şi Scripturi?

– De fapt, tot ce ţi-am spus este ascuns în viaţa monahală, căci nu pe sineşi se slujeşte monahul, ci lumea. Mănăstirile nu şi-au pierdut menirea, ele sunt centralele spiritualităţii creştine, a căror lumină va dovedi ca oarbe luminile electrice, cu uzinele lor cu tot. Oamenii sunt pe cale să piară înghiţiţi de ştiinţa şi de tehnica lor şi nu le vor putea stăpâni decât dacă, situându-se în perspectiva creştină, vor vedea limitele materiei, sensul lucrurilor, rostul vieţii – şi aşa să le stăpânească şi să le coordoneze. Acum oamenii sunt orbi şi robi, orbiţi de lumina falsă din ei, robiţi de materia în care au crezut. Nu-i nimeni stăpân, nimeni nu mai este la cârma corăbiei civilizaţiei secolului XX. Trăim vremuri apocaliptice. Fiara e omul şi maşina e unealtă a nimicirii omului. Nici pacea nu va fi pace, nici războiul nu va rezolva nimic, căci criza este religioasă şi numai Dumnezeu redevenit Stăpân în oameni va putea oferi o orânduire şi un sens bun omenirii întregi. Ne trebuie forţa interioară de a gândi materia şi maşina iscodită din ea şi a o stăpâni în limitele folositoare vieţii. Dar nu vom putea face acest lucru decât dacă vom vedea lumea însăşi în limitele şi normele ei divine. În fine, niciodată n-o vom realiza dacă nu ne pocăim, dacă nu ne supunem lui Dumnezeu, dacă nu-L primim pe Dumnezeu în noi, dacă nu ne îndumnezeim!

*

Abia în această versiune completă ni se revelează întreaga dimensiune profetică a mesajului lui Ioan Ianolide. Abia acum putem înţelege mai bine sensul acelei “lumi noi”, a duhului hristic.

Spre întregire, mai jos alte câteva idei semnificative ale lui Ianolide din “Deţinutul profet”, menite să prefigureze aceeaşi “lume nouă”:

*

Ioan Ianolide – Deţinutul profet

Păcatul este individual, comunitar şi politic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice. Păcatul tinde să orienteze, să organizeze şi să stăpânească lumea. Păcatul personal este grav în profunzime, dar nu are suprafaţă mare. Păcatul organizat, legalizat şi guvernamental preia toată gravitatea păcatului personal şi-i adaugă orizont larg, tinzând să corupă şi să piardă lumea toată. Suferinţele cele mai cumplite ale lumii sunt cele comunitar-politice şi atrag şi cele mai grave pedepse. Creştinismului opune păcatului virtutea şi sfinţenia, dar spre a înfrunta forţele organizate ale păcatului, credinţa trebuie să fie mai lucratoare, mai puternică şi mai convingătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic. Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic. Restaurarea lumii e un proces complex şi complet prin biruinţa lui Hristos în toate planurile şi dimensiunile vieţii. Hristos a biruit lumea – aceasta este nădejdea lumii.

Obiectul Bisericii este mântuirea lumii. Mântuirea lumii e asemănătoare cu creaţia lumii, adică este un fenomen unitar, solidar şi integral. Împărăţia lui Dumnezeu se zideşte concomitent în inimi, în lume şi în ceruri. Responsabilitatea Bisericii este integrală.

După Ioan Gură de Aur s-a ajuns la un modus vivendi discutabil între Biserică şi Stat. Aici trebuie căutată originea regretabilului cezaro-papism ce s-a impus în Ortodoxie. Ortodoxia s-a refugiat în mistică, spiritualitate, eshatologie şi a lăsat istoria să se dezvolte liber. Spiritualitatea ortodoxă a influenţat istoria, dar nu a făcut istorie.

Criza creştinătăţii

Ajungând la această concluzie, ne cutremurăm de responsabilitatea pe care ne-o asumăm pronunţându-ne pentru un nou început de creştinătate. Care este el? Cum trebuie să fie? (…) Considerăm că noul este o poruncă a Duhului Sfânt ce ne călăuzeşte, astfel că vom articula tradiţia cu noul, spre mântuirea lumii. Nu avem aerul de a epuiza problema şi nici pe acela de a fi infailibili, ci facem o mărturisire de credinţă izvorâtă din martiriul secolului XX, care a cunoscut atât uciderea trupului, cât şi uciderea sufletului.

Eu caut un Hristos integral. Lumea are nevoie de un Arhetip universal valabil, care să fie viu şi evident pentru toate categoriile de oameni şi îndeosebi pentru spiritele de elită şi cu forţă creatoare. Deci şi teologul şi laicul, şi artistul şi omul de ştiinţă, şi politicianul şi economistul trebuie să aibă imaginea integrală a Celui ce este Hristos, Logosul întrupat în istorie, chiar dacă fiecare dintre ei, conform darului ce-l are, adânceşte şi se dedică unei anume înţelegeri a lui Hristos.

selecţie şi comentarii: Bogdan Munteanu

sursa: revista PERMANENTE, nr.3-4, 2013

sexualizare şi pervertire a copiilor ?

MEMORIU adresat ministrului Educaţiei

| culturavietii.ro

Cine face educație sexuală cu copiii voștri? Homosexualii, feministele radicale și clinicile de avorturi. Adică cei care nu pot avea copii, cei care nu vor să aibă copii și cei care își clădesc prosperitatea și averile pe sângele copiilor nenăscuți uciși. Părinți, sunteți mulțumiți și liniștiți cu o asemenea perspectivă?

Sexualitatea este cea mai mare forță a lumii contemporane. Cine stăpânește sexualitatea, stăpânește societatea. Iar cea mai bună metodă pentru a impune o viziune  nefirească, înrobitoare și perfidă, în mințile copiilor unde omniprezenta pornografie nu poate pătrunde din cauza vigilenței părinților, este introducerea depravării sexuale direct în școală. Aceasta este miza celor care încearcă acum să inventeze o așa-zisă „educație sexuală” ca materie obligatorie. Este vorba despre aceleași grupuri de interese, reprezentate public prin „organizații ale societății civile” secular-ateiste, care încearcă din răsputeri de-finanțarea cultelor, eliminarea orei de educație religioasă, eliminarea simbolurilor religioase din școli, marginalizarea actului de credință și transformarea creștinilor într-o specie de ciudați – tolerată, dar lipsită de orice influență într-un spațiu public complet ocupat de ei – adică de oameni care nu reprezintă, de fapt, nici populația și nici interesele reale ale acesteia.

În ultimele zile am publicat câteva materiale referitoare la originile marxiste ale doctrinei „revoluției sexuale” (Revoluția sexuală și terorismul cultural) și la scandalul provocat în alte țări de „educația sexuală” inoculată copiilor și adolescenților prin ore obligatorii în școlile publice (Croația: Educația sexuală are ca scop „să facă tânăra generaţie dependentă de sex şi de pornografie”).

Facem astăzi public Memoriul adresat ministrului Educației de peste 50 de ONG-uri creștine care sunt implicate în apărarea drepturilor familiei și copilului, referitor la educația sexuală – pornind de la nefastul proiect, lansat recent la Palatul Parlamentului, „Sexul vs. barza” și încheind cu viziunea și propunerile proprii pentru modul în care problemele legate de viața intimă ar trebui să fie abordate (sau să nu fie abordate) în școală.

Descărcați memoriul în format pdf de aici, dați-l și altora și cereți părinților să fie vigilenți la ce li se predă copiilor lor în școli.

[Nota Bene: În urmă cu 2500 de ani, generalul chinez Sun Tzu își propunea să răspundă celei mai mari provocări militare a tuturor timpurilor: cum să învingă într-un război fără a fi nevoit să poarte, de fapt, vreun război deschis, cu arme. El a mizat pe demoralizarea adversarului, pe demotivarea acestuia prin batjocorirea simbolurilor identitare, pe negarea valorilor, pe corupție, pe infiltrarea de trădători și pe inducerea imoralității sexuale în rândurile adversarului. Astfel, îi spunea el suveranului său, veți putea cuceri cu pierderi minime un teritoriu aproape intact, numai bun de jefuit.

Cu siguranță nu suntem singurii care întrezărim, în situația jalnică a României de azi (depopulată, sărăcită, îmbătrânită, jefuită de bogățiile naturale, dez-industrializată, îndatorată și complet dependentă de străini până și pentru asigurarea celor necesare traiului de zi cu zi) aplicarea cu succes a acestei „rețete” diabolice. Toate acestea n-ar fi fost posibile dacă societatea nu ar fi fost destructurată prin lovirea, în ultimele 7 decenii, a însăși temeliei ei: familia, credința religioasă și proprietatea.]

______________________________________________________________________________________________

miercuri, 8 mai 2013

CĂTRE MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

DOMNULUI MINISTRU, REMUS PRICOPIE

I. Proiectul „Sexul vs. Barza” – model nefast de abordare a sexualității, în contextul posibilei introduceri a educației pentru sănătate ca materie obligatorie în școli

II. Experiența Marii Britanii în domeniul „educației sexuale” și eșecul acesteia

III. Rolul părinților în „educația sexuală”

IV. Poziția și propunerile organizațiilor non-guvernamentale creștine față de „educația sexuală” în școlile publice din România. Concluzii și propuneri de subiecte pentru dezbaterea publică

I. Proiectul „Sexul vs. Barza” – model nefast de abordare a sexualității, în contextul posibilei introduceri a educației pentru sănătate ca materie obligatorie în școli

Domnule Ministru,

Organizațiile semnatare au luat act de lansarea proiectului „SEXUL vs BARZA”, autointitulat „prima platformă de educaţie sexuală în format video pentru adolescenţi” din România. Proiectul a fost lansat pe 23 aprilie la Palatul Parlamentului [1].

Analizând materialele – puse la dispoziția liberă a copiilor prin rețeaua „Biblionet” – am ajuns la concluzia că „modelul educațional” prezentat promovează promiscuitatea sexuală și homosexualitatea, încurajează pornografia și libertinajul, susține lipsa de implicații morale ale actului intim, neagă consecințele avortului și se îndreaptă contra autorității parentale. Viziunea sa „educativă” se reduce, în esenţă, la obişnuirea copiilor cu modelul sexualităţii deschise şi cu metodele contraceptive, este vulgarizantă, hedonistă, anti familie și susceptibilă de producerea unor adânci distorsiuni și traume emoționale și psihice la nivelul personalității elevilor de gimnaziu și liceu.

Precizând faptul că filmul prin care se promovează proiectul conţine imagini explicite, vă prezentăm câteva pasaje din „lecţiile” de sexualitate:

„Sexualitatea înseamnă multă, multă autocunoaştere. Ne descoperim pe noi înşine, corpurile noastre şi transformările prin care ele trec din punct de vedere fizic şi sexual, descoperim că avem anumite zone ale corpului unde ne place să ne atingem sau să fim atinşi, aşa-numitele zone sau puncte erogene, printre care se numără gâtul, buzele, sânii, abdomenul, penisul, testiculele, fundul, spatele, ceafa, loburile urechilor şi lista poate continua. Cu alte cuvinte, observi că unele atingeri sau gesturi te excită.”

„…e important să reţinem că unora le plac fetele, altora băieţii, altora ambele sau persoane transgender, unora le plac fetele cu părul scurt, altora, nu. Cu alte cuvinte, suntem diferiţi şi avem preferinţe diferite, o caracteristică super tare a oamenilor, zic eu.”

„Poate că ţie şi prietenei tale vă place să va sărutaţi corpurile, dar tu nu eşti pregătit să mergi mai departe. Nu vrei să faceţi sex încă. Asta e o limită a ta pe care o comunici şi o negociezi cu ea. Pentru că sexualitatea înseamnă şi comunicare, înseamnă să-i spui celuilalt ce-ţi place şi ce nu, ce eşti pregătit/ă să faci şi ce nu. Este OK să-i spui prietenului tău că îţi place cum îţi atinge sânii, dar nu vrei să îţi atingă vulva, nu acum. Iar el trebuie să te înţeleagă şi să-ţi respecte decizia.”

„OK, la ce vă gândiţi când vă gândiţi la sex? Mă refer acum strict ca definiţii? La ce se referă sexul? Pariu că vi se duce gândul la o bilă de billiard bine lovită, fix la relaţii sexuale, la penis în vagin. Mai puţin la sexul dintre două fete şi doi bărbaţi, nu? Mda, aflaţi că asta e cam nedrept. Pe mine mă mai duce gândul la categoriile în care sunt împărţite speciile. …Cum ştii dacă ai sex „F” sau „M” ? Păi ţi s-a tot spus de când erai mic, şi ai tăi au ştiut-o de la medicul care s-a uitat între picioarele tale când te-ai născut, a văzut un penis sau o vulvă şi a spus: „E băiat!” sau „E fată!”. În plus, tehnologia le permite în ziua de azi doctorilor să spună astfel de lucruri încă de când eşti în uterul mamei şi mai ai ceva luni de stat la copt.”

Mai departe, copiilor li se sugerează (deloc subtil) să vizioneze filme porngrafice - dacă n-au făcut-o deja:

„Felul în care actorii şi actriţele din filmele porno reacţionează în timp ce fac sex nu e adevărat, ci este, de multe ori, exagerat. De exemplu, cele mai multe femei nu au orgasm atât de repede sau (şi) se întâmplă mai degraba rar ca două persoane care fac sex să aibă orgasm în acelaşi timp. …Ceea ce în filmele porno pare a fi absolut normal nu e mereu aşa în viaţa reală: sexul anal e în realitate mai puţin popular decât în filmele porno, iar a ejacula pe cineva nu e un lucru care face plăcere neapărat majorităţii oamenilor.”

Iată, mai departe, cum sunt consiliate elevele de liceu, de către aceiaşi „experţi”, explicându-li-se că avortul este un lucru la îndemâna oricui, pentru care nu trebuie să dea socoteală nimănui și, contrar evidențelor, că este lipsit de orice consecințe:

„Dacă ai 16 ani, ai dreptul să mergi singură, fără consimţământul părinţilor, la medicul de familie, la ginecolog, la medicul de planificare de familie sau la farmacie pentru a cere informaţii şi servicii sau produse în legătură cu viaţa ta sexuală. Aceasta include orice orice tip de teste sau consultaţii, dar şi contraceptive, procedură de avort, sarcină, asistenţă maternă sau naştere. Poţi, aşadar, decide singură dacă vrei să păstrezi o sarcină sau nu.”

Desigur, a păstra o sarcină devine ultima opţiune pentru o adolescentă însărcinată:

„Când rămâi însărcinată, ai trei opţiuni: te poţi decide să faci avort, poţi decide să dai copilul spre adopţie sau te poţi decide să-l păstrezi.”

Proiectul „Sexul vs. barza” este susţinut de asociaţii precum „Accept” (a homosexualilor din România), „Front” (feminism radical), European Center for Public Initiatives (grup de lobby pro-avort/pro-homosexualitate) – organizații cu o componentă programatică îndreptată contra familiei tradiționale, nucleare; de business-ul (rețeaua de clinici) de avorturi „Marie Stopes” și de Colegiul Bilingv „George Coşbuc” (unde există o „platforma LGBT” prin care se promovează făţiş homosexualitatea, găzduind inclusiv „parade gay”). De asemenea, programul naţional „Biblionet” sprijină „SEXUL vs BARZA”, anunţând promovarea platformei în peste 2.000 de biblioteci publice din România.

Subliniem faptul că d-na deputată PP DD Liliana Mincă [2], susţinătoarea proiectului „Sexul vs. Barza”, este şi unul dintre cei 18 parlamentari co-inițiatori ai propunerii legislative (de altfel lăudabilă!) a deputatului Tudor Ciuhodaru privind introducerea orelor de „Educaţie pentru sănătate” în trunchiul comun (materie obligatorie) [3].

Ce va conţine, în consecinţă, capitolul referitor la viaţa intimă din cadrul materiei „Educaţie pentru sănătate”, ne putem lesne închipui. De altfel, Adriana Radu, „specialista în educație sexuală” care apare în clipurile campaniei, spune: „Pasul următor ar fi adoptarea unei legi care să includă educația sexuală ca materie obligatorie în școlile din România. Educația sexuală obligatorie în clasa a IV-a, a VIII-a și a X-a. Fără tăgadă.” [4]

Trecând peste obrăznicia cu care o persoană privată face agenda Ministerului și a Parlamentului, această afirmație imperativă reprezintă noul tip de totalitarism al gândirii, în care se desființează prin forță poziția oponenților, cu toate că nu există nici raționamente și nici fapte care să susțină beneficiile programelor de tip „Sexul vs. Barza” – altele decât afirmațiile autorilor, ridicate la rangul de judecată de valoare.

Simpla enunțare, ca pe o „mantră” a ecuației „contracepție + avort + libertate sexuală = bunăstare + independență” nu o face adevărată. Dimpotrivă, în lumina tuturor studiilor serioase, exact contrariul afirmațiilor partizanilor „educației sexuale” este vădit. Liberalizarea sexualității este corelată negativ cu problemele sociale[5].

II. Experiența Marii Britanii în domeniul „educației sexuale” și eșecul acesteia

Trebuie să avem în vedere că mai multe state occidentale, care au introdus orele de educație sexuală încă din anii ‘70, nu au, în prezent, o situație exemplară la capitolul sănătatea sexuală a adolescenților sau în ce privește rata sarcinilor la adolescente.

Exemplul cel mai evident este Marea Britanie. Școlile din această țară includ, de peste 30 de ani, din ce în ce mai mult lecții explicite despre sex, pe care le oferă grupelor de vârstă din ce în ce mai mică. În ultimii 10 ani, astfel de ore au fost predate chiar la ciclul primar.

Aceste programe nu numai că nu au inversat tendința, ci au contribuit la sexualizarea tinerilor într-un mod periculos și la adoptarea unor comportamente de risc. În momentul de faţă, Marea Britanie se confruntă cu o situaţie  care a scăpat de sub control: bolile cu transmitere sexuală la tinerii de 16-24 de ani sunt în creștere [6], rata sarcinilor la adolescente este cea mai mare din Europa occidentală (în ciuda faptului că 80% din femeile britanice între 15 și 45 de ani folosesc contraceptive [7]), iar sexualizarea copiilor este o realitate, debutul vieţii sexuale la vârste foarte mici fiind o modă.

Pentru exemplu, ne referim la Programul pentru Dezvoltarea Tinerilor (Young People’s Development Programme) din Marea Britanie, care a stat la baza unui studiu [8]. Astfel, unor grupuri de copii de 13-15 ani le-au fost oferite lecții de educație sexuală, în speranța că acest lucru va micșora numărul sarcinilor la adolescente. Proiectul s-a desfășurat între aprilie 2004 și martie 2007 și a fost finanțat de Ministerul Sănătății din Marea Britanie, fiind elaborat împreună cu Asociația pentru Planificare Familială.

Această inițiativă s-a desfășurat mai degrabă în cluburile școlare, nu în școli. Douăzeci și șapte de cluburi pentru tineri au fost selectate pentru acest program, în paralel cu alte 27 de cluburi pentru comparație. Adolescenții incluși în programul guvernamental erau învățați despre relațiile sexuale de către colegi de aceeași vârstă cu ei, utilizându-se o mulțime de stiluri și activități.

Rezultatele au fost dezastruoase. Potrivit studiului amintit, proiectul a condus la o rată sarcinilor la adolescente de 3,5 ori mai mare în grupul-țintă, față de grupul luat pentru comparație. În fața acestor concluzii, cercetătorii au recomandat ca asemenea programe să nu se mai folosească, cu excepția cazurilor în care ele sunt parte a unui proiect de cercetare.

Studii recente, oferite de profesorul David Paton (Universitatea Nottingham) confirmă că accesul la contraceptive și avort al tinerilor din Marea Britanie nu a îmbunătățit rezultatele, ci dimpotrivă, le-a înrăutățit [9]. Menționăm că alternativa de încurajare a abstinenţei în rândul tinerilor a fost întâmpinată cu ostilitate atât în cercurile oficiale, cât şi în cele semi-oficiale.

Situația nu este mai bună și, în orice caz, departe de a fi rezolvată, în ceea ce privește rata sarcinilor la adolescente nici în alte țări occidentale, cu toate că acolo aceste ore au fost introduse din anii ¢70-¢80. Astfel, în SUA, rata sarcinilor la adolescente este de 93,0 la 1000 de tinere de 15-19 ani, în Marea Britanie – de 62,6 la 1000, în Canada – de 42,7 la 1000, în Belgia – de 15,1 la 1000 [10].

Așadar, nu există dovezi temeinice despre eficiența lecțiilor de educație sexuală de la vârste mici. De ce ar trebui să implementăm noi programe care s-au dovedit a fi ineficiente în alte țări [11]?

III. Rolul părinților în „educația sexuală”

În ultimii ani, părinți din România sunt „bombardați” cu mesaje din partea mass-media despre necesitatea introducerii „educației sexuale” obligatorii în școli. Totuși, problema este de o mare sensibilitate și, din câte se pare, părinții sunt cei mai în măsură să le ofere propriilor lor copii informații despre chestiunile sexuale, așa cum vom arăta mai jos. Școlile pot acorda sprijin, însă doar familia poate aprecia când un copil este gata să primească asemenea informații. Părinții sau tutorii trebuie, deci, să aibă posibilitatea să intervină pentru a-și susține valorile culturale, morale și religioase.

Din aceasta perspectivă, o altă problemă a programelor de tipul „Sexul vs. Barza” este atacul la libertatea religioasă a familiilor și la drepturile părinților, al căror rol în educație, din câte înțelegem, îl ignoră complet noul proiect. Dacă o viziune extremistă cum este cea a organizațiilor de tip „Accept” sau „Front” va fi oficializată prin curicula școlară a unei materii obligatorii, părinții se vor vedea privați de drepul la educarea copiilor corespunzător propriului sistem de valori, în contextul conferit de Constituția României [12] și de Declarația Universală a Drepturilor Omului [13].

Revenind la exemplul Marii Britanii ca studiu de caz, „centrul de greutate” al greşelilor făcute de guvern se află în practicarea acestei „educații” cu copiii prin excluderea părinţilor. Răspunsul strict medical la sexualitatea adolescenţilor, oferit de şcoli,  a dus la reducerea şi mai mult a controlului, şi aşa slab, pe care părinţii ar fi putut să-l exercite asupra copiilor lor.

În ultima vreme, tot mai mulți părinți și organizații de părinți din Marea Britanie sunt îngrijorați de perspectivele pe care le oferă orele de „educație sexuală” și cer  retragerea copiilor de la astfel de ore, deoarece îşi dau seama că rezolvarea problemelor sexuale ale copiilor lor nu mai depinde de ei, ci de instituţii guvernamentale sau neguvernamentale. Ei susțin că abordarea pe care se bazează astfel de ore marginalizează căsătoria și angajamentul de lungă durată și sugerează o atitudine de tip „fă ce vrei” cu referire la relațiile sexuale. Potrivit știrilor din mass-media britanică, tot mai mulți părinți se pronunță împotriva educației sexuale în școli sau pentru retragerea copiilor de la aceste ore [14].

Organizaţiile promotoare ale conceptului s-au opus dreptului părinţilor de a-şi retrage copiii de la orele de educaţie sexuală. Încercările Parlamentului de a limita activităţile paradoxale ale acestor organizaţii au eşuat, deoarece termeni cum ar fi „consideraţii morale” şi „viaţa de familie” au fost interpretaţi atât de larg încât au fost goliţi de sensurile lor reale.

Un alt studiu efectuat în Marea Britanie vine în sprijinul ideii că părinții sunt persoanele cele mai în măsură să comunice asemenea informații, fiind totodată cele mai eficiente și preferate de către copii [15].

Unii părinți britanici, care au făcut parte din astfel de experimente sociale din Marea Britanie, mărturisesc ce au însemnat pentru ei acele experiențe. Abbie Ireland, o britanică de 26 de ani, declară [16]: „Era groaznic. Ni se vorbea despre sex într-un mod vulgar și murdar. Știam deja de unde vin bebelușii. Nu doream să aud toate aceste detalii, despre masturbare sau prezervative la orele de educație sexuală. Acest lucru m-a făcut ca sexul să mi se pară un lucru negativ”. „Ni s-a furat inocența  prin acele ore de educație sexuală”, susține Abbie. Ea este acum părinte și dorește să-și protejeze fiul. Ea crede că ar putea să răspundă la întrebările copilului, într-un mod natural, atunci când acestea apar.

În urmă cu doar câteva zile, în Marea Britanie a izbucnit un nou scandal între părinți și oficiali [17]. Un manual-ghid de „educație sexuală”, realizat de organizații cu aprobarea guvernului, recomandă profesorilor să predea elevilor despre „virtuțile educative” ale pornografiei, mai exact, să le explice acestora cum să privească filmele pornografice care pot fi „utile” și „o resursă educativă foarte diversă”. Vârsta de la care copiii pot beneficia de pe urma pornografiei este 5 ani, se afirmă în respectivul ghid. De asemenea, profesorii sunt instructați să explice copiilor că filmele pornografice sunt realizate de actori și de aceea „sunt nerealiste”, explicație pe care o găsim și în proiectul românesc „Sexul vs. Barza”.

În fapt, educaţia sexuală din şcoli a devenit, în Marea Britanie, un „câmp de bătălie” ideologic, în care războiul se duce pentru câştigarea inimilor şi minţilor copiilor. Departe de a mai fi parteneri în folosul copilului, Familia și Statul poartă un război în care fiecare parte o târăște pe cealaltă prin instanțe.

IV. Poziția și propunerile organizațiilor non-guvernamentale creștine față de „educația sexuală” în școli

Domnule Ministru,

Orice program de educație sexuală care nu așază intimitatea sexuală într-un context moral clar și se concentrează în special pe oferirea de contracepție va duce, inevitabil, la încurajarea relațiilor sexuale precoce. Sfaturile despre cum să te angajezi „fără risc” într-o activitate sexuală, cuplate cu prevederi de facilitare a ei, transmit mesajul că activitatea în sine este acceptabilă. Un studiu britanic a arătat că 45,5% din băieți au recunoscut că, atunci când li s-au oferit primele lecții de educație sexuală, au simțit nevoia de a experimenta. Luând în calcul faptul că majoritatea băieților intervievați (77%) primiseră educație sexuală până la vârsta de 12 ani, concluzia este îngrijorătoare [18].

(În sprijinul poziției noastre prudente menționăm și recentele schimbări din normele audio-vizualului: pentru protecția minorilor, Consiliul Național al Audiovizualului a restricționat difuzarea, modalitățile de abonare și de acces la emisiuni care conțin pornografie și violență [19]. Cu alte cuvinte, o autoritate a Statului adoptă o poziție pozitivă față de filme și programe TV susceptibile să influențeze dezvoltarea psiho-fizică firească a copiilor. Ar fi de-a dreptul schizofrenic ca același Stat să ofere copiilor, în școală, exact acele lucruri de care caută să îi ferească acasă.)

Prin urmare, este important ca elevilor să li se ofere mesaje clare despre consecințele negative ale relațiilor sexuale la vârste mici și să li se vorbească despre beneficiile abstinenței (castității). Intimitatea sexuală nu trebuie văzută ca pe o gratificare personală, ci ca pe o exprimare a dragostei și angajamentului adulților într-o relație de durată în căsătorie. Așezarea relațiilor sexuale în acest cadru îi va încuraja pe adolescenți să se abțină și să reziste presiunii conformiste a colegilor.

Dorința sexuală, care este veche cât istoria, este o componentă indispensabilă a naturii și demnității umane, însă promovarea actului sexual drept fiind simpla satisfacere a unei nevoi [20], un aspect autonom, lipsit de orice implicații morale și spirituale, nu duce decât la egoism, materialism și disfuncție socială pe scară largă, așa cum ne arată situația prezentă.

Ca organizații reprezentative pentru societatea civilă creștină din România vă informăm că nu ne opunem, ca principiu, existenței unei materii numite „educație pentru sănătate” în școli. În ceea ce privește însă orele destinate informațiilor despre sexualitate, nu credem că este necesară obligativitatea lor. Părinții trebuie să aibă dreptul de a-și retrage copiii de la ele, pentru a-i putea proteja de sexualizarea prematură. Oricum, dată fiind sensibilitatea subiectului, este foarte important ca părinții să fie informați asupra conținutului acestor ore, înainte de predare, și să li se solicite acordul.

Vă propunem totodată să luați în considerare și instituționalizarea „educației acasă”, după modelul „homeschooling”-ului practicat cu succes în SUA, mai ales că și în România au apărut organizații care propun acest model educațional legitim [21].

Precizăm că multe din organizațiile noastre derulează deja programe proprii de educație pentru viața intimă. Acestea se bazează pe principiile moral-creștine, care tratează tema sexualității în contextul unei concepții integratoare asupra persoanei umane, văzută ca un complex trup-suflet unitar. Viziunii hedoniste noi îi opunem dragostea credincioasă, statornică, împlinită prin mariaj – instituția optimă pentru exprimarea iubirii sexuale. Astfel înțelegem calea optimă spre împlinirea individului și prosperitatea societății.

Considerăm că aceste programe și experiența noastră pot constitui punctul de plecare pentru o abordare rațională și firească a sexualității [22].

Menționăm că reprezentăm un mare număr de părinți creștini din România și, în numele acestora, solicităm expres să fim considerați parteneri în orice discuții și dezbateri publice pe această temă.

Domnule Ministru,

Faptul că realitatea cunoaște numeroase devieri de la starea firească nu înseamnă că nu ar trebui sa mai dorim firescul și să nu-l mai căutăm. Mai ales când vine vorba de copii. A opta, la nivel de autoritate publică, pentru „modele” educaționale nefaste este una din căile cele mai perfide și mai insidioase de a submina interesele unei societăți și ale unei națiuni. Facem apel la dvs. să lucrăm împreună pentru evitarea unor evoluții nefericite, într-o societate deja plină de tensiuni.

Semnatari:

1. Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita din România
2. Alianța Familiilor din România
3. Asociația Provita Media
4. World Vision România
5. Asociația Home Schooling România
6. Asociația Dascălilor din România
7. Asociația pentru Apărarea Familiei și Copilului
8. Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, Filiala Iaşi
9. Asociația Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”
10. Asociația Medicilor Catolici – filiala București
11. Fundația Clinica Provita (Cluj-Napoca)
12. Asociația Darul Veții (Timișoara)
13. Asociația Familia și Viața (Roman)
14. Asociația Primul Pas (Iași)
15. Alianța pentru Demnitate Națională (București)
16. Asociația Rost (București)
17. Asociația Basarabii (București)
18. Liga de Utilitate Publică (București)
19. Asociația Ortodoxia Tinerilor (Galați)
20. Asociația pentru Libertatea Românilor (Bacău)
21. Asociația Studenților Creștin Ortodocși – Filiala Brașov
22. Asociația Studenților Creștin Ortodocși – Filiala Tg. Jiu
23. Asociația Studenților Creștin Ortodocși – Filiala Suceava
24. Asociația Studenților Creștin Ortodocși – Filiala Brașov
25. Asociația Studenților Creștin Ortodocși – Filiala Cluj
26. Asociația Studenților Creștin Ortodocși – Filiala Tulcea
27. Asociația Cercul Studențesc „Floarea de foc” (București)
28. Asociația Bucovina Profundă (Suceava)
29. Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni (filiala Suceava)
30.  Asociația WorldTeach România (Timișoara)
31. Fundația Agape (Cluj-Napoca)
32. Fundația Sfânta Irina (București)
33.  Asociația Christiana (București)
34. Fundaţia Cireşarii (Beiuș)
35. Asociația Prologos (Timișoara)
36. Asociația Culturală „Sf. Mitropolit Dosoftei” (Suceava)
37. Asociația Mama Olga (Piatra Neamț)
38. Asociația Bunul Samaritean (Beiuş)
39. Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni (Constanţa)
40. Şcoala Brâncovenească (Constanţa)
41. Asociaţia Oamenilor de Afaceri Creştini-Ortodocşi (Constanţa)
42. Asociația Sf. Pahomie de la Gledin (Bistrița)
43. Asociația Bărbaților Creștini din România (Timișoara)
44. Asociația Prietenii Omului (Slatina)
45. Asociația Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului (Satu Mare)
46. Asociația Meșterilor Populari din Moldova (Iași)
47. Centrul Iochebed Suceava
48. Asociația Centrul Iochebed Alba
49. Asociația Brâncoveanu (Arad)
50. Asociația Cristofor (Iași)
51. Fundația Creștină Elim (Marghita)
52. Asociația Doamna Stanca (București)
53. 3C Life International (Cluj-Napoca)
54. Asociația Casa Gratis Pro Deo (București)
55. Asociația Polițiștilor Creștini din România – filiala București

Se raliază Memoriului și următoarele persoane:

56. Prof. univ. dr. Pavel Cirilă, medic, București
57. Dr. Ecaterina Turtureanu-Hanganu, medic, Iaşi
58. Dr. Maria Dunca-Moisin, medic, București
59. Cristina Cânepă, profesoară
60. Irina Solomon, profesoară, Sinaia
61. Roxana Ilinca, profesoară, București
62. Elena Pop (Fumea), profesoară, Ploiești
63. Mihaela Pană, consilier şcolar
64. Marin Udroiu, profesoară
65. Verginia Nedeloiu, profesoară, Ploiești
66. Carmen Elena Păduraru, judecător, Piatra Neamț
67. Mirela Doci, părinte, Cluj-Napoca
68.  Manuela Merlușcă, economist
69. Victor Georgescu, inginer
70. Valentina Uhrenciuc, profesoară, Moşna-Iaşi
71. Marian Lungu, meşter popular, Sănduleni-Bacău
72. Ana Ştefan, sociolog, București
73. Andreea Moldoveanu, sociolog, București
74. Cristina Susu, Ploiești
75. Flaviu Bobb, economist, Maramureș
76. Gabriela Grasu, economist, Piatra Neamț
77. Nicoleta Drăgoi, specialist sistem asigurari, Ploiești
78. Bogdan Munteanu, jurnalist, București
79. Larisa Călin, economist, București
80.  Loredana Graziela Constantin, jurist, Ploiești
81. Violeta Ciortan, logistician, Otopeni
82. Diana Parizianu, jurnalist, București
83. Camelia Enache, economist, București
84. Adriana Ionescu, director comercial, București

________________________

Note:

[1] Prin susţinerea doamnei deputat Liliana Mincă, președinta „Comisiei pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi” din Camera Deputaţilor

Filed under: Uncategorized ]]> http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2013/05/08/hristos-a-inviat/feed/ 1 mirceapuscasu http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2013/04/30/radu-gyr-poezii-selectii/ http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2013/04/30/radu-gyr-poezii-selectii/#comments Mon, 29 Apr 2013 22:26:56 +0000 Mircea Puşcaşu http://bucovinaprofunda.wordpress.com/?p=3571 ]]> RADU GYR 

Poezii

-selecţii-

DENIE

Si primavara parca era alta,
curgea si luna altfel pe zaplaz . . .
Pe-atunci nu ne cioplise-n stânci cu dalta
mesterul timp, nici frunte, nici obraz.

N-aveam taiate-n cremene nici fata,
nici lacrima, nici frunza cu cununi.
Mai mirosea a zmeura si viata
si inimile noastre a capsuni.

Pe-atunci purta si vântul flori în chica
si cântecul pe frunte, prour nou,
si-n fiecare cuib de rândunica
pui de heruvi tâsneau din orice ou.

Cazând din cer ori coborând din luna,
ne asteptau caisii în pridvor ;
mergeam cu ei la denii, împreuna,
si ne-nchinam ca ramurile lor.

Iisus venea cu roua în potire,
priveam adânc în ochii Lui adânci,
si înviam în orice rastignire,
când surâdeam pe crucile de-atunci . . .

SCRISOAREA TATII

Fiule, fiule, lunga e calea . . .
Ca-n basm pân-la tine sunt mari si tari,
trenuri, paduri, jandarmi si ocari,
si stele ce nu ne stiu jalea.

Dorul de tine mi-e asa, ca o furca
proptita cu dintii în beregata.
Din fundul Aiudului, ochii tai urca
pe cer, ca doi luceferi de piatra.

Manânc : esti în lingura mea. Fac un pas :
schioapeti alaturi în fiare.
Aprind o vapaie la iconostas :
cad lacrimile tale din lumânare.

Prin somn, vine lantul tau, blestematul,
cu mari zornaieli sa ma scoale.
- Lantule, lantule, lasa-mi baiatul,
Fereca-mi mie gleznele goale.

Cum sa-ti stramut în carnea mea chinul ?
Cum sa-ti beau, fiule, osânda toata ?
Plecat peste neagra-i fântâna sarata,
seca-i-as, goli-i-as veninul . . .

Uneori, noaptea, maica-ta vine,
cu pasi de iarba din tintirim :
- Ia-ti plânsul, batrânule, si haide cu mine,
temnita-n lacrimi adânci s-o topim . . .

Cantec de leagan
Dormi copilul mamii, nani, nani,
a plecat si ultimul lastun.
Ruginira plopii si tufanii
si din temnita ce-i surpa anii
nu s-a mai întors taticul bun.

Dormi copilul mamii, toamna plange
dezgolindu-si umarul ranit.
Cade frunza, cade si se frange,
orice frunza-i lacrima de sange
si taticul nu a mai venit.

Nani, nani, maini de crin plapande,
La ferestra pasari plang si ploi.
Lupii beznelor ranjesc la pande,
Tara-i toata temnite flamande
si taticu-i dus de langa noi.

Nani, nani, tata nu mai vine,
maica sta cu sufletul rapus.
Cine să-ti mai spuie basmul, cine
să-ti sarute pleoapele senine ?
Maica plange si taticu-i dus.

L-au svarlit în temnita dusmanii
pentru sfanta-i lege din strabuni.
Or să-i ninga peste tample anii,
să cresti mare, puiul mamii, nani,
Neamul si părintii să-ti razbuni.

Intrebare

Adanca-i noaptea, orele profunde…
Gemand, spre raftul cartilor mă-ndrum
si-ntreb în soapta fiece volum:
-Tu esti? Si cartea fuge si se-ascunde.

Plangand, intreb portretul ei acum:
-Tu esti? Si nici iubita nu-mi raspunde.
Imi umplu cupa-n vin să mă scufunde,
intreb: -Tu esti? Si cupa piere-n fum.

Si-ntreb si spada mea: -Tu esti? Si tace.
Si, cum mă prabusesc în jilt, infrant,
din zid o umbra alba se desface…

Mă-ntorc spre ea cu sange în cuvant
si-n ochii lui Iisus e numai pace.
Intreb: -Tu esti? Si umbra spune: -Sant.

Poveste

Am avut un copil si-o nevasta
Acum o suta, o mie de ani.
Auziti paianjeni ? Auziti sobolani ?
Am avut un copil si-o nevasta.

Când a fost fericirea aceea
cu chipuri pamantesti diafane ?
Innecuri, sfarsituri de lumi, uragane,
mi-au smuls din viata odrasla, femeia.

Au trecut o suta cinci sute de ani,
s-au rupt muntii si-au crescut bozii.
Rareori ca dinamita fac explozii,
amintirile ascunse prin bolovani.

Si în tacerea lor scurt detunata
un chip îmi zambeste si coase.
Din pat , doua maini mici, somnoroase,
intinse, parca mă fulgera : ” – Tata !”

Aicea nu-mi spune nimeni pe nume,
Trec sutele de ani la-ntamplare.
Aicea sunt : mă~ a~la, un oarecare,
apoi cad iarasi în bezne postume.

Dar ce-i ? S-a rupt cerul ? E mort Dumnezeu ?
Si suntem numai trei din toate ?
Viata-i de scrum si am rămas în cetate
doar noi : vesnicia, celula si eu !…

De-as zari macar o frantura de stea !
Ce fiara-i vesnicia, ce fiara !
I-as cere să-mi dea un capat de sfoara
si de milenii să mă spanzur cu ea.

Voi n-ati fost cu noi în celule

Voi n-ati fost cu noi în celule
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.

Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
strapunsi de cutitul tradarii.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tarii.

In cantec cu noi laolalta
trecand printre umbre peretii,
voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
cum dorul irumpe, cum inima salta
gonind dupa harpele vietii.

Ce-i munca de brate plapande,
ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
cum scartie osul când frigul patrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
să spuneti aproapelui vostru.

Voi nu stiti în crunta-nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
si-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde invinsul.

Ati stat la ospete-ncarcate
gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Asa sunteti toti cei ce credeti
ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.

Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.

Baladă

Ramas bun, de-acum, fratan de cruce.
Vei porni spre tara ta de lut.
Eu prin sabiile zarii mă voi duce,
Vanturi mari să-mi iasa la rascruce,
să-mi dea apa lor amara de baut.

Daca intr-o zi o să se vada
vultur de argint pe cer lucind,
scoate-ti straiul tau de nun din lada,
pune-ti zarile la coapsa ca o spada
si să vii la nunta-mi de zapada,
în dumineca mea alba de argint.

Pajuri negre insa de-or să sboare,
să-ntelegi ca ochii mi-au furat
să mi-i duca-n stele rotitoare,
si ca fruntea mea, rapita-n ghiare,
peste varfuri de paduri tot mai rasare,
ca un ciob de luna-nsangerat.

Colind

A venit si-aici Craciunul
Să ne mangaie surghiunul.
Cade alba nea
Peste viata mea.
Peste suflet ninge.
Cade alba nea
Peste viata mea
Care-aici se stinge.

Tremura albastre stele
Peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
In inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
In inimi ne-a pus
Palpairi de stele…

Numai casa mea posaca
A’mpietrit sub promoroaca.
Stam în bezna grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Pentru sgribuliti
Ingerii grabiti
Nu aduc colinde.

O Iisuse imparate,
Iarta greseli si pacate.
Vin de-nchizi usor
Ranile ce dor,
Visul ni-l descuie.
Noi Te-om astepta ,
Căci pe crucea Ta
Stam batuti în cuie.

Maica Domnului Curata,
Ad’o veste minunata,
Infloreasca-n prag
Zambetul Tau drag
Ca o zi cu soare.
Zambetul Tau drag
L-asteptam în prag,
Noi, din inchisoare.

Peste fericiri apuse,
Tinde mila Ta Iisuse.
Cei din inchisori
Te asteapta-n zori,
Pieptul lor suspina.
Cei din inchisori
Te asteapta-n zori
Să le-aduci lumina.

RUGACIUNE DIN CELULA

Doamne, pazeste-ma, Doamne, ai mila . . .
Sunt ca o scorbura veche-ntr-un tei.
În noaptea mea si-a lasat Amintirea prasila
toate napârcile ei.

Nu mai pot s-o îndur, dezmatata.
Iese de peste tot, din pereti,
si-mi zvârle-n culcus cu lopata
urzici, si carbuni si scaeti.

Doamne, nici pieptul, nici ochii, nici gura
nu pot sa-i mai rabde pojarul.
Ma zvârcolesc ca pe plita tiparul,
atât de cumplita-i arsura . . .

Seaca-ma, Doamne, de-aduceri aminte,
asa cum seci, vara, puhoaiele,
si noptile mele aprinse despoaie-le,
cum, toamna, padurea o despui de vesminte.

Fii si Tu, Doamne, o singura data,
ucigas si tâlhar la rascruci :
jefuieste-mi radvanul meu cu naluci
si strânge-mi trecutul de beregata . . .

Prada-mi tot cerul, hoteste-mi toti anii,
cum m-ai fura de arginti si podoabe . . .
Vreau sa fiu sterp, cum sunt bolovanii,
si gol cum e stânca pe labe.

Cremene-n mine, -n osânda, -n omat,
muschiul tacerii sa ma înece,
furtunile dorului sa dea îndarat,
rupte din piatra mea rece.

SÂNGELE TEMNITEI

Daca-mi lipesc urechea de cimentul celulei,
ascult, ascult
cum sângele temnitei, ca un mare tumult,
ca un geamat abrupt,
curge pe dedesubt,
curge torent de veninuri amare,
tinut în pamânt sub zavoare.

Sângele temnitei, prizonier,
gâlgâie-n crunta durere
pe sub piatra si pe sub fier,
pe sub osânda, pe sub zacere,
prin subterane artere.

Lipesc urechea jos si-l aud :
uneori fierbe un muget fierbinte,
plânge, plânge în fund de morminte . . .
Alteori tipa, salbatec si crud
ca o apriga pofta de viata,
sau suiera-a ispita razleata,
cu brânciul ei atâtator
la jaf, la omor . . .

Sub marii amari bolovani,
cineva urla de-o mie de ani,
cineva cânta de-un veac,
cineva n-are geamat, nici leac,
altul cheama si cheama,
altul blesteama,
altul cu-ntreg cutitul
ucide granitul . . .

Sub marii, amari bolovani,
sângele temnitei fierbe de-o mie de ani.
Aud, aud,
cu urechea pe piatra plecata,
gârla lui rasculata.
Îi simt, îi simt
smoala aprinsa, fonta lichida,
otrava torida.

Si carnea mea trosneste deodata,
din zavoare dracesti,
prind madularele sa se deschida
ca niste usi, ca niste feresti :
-Intra, sânge al temnitei, intra,
vino din funduri nepamântesti,
vino sa ma cotropesti . . .

Îl chem, îl chem, iar si iar,
si sângele temnitei vine,
vine si urca în mine,
clocotitor de pojar.
Sângele temnitei urca în mine
cu neodihnitul lui zvon,
din fier, din iad, din beton . . .

Si sângele temnitei sparge belciuge,
si urca în mine si muge,
si fierbe si geme si plânge, -
crâncenul temnitei sânge.

Si ard cu el, si vuiesc, si ma zbat,
si urlu si sânger, cu fluxu-i turbat, -
si când, pe urma, rosul torent
se trage din mine, îndarat, în ciment,
cu sângele temnitei greu
ma trag din mine si eu,
si plec cu el, cu grozavu-i suvoi,
sub ciment, înapoi . . .

CARTE POSTALA

Draga,
Pe scurt, cum e ordinul, ce sa-ti scriu ? Ce sa-ti spun ?
Fetita noastra a trecut într-a patra primara ?
Are ochii ca ai tai ? Tot asa tristi ? Cum e afara ?
E soare ? E cer ? E tutun ?

Aici, stau de vorba cu celula mea pe.ndelete,
o-ntreb de voi, o desmierd, apoi o zgârii, o musc, o blestem

Câteodata, umbrele voastre pâlpâie pe un perete,
Si-atunci curge aur în ea, ca-n staulul din Vitleem.

Tot asa e noaptea si pe la voi ? Afunda ca hruba,
cu luna ca un stârv spânzurat de-o prajina ? . . .

De-o sa ma duca la alta puscarie cu duba,
Nu mai cautati nemernica mea vizuina.

Uita-ma tu, sa ma uite fetita. Asa e osânda,
te-astupa cu piatra, te rupe de toate . . .
Nu-l mai asteptati pe taticu. L-a înghitit ocna, flamânda.
Mai am unsprezece ani si jumatate . . .

CÂNTEC DE NUNTA

Vâra-mi junghiul tau, tristete,
creste-mi, jale, ca o buba . . .
Patru gardieni în duba
m-au tot dus pe cai razlete.

M-au tot dus la neagra nunta,
sa ma-ngroape, sa m-ascunda,
unde-i negura mai crunta,
unde-i ocna mai afunda.

Si tu, Temnita-mireasa,
m-asteptai cu masa mare :
numai lacrimi în pahare,
iar în bliduri fiere deasa.

Temnita, miresa sluta,
spulbera-ti-ar vântul praful,
c-ai pus moartea cu taraful
sa ne zica din lauta.

Suna-ti, dibla, barzaunul,
a oftare, a jelanii . . .
Sta în capul mesei unul :
lacatul proptit cu anii.

Ah, Bolesnita, lalâia,
cu vin rosu vrea sa-nchine !
Foamea, Oftica si Râia
sed la masa lânga mine . . .

Fa, mireaso, fa, spurcato,
plosnitele ti-s nuntasii ;
sârba nuntii mi-ai jucat-o
cu tâlharii, cu vietasii . . .

Si-n celula-ntins-ai lesne
pat de nunta si.ndragire,
doisprezece ani în bezne
sa-mi sugi carnea mea de mire.

Doisprezece ani, subt sale
putregaiul sa-ti framânt,
si duhoarea gurii tale
sa ti-o port în piept mormânt . . .

Cânta-mi, Moarte, din lauta,
zi-mi cântarea cea mai crunta,
pentru cea mai neagra nunta,
cu mireasa cea mai sluta ! . . .

SARAC SUNT, DOAMNE . . .

Sarac sunt, Doamne, sarac . . .
Sarac în celula, sarac întru toate.
Saeac sunt, Doamne, sarac,
si bucuriile Tale-s bogate.

Sa ma apropii de ele nu pot, nu ma lasa.
Lihnit sunt si foamea ma taie :
vreau sâmburii ce-Ti cad de la masa,
vreau tot ce arunci la gunoaie.

Din toate minunile Tale,
nu vad o zdreanta, nu pipai nimic.
Pentru-osânditul calic
ai numai ziduri în pieile goale . . .

Departe, departe, -ntr-o tara-azurata
cu soarele ca o fântâna,
Doamne, era un zugrav altadata,
batrân în bojdeuca-i batrâna.

Sarac era, Doamne, si-n ruga-i neghioaba
cu jind Îti cerea si cu frica,
un sturz sau o mierla sa-i dai în cocioaba,
sa-i cânte-n tristetea-i calica.

Ofta dupa zboruri, tânjea sa le-asculte,
sa le dezmierde viersul suav . . .
De-atâta vechi dor si oftaturi prea multe,
Pasare-l porecleau pe zugrav !

Si nu putea calicul sa-si cumpere
un pitigoi, cel putin, un sticlete . . .
Dar, Doamne, vapsele i-ai dat sa-si astâmpere
dorul, cu ele, pe un perete.

Si-a prins sa-si vapseasca bordeiul în graba.
zburau si fosneau cintezoi cântareti,
grauri de aur ieseau din pereti,
aripi si cer se varsau în cocioaba . . .

De ce nu-s si eu ca zugravul sarac ?
De ce nu-mi dai, Doamne, si mie, vapsele,
în celula saraca sa-mi fac
chipuri si umbre si rândunele ?

O jimbla-as picta, ca o fata mezina,
as pune zari de jur împrejur,
si lâng-o cinzeaca de tescovina
as da o bidinea de azur.

Poate as sti, ca zugravul povestei,
aur si cer din pereti sa deschid.
Poate, din ani, as scoate chipul nevestei
Si l-as pune sa plânga pe zid.

Si-as scrie, pe var, si osândele mele,
sa geama, sa arda, veac dupa veac.
Din sânge si fiere mi-as face vapsele . . .

Sarac sunt, Doamne, sarac.

CÂNTEC DE HOT
Fa-mi, Doamne, fereastra usa.
lanturile nuieluaî . . .
Bocet de temnita.

Prinde, Doamne, vremea-n palma
si n-o mai lasa sa doarma,
da-o-n grânci de-a berbeleacul
ca-mi sunt noptile cât veacul,
zilele dutmanele,
clipele hainele
sunt ca maracinele . . .

Fa-mi, Doamne, fereastra usa,
catusele nuielusa,
drevele sfori de matase
si cheile chiparoase.
Lanturile arde-le
ca flacara joardele ;
gratiile când le ating
fa-le ate de paing ;
chile, neunsele,
sa zboare ca frunzele.

Temnita face-o-ai, face,
cât un ou, cât o gaoace ;
nici de-a lungul, nici de-a latul,
sa nu-ncapa-n ea oftatul.
Poarta mare cu zavoare
fa-o drum, fa-o carare,
lacatele de ocale :
bulgari de zapadamoale,
sa vina din cer o ploaie
lacatele sa le-nmoaie ;
sa rasara soarele
sa-ndoaie zavoarele ;
lacrimile-amarele
sa topeasca fiarele ;
si jalea ca melita
sa melite temnita.

CAVALCADA

În freamat lung de mare treapat
pe armasari de-arama grea,
gonind s-ajunga pân la capat,
înalti, cu pumnul pe plasea,
atâtia trec si râd cum schioapat
în urma lor, pe gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea !

Galopul lor înghite poste,
potcoava sfarma cremenea,
sau scoala smârcuri sa ma-mposte
cu smoala-i putreda si rea,
caci m-au lasat la zeci de poste
în urma lor, pe gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea !

Nu-i poticneste-n drum nici sete,
nici rani nu-si spala la cismea,
nici muntii nu le stau perete.
Eu cad în fiece vâlcea,
las zdrente-n fiece scaete,
julit ma urc pe gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea !

Si cum merg cetele buimace
spre nicaieri, spre nimenea,
se-afunda goana în baltoace
si cade primul frânt din sa.
Pe lânga santu-n care zace
eu trec la pas cu gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea !

Si rând pe rând încep sa cada,
le suna zaua a tinichea,
eu n-am nici zale, n-am nici spada,
dar cred într-un crâmpei de stea ;
si-n timp ce corbii vin sa-i roada
târâs ma urc pe gloaba mea.

‘Naintea lor pe gloaba mea !

MORMÂNTUL CÃPITANULUI

De-aici’nainte, vremea se mãsoarã
cu trudnicile tale oseminte,
si veacul care curge peste tarã
începe din cenusa ta fierbinte.

Mergi printre noi cu sfânta-ti moarte vie,
ne tãmâiezi cu marea ta tãcere…
Mormântul tãu e numai înviere,
prin tine luminãm de vesnicie.

Prin tine bem, setosi, din Mântuire,
prin tine doar, ne-am curãtit de zgurã…
Izvor ne esti si cinã si zidire
si patrafir si cuminecãturã…

Esti azima pe care’n plâns o cere
inima noastrã pururea flãmândã.
Esti drumul nostru cãtre zãri de miere,
esti perna pentru tâmpla fumegândã…

Esti ruga Tãrii pentru biruintã,
mistria noastrã’n aur ferecatã,
dalta de foc înfiptã în credintã…
Mormântul tãu e viata noastrã toatã.

Venim lângã tãrâna ta iubitã,
si umbra ta, prin smirnã si balade,
ne-atinge cu plutirea ei sfintitã
si se preschimbã’n torte si în spade.

Cu duhul tãu -mireasmã de grãdinã-
ne miruim, sub zâmbet de icoane.
Culegem din mormântul tãu luminã
si ne spãlãm obrajii de prigoane.

Luãm un pumn de lut din groapa sfântã
si-l punem pe vechi rãni de închisoare;
si rãnile din noi tresar si cântã,
se fac medalii si zâmbesc în soare…

Dar de-or veni, cândva, cu pasi usarnici,
la groapa ta, miseii si viclenii,
si se vor bate’n piept cu pumni fãtarnici,
slãvind lumina sfintelor vedenii,
Mormântul tãu, gemând, sã se ridice
si duhul tãu, tâsnind din vesnicie,
într’un nãpraznic fulger sã despice
pângãritoarea lor nimicnicie !

O, BRAD FRUMOS…

O, brad frumos, ce sfânt pãreai
în altã sãrbãtoare.
Mã vãd copil cu pãr bãlai
si ochii de cicoare.
Revãd un scump si drag cãmin
si chipul mamei sfinte,
imagini de Crãciun senin
mi-apar si azi în minte.

Un brad cu daruri si lumini
în amintiri s’aratã.
In vis zâmbeste ca un crin
copilul de-altãdatã.
Intregul cer era deschis
deasupra fruntii mele.
Azi strâng doar pulbere de vis
si numai scrum din stele.

Copil bãlai, Crãciun si brad
s’au stins în alte zile.
Azi numai lacrimile cad,
pe’ngãlbenite file…
Azi nu mai vine Mos Crãciun
cu barba-i jucause,
ci doar tristetile mi-adun
sã-mi plângã lângã use…

In bezna temnitei mã frâng
sub grele lespezi mute,
si-mpovãrat de doruri plâng
pe amintiri pierdute.
Omãtul spulberat de vânt
se cerne prin zãbrele
si-mi pare temnita mormânt
al tineretii mele…

JUDECATA DIN URMA

Prigonit ca o fiara prin smârcuri imunde,
cu gauri în tâmple, orbite afunde,
rupt ca un steag, cotropit de cangrena,
sfâsiat de bice ca furu-n arena,
în lanturi, cu gloante ce carnea îmi scurma,
asa voi sosi la Judecata din urma !

Alb, vei straluci sub zapezi boreale,
eu, vânat de durere, voi sta înainte.
Rece vei fi sub varul gloriei Tale,
eu, cu durerea, fi-voi fierbinte.
Si glasul din genuni va rasuna de-odata :
- Hai, omule, vorbeste ! E Marea ta Judecata !

Atunci voi urca pe înaltele trepte
si-ngenunchiind sub abside,
cu zâmbet de sânge pe buze livide,
îti voi raspunde cu, trupul inert :
- Pentru toate ranile nedrepte,
Doamne, eu Te iert . . .

ANTITEZE

N-ai dezmierda, de n-ai sti sa blestemi,
surâd numai acei care suspina,
de n-ai fi râs, n-ai fi stiut sa gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duve-n ochi lumina.

Si daca singur rana nu-ti legai
cu mâna ta n-ai unge rani straine,
n-ai jindui dupa un colt de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Si nu te-nlti în slavi daca nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amara,
iar daca-nvii în zâmbetul de azi,
e c-ai murit în lacrima de-aseara.

LACRIMI

Gonit din raiul lui, pesemne,
un înger trist ni le-a adus,
menirea lor în noi sa-nsemne
ca-n lut mai zace-un strop de sus.

Spalam cu lacrimi rani si spade,
sfintim cu lacrimi un sarut,
din lacrimi ridicam arcade
pe unde viata ne-a durut.

Zvârlim în ele pietre grele
si scoatem saci de aur, grei,
topim un pumn de spini în ele
si facem scari de funigei.
Din lacrimi punem pod genunii,
din lacrimi înviem mereu,
si împletind din lacrimi funii,
ne priponim de Dumnezeu.

TOAMNA

Plopi mai limpezi decât geata
si-au tras spadele afara.
Spune-mi buna dimineata,
Inima trezita iara.

Frunze reci pe ramuri ciunte
ma privesc cu ochi rotunzi.
Buna dimineata, frunte,
Care spinii mi-i ascunzi.

Parca ceru-ntreg de fum e,
strada numai mângâieri.
Buna dimineata, lume,
care m-ai lovit si ieri.

Parc-o pasare înfrânta
a tipat în pumnul strâns.
Buna dimineata, sfânta
bucurie de-a fi plâns !

ATÂTIA MORTI, ATÂTEA OSEMINTE

Avem atâtia morti, atâtea oseminte,
ca fruntea-i grea de amintirea lor.
Purtam în piept solarele morminte
si de lumina coastele ne dor.

Atâtia morti, atâtea oseminte,
vezi, sufletul lor vine din gradini
si ne saruta pleoapele fierbinte,
precum un vânt de seara plin de crini.

Atâtia morti, atâtea oseminte,
ne cresc în vis ca o capatepeteasma
si umbra lor dumbrava de argint e
si tremura flori albe de mireasma.

Atâtia morti strafulgera inele
pe fruntea zodiacului aprins.
Cu fruntile de s-au izbit de stele,
cu jertfele de ceruri s-au atins.

Cutremurati de-aducerile-aminte,
cu ochii incendiati de-un sfânt mister,
privim cum zilnic alte noi morminte
se-nalta pajuri albe catre cer.

Sa puna tarii temelii de fier !

ÎNTOARCEREA LUI ULISE

În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple,
dar dorm de mult sub zidurile Troii.
Mesenii beau si cupa mea se umple
-voi beti cu mortii si cinstiti strigoii,
eu am ramas sub zidurile Troii . . .

Eu am ramas sub zidurile Troii
si cu prietenii mei morti în fundul marii;
se rumenesc berbecii grasi si boii
zadarnic în miresmele frigarii.

Eu am ramas sub zidurile Troii
sau ratacesc pe mare cu vâslasii
-întors acasa cum se-ntorc strigoii
acelora ce nu mai vin cu pasii- .

Ma pipaiti pe umeri, pe vesminte,
încredintati ca m-am întors ‘napoi;
dar eu sunt numai sute de morminte
în lesul care umbla printre voi.

Voi îmi vorbiti de temple, de pilastri,
despre noi zei ce-n urma mea crescura . . .
Eu va basmesc de mortii mei albastri
ramasi sub Troia sau în mari de zgura.

Uleiuri cu miros adânc de floare
sângele Troii de pe trup nu-mi spala,
caci dincolo de orice scaldatoare,
port mortii scumpi pe mine tencuiala.

În cinstea mea chemati aezi la cina
Sa ma slaveasca ca pe toti eroii ;
dar numai umbra mea cu voi închina,
eu am ramas sub zidurile Troii.

Iar când pe sânul alb al Penelopei
las fruntea în adânc culcus fierbinte,
eu sânger înca-n lupta cu ciclopii
ori ratacesc pe mari cu oseminte.

Cu darnice saruturi ne-ntrerupte
muierea îmi dezmiarda la-ntâmplare
pe piept, pe umar, ranile din lupte,
crezând ca urma lor nu ma mai doare.

Ci eu sunt tot o rana nevazuta
si rani sunt ochii astia tristii, goii . . .
Nevasta mea sau mortii ma saruta
Întorsi acasa din cenusa Troii ?

Din nou ma vad pe valuri cu naierii,
din nou ma bat în spade cu strigoii.
Alunec dintre coapsele muierii
si ma-ntorc iar sub zidurile Troii . . .
Eu am ramas sub zidurile Troii !

NOI NU AM AVUT TINERETE

Noi nu am avut tinerete,
sa spumege viata în cupe ;
priveam cum din crengi padurete
un fruct de otrava se rupe.

Nici lauri, nici mirt si nici roze
n-au vrut pentru noi sa zâmbeasca.
Tot cerul de-atunci de moloz e ;
luceafarul, tânar de iasca.

Noi nu am avut Heidelberguri
cu blonde iubiri diafane ;
pe clare si reci iceberguri
în vis noi nu am plutit pe oceane.

Cu lavaliere boeme
noi n-am fost pe sub harfele lunii ;
pe noi nu ne-au nins în poeme
nici visinii noptii, nici prunii.
La balul luminii-n careta
n-am fost pe celeste terase ;
scriam doar pe inimi cu creta
un spin, înca trei, înca sase.

Noi n-am strâns medalii din soare ,
ci noaptea-m cules, pe tacute,
stropi negri si grei în ulcioare,
prelinsi de pe cruci nevazute.

Cântam ! Era sânge poemul !
Hoream ! Curgeau lacrimi pe fete !
Zâmbeam ! Si-n surâs sta blestemul !
Noi nu am avut tinerete.

Mereu schiopatând prin dezastre,
mereu cu osânda pe frunte,
credeam ca tot spini sunt si-n astre
si-n luna tot temnite crunte.

Ce vânt secetos si fierbinte
ne-a frânt orice aripi razlete ?
Cazuti în genunchi pe morminte,
noi nu am avut tinerete !

Si-aduna azi zdrentele anii
si visul ciubotele sparte.
Prin pod se aud chitoranii
cum petece rod mai departe.

Batrâni, si cu fete de ceata,
cu pasi naclaiti în tristete,
prin moarte-am trecut, nu prin viata.
Noi nu am avut tinerete.

BASM

A fost odata în basm, în balada,
o fata mica de cer si zapada . . .
si-un tata trudit, un biet tata
cu umbre în lada,
cu tâmpla de cântec brumata.
Au fost odata un tata si-o fata,
si fata scria cu litere mari, încete . . .
iar tata venea seara, -n buzunar
cu portocale si comete
si le rasturna pe abecedar
sau le-ncurca printre caiete.
A fost o fata cu slove domoale –
si-un tata cu stele si portocale.
A fost odata . . . a fost odata . . .
Fetita a ramas departe-n povesti,
cu mâini de icoana curata,
cu ochii ei prea mari, prea ceresti ;
iar tata a murit de-atunci, nu o data
de-o suta, de-o mie de ori ;
de-o mie de ori a fost tras pe roata,
spânzurat de o mie de sfori . . .
De-o mie de ori pus pe cruce,
de-o mie de ori perpelit în dogori,
de-o mie de ori . . . de-o mie de ori . . .

Fata cu obraji de petala
de mult nu se mai duce la scoala,
dar seara, când ploua marunt
si frunza tremura goala,
din fundul temnitei, crunt,
din moartea lui fara fund,
strigoiul tatii se scoala.
Din adânc, de sub bezna grozava,
din smoala, din luna,
peste munti si paduri de otrava,
peste cetati si genuni,
strigoiul tatii se scoala-n minuni
si se-ntoarce cu urme de sânge
din lava-i strafiarta
pe ulita moarta.
Si-treaba si plânge,
din poarta în poarta,
din usa în usa
si din cenusa în cenusa :
-Unde-i fetita de-atunci  ?
-Unde-i taticul de-atunci ?
Si-ntrebarea cumplita
se face muget de stânci
si catapeteasma traznita
si cutremur si dinamita.

-Sparge-te, lacate !
-Zidule, pleaca-te !
-Temnita, crapa-te !
acolo, departe-n povesti,
o fata mica de scoala
cu obrazul lipit de feresti,
cu ochii ei prea mari, prea ceresti
asteapta o stea si-o portocala
si se roaga sa plece puhoiul,
sa vina acasa strigoiul.

RUGA

Doamne, racoreste tara !
Sufla-I vântul peste rani
si alina usor seara
plânsul mamelor vadani.

Pruncii mângâie-i pe frunte
si-i dezmiarda-ncetisor
si le spune sa Te-asculte,
ca Tu esti taticul lor.

Fa din lacrimi apa vie
si cununi din suferinti.
Neamului da-i vesnicie
si ocean de biruinti.

Da-ne, Doamne, mântuirea
pentru jertfa ce-am adus
si ne curma sângiuirea . . .
Da-ne Pacea Ta de sus !

Si ca semn de împacare,
odihneste mortii lin.
De veghe la fiecare,
da-le, Doamne, câte-un crin.

AIUDULE,  AIUDULE

Aiudule, Aiudule, temnita crunta,
Cu noapte lunga si zi marunta –
foamea-i mireasa si moartea-i nunta,
Aiudule, Aiudule, temnita crunta !

Aiudule, Aiudule, temnita crunta !
tânara tâmpla o faci carunta,
umarul gârbov, inima ciunta ;
Aiudule, Aiudule, temnita crunta !

Aiudule, Aiudule, temnita crunta !
Lumea e larga, viata marunta,
bezna ta dura trupuri manânca.
Aiudule, Aiudule, temnita crunta !

SUNT, DOAMNE, COPT PENTRU CULES

Sunt, Doamne, copt pentru cules,
nu ca mi-s anii grea recolta,
cât mi-este inima o bolta
de crengi, sub rodul tot mai des.
Sunt, Doamne, copt pentru cules,

Sunt numai fructe si balsam.
Cu cât adun pe trup rugina,
cu-atât mi-e sufletul gradina,
si-i toata roade, ram de ram.
Sunt numai fructe si balsam.

Si când cu lacrimi Tu ma speli,
mai mult în rod eu strâng dulceata,
sa nu mai afli-n el nici ceata,
nici viermi amari, nici îndoieli.
Cu lacrimi fructele îmi speli.

Si daca pica tot mai des
din mine câte-o creanga frânta,
în vârfuri, sus, gradina cânta
si-asteapta marele cules.
Sunt, Doamne, copt pentru cules.

SA  MULTUMIM  ACESTOR  ZILE

Sa multumim acestor zile
si-acestor nopti ce ne patrund
cu chinul darului fecund
si-al rastignirilor fertile.

Sa multumim acestor caeasuri
pentru ca ard, pentru ca dor
si ca ne cresc pe fierea lor
cu plâns în ochi, cu vers în glasuri.

Urca-te, trupule, si spune
mai trist, mai nalt ca te ridici
si ca vrei spin si vers si bici,
decât sa pieri în uscaciune.

Urca-te, suflete, si cânta
mai trist, dar mai înalt din glod
si spune lumii c-ai dat rod
din pamânteana rana sfânta.

CÂNTEC DE JALE

Din Rarau la Detunata
plânge tara, geme gloata.
Din Orhei la Feldioara
plânge gloata, geme tara.
Din Codrii Cosminului
la Crucea Macinului,
din obcina bradului
la zanoaga vadului
spurcaciunea iadului.
Pacostele, caznele,
beznele, napraznele,
molimile venetice
cu harapnice si bice.
Ca pe toate caile
au patruns potaile,
ca din toate pustele
s-au varsat lacustele,
si pe toate usile
ne-au intrat capusile
sa-si îndoape gusile.
Mustele si plosnitele
s-au umflat cât cosnitele.
Din Ceahlau la Retezatul,
vin ca râia si bubatul,
cu naduful si oftatul.
Pe ceafa saracului
bubele dalacului.
Pe pragul cerdacului
ghearele “ortacului”.
Pe sângele veacului
tontoroiul dracului.
Si de când asa ne spurca
ducem gusterii în cârca,
somnu-i dinte de napârca,
noaptea rug si luna hârca.
Ziua scade tot mai mica,
apele se-ascund de frica,
spaimele ne trag de chica
si când lacrimile pica
iarba nu se mai ridica,
ci cucuta si urzica.
Lantul, lacatul, calusul
ne sunt cina si culcusul.
Ochii daca vor lumina
vin zavoarele sa-i tina.
Pasul daca vrea sa-nfrunte
vin catusele mai crunte.
Mâinile daca se roaga
vine lantul si le leaga.
Limba daca vrea sa spuie,
uite-o, tintuita-n cuie !
Si rascoala daca muge,
uite chei, uite belciuge !
Râde foamea la fereastra,
sta robia-n casa noastra
si în fata usii, gata
sa ne-nsface beregata,
joaca temnita, turbata.
Toti hingherii si codosii
Joaca sârba târfei rosii ;
sârba temnicerilor
pe jalea durerilor.
Alelei, groparule,
lotrule, tâlharule,
pune mâna pe lopata
si fa groapa lata, lata,
ca sa-ncapa jalea toata.
Fa-ne loc de-ngropaciune
peste oasele strabune.
Pune-ne-n pamânt cu totii,
si stramosii si nepotii
si ne-aseaza pe morminte
munti de cremene fierbinte
peste fiu, peste parinte.
Inima sa nu mai stie
de prapad si de robie.
Bietii ochi sa nu mai vada
fiarele cum ies la prada.
Si urechea sa n-auda
nici bejenia zaluda,
si nici hohotul de iuda
peste vaietul de truda,
peste tara care-asuda
rupta-n dinti de haita cruda.

COLIND

Cerul si-a deschis soborul
-Lerui, Doamne, Ler-
si-au pornit cu plugusorul
îngerii din cer.

Merg cu plugul de oglinda
si de giuvaer,
toti luceferii colinda,
-Lerui, Doamne, Ler-

Patru heruvimi în haine
albe de oier
raspândesc în lume taine,
-Lerui, Doamne, Ler-

N-au venit cu grâu la poarta
ci au rupt din ger
stele mari, ca sa le-mparta,
-Lerui, Doamne, Ler-

Singur tu astepti în tinda,
suflete stingher,
nesosita lor colinda,
-Lerui, Doamne, Ler-

Nici un înger nu mai vineri
fâlfâind mister,
sa colinde pentru tine,
-Lerui, Doamne, Ler-

DOINA  DE  LA  CIUC

Cade noaptea-n umbre sure
si pe zarea dinspre Ciuc
iese luna din padure
ca o cusma de haiduc.

Stele-si scutura argintii,
aripi moi de vis se frâng
si-n surghiunul suferintii
ochii palpâie si plâng.

Dorurile se aduna
si din lagarul amar
pleaca pe carari de luna
în lungi dungi de chihlimbar.

Unul fâlfâie si zboara
la iubita sau parinti,
altul la copii coboara
si-i saruta lin pe frunti.

Dar deodata-n zaea lunii
iese-o stea ca un soroc :
e luceafarul minunii,
biruinta ei de foc.

CARTE DE LA BASARAB

Ia, fiule, bucoavna mea de sfaturi!
E bârna grea de-ntelepciune-n ea,
sindrile rupte din faptura mea,
coaste de veacuri, maduva de leaturi.

Batrâne-nvataturi din buchii sfinte
descaleca din pajuri si din crini;
purced de la-mparatii bizantini,
cobor din mucenici, vin din morminte.

Sa-ti fie tara mir, neamul-agheasma,
iar tu, înfipt în lut sa fii ca un
biruitor, prin grindina, gorun,
suind spre cer ca o catapeteasma.

Legat de datini cu vânjoase vine,
în apriga ta scoarta de copac
sa gâlgâie tot neamul tau din veac,
suind precum un sânge cald în vine.

Si dârz si ne-nfricat soldan de baza,
s-auzi în trunchiul tau, pe zari crescut,
cum taica-tau si maica-ta, din lut,
cu glas adânc te binecuvânteaza.

ÎNTELEPTUL

Nu scuip pe-nfrângerile mele,
ce-am adorat nu stiu sa ard
si nu ridic în vânt obiele
în locul stinsului stindard.

De funia spânzuratorii
dezastrele nu mi le-agat
si nici trufiadin victorii
n-o pun sperietoare-n bat.

Cu-aceleasi zâmbete-ntelepte
îmi port si lanturi si cununi –
urcând spre soare scari si trepte
sau pogorând printre furtuni.

Si trec pe-acelasi tarm ce nu e
la brat cu prieteni si vrajmasi
ce-au vrut sa-mi bata talpa-n cuie
sau sa-mi presare crini sub pasi.

DE LA PRUT PÂNA LA DON

De la Prut pâna la Don,
prin Crimeea, mai-nainte,
tânar grâu peste morminte,
ierburi mari peste beton.

De la Mures pân-la Tatra,
de la Cluj la Debretin,
sesuri mari de grâu senin,
ierburi peste toata piatra.

Arde rodul proaspat, pline,
Patru zari împaratesti.
Grâule din cine cresti ?
Iarba, cine plânge-n tine ?

TARA  DIN  VAZDUH

Stam închisi în custi de bestii
si-am uitat ochii nevestii,
râsul tâncilor la cina,
mâna mamei, de lumina.
Am uitat ca-ntr-o poveste
chipuri dragi, priviri celeste.
Nu mai stim pe ce tarâm e
cântecul facut farâme ;
prin ce tari subpamântene
joaca zâmbete pe gene ;
nici prin ce stravechi unghere
zace-un ciob de mângâiere . . .
Rar primim din lumi uitate
carti postale cenzurate.
Un suspin pe-o vorba scrisa
cu aroma de caisa ;
un sarut pe-o biata fraza –
strop strafulgerat de-o raza ;
câte-o slova care spune,
în genunchi, o rugaciune ;
rânduri mici pe unde suie
tot ce-a fost si tot ce nu e,
tot ce-nvie-ntr-o secunda
tarmul care se scufunda.
tara din vazduh se frânge
sub un lacat greu de sânge . . .
si-apoi iar se-nvârte-o cheie
peste sfintele crâmpeie.
si cu-n rânjet, gardienii
ne despoaie de vedenii,
ne confisca de sub haina
vis si inima si taina
si ne-nchid în custi de bestii
sa uitam ochii nevestii,
râsul tâncilor la cina,
mâna mamei de lumina.

Studentimea

si idealul spiritual

Conferintă tinută în cadrul ciclului cu acelasi nume organizat de Cercul Studentesc Doljan

Craiova, 9 iunie 1935

(Sursa: Radu Gyr, Studentimea si idealul spiritual, BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMÂNE, 1935 – Tipografia „I.N.Copuzeanu”, strada Izvor, nr.9)

Bucuriei mele de a fi fost poftit de către tineretul intelectual al Craiovei să cuvântez despre aspiratiile si idealul studentimii de azi, ca unul al cărui suflet simte o solidaritate deplină cu întreaga dinamică a viselor tinerilor cărturari de pe băncile universitătii , acestei prime bucurii i se alătură, desigur, bucuria de a conferentia în orasul în care am copilărit cu toată limpezimea anilor mei de-atunci, am scolărit si, mai târziu, am vibrat cu toate frământatele lăute ale adolescentei mele.

Au fost ani, aici, în inima Olteniei, peste care am trecut, cu azururile zărilor boltite pe suflet : ani, în a căror lumină m-am îmbăiat ca-n apele de miere ale Amaradiei si pe care n-am să-i pot uita niciodată.

Îngăduiti-mi , deci, ca aceste dintâi cuvinte ale mele să fie, în acelasi timp, un salut adus tineretului cărturăresc de care mă stiu legat cu veriga de foc a aceluiasi ideal si un omagiu închinat orasului unde mi-am plâns lacrimile primelor deceptii si unde mi-a înseninat obrajii surâsul bucuriilor priore.

Căci dacă, uneori, rigiditatea fără nici o rază de comprehensiune pentru sufletului copilului, a unui director de liceu bolnăvicios , a înveninat ultimii ani de scoală ai liceanului care am fost, am întâlnit, în schimb, sfatul de dascăl luminat, dragostea sfântă pentru artă, îndemnul si încurajarea profesorului meu iubit, C. D. Fortunescu, în casa deschisă ca un zâmbet, a poetei Elena Farango, unde amfitrioana, cu marea ei aristocratie sufletească, a asternut catifele peste începuturile mele literare, apoi întreg sirul de prietenii, dragi mie si azi, primele avânturi literare – si lângă acest entuziasm cu aripi al adolescentei mele-, prietenia lilială si ochii tristi de tânăr voevod bolnav ai scumpului meu Milcu, poetul cu inimă de crin si cu zăpezile topite într-un mormânt, pe care amintirile – brătări la gleznele mortii – mi-or arde, totdeauna, vâlvătăile lor de topaz, în acele ore mătăsoase si pure ale reculegerii depline.

Tânărul de ieri, tânărul de acum.

Si fiindcă am întreprins o palidă incursiune în amintiri, să-mi dati voie să-mi retrăiesc în clipele de fată, câteva din stările mele sufletesti, în preajma vârstei de 19 ani, când, sfârsind liceul, mă pregăteam să intru în universitate.

Această aducere aminte a unor stări interioare îmi serveste nu numai de cărăruie initială spre miezul conferintei mele, dar, mai ales, de identificare a procesului meu lăuntric de atunci, cu frământările sufletesti ale majoritătii camarazilor mei de generatie. Tânărul, a cărui configuratie psihică mă voi strădiu să o fixez acum în câteva linii largi, nu e simpla imagine a celui ce vă vorbeste.

El coincide prin sufletu-i de atunci, cu câteva sute, cu câteva mii de tineri dintr-o aceeasi epocă, mai putin senină de cum ati crede-o, mai tulbure, prin viscole interioare, de cum s-ar fi părut.

Tânărul, cercetat acum, caz de sincronism psihologic, poate creea un prototip : prototipul adolescentului pe punctul de a-si isprăvi studiile secundare si de a pătrunde în facultate, adolescent cu aripi mari deschise pentru zbor, dar dezorientat în fata zărilor amăgitoare, nestiind spre care puncte cardinale să-si îndrume zborul ; cu cascade si luminisuri lăuntrice , dar si cu lunecări si povârnisuri ; cu aprinderi dar si cu lâncezeli ; si mai cu seamă cu vii răni sângerânde peste care nu se apleca întelegerea mângâietoare a vreunei mâini. . . Un tânăr inegal, înaripat si difuz totodată ; flămând de aspiratii, dar fără a avea o axă a lor ; apt pentru un ideal dar tatonându-l în obscurităti si confuzii ; derutat de stiintă si de lecturi variate si inegale ; cu începuturi de ostilităti fată de generatiile precedente ; încercând prin visătoria unei etice noi, revolte, dar incapabil de intensitate reactionară ; sincer, dar nestiind cum să-si canalizeze sinceritatea.

Vagă si disparată frondă diletantă împotriva ipocriziei trecutului ; capabil, prin structură, de spiritualitate dar neorganizat definitiv spiritualiceste si discontinuu. Torturat de întrebări si amăgit de formule ; momit, superficial, de etichete sonore dar vide de esente si adevăr , cum acea republică universală visată de materialismul istoric al lui Marx, care, totusi, nu avea ancore mari, otgoane puternice, în sufletul adolescentului. Tânăr , a cărui substantă sta gata să se deschidă receptiei unui ideal nationalist, pe care tânărul totusi îl ocolea, îl evita în procesul său psihic, fie din cauza mirajului vremelnic al formulelor de „universalitate” si pretins „umanitarism”, fie din cauza scepticismului pe care i-l inspirau, laolaltă, emfatismul, inflatia de demagogism si sterpele discursivităti patriotarde ale anumitor insi politici – sărmane clocote de carton.

Tânjind subterane energii, pe care dezorientarea si lipsa de front comun al unei generatii le tineau în pasivitate, tânărul pe care vi-l prezint si care eram mai multi împreună, se caracteriza, cu deosebire, prin izolare, prin singurătatea care-l detasa de ansambluri spirituale, si care, când reprezenta o valoare singulară, îl sihăstria într-un hermetism de fildes, într-o impasibilitate de aderente la psihicul colectiv.

Peste absenta de directivă si peste mobilitatea interioară, plutea, asa dar, drama neintegrării într-o colectivitate sufletească, în unitatea spirituală a unei generatii .

Într-adevăr , asa îl văd retrospectiv pe tânărul , foarte tânărul si proaspăt student din primii 5-6 ani care au urmat sfârsitului războiului , si asa mă văd, îndărăt , peste umărul vremii, si pe mine, pe o parte din mine care eram. . .

Mă pregăteam pentru Bucurestii universitari, cu avânturi, dar fără zale si gata de îngenuncheri la orice retezare a unei aripi de vis. Cu limpezimile apelor mele tulburate de bulgării zvârliti din afară. Temperament de răzvrătit si totusi timid si dibuindu-mă confuz. . . Cu o roată mare de aur si flăcări alergând prin mine, dar care nu avea osie. Cu aspiratii multiple dar fără axă centrală ; cu zeci de idealuri, dar fără un ideal ; ispitit în artă de insurectia noilor forme poetice fată de dogmatismul clasicismului si de traditie.

O, dar a venit curând, foarte curând, marea găsire de sine. Au venit ancorele si rădăcinile de argint, care l-au fixat pe tânăr într-o disciplină spirituală ! Crepusculului dezorientărilor i-a urmat intersectia tuturor planurilor interioare într-un punct central numit ideal : idealul unei generatii.

În ciuda perioadei postbelice de agitatie continuă, de crunt materialism, de haos si cinism, de superficialitate si de dezertări de la idealuri, tineretul cărturăresc român – singurul valabil prin contributia-i spirituală – si-a aflat un echilibru, prin ridicarea unui stindard comun, prin închegarea unui front al generatiei noi, cu exponentul de bază : studentimea.

S-a trecut de zece ani de când tineretul studentesc lucrează temeinic la adâncirea albiei idealului unic si la consolidarea digurilor sale de pază. Astăzi, pe acest mare santier al spiritului, opera e aproape sfârsită. Cei peste zece ani de trudă au dus la o constructie de grele armături , si nu la un beteag prepeleag de sindrilă.

Trebuie rostit limpede : marea catastrofă care părea că amenintă cu distructia generatia tânără si care nu consta decât în absenta – vremelnică din fericire – a idealului comun de generatie, a fost înlăturată .

Pentru a dărui un ideal etic si un ideal national tineretului cărturăresc , dar mai cu seamă pentru a-l constitui în generatie – caracterizată prin prezenta unei singure axe de aspiratii – a trebuit să existe în universităti , în afara prelegerilor universitare, o altă scoală , mai adâncă, a spiritului, care să cimenteze valori într-o etică nouă si un crez nou.

Această scoală, mijind în începuturi oarecum superficiale, manifestate extern printr-o reactie împotriva infiltratiei evreiesti în facultăti si, câtva timp, după aceea, împotriva comunismului a cărui fază initială de incubatie ameninta chiar o parte din tineretul universitar, a canalizat treptat energiile, le-a dat o directivă în profunzime, un echilibru si o disciplină. O rară disciplină.

N-as vrea să întâmpin surâsuri de neîncredere, accentuând asupra acestei discipline.

Multi dintre domniile-voastre n-au avut cum si când s-o cunoască. Dar poate că tot au putut s-o întrezărească , într-unul din aspectele ei : congresul studentesc de la Craiova, din preajma sărbătorilor Pastilor.

Energie si ordine. Ordine, fiindcă acesta era cuvântul conducătorilor studentimii.

Eu vin din mijlocul marei studentimi verzi, pe care o cunosc, căreia îi analizez, perpetuu, manifestările si care mă uimeste prin transfigurarea, de câtiva ani încoace, a tineretului român. Cuvântul meu este sincer si relatează numai stări de fapt.

Evident, această luptă de seninătăti si bronzuri pentu o disciplină si un ideal, a mers paralel cu boicotul pornit de cei cuprinsi de panică în fata încadrării tineretului într-un ideal de autentic nationalism, de purităti morale si de lichidare a falselor valori si a formulelor dubioase. Era boicotul unui politicianism meschin si corupt, alături de boicotul iudeo-masonic ! Ani de zile, o „anumită” presă, aceea a Sărindarului , mistificatoare si potrivnică oricărui sfânt ideal românesc, a încercat să stropească numai cu mocirle azurul unui suflet nou care se năstea limpede si cu aripi de soim.

Si peste toate zăgazurile si boicoturile, noua generatie si-a fâlfâit flamura si a călcat înainte spre consolidarea spirituală.

Au fost mărăcini, mârsăvii si sforării de culise care i-au stat în cale. . .Au fost prigoane lungi, cu tinte de bocanci scrâsnind pe tânără carne strivită ; au fost puscării largi si mucede, în care a bolit si a flămânzit – luni întregi – floarea tineretului românesc. . .

Dar acest tineret n-a mai putut fi înfrânt. Acest tineret n-a mai căzut în genunchi, ca odinioară la primele deceptii. Inima lui crescuse prea mare si suna acum ca un clopot de verde clestar , în freamăt adânc, peste întreaga tară. Acuma nu mai erau izolări si singurătăti, dezolări si dezorientări, simpli tineri răzletiti si împrăstiati , tulburi si întrebându-se fiecare ce vor. . .

Acum era un tineret omogen, ferecat în fierul unei energii colective, construit sufleteste si dinamic, ridicând o rezistentă morală ca un bloc de cremene.

Un tineret înăltat la rangul de generatie cu unitate de ideal.

De aceea puscăriile în care s-a bolit si s-a murit chiar au fost senine.

De aceea cizmele care sfărâmau carnea tineretului prigonit au stârnit cântece si nu lacrimi.

Cauzele care au tinut tineretul departe de un ideal comun.

Dar dacă, procedând la sinteza structurii sufletesti a tineretului universitar actual aflăm substanta unui ideal energetic, ne apare ca firească întrebarea : care au fost, atunci, cauzele care au tinut tineretul, în primii ani de după război , departe de un ideal comun ?

Era oare, exclusiv, imposibilitatea de adaptare la spiritualitatea unei generatii ? Nu.

Erau numai dezorientările vagi, confuziile si refugierile în sine, rezultate fatale ale epocii de febră morală si de dezaxare generală, epoca imediat postbelică.

Întreaga etică a lumii si însăsi civilizatia păreau să fi primit o lovitură de moarte. Războiul, scornitor al unei serii de crize, a adus, în primul rând, incapabilitatea de readaptare a generatiei întoarsă de pe front si-a generatiei care i-a succedat, la vechile valori morale si culturale. O structură sufletească nouă se ivise. Căci războiul făcuse marea scindare în două lumi : lumea veche, a celor rămasi la dogme si fideli valorilor trecutului, si lumea nouă, instinctiv revolutionară, dar revolutionară neomogen si disparat, fără a sti clar ce ideal urmăreste impulsul ei spre reactie, ci numai călcând în picioare si negând trecutul.

De acest haos moral, la care s-a adăugat haosul economic, într-un vârtej satanic, au profitat pseudo-valorile, pentru a se introna pe treptele tuturor manifestărilor în viata de stat. De-aici si despicarea moralei în două mari aspecte : de o parte, inflatia valorilor etice, de către generatiile mai vechi ; romantizarea inutilă a acestor valori si centrifugarea moralei în dogme, care, ca tot ce e simplă dogmă, se exteriorizează numai, anulând purele valori intrinsece si reale, tiranică si intolerantă fată de adevăruri pe care nu le-a ridicat la rangul de dogme.

Astfel, prin artificializare si prin îndepărtare de la morala naturii, prin costumarea în carnavalul unor false valori si teama de autenticul moral al vietii, s-a ajuns la ipocrizia care, în mod fatal, avea să determine o reactie .

De altă parte, însăsi această reactie.

Dar o reactie nu întemeiată pe parităti si reconstructii morale, ci limitată la un anarhism de suprafată, fără obiective profunde ; un anarhism de ceată, necreator si inutil dizolvant, secundat de strecurările din umbră ale unor alte pseudo-valori, care, la clipe oportune, s-au constituit într-o falsă si putredă dominatie si care amenintau printr-un pericol mult mai grav chiar ipocrizia vechii societăti, împotriva căreia pretextau că reactionează.

Lângă toate acestea, dezechilibrul politic.

Aparitia cangrenei omului politic postbelic, cancerat de arivism, sterp de ideal, păpusar demagog, egocentric si mârsav în interese meschine, cu fata sub oribilul zâmbet de complezentă al măstii democratiei. Iar imediat lângă democratia redusă la simpla pastisă grotescă, strâmbată si diformată până la parodie si caricatură, ghiarele rosii înaintând treptat, ale marxismului iudeo-bolsevic, camuflat patetic, sub evocarea unui martiriu proletar, într-o stângă reactionară, anarhic dizolvantă, cu doctrina sonoră de tinichea : materialism istoric !

În preajma acestor rictusuri rosii, clasele sociale îsi zvâcneau panica asteptând răsturnări si inversări în ordinea de stat. Confuziile sociale, la adăpostul aceleiasi democratii, cresteau si alăturea de ele crestea ignoranta ; marea ignorare a unui adevăr fundamental : acela că dinamica evolutiei sociale, a progresului real, o constituie nu topirea iluzorie a diferentierilor sociale, ci tocmai distinctia dintre clase, stabilirea definitivă a contributiei, a aportului, în travaliu si civilizatie, a fiecărei dintre ele.

Si în vreme ce, subteran, se lucra la răsturnarea valorilor sociale, în cadrul unui alt haos, în care subliniez în treacăt tragedia intelectualului autentic, pururi un ghilotinat moral, însăsi cultura si civilizatia, în criză de unitate si de esente de spiritualitate, ce torsionau în căutări superficiale de directive. Iar pseudo-cultura deschidea portile invaziei de anarhisme si insurectii, de curente brusc reformatoare în artă. Derutei, ivită în urma rapidei succesiuni de revolutii estetice, cu viduri interioare si etichete importate, îi răspundea confuzia acolo unde , existând totusi sinceritate si nu falsă tendintă de-a se primeni unele forme de expresie artistică, evolutia prea bruscă a noilor valori estetice fată de zăbava evolutiei comprehensiunii publicului, nu aducea decât ceată si rupere de punti între artist si ambiante.

Iată deci un ansamblu de stridente si de răsturnări, în care pseodos-ul triumfa si-n care crizele : morală, economică, politico-socială, se aliau crizei de omogenitate în spirit si cultură.

Si în timp ce, din orizonturi vinete, îsi revărsa lesia amurgul caracterelor de bronz, al spiritualitătii , alături de amurgul cultului trecutului, iubirii de neam, al autenticii intelectualităti si-al artei, printre putregaie si ruini crestea, ca o floare bolnavă, copilăria rănită a generatiei noi. . .

În loc de zurgălăii anilor strălimpezi si de râul aprilin al micilor bucurii îngeresti, copilăria aceea a mers, cu tălpi însângerate, printr-o lume din care basmele si cântecul de leagăn plecaseră departe, si unde stăpâneau materialismul crunt si dezaxarea generală. Si asa, în mijlocul coruptiei, al ipocriziei sau al cinismului, în cadrul otrăvit al absentei sanctiunilor morale si în vacarmul falselor valori, ochii măriti si speriati ai copilandrului au resfrânt numai tristeti de crepuscul.

Iar când, zbuciumat si călcând ametit spre dezorientările de pretutindeni, adolescentul a voit să intre în viată, cu ascunsele lui comori de seninătăti si cu inelul de aur, tinut cu teamă si grijă la o parte, al entuziasmului tânăr, în fata lui au apărut cernite, zări fără perspectivă, cărări înfundate pentru viitor, porti zăvorâte. Pentru el totul părea închis. Oricare pas interzis. Întreaga lume părea că-i strigă : nu mai e loc si pentru tine. Înainte nu se mai poate !

Ei bine, acest tânăr putea să fie rostogolit în toate prăbusirile : de la anarhia rosie, la mlastina morală si la cenusă.

Ce fortă tainică i-a dăruit , atunci, umeri de granit ca să azvârle jos dezorientarea care-l încinsese si să se înalte , limpezit si nou, din energii si substante până aici latente, de parcă ar fi sorbit cu nesat dintr-un izvor cu apă vie ascuns pe un crestet de munte spiritual ?

Sovăirilor tânărului, determinate de toate corelatiile divulgate mai sus, le-au urmat coordonarea si echilibrul aspiratiilor, disciplina spiritului si idealul sub stindardul căruia s-a închegat o generatie nouă.

Sustras pericolului care-l ameninta cu dezagregarea, tânărului i s-au deschis luminisuri si lucidităti. Necesitatea unui ideal comun i-a înflorit în suflet mai mult printr-o revelatie mistică, decât printr-o simplă comprehensiune.

Permanenta idealului în întreg trecutul.

Întregul trecut, străin si românesc, s-a deschis deodată, ca o magică usă, iar permanenta unui ideal s-a ivit înflorită în toate marile epoci ale istoriei, în toate marile evolutii ale spiritului omenesc.

Astfel în idealul istoric, s-au circumscris idealul elin si idealul latin.

Idealul elin, cu liniile de bronz ale efebului curgând în spirit si trup, si cu uriasa constructie a civilizatiei antice.

Idealul latin,cu obiectivul politic al creării statului roman si-al expansiunii latinitătii.

Si lângă acestea :

Idealul Renasterii, cu admirabila-i sinteză de civilizatie, contopind artele, stiinta si idealul politic si legând punte de azur cu marele trecut spiritual, al antichitătii.

Dar în acelasi cadru istoric, idealul românesc al lui Mihai Viteazul, alături de toate celelalte înalte idealuri românesti :

idealul lui Horia, Closca si Crisan ;

idealul Domnului Tudor, sfârtecat, numai pentru soarele său si aruncat, ciosvârte înstelate, în fântâna Târgovistei ;

idealul bătrânilor cronicari,oftând si tânjind de visul contopirii neamului românesc ;

idealul lui Sincai, cu picioarele sfâsiate de bolovanii pribegiei si cu marele-i vis atârnând în desaga din spinare care îi purta cronica ;

idealul boierilor, fugăriti peste munti, numai fiindcă îndrăzniseră să visătorească frumos la unire ;

în sfârsit, idealul ciungilor si mutilatilor din crâncenul război de întregire. . .

Sau, mai departe, idealul în artă : secolul lui Pericle si acele ale lui Cesar, alături de idealismul lui Platon si de idealul estetic al lui Aristotel.

Renasterea italiană si Pleiada franceză.

Idealul clasic al celui de-al XVII-lea veac francez.

Romantismul, îmbibat de tinerete si idealism, simbolizat prin vesta rosie a lui Theophile Gautier, de la reprezentarea lui „Hernani”. . .Idealul romantic englez cu Byron, Shelley sI Tennynson. . .Idealul lui Heliade Rădulescu , cu acel naiv dar admirabil îndemn la „scris”. Idealul olimpian ca un cer de primăvară al poeziei lui George Cosbuc, sau acel tumultos si năvalnic , ca un torent carpatic, al liricii înspumate a lui Octavian Goga.

Dar mai ales quintezenta idealului artistic si românesc în poezia de curcubee si orgi marine, de viscole si ninsori lunare, a geniului nostru national : Mihail Eminescu.

O serie de frământări , de curente literare si estetice, toate pentru un ideal !

Si, după idealul istoric si cel artistic, iată, rezumativ, galeria idealului etic, întrupat simbolic în :

a) etica eroului elin, sintetizată, la rândul ei, în eroii lui

Homer sau în sufletul de bronz al lui Leonida ;

b) eroul crestin,cu largile lui blajinităti , pregătit

oricând, pentru jertfă si granit sufletesc neclintit, creând o morală si-o spiritualitate nouă, urcând spre purităti de asceză si transcendente ;

c) eroul cornelian, purificat în stalagtită de vointă si ideal moral, elevat peste mocirlele vietii ;

d) eroul, atât de ridiculizat pe nedrept si atât de

sublim în candorile naivitătii luminate de vis , al lui Cervantes, sfânt Don Quichote, umbră înstelată în goană eternă după vis, înfrânt de morile realitătii brutale.

e) eroul moral al lui Carlyle, lespede de clestar pentru marile altare ale eticei ;

f) eroul ibsenian, întruchipat în Brand, în acest Brand cu umerii necocârjati de viforele vietii ; ca un cerc de fier în strasnica lui tinută morală, în neclintirea lui de bloc umano-ceresc ;

g) eroul tolstoian, turnat în minunatul Nekludov

din „Învierea”, descătusându-se , prin revelatie mistică, de toate bunurile vremelnice si pământene , transfigurat interior si pornit spre ascensiuni de spiritualitate crestină ;

h) si, în sfârsit, chiar în eroul lui Jack London, acel „vagabond des etoiles”, ocnasul condamnat la carceră grea, cu gleznele prinse în ghiulele de fier si bratele strivite în lanturi, ajuns prin durerea continuă a cărnii , la amortire si anulare trupească si la o limpezire neobisnuită a spiritului, la o evadare a sufletului din trup si la o siderală plutire pe drumul astrelor eterne. . .Admirabil simbol al sufletului destelenit din suferintă banală, în albă lunecare peste ea.

Studentimea si idealul spiritual.

Ei bine, permanenta aceasta de idealuri, istorice, etice si artistice, de-a curmezisul veacurilor, demonstrează setea si nevoia de ideal în marile epoci, mai cu seamă în acelea care au succedat perioadelor de tulburări si dezaxare.

Hotărât ; trăim o mare epocă istorică.

Anii ce vin vor contura-o tot mai precis.

Mobilitatea aspectului actual, politic si spiritual, al întregii Europe, va înceta mai curând decât ne asteptăm . Vechile valori si sisteme ratate se vor lichida prin ele însăsi. Criza democratiei – presărată de sincope – si agonizând în apus, se va refugia în ultimu-i bârlog – Republica rosie – iar în fata ei vor creste digurile de grele armături ale nationalismului latin si germanic. Din transfigurările în nationalism, va apărea , înaripată, o dinamică nouă a spiritului si a civilizatiei, cu aporturi si cu structuri noi.

Noul european, nationalist, spiritualist si energetic, va zdrobi desmătul moral, va prăbusi falsele-valori si purificat în el însusi, va întemeia o lume nouă, o etică nouă. Desigur, promovatoarea europeanului-latin, precursor al omului de mâine de pe continent, a fost Italia fascistă.

Să nu ni se spună, însă, că tineretul românesc intelectual, în marile lui primeniri interioare de acum, în disciplina si aspiratiile sale, e o imitatie, o simplă copie a tineretului fascist sau hitlerist. Nu ! Tineretul nostru detestă servilismul si parodiile.

El nu imită. El crează.El ar fi profund rănit , adânc durut, dacă l-am crede un palid hipnotizat, un incapabil de ideal propriu.

Linia pe care tineretul nostru se formează este produsul unui moment european, al unui spirit care-si revarsă efluviile spontan, printr-o consecintă logică a unei epoci si a unor structuri lichidate.

Tineretul românesc merge paralel si nu satelitic cu noul suflet nationalist latin, asa cum va merge întreg tineretul francez, asa cum a mers, victorios, tineretul italian.

Conversiunea tineretului nostru la un ideal spiritual si national e un fenomen de sincronism si nu o pastisă.

Nu imitatie după organizatii străine visează acest tineret, ci, dimpotrivă, deplină eliberare din orice vasalitate, de orice pasalâc străin . El vrea adâncirea până în străfunduri a sufletului autohton si valorificarea fortelor lui subterane si inedite în orice manifestare.

El vrea zidirea României-Noi, cu mâini proprii si cu spirit propriu.

O vrea construită din arămurile adânci si încă neuzate ale vigorii românesti, centrifugă si necanalizată. De aceea studentul român a defilat simbolic în fata Regelui Tării, pe un car alegoric, într-o mână cu cartea grea de învătătură si în cealaltă cu fierul carabinei, contopind într-un singur tânăr : stiinta cu dârzenia si eroismul.

Si-n marele lui vis de noi temelii si zidiri, tineretul cărturăresc pe care-l cunosc e gata de jertfe, dacă zidurile i-o vor cere. E gata să se tencuiască în piatra lor, ca un alt mester de la Arges, care, de data asta, s-ar zidi pentru visul turlelor înalte pe el însusi.

Tineretul nostru universitar este un mag, în acelasi timp. El merge purtat de un luceafăr propriu care îi arată calea : Crucea, Regele, Natiunea.

De aceea el este un mistic.

În misticismul lui, se arcuieste, alături de boltile tuturor energiilor spirituale, cearcănul de smaragd al crestinismului, iar umbra purtătorului de cruce ca o lumină curge peste acest tineret.

Asa îl visa, poate, Eminescu, în umbra stihurilor lui : curat la suflet, mântuitor al „bietului român săracul” si arhanghel pedepsitor al celor „care-au îndrăgit străinii, mânca-le-ar inima câinii”.

Asa îl vrem astăzi cu totii :

Iscător al românului de mâine : bărbatul de bronz, cu sufletul limpede si fără oscilări , lucrând, cu patimă, la ferecarea tării sale în aramă.

Aspectele idealului spiritual.

Si acum să vedem care ar fi fatetele idealului spiritual al tineretului cărturăresc , asa cum s-ar desprinde din manifestările lui active si teoretice.

Ele ar fi : idealul unei etice noi ;

idealul spiritualist crestin ;

idealul national, si

idealul cultural si artistic.

Idealul unei etice noi.

a) Prin sinceritate si cinste, la reactia împotriva ipocriziei.

b) O nouă ierarhizare a valorilor reale.

Crearea individului nou : energic si pur.

Crearea unui eroism sufletesc pe care poporul nostru nu l-a mai avut de mult.

Crearea unei generatii de elită si a unui Pantheon moral al României, în care marile spirite si nobletea sufletului românesc – indiferent de clasă socială si pregătire intelectuală – să-si primească încununarea.

c) Fuziunea dintre cărturar si muncitor.

Tara, de câtiva ani, cunoaste santierele pe care tineretul universitar lucrează, cu mâinile lui, plămădind cărămidă, ridicând ziduri, cioplind lemn sau îngrijind răzoare de ferme.

De sub brazdele studentesti, răsar – minune nouă, în tara în care trândăvia devenise oficială – biserici, case de adăpost, cămine culturale, grădini.

Prin aceasta, o nouă educatie se dă tânărului : munca fizică se leagă, prin inel spiritual, de intelectualitate.

Se crează, astfel, disciplină, simplitate, constiintă, modestie.

Si-n timp ce directori de liceu „venerează” în loji francmasonice, otrăvind scolărimea care a avut nenorocul să-i aibe ca dascăli, – tineretul acesta lucrează, cu piepturile goale si descult, cu o bucată de pâine si-o strachină de ciorbă la prânz si cină !

d) Spiritualitatea crestină.

Promovarea spiritului si evitarea bucuriilor cărnii , prin elevatie transcedentală.

Ascensiunea în spirit si apropierea de puritătile ascezei.

Am văzut de-aproape tineretul universitar – numai cântec, numai gând, numai viată interioară – odihnindu-si trupul istovit de muncă, după o zi de lucru la fermă sau la cărămidărie , pe-o mână de fân sau pe o rogojină, în bordeie simple, de stuf.

Dar , în acelasi timp, tineretul mai cultivă o altă experientă spirituală, un fenomen mistic invers ascezei. Transcendenta nu în altitudinea divină, ci în profunzimea mistică a spiritului national. Penetrarea străfundurilor spiritualitătii românesti, pentru scoaterea la lumină a inelului de aur care licăreste în adâncurile lor. Un fenomen nou de spiritualitate natională, pe care l-as numi : asceza etnică a tineretului român.

e) Cultul trecutului.

În loc de negativismul sterp si anarhic de până mai acum, tineretul trebuie să aducă respectul valorilor trecutului si-al traditiei, legând, prin verigă solară, datina, trecutul si prezentul.

Idealul national.

a) Constructia viguroasă a statului nou : ordine.

Valorificarea spiritului autohton în toate manifestările vietii de stat : politică, socială, economică si culturală.

Exploatarea marilor rezervoare ale acestui spirit.

b) Dreptul românilor de-a fi la ei acasă, si de-a fi folositi numai ei pe noile santiere românesti.

De la „numerus clausus” al universitătilor, la „numerus nullus” în viata de stat.

Extirparea suzeranitătii evreiesti si-a străinismului în Statul românesc.

c) Arderea, cu fierul rosu, a cangrenei si-a cancerului democratiei infectate.

d) Ridicarea Statului pe bronzuri de : autoritate, prestigiu, dinamică constructivă. Întreaga Tară transformată într-un imens santier : românimea întreagă la lucru !

e) Responsabilitatea si sanctiunile. Sanctiuni puternice si imediate.

Versul lui Eminescu :

“Îndrăgi-i-ar ciorile

Si spânzurătorile. . .”

se va preschimba, din imagine poetică, în fapt.

f) Crearea unei adevărate independente a spiritului national. Sfârsitul dictaturilor străine si sfârsitul pasalâcului mafiei iudaice si-a lojilor francmasonice. Interzicerea amestecului străin în ordinea de stat si sfărâmarea directivelor economico-politice impuse de sforarii finantelor iudeo-europene – gen Finaly – sau de presa Sărindarului .

g) Într-un cuvânt : ivirea românului nou“`, demn si inflexibil la influente, constructiv si fixat pe-o axă si pe-o spiritualitate.

h) De-aceea studentimea va sprijini cu tânăr entuziasm actiunea marelui român Vaida-Voevod, fără , însă, a se înregimenta efectiv în partidul său politic, ci constituind, permanent, o rezervă neîntinată, neuzată, proaspătă si pregătită , încet, pentru completarea si cimentarea operei înaintasilor.

i) De aceea, adevărata studentime nu poate decât dispretui actiunea dezertorilor ei – din norocire atât de putini – care condusi din umbră, sărmane victime hipnotizate de dusmanii românismului curat, se constituie, hilar, în caricaturi de atitudini, ca un asa-zis „front studentesc democratic” sau „front anti-fascist”, ( înapoia cărora veghează comunismul si jidovimea de la „Adevărul” si „Lupta”) si care nu au nici o tangentă cu aspiratiile noastre etnice.

Idealul cultural si artistic.

a) Pătrunderea în străfunduri a specificului autohton, în autentica lui substantă mistică si ridicarea la rangul de valori estetico-culturale al acestui specific – unică mină de aur – transfigurat estetic.

b) Inflorirea unei civilizatii si-a unei arte reprezentativ românesti. Să nu fim gresit întelesi : nu o artă artificializată prin tezism si traditionalism didactic, ci una vie, de circulatie universală, dar cu atât mai vie, cu cât va utiliza toate resursele inedite pe care specificul spiritual românesc le poate oferi.

O artă îndrumată pe linia marilor artisti români, care au căpătat valoare universală tocmai prin prospetimea sufletului inedit, zidit în actul lor : Eminescu, Cosbuc, Creangă, Caragiale, Goga, Grigorescu, George Enescu…

O artă, cu obârsia în argintariile frumusetii artei populare : folclor, artă decorativă, plastica populară.

Să ne gândim ce minunat si permanent izvor de inspiratie constituie lirica si etosul populare, – de la „doine”, la „Miorita”, la „Mihu Copilul”, la „Toma Alimos”, sau la „Mogos Vornicul” – alături de marea poezie a chilimurilor, a scoartelor, a costumelor sau a ornamentatiei nationale. O întreagă baladă se resfiră, de pildă, pe chilimurile oltenesti : curcubeie se aprind, se potolesc, se întunecă. Energia rosului se îmbină cu lingoarea de visătorie a galbenului, cu doina haiducească a verdelui întunecat de codru. Întreg chilimul e, rând pe rând, vivacitate, incendiu, potolire si stingere de mari melancolii, sau haiducească evocare de lunci albastre. . .

Dar iată pitorescul costumului de tară. Sobrietatea vestmântului gorjean. Serpii negri, subtiri, împletiti pe alb. Armonii de alb si negru. Sobrietate, în contrast violent cu văpăile costumului doljean. Evoc, iarăsi, poezia cioarecilor, tuzlugilor si ipingelei panduresti.

Întreaga răscoală , eroică si romantică, a Domnului Tudor, sintetizate într-un costum gorjean ! Si, alături , frumusetea calmă de amurg, stropit cu flori mari, a vâlnicului !

Duhul Olteniei, cu marile lui aprinderi si cu umbrele lui de dor si visătorie , culcat pe-o tesătură de artă populară !

Arta noastră cultă nu poate, nu trebuie să ocolească această fântână doldora de rouă a specificului artistic national.

Căci specificul national, transfigurat estetic, departe de-a avea glezna prinsă în plumb, fâlfâie o aripă nouă, colorează si aromeste opera de artă, căreia îi dăruie un suflu, o caracteristică si-o valoare în plus.

Diferentiază, reliefează, asează sub steme grele de aur propriu. Specificul national în artă conturează potentialul spiritual al unui neam, crează dinamica unei expresii proprii si-a unei contributii vii si bine precizate. Fără specific national, topit si prelucrat esteticeste, arta ar fi de-o uniformitate exasperantă.

Ce admirabil exemplu, pentru contactul continuu cu arta populară, ne oferă, bunăoară, Yugoslavia ! O serie de cântăreti populari – pevacii – care dăinuiesc , printr-un straniu reflex, guslarilor de odinioară, colindă si azi sate si târguri, chemati ca să cânte vechile balade sârbesti la sezători familiare. Desi redusi, astăzi , la rolul de simpli recitatori ai bătrânului cântec popular, pevacii demonstrează, însă, via necesitate a sufletului yugoslav de-a sorbi, pătimas si ne-ntrerupt, din marea poezie a trecutului întipărit în balade, trecut pe care-l actualizează, astfel, mereu, pe plan estetic !

c) Asa dar : întronarea stimei pentru arta si cultura românească.

Vechiul „le respect de l’art” al Pleiadei franceze, se va converti în „respectul valorilor artistice nationale”.

Atunci, da, fireste, nu se va mai putea ajunge, cu atâta usurintă, la distrugerea focarelor de cultură, cum, atât de tragic, s-a întâmplat cu bătrânul teatru craiovean, căzut pradă indivizilor suspecti si străini de neam, si jocului meschin al politicienilor.

d) scriitorii si artistii români nu vor mai putea rămâne , mult timp, în imposibilitatea de până acum fată de gravele frământări interioare ale acestui neam si de înaltele lui aspiratii.

Ei vor trebui să vibreze simultan cu tara, iar opera lor să capete o rezonantă nouă si adâncă. Nu hermetism, nu rafinerii, nu importatii superflue de etichete si formule „estetice” de peste hotare, – ci suflet, emotie sinceră, tâsnită din îmbrătisarea cu pământul tării !

Dar aurora unei poezii noi fulgeră la orizont. O poezie „nouă”, prin tumultul ei lăuntric , dar pe linia de traditie a marilor cântăreti ai neamului.

Iată, de pildă, cum stie să cânte poetul A. Cotrus, în versuri de piatră si cer, pe „Horia”, pe care-l vrea ivit si-n restristea zilelor de-acum.

Horia.

de jos

te-ai ridicat drept, pietros, viforos,

pentru moti,

pentru cei săraci si goi, pentru toti. . .

si-ai despicat în două istoria,

tăran de cremene

cum n-a fost altul să-ti semene,

Horia ! . . .

te-ai desprins aspru din gloată

cu-obraji supti,

cu ochi crunti,

să lupti,

să înfrunti

din sălbaticii-ti munti :

ostile craiului, temnită, roată. . .

vrut-ai să spinteci pe munti, pe văi ,

largi, netede, slobode căi

pentru-ai tăi

cei mâncati de străini , despuiati

de biruri, de zbiri,

de rele-orânduiri. . .

sI uitati

de regi si-mpărati . . .

pân’la Bălgrad pe roată,

uimind călăi, nemesi, gloată,

ti-a bătut neschimbat sub tundra săracă

aceeasi mare, ne-nfricată inimă romano-dacă. . .

duhul trăieste încă treaz în munti

si va trăi dârz cât vor domni peste moti

sbiri cruntI

si miselnici despoti. . .

urias domn

pe-al adâncurilor noastre sfâsiat somn,

pe-al răzmeritelor rosu praznic, -

mai rosi-vei oare vreodat’, năpraznic,

acestui neam, viata si istoria, -

tu

munte

al vrerilor noastre celor mai crunte,

Horia ? ! . . .

de-ai iesi din mormânt. . .

de-ai iesi din mormânt între noi

si-ai vedea atâtia moti zdrentosi pe munti goi

si neamu-ti flămând ca acu,

ce-ai zice, Horia, tu ? ! . . .

te-ai jelui, ai doini din fluier

ori ai da un nou, si lung, si rosu suier,

muntii toti să se cutremure,

liftele câmpiei să tremure,

să le vezi, îngrozite, de pe culmea-ti săracă,

din ale belsugului târguri cum pleacă ? ! . . .

de-ai trăi tu

acu,

ce-ai face Horia, cu miseii ce vând

norodul flămând ? ! . . .

nu ti-ar veni să-i cauti pe toti,

de gâturi să-i scoti,

din paturi, de la cini, de la prânzuri,

si-n mijlocul pietilor celor mai mari,

ca pe cei mai miselnici tâlhari,

de limbă să-i spânzuri ? ! . . .

Lângă acest Horia „viforos” si „pietros”, izbucnit din cremenea versurilor lui Cotrus si viguros simbol pentru cruntele zile de-acum, să-mi fie îngăduit să vă înfătisez versurile de restriste ale unui tânăr , foarte tânăr poet, Constantin Goga. Noul poet, într-o carte de poeme verzi : „Inscriptii pe veac”, cheamă vedenia de flăcări a lui Tudor, izbăvitor pentru cei cărora le-au „rupt cei lacomi si răi mejdina răbdării ”.

Poezia pe care o citez e, mai ales, semnificativă în ceea ce priveste noua năzuintă lirică la un pâlc de tineri scriitori, care nu se mai solidarizează cu impasibilitatea celorlalti scriitori „oficiali” si „hermetici” fată de frământările colectivitătii si de aprigele amaruri ale tăriilor :

Un semn.

Să stii,

Că noi

Am fost stăpâni pe codrii si pe glii. . .

Am fost stăpâni pe codrii si pe glii

Si n-am slujit străinilor adusi de vânturi ;

Avem altare si pământuri,

Si, spune slova din pisanii,

Că-n plaiul nostru niciodată

N-au curs pâraie de jelanii. . .

Am fost, de mult, odată. . .

Am fost o minunată gloată

Si-am coborât năvalnic de la munte

cu Tudor Slugerul în frunte. . .

Tudore, Tudore,

Azi gloata română

Se zbate

În plug de durere, în jug de nevoi

Si-o fiară străină

O bate, -

O pleacă cu fruntea-n noroi ;

Azi gloata rumână

Cerseste pe drum,

Iar cerul si norii

Apasă pe sate urgia ;

În tară, – puternic blestem, -

Stăpânii cu inimi de scrum

Îi fură mosia,

I-aruncă în temniti feciorii. . .

Auzi-i Tudore, auzi-i cum gem. . .

Nu mai putem, Tudore, nu mai putem,

Căci ne-au rupt cei lacomi si răi

Mejdina răbdării. . .

Un semn, Tudore,

Un semn doresc nepotii tăi

Si vor zvârli securea-n fruntea depărtării,

Va pune Jiul pieptul lui de taur

Si va izbi în stânci,

Din temnite flăcăii vor iesi atunci

Si nou rumân,

Cu suflet si cu inimă de aur,

Va fi numit si ctitor si stăpân

Pe vremuri noi, pe neamul meu, pe codri si pe lunci.

E, după cum se vede, un început de reactie în arta scrisului, care, desigur, se va amplifica din ce în ce, încadrând, încă de pe acum, si alte contributii lirice, ca, de pildă, volumul de zbucium si tulnice „Gloata” al poetului ardelean, sau versurile poetilor legionari Ion Hodos si Vasile Posteucă.

Dar să-mi fie îngăduit , înainte de-a încheia acest capitol din conferinta mea, să mă alătur si eu acestei poezii românesti printr-o baladă în care am încercat să-l reîmprospătez pe „Corbea” din legendă si să-l smulg dintre zidurile cu mucegai în care zăcea.

Corbea.

De ce-mi zace Corbea-nchis

în temnită la opris ?

Pentr-un palos fermecat,

si cu aur ferecat,

de nu stiu cine furat.

Baladă veche.

Zace Corbea ca pedeapsă

în mocirlă până-n coapsă.

Ziduri cu pecingene,

ocnă cu funingine.

Troznesc gleznele-n butuci

de aramă si de tuci.

Funii mari ca bârnele

îi usucă mâinile.

Barba-i salcie prin ani

rădăcină-n bolovani.

Mucegaiul si duhoarea

înverzitu-i-au spinarea.

Creste mlastină adâncă

pana gleznei i-o mănâncă.

Când l-au fost adus în fiare

era fulger, era zare,

bratu-i suier de mierloi,

umerii luceferi noi,

iepuri gleznele zbătute ,

trupul lunecări de ciute,

joc albastru si tâlhar

de văpaie de clestar.

Lacăt de argint bătut

lumina, la poartă, mut.

Brostile, năucile,

erau mici ca nucile.

Serpii ca inelele

cu pui ca mărgelele .

Chitorani subtiri cu plozi

se-ncurcau, fugind, în cozi,

iar păinginii : scântei

teseau fum de funigei.

Lacăt negru de cenusă

azi se-ntunecă la usă.

Brostile

ca plostile.

Serpii si-ntind grinzile

lucii ca oglinzile.

Puii lor cât puntile

îsi serbează nuntile.

Chitoranii – roscovanii,

sobolanii si chitcanii

s-au umflat ca bolovanii

si tesându-si funia

torc păingi cât inima.

Corbeo,

o năpârcă ra

scoate pui în barba ta.

Grosi guzgani somnuri grele

dorm pe umerii-ti de stele.

Si din geana-ti somnoroasă

torc păingenii mătasă !

Corbeo,

suflete în funii,

furule, tâlhar al lunii,

Corbeo, pană de soiman,

muica ta de hotoman,

umflă-te suvoi răslet

si spinare de mistret,

tună lung ca o sâneată,

aprinde-te dimineată,

rupe funiile-n sase,

calcă brostile râioase,

crapă lacătul în trei

fulgeră lespezi si stei,

clatină ocna-n văzduh ,

săi afară jar si duh,

încalecă haiduceste

scuipă-n frunte si păleste

potere voevodale,

ochii Mârsăviei-Sale,

stelele să le plesnească,

anafura lor crăiască !

Du-te iară lotru-n tară,

flacără de piatră rară,

cu soarele de-a călare

si luceferii-n spinare.

Mierlele, poenele,

corbii, cotofenele

să-ti mângâie genele.

Serile si apele

să-ti fluture pleoapele.

Ciutele si trestia

să-ti sărute inima,

văile si linistea

să-ti legene dragostea.

*  *

Iată, pe scurt, fresca idealului spiritual al studentimii.

Ca un comandament suprem se asează, în fruntea lui noul individ si noua colectivitate sub aureola unei eroice morale si cu o limpezime de suflet ca un iezăr de munte.

Iată studentimea pornind în cântece de năier , spre tărmurile verzi de mâine.

Iat-o, mai ales, căpătând un suflet de bronz, din sufletul omului pe care-l stiu eu.

Acel „flăcău de tară” – cum îl numea Dragos Protopopescu, – pe frunte cu arsita nămiezilor lui Ciresar, în ochi plutind calmul de smaragd al mărilor, dar si ascunzând, în fundurile lor, furtunile marine ; capabil de spiritualizare până la asceză, dormind pe pat de scânduri si pe rogojină, atunci când lucrează în biserici, lângă flăcăii lui ; neînfricat si limpede ca o stalactită, dar arzător si biciuitor ca o vifornită, îngenuncind si sărutând pământul tării, cu ochii umezi, – dintr-o pornire pe care nu si-o poate stăpâni si purtând tărână culeasă la Putna si la Mărăsesti în săculet pitit lângă inimă : Căpitanul.

Iar lângă icoana acestui adâncitor al spiritualitătii românesti, dati-mi voie să evoc si imaginea acelui, atât de drag nouă, general-grănicer si legionar, alb de leaturi ca un sfânt Nicolai, întelept ca un cronicar moldovean sau ca acel Stolnic Cantacuzino din care se trage, dar tânăr si înaripat la suflet ca un student si înalt în vitejie si dârzenie ca un crestet al Rarăului,

Aceste două icoane morale, studentimea trebuie să le poarte săpate, adânc, în suflet.

Prin limpezimea si prin spada arhanghelului pe care studentimea legionară si l-a ales patron, tineretul nostru calcă spre ideal.

Să credem în pasii lui, – să credem în tineretul nostru !

 9 iunie 1935

Apostol şi poet al temniţelor:

RADU GYR

(1905-1975)

 Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Ştefan (Coco) Dumitrescu, s-a născut la 2 martie 1905 la Câmpulung-Muscel. Tatăl său se născuse la Braşov. A absolvit ca premiant Conservatorul din Bucureşti. Ştefan Demetrescu a început să joace teatru de timpuriu. La vârsta de 16 ani intră în trupa unui vestit actor. Pleacă la Paris cu o bursă, unde studiază arta dramatică. Înapoiat în ţară (1898) este angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. În legătură cu venirea sa la Craiova, aceasta s-a produs în anul 1908 sau 1910.

Mama sa se numea Eugenia Gherghel şi îşi avea originea după tată în Botoşani. Bunica ei după tată, Mina Von Gelch, era de origine germană. Astfel, Eugenia Gherghel, mama poetului Radu Gyr, a căpătat de la părinţi o frumoasă cultură clasică germană, dar şi o solidă cultură şi educaţie muzicală, mama fiind pianistă. La absolvirea claselor primare tânărul Radu vorbea binişor această limbă. Un alt personaj miraculos în viaţa tânărului a fost poeta Elena Farago, casa ei fiind un centru de întâlniri culturale. (amănunte la George Popescu, în Permanenţe, aug. 2005)

Radu a debutat la 14 ani, cu poemul dramatic În munţi, publicat în revista Liceului Carol I din Craiova, al cărui elev a fost. Devine student la Litere şi Filosofie în Bucureşti, debutează editorial în 1924 cu volumul Linişti de schituri, cu un ton elegiac. A fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi al Academiei Române. Doctor în litere, a fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. A colaborat la revistele Universul literar, Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană ş.a., precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studenţesc unde a publicat numeroase articole, studii literare şi poezii.

Membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Cunoscându-l pe Corneliu Codreanu, de care a rămas fascinat, Gyr i-a înţeles sporul nou pe care-l aducea în viaţa politică românească, punând problema transformării interioare a omului, a prefacerii sufleteşti – lucrul cel mai greu de realizat – şi încercând în mijlocul societăţii româneşti ajunsă într-o stare avansată de descompunere morală, să aşeze la loc de cinste virtutea şi credinţa. El a compus nemuritorul cântec „Sfântă tinereţe legionară, / Cu piept călit de fier şi sufletul de crin, / Iureş ne-nfrânat de primăvară, / Cu fruntea ca un iezer carpatin…”. De asemenea, este autorul versurilor cântecelor Imnul Moţa-Marin (scris după moartea celor doi în Spania), Imnul Muncitorilor etc.

În 1940, pe timpul guvernării legionare, a fost numit director general al teatrelor. În această calitate ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc (dovadă că legionarii n-au fost antisemiţi!). Va suferi însă ani lungi şi grei de închisoare sub cele trei regimuri dictatoriale: al lui Carol II (lagărele Tismana şi Miercurea Ciuc), Antonescu (lagărul Târgu Jiu) şi sub comunişti. După „rebeliunea” din ianuarie 1941 putea să emigreze, dar a optat pentru rămânerea în ţară, suportând astfel un proces împreună cu alţi 86 de intelectuali, condamnat la 12 ani închisoare corecţională pentru delictul de incitare „la rebeliune”.

Eliberat de Antonescu la 7 august 1941, este trimis spre „reabilitare” în batalioanele de la Sărata, ce luptau în prima linie a frontului,  de fapt batalioane de exterminare a legionarilor. În acelaşi timp, printr-un ordin expres, Antonescu o eliberează din închisoare pe evreica Ana Pauker, o bolşevică ce a cerut guvernului ca 600.000 de români deţinuţi să fie trimişi în Siberia. Grav rănit în luptele de la Vîgoda-Vinogradar, se întoarce acasă printre puţinii supravieţuitori.

A fost însoţit acasă de un soldat ca escortă, căruia regimul criminal Antonescu i-a dat ordin să prindă ocazia că vrea să „fugă” şi să-l împuşte pe la spate. Tânărul soldat însă, nu s-a pretat la o asemenea mârşăvie. Deşi la 23 august 1944 era în convalescenţă, autorităţile nu-l cruţă: arestat şi judecat în al doilea mare proces al „criminalilor de război” – lotul ziariştilor şi al scriitorilor – primeşte o nouă condamnare, în 1945: 12 ani muncă silnică.

Este eliberat în 1956 la intervenţia către Gheorghiu Dej a preşedintelui Indiei, la care intervenise Mircea Eliade aflat în exil. După doi ani, prin februarie 1958 este din nou arestat şi condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! (titlul iniţial: Manifest), considerată de regim un veritabil mijloc de instigare la luptă a maselor împotriva regimului bolşevic. În acelaşi lot mai erau condamnaţi la moarte viteazul Puiu Atanasiu, profesorul Grigore Zamfiroiu – viitorul preot –, Ibrăileanu şi Lucuţa. Pedeapsa li se comută la 25 ani muncă silnică, dar ei nu află aceasta decât după 11 luni, perioadă de exterminare psihică. Poetul va executa 16 ani de detenţie comunistă până la amnistia din 1964. I se aplică un regim de exterminare lentă plină de sadism în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă aspră. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. A slăbit îngrozitor iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare ca o piele de şarpe. Toţi credeau că nu va mai supravieţui. El a crezut însă şi a biruit moartea.

A lăsat o operă poetică de valoare unică, inestimabilă. El scrie despre foamea continuă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, cere răzbunare, ca în final să ajungă la o linişte sufletească şi la o credinţă adâncă înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă. „Crezul” său devine crezul unei întregi generaţii aruncate de comunişti în „toiul beznelor adânci”. El este poetul pătimirii româneşti, al tuturor celor înrobiţi pentru dreptate şi adevăr.

Poezia lui Radu Gyr poartă stigmatele unor cumplite suferinţe, dar este inundată şi de lumina lină a harului. E o mărturie că sufletul poate ieşi biruitor asupra unui trup de carne vie, răstignit pe crucea nevoinţelor. „Prin lacrimi punem pod genunii, / din lacrimi înviem mereu, / si împletind din lacrimi funii / ne priponim de Dumnezeu”. (Lacrimi). Suferinţa este calea care duce la mântuire, la dobândirea harului. Însuşi Hristos Se coboară în celula rece şi mucegăită, cum scrie poetul în mirabila creaţie Iisus în celulă.

Să scrii poezii în temniţă nu era un lucru uşor. Simpla deţinere a unui creion sau a unei bucăţi de hârtie atrăgea bătăi cumplite şi izolare la Neagra (celulă neîncălzită de 1/3m din beton, cu apă pe jos, fără pat şi scaun). Deţinuţii foloseau bucăţi de săpun sau de sticlă pe care se sufla praful destinat deratizării pe care se scrijelea cu o aşchie. Altă metodă de „a scrie” era înnodarea aţei, poezii întregi fiind „înşirate” pe aţe smulse din zeghe sau din pături. Talpa de bocanc, căptuşeala hainelor, obloanele sau pereţii celulelor au servit ca suport pentru scris. Câţi deţinuţi n-au fost salvaţi de la moarte, din deznădejde şi de la iad, ascultând poeziile sale! Auzind poeziile din gura unora cu memorie bună şi transmise din gură în gură, scrise sau prin morse, ele au făcut adevărate minuni. Din cei 3-4.000.000 de deţinuţi de la noi, peste 800.000 şi-au lăsat oasele acolo. Poezia sa, ca şi a celorlalţi, a fost un balsam pentru toată această masă, cu speranţa că „ne vom întoarce într-o zi”, cum sună un vers al său. Versurile, ca şi credinţa în Dumnezeu i-au ţinut treji, le-au dat puterea să reziste tuturor persecuţiilor.

Apoteoza creaţiei poetice a lui Gyr o constituie baladele. Frumuseţea versurilor întrece orice închipuire, iar ideea centrală a lor este nobleţea şi spiritul de jertfă. Sunt câteva idei forţă: muzicalitatea, claritatea şi spiritul de jertfă. Cine a stat cu el în celulă, în special în Zarca Aiudului, a rămas cu impresia că poetul a suferit ca un zeu înlănţuit. Nici un scâncet, nici un oftat, deşi stătea mereu pe scândura rece.

Trupul îi era o mână de oase ţinută de un kilogram de piele roasă pe care comandantul Gh. Crăciun îl revigora puţin când simţea că moare, ca apoi să revină la regimul dinainte. Obligat să-şi renege trecutul, dă o declaraţie – vestită în epocă – prin care spune că îngroapă ce a fost. Aceasta i-a fost smulsă la limita dintre viaţă şi moarte, apoi mai mult muribund, eliberat puţin mai devreme ca ceilalţi deţinuţi. Însă crezul său a rămas acelaşi, deţinuţii n-au putut fi dezarmaţi prin acele cuvinte căci ştiau prea bine condiţiile „umane” în care le-a spus.

Nici după eliberare nu va cunoaşte liniştea. Securitatea îl urmăreşte pas cu pas. În 1968 e ameninţat cu închisoarea dacă nu acceptă să dea note informative, dar Gyr refuză categoric. Mai mult, pentru a încerca să-l compromită, securitatea îl obligă să colaboreze la o gazetă comunistă, Glasul Patriei. În realitate, articolele erau scrise de securitate şi poetul obligat să le semneze. A trecut în veşnicie după o viaţă de chin, în anul 1975 (28 sau 29 aprilie). Înmormântat în Vinerea Mare, pe 2 mai.

Opere reprezentative: Linişti de schituri (poeme), 1924; Plânge Strâmbă-Lemne (poezii), Craiova, 1927; Cerbul de lumină (poezii), Bucureşti, 1928; Stele pentru leagăn (poezii), Râmnicu Vâlcea, 1936; Studenţimea şi idealul spiritual (studiu); Cununi uscate (versuri), 1938; Corabia cu tufănici, Bucureşti, 1939; Poezii de război, Bucureşti, 1942; Balade, Bucureşti, 1943. Postume: Poezii din închisori, 1982, Canada,; Sângele temniţei – Balade, 1993, Timişoara.

După 1989 opera sa a fost introdusă în manualele şcolare. Sensibilitatea şi frumuseţea poeziei sale a fost pusă şi mai mult în evidenţă pe muzica vestitului rapsod Tudor Gheorghe, al cărui tată – Ilie Tudor – a fost camarad de suferinţă al poetului la Aiud. Prin concertul Cu Iisus în celulă – poezia în închisori 1941-1964 Tudor Gheorghe aduce în conştiinţa generaţiei de azi una din cele mai cumplite suferinţe ale omenirii întregi.

Radu Gyr ne-a lăsat un îndemn de luptă, poate cel mai potrivit din câte s-au scris, intitulat chiar aşa:

Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute

care să lupte nu mai vor.

Atunci când inima ta cântă,

ce-nseamnă-n luptă-un braţ înfrânt,

ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,

când te ridici c-un steag mai sfânt?

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri

şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,

cele mai crâncene înfrângeri

sunt renunţările la vis.

De sărbătorile sfinte ale Naşterii Domnului deţinuţii colindau printre altele, creaţii ale poetului. Cu câtă emoţie îşi aminteşte de acele timpuri mai tânărul coleg de suferinţă Atanasie Berzescu, de formaţie teolog, când poetul colinda alături de ceilalţi propriile-i colinde.

„În aceste momente de înălţare spirituală şi de trăire adâncă a fiinţei noastre, de undeva, dintr-o celulă, Radu Gyr sigur colinda şi el cu noi. La fel, înfipt cu mâinile în zăbrele, trăia din farmecul colindului. Era creaţia lui. El ne spunea că nu mai este al lui, ci al neamului nostru românesc. A cunoscut în aceste clipe cele mai copleşitoare sentimente de mulţumire şi de omagiu adus celui mai mare poet care a cântat durerile celor din închisoare. Este poetul pătimirii noastre, a neamului românesc. Nu cred că a fost vreun scriitor care să cunoască o mai mare satisfacţie şi mulţumire sufletească şi un adânc respect pentru opera lui, ca Radu Gyr. Am avut fericirea să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strângându-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina. El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet până la moarte.” (A. Berzescu, „Lacrimi şi sânge”, Ed. Marineasa, Timişoara, 1999)

„Din cauza creaţiei lui poetice legionare a suferit mult sub toate regimurile. A fost unul dintre cei mai persecutaţi oameni din România. Şi putea şi el să se retragă comod din luptă şi să pactizeze cu inamicul, căutându-şi refugiul în cine ştie ce legaţie din străinătate. Niciodată n-a căutat nici cel puţin să se salveze peste hotare. Îl lega familia, îl lega pământul ţării, îl lega destinul lui tragic. Era un om de rară puritate sufletească şi de o rară modestie. Era urmărit pentru crima de a fi fost un mare poet – poate cel mai mare între cele două războaie – şi de a-şi fi pus talentul în slujba idealului naţional. Ultima sa poezie, Piramida, scrisă doar cu câteva zile înainte ca moartea să-i smulgă pana din mână – la 29 aprilie 1975 – şi arcuită în viziune îi confirmă convingerea.” (Constantin Em. Bucescu, Permanenţe, mai 2005)

„Este adevărat că la Aiud s-a aplicat, de regulă, regimul de iad. Numai din această realitate s-au putut naşte versurile lui Radu Gyr: „Satan de-ar socoate că vechiul său vad / Ar fi să se cheme altfel decât iad, / Ar zice, desigur, cu zâmbetu-i crud: / Aici e Aiudul, aici e Aiud!”.

Lanţurile apar mereu în poeziile din închisoare. În viziunea lui Radu Gyr, când apare Iisus pentru o clipă, în celula condamnatului, are la glezne semne de răni şi rugină, „parcă purtase lanţuri cândva”. De fapt, Iisus este în capul legiunilor nesfârşite de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru adevăr şi dreptate. El a fost primul deţinut politic creştin. În altă poezie apare imaginea unui convoi de deţinuţi ce trec pe stradă în zornăit de lanţuri.” (Pr. Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, cap. 7)

„Acesta-i cel mai mare baladist al nostru. S-a publicat nu de mult un volum de balade de Radu Gyr. Era un om pur. Acesta trebuie sanctificat la un moment dat. El era în puşcărie încă din 1940, după revenirea legionară. Nu este un condamnat al comuniştilor. El a fost condamnat de regimul lui Antonescu. Un om curat la suflet ca o fată mare, deşi era căsătorit. Avea o soţie bună şi cuminte de la Piatra Neamţ, care l-a aşteptat 22 de ani. El a făcut fără pauză 22 de ani la Aiud şi poate pe la închisoarea militară şi Jilava un an… Era un creştin desăvârşit. A intrat în puşcărie cu fruntea sus şi a ieşit din puşcărie cu fruntea sus. Moral.” (Pr. Dimitrie Bejan, „Bucuriile suferinţei I”)

„A sosit apoi Radu Demetrescu Gyr, poetul. Fusese pe front ca soldat, dar a fost decorat cu Virtutea Militară şi Crucea de Fier. Acum era adus lângă ceilalţi. Era conferenţiar universitar de franceză şi română la Bucureşti. Blond, originar din Craiova, cu tată artist, mamă din Ardeal, firav, cu o afecţiune la intestine, foarte cult, tăcut şi discret, atent cu toată lumea. În toţi anii mei de închisoare n-am cunoscut vreun om mai politicos ca dânsul. Era un punct de atracţie. Senin şi blând, abordabil de oricine, împrăştia în jur un aer de sănătate morală, de încredere şi bărbăţie. Venea de la spitalul din Braşov. Întors de pe front, scrisese nişte poezii de război foarte apreciate. Era încă în plină vigoare creatoare şi apărea mereu cu ceva nou. Creaţia lui variată a fost ca o hrană pentru toţi, ca o cuminecătură la praznicele mari.” (Pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, 2000)

„Omul Gyr era o făptură firavă, delicată. Un visător care se emoţiona în faţa unei frunze căzute, al unui firicel de iarbă ivit cine ştie cum între două lespezi de piatră… Radu Gyr n-a fost un luptător pe baricade; arma lui în faţa căreia nu se poate rezista, a fost poezia, teribila armă care deschide ceruri pentru obidiţi, iar pentru duşmani foc mistuitor… Sufletul lui era un vulcan în erupţie. Versurile lui, balsam pe răni sângerânde şi săgeţi neiertătoare pentru duşmanii Ţării. Eleganţa lor s-a născut din suferinţă, iar puterea de penetraţie din înnăscutul talent şi sensibilitatea cu care-l înzestrase Dumnezeu.

…Lângă rugăciune, lumina poeziei lui Gyr a fost liantul care a legat inima de inimă, sufletul de suflet, cu zalele lanţurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi, haină şi hrană, apă şi căldură. Dacă amărâtul de trup în care abia mai licărea un strop de viaţă, prin cine ştie ce minune, se mulţumea cu o cană de apă, încălzită vara şi îngheţată iarna, – i se spunea „ceai” – şi cu 100 de grame de pâine, se trăia, căci belşugul hranei fiinţei interioare era în noi uriaş. Nu se reuşea întotdeauna, era şi periculos, să se scrie pe o bucăţică de săpun, cine ştie ce, dar o strofă două ne luminau ziua, ne încălzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram bogaţi.

…În vremea aceasta, el topit de foame, ros de boală, înconjurat de ură, scria. Scria în cap, în capul pleşuv înainte de vreme, izbit de pereţi, de frig, de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparaţie. Fremătau celularul şi Zarca de ceea ce Dumnezeu îi dăruise din belşug.

Caută tinere, şi găseşte – nu-i greu – izvorul dătător de sănătate spirituală de care ai nevoie! Curge din belşug în poezia lui Radu Gyr, potoleşte setea de frumos! Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului nostru de care trebuie să fii mândru. E spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi. (Ilie Tudor, „Un an lângă Căpitan”, ediţia 3, 2009, p.133 ş.u.)

„Arătam speriat şi destul de timid. În mijlocul curţii era WC-ul, prevăzut cu mai multe cabine. Deodată văd că se apropie de mine un om mai înalt, puţin adus de spate, cu ochelari pe un nas destul de mare, pe cap cu o bonetă vărgată şi cămaşă cu mâneci scurte. Zâmbind, întinde mâna dreapta spre mine, mă ia după cap şi-mi spune: „Hai, colega, cu mine la plimbare. Nu te speria, totul va fi bine. Şi eu am fost aşa la începutul bolii”. Mă strânse la pieptul lui şi plecarăm la plimbare. Eu mă pierdusem de tot. Mergând în dreapta lui, începuse să-mi vorbească. Mă încuraja sfătuindu-mă să fiu mai senin şi să iau lucrurile aşa cum sunt ele, bune şi rele. „Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-l avem pe Dumnezeu în noi tot timpul”. Strâns la pieptul lui, îi simţeam căldura corpului. Eram copleşit. O bucurie neîncercată pusese stăpânire pe mine. Îmi simţea timiditatea şi se străduia să mă liniştească. Uitasem de boală. Acum, parcă eram în al nouălea cer. Ca un copil trăiam sentimentul bucuriei. Ajunsesem la pieptul lui Radu Gyr. Parcă şi acum îi simt braţul drept petrecut după capul meu.

În plimbarea noastră, îmi prezenta o mulţime de colegi de suferinţă, ca: pe Relu Stratan, la care ţinea foarte mult, pe Alexandru Virgil Ioanid, pe Gheorghe Dutchievici, Traian Petrescu şi mulţi alţii, pe care eu nu-i mai ştiu. Aşa au trecut zilele la rând, când, la începutul fiecărei plimbări, mă lua după cap şi ne plimbam roată în jurul WC-ului. Mi se dezlegase şi mie limba. Aşa l-am întrebat odată:

„Domnule profesor, D-voastră tot îmi spuneţi “colega”, dar eu am fost un biet şi amărât de profesor începător, iar D-voastră poet şi profesor universitar. Sunt atât de mic şi prăpădit”.

„Nu te necăji, că şi eu am fost odată tot aşa un biet profesor. D-ta eşti aici alături de mine în blestematul acesta de Aiud. Eşti egal cu mine. Asta s-o reţii şi nimic mai mult”. După această lămurire, duhurile noastre parcă s-au unit. Doamne, ce bine mă simţeam! Păşeam în rând cu Radu Gyr, deşi el era atât de mare, iar eu atât de mic. Astăzi, când scriu aceste rânduri, mă întorc cu gândul şi sufletul la anii de zbucium ai lui Radu Gyr – 1961-1962 – când colonelul Crăciun, comandantul Aiudului, îi smulge declaraţia de retractare a tot ce-a scris. Acel zvâcnet de sfinţenie al lui în pornirile de iad ale Aiudului nu l-a făcut în faţa noastră, a celor care acum mai trăim, mai mic. Nu. El este pentru noi şi neamul nostru tot uriaşul de la Aiud. Reeducarea nu l-a putut desfiinţa. El a rămas tot Radu Gyr al neamului românesc, poetul pătimirii noastre…

Peste doi ani, în 1955, vara, aveam să mai aud de Radu Gyr, că se internase în salonul 5 al spitalului. Eu eram în salonul 10, salonul morţii, ţintuit la pat. Radu Gyr era într-o stare gravă de boală. De sus i-am trimis o pijama pentru dormit. Nu avea nici haine. Ca un sfânt răbda şi se ruga lui Dumnezeu să-l ajute.” (Atanasie Berzescu, op.cit.)

„Dacă am asemăna România cu o mireasă în faţa altarului alături de mirele său, atunci ochiul stâng al acestei mirese ar fi Mihail Eminescu – Luceafărul literaturii române. Ochiul drept, însă, ar fi Radu Demetrescu-Gyr, martirul neamului românesc. Literatura română fără Radu Gyr arată ca o mireasă slută, ca o nevastă chioară. Ne-a fost dat de soartă nouă români lor să ajungem pană la porţile Iadului… Dumnezeu nu ne-a uitat cu totul, ci ne-a trimis un însoţitor, un înger păzitor – e călăuza care a ştiut maestru să cânte din harfă pe drumul disperării… Radu Gyr n-a fost un strateg care să conducă Legiunea prin mlaştina acestor vremuri de întuneric. El a fost focul ce a topit oţelurile cele mult încercate. A fost o lumină nu numai pentru legionari, ci pentru întreg neamul românesc.” (O. Voinea, „Masacrarea studenţimii române”)

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni, chiuind pe tăpşane,

o claie de zări şi-o căciulă de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

si zarzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies înainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce’nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- Doamne, de unde vii, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S’a aşezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani…

Când m-am trezit din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Era noapte şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: nici un răspuns!

Doar razele reci, ascuţite’n unghere,
cu suliţa lor m’au străpuns…

- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

       (din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche)

Cantec de leagan

Dormi copilul mamii, nani, nani,
a plecat si ultimul lastun.
Ruginira plopii si tufanii
si din temnita ce-i surpa anii
nu s-a mai întors taticul bun.

Dormi copilul mamii, toamna plange
dezgolindu-si umarul ranit.
Cade frunza, cade si se frange,
orice frunza-i lacrima de sange
si taticul nu a mai venit.

Nani, nani, maini de crin plapande,
La ferestra pasari plang si ploi.
Lupii beznelor ranjesc la pande,
Tara-i toata temnite flamande
si taticu-i dus de langa noi.

Nani, nani, tata nu mai vine,
maica sta cu sufletul rapus.
Cine să-ti mai spuie basmul, cine
să-ti sarute pleoapele senine ?
Maica plange si taticu-i dus.

L-au svarlit în temnita dusmanii
pentru sfanta-i lege din strabuni.
Or să-i ninga peste tample anii,
să cresti mare, puiul mamii, nani,
Neamul si părintii să-ti razbuni.

Poveste

Am avut un copil si-o nevasta
Acum o suta, o mie de ani.
Auziti paianjeni ? Auziti sobolani ?
Am avut un copil si-o nevasta.

Când a fost fericirea aceea
cu chipuri pamantesti diafane ?
Innecuri, sfarsituri de lumi, uragane,
mi-au smuls din viata odrasla, femeia.

Au trecut o suta cinci sute de ani,
s-au rupt muntii si-au crescut bozii.
Rareori ca dinamita fac explozii,
amintirile ascunse prin bolovani.

Si în tacerea lor scurt detunata
un chip îmi zambeste si coase.
Din pat , doua maini mici, somnoroase,
intinse, parca mă fulgera : ” – Tata !”

Aicea nu-mi spune nimeni pe nume,
Trec sutele de ani la-ntamplare.
Aicea sunt : mă~ a~la, un oarecare,
apoi cad iarasi în bezne postume.

Dar ce-i ? S-a rupt cerul ? E mort Dumnezeu ?
Si suntem numai trei din toate ?
Viata-i de scrum si am rămas în cetate
doar noi : vesnicia, celula si eu !…

De-as zari macar o frantura de stea !
Ce fiara-i vesnicia, ce fiara !
I-as cere să-mi dea un capat de sfoara
si de milenii să mă spanzur cu ea.

Voi n-ati fost cu noi în celule

Voi n-ati fost cu noi în celule
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.

Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
strapunsi de cutitul tradarii.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tarii.

In cantec cu noi laolalta
trecand printre umbre peretii,
voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
cum dorul irumpe, cum inima salta
gonind dupa harpele vietii.

Ce-i munca de brate plapande,
ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
cum scartie osul când frigul patrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
să spuneti aproapelui vostru.

Voi nu stiti în crunta-nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
si-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde invinsul.

Ati stat la ospete-ncarcate
gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Asa sunteti toti cei ce credeti
ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.

Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.

RUGACIUNE DIN CELULA

Doamne, pazeste-ma, Doamne, ai mila . . .
Sunt ca o scorbura veche-ntr-un tei.
În noaptea mea si-a lasat Amintirea prasila
toate napârcile ei.

Nu mai pot s-o îndur, dezmatata.
Iese de peste tot, din pereti,
si-mi zvârle-n culcus cu lopata
urzici, si carbuni si scaeti.

Doamne, nici pieptul, nici ochii, nici gura
nu pot sa-i mai rabde pojarul.
Ma zvârcolesc ca pe plita tiparul,
atât de cumplita-i arsura . . .

Seaca-ma, Doamne, de-aduceri aminte,
asa cum seci, vara, puhoaiele,
si noptile mele aprinse despoaie-le,
cum, toamna, padurea o despui de vesminte.

Fii si Tu, Doamne, o singura data,
ucigas si tâlhar la rascruci :
jefuieste-mi radvanul meu cu naluci
si strânge-mi trecutul de beregata . . .

Prada-mi tot cerul, hoteste-mi toti anii,
cum m-ai fura de arginti si podoabe . . .
Vreau sa fiu sterp, cum sunt bolovanii,
si gol cum e stânca pe labe.

Cremene-n mine, -n osânda, -n omat,
muschiul tacerii sa ma înece,
furtunile dorului sa dea îndarat,
rupte din piatra mea rece.

De ce avem nevoie de educație religioasă în școli?

Dezbaterile din ultima vreme pe marginea scoaterii religiei din curricula şcolară ridică mari semne de întrebare asupra direcţiei în care se îndreaptă învăţământul nostru, dar şi societatea românească, în ansamblul ei. Dacă prezenţa icoanelor în şcoli este catalogată de reprezentanţii asociaţiilor secularist-ateiste drept “o discriminare în spaţiul public”, iată că aceleaşi voci, dublate de punctele de vedere ale unor politicieni, fac astăzi presiuni, mai mult ca oricând, pentru ca religia să fie materie opţională, fără a se mai regăsi în trunchiul comun. De asemenea, aceleaşi voci susţin tăierea finanţării Bisericii de la stat, în baza argumentului privind laicitatea statului român.

După 45 de ani în care Biserica a fost supusă terorii ideologice, iată că societatea românească, majoritar creştin-ortodoxă, se confruntă cu un nou val de ateism, promovat prin intermediul campaniilor mediatice instrumentate de organizaţii care au un vădit caracter anti-naţional. O lupta acerbă se duce împotriva fiinţei şi tradiţiilor poporului român, pe frontul familiei ortodoxe, al inocenţei copiilor noştri, al conştiinţei noastre naţionale şi religioase.

Ce presupune, de fapt, scoaterea religiei din şcoli, în contextul actual, în care decadenţa e pe ordinea de zi? Care vor fi consecinţele acestei decizii?

O persoană cu educaţie religioasă are toate şansele să facă faţă provocărilor cu care se va confrunta mai târziu în viaţă. Destrămarea familiilor, avortul, diferite evenimente traumatizante pot fi evitate printr-o educaţie religioasă timpurie.Ce se întâmplă azi cu tinerii noştri? Cine le mai poate oferi repere? Situaţia dezastruoasă din învăţământul actual relevă un lucru clar: societatea românească are, mai mult ca oricând nevoie de modele autentice. Şcoala românească, o instituţie care garanta cândva moralitatea, punând bazele unei educaţii sănătoase, tinde să formeze un om nou. Un om spălat de tot ce e bun, modelat pe principiile unei lumi deformate, o lume pentru care virtutea este o nerozie, iar păcatul o virtute…

De ce avem nevoie de religie în şcoală?Nu pentru a ne îndoctrinacopiii şi nici pentru a-i forma “intoleranţi” sau “extremişti”, aşa cum susţin organizaţiile ateiste, ci pentru a-i îndrepta către “Mama neamului românesc”, aşa cum numea Eminescu Biserica Ortodoxă.

De-a lungul timpului, Biserica a ridicat școli, fundații spitalicești, a făcut acte de caritate, a acordat burse, participând  direct la istoria acestui neam, prin îngrijirea sufletelor și asistență socială, prin lupta pentru emanciparea națională acolo unde românii au fost oprimați. Că Biserica a avut o contribuţie importantă în promovarea culturii şi învăţământului românesc, o ştim cu toţii. Mitropolitul Varlaam (1580-1657) a înfiinţat, în colaborare cu domnitorul Vasile Lupu, prima tipografie din Moldova, la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, unde va tipări şi cărţile sale cele mai valoroase. Este autorul „Cazaniei”, lucrare de căpătâi care conţine primele versuri în limba română, şi a unor scrieri teologice polemice, tot în limba română. Mitropolitul Dosoftei (1624-1693), mitropolit al Moldovei, poet şi traducător, a rămas cunoscut peste veacuri datorită “Psaltirii în versuri”. Mitropolit Antim Ivireanul atipărit numeroase cărţi de cult în limba română (Psaltire, Liturghier, Ceaslov, Molitfelnic etc.). Tot Mitropolitului Antim îi revine meritul de a fi desăvârşit introducerea limbii române în toate slujbele bisericii şi de a crea o limbă liturgică românească, folosită în mare parte şi astăzi. Şi lista mitropoliţilor cărturari care au influenţat decisiv învăţământul şi cultura poporului nostru poate continua.

Biserica face şi azi demersuri pentru susţinerea unui învăţământ bazat pe principii moral-creştine. Astfel, în ultima şedinţă a Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei
s-a luat decizia “iniţierii unor acţiuni de sensibilizare a oficialităţilor, în sensul introducerii sau revizuirii, în viitoarea Constituţie a României, a unor articole care să facă referire la numele lui Dumnezeu sau care să sublinieze rolul familiei în societate, importanţa tradiţiei creştine a poporului român, evidenţierea rolului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut şi îl are în istoria ţării, a necesităţii predării religiei în şcoală, precum şi importanţa susţinerii românilor aflaţi în afara graniţelor ţării.”

Ce atitudine ar trebui să avem noi, părinţi, preoţi, profesori, intelectuali, politicieni în faţa acestei provocări fără precent în istoria neamului românesc? O atitudine pasivă nu reprezintă o soluţie, ci mai degrabă un compromis care va atrage după sine mari răspunderi în faţa lui Dumnezeu şi a copiilor noştri.

În încheiere, amintesc faptul că cei care doresc scoaterea religiei şi a icoanelor din şcoli propun, în schimb, legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi introducerea educaţiei sexuale ca materie obligatorie în curricula şcolară. Se urmăreşte, astfel, distrugerea oricăror urme de inocenţă din sufletul copiilor şi obişnuirea lor cu desfrâul. În locul religiei, care îndeamnă copiii spre castitate, înfierând păcatul, la loc de cinste vor sta aberaţiile sexuale precum masturbarea, homosexualitatea, pedofilia, descrise ca manifestări normale ale sexualităţii umane. Programe de acest fel se desfăşoară, deja, în multe ţări ale lumii.

Este aceasta o alternativă pe care părinţii să o poată agrea? Ne dorim ca perversitatea să ia locul cuminţeniei şi bunului simţ? Dacă nu reacţionăm, la nivelul societăţii civile, pentru a stăvili valul ateismului şi perversităţii care a pătruns şi va face ravagii şi în ţara noatră, atunci suntem un popor mort. Iar eforturile înaintaşilor noştri, menţionate mai sus, au fost inutile…

| doxologia.ro

Pr.prof.dr. Mihai VALICA

Libertatea hristică si dictatura mondială

Energii dumnezeieşti necreate la Sfântul Grigorie Palama

llll

Pr. prof. dr. Mihai Valică

CIP-ul între ghioagă duhovnicească și ghioagă politică

 Drept la replică la articolul CIP-ul tehnologic şi cip-ciripul teologic de Eugen Tănăsescu, precum și la discuția televizată cu domnia sa (vezi NTVonline).

Ambele intervenții mi-au lăsat un gust amar și mi-au stârnit o oarecare milă față de superficialitatea unor preoți, care își dau cu părerea fără să cunoască problema pusă la nivel global, precum și substraturile politice ale acestei acțiuni numită tehnologia RFID.

Este trist să vezi cum un preot, teologul de serviciu și de de-servicii, ironizează o problemă de bioetică actuală, de foarte mare importanță, pentru care Germania a preferat să plătească penalități în valoare de 45 000 de euro pe zi și chiar de 300 000 euro pe zi, în cazul legii Big Brother, în urma infringimentului impus de Comisia Europeană, decât să experimenteze cip-urile și legea Big Brother pe proprii ei cetățeni.

În universitățile din Germania se studiază temeinic impactul tehnologiei RFID și se arată efectele ei grave asupra libertății omului. Ca unul care am studiat tematica și la Freiburg și la Göttingen două semestre, îmi permit să supun atenției părintelui Tănăsescu doar cîteva aspecte.

În timp ce în lumea informată din Vest profesorii Universităților dar și Bisericile pun în dezbatere academică, eclesială, politică, socială și bioetică problema CIP-urilor prin cursuri, seminarii, conferinte  etc., la noi cei responsabili eclesial, profesorii de teologie și unii preoți iau în derâdere această problemă majora, iar prin Biroul de presă al Patriarhiei Române, se anunță dezinvolt, că s-a dat liber și binecuvântare la cipuire ! Nimic mai trist și mai dureros!

La noi, cei responsabili eclesial, în loc să fructifice experiența democratică a occidentalilor în această problemă, să transfigureze hristic evlavia și reacția unor duhovnici și credincioși ai Bisericii, să ia atitudine morală sau bioetică privind această problemă, care vizează libertatea sau consțiința omului, să pună în dezbatere sinodală sau comunitară, așa cum au făcut aproape toate Bisericile ortodoxe surori, ei iau în derâdere și chiar condamnă acțiunea acestora, ca fiind retrogradă și persiflează acțiunea lor.

Drept urmare, unii credincioșii se simt abandonați, tocmai de cei ce ne conduc, și aleargă la diverși duhovnici, mai mari sau mai mici, mai informați sau mai puțin informați și astfel, apar pe alocuri, unele derapaje duhovnicești, ale unora, cu multă râvnă pentru Hristos, dar nu întotdeauna și cu pricepere…

Personal prefer nepriceperea lor, decât prea multa pricepere a celor responsabili eclesial, care ne îndeamnă să stăm cuminți în staul, că lupul este departe și ne vor trezi ei… atunci când lupul este lângă noi…!

Sinodul local de la Cluj (2009) sub președenția regretatului Mitropolit Anania a tras semnalul de alarmă, inspirați de Duhul Sfânt și a luat o atitudine fermă și corectă, condamnând dictatura și umilința biometrică. Ce frumos ar fi fost ca această atitudine locală, să fi fost receptată sinodal la nivel central, ca părerea oficală a BOR, așa cum s-a petrecut în istoria Bisericii Universale de multe ori, când unele hotărâri locale au fost acceptate de întreaga Biserică.

Însă, din păcate, la o săptămână după acea hotărâre, aceiași sinodali, cu excepția IPS Bartolomeu, care a lipsit, când au ajuns la Sinodul cel mare de la București, Duhul Sfânt a fugit… și atunci s-a dat liber la cipuire. Urmările? Pe lângă sminteala duhovnicească a unora, au urmat unele consecințe sociale și etice pentru români, care sunt priviți ca o paria a Europei, tocmai de europenii de gradul întâi, care nu au acceptat CIP-ul total, ca România. Astfel Europa (Anglia, Belgia și Olanda) impune deja cipurile biometrice doar pentru muncitorii români și bulgari și discriminarea a început. (Vezi Crai nou din 25 martie 2013, p. 12).

Posibile cauze ale relativizării acestei probleme în România

Confuzia voită sau nu este acolo unde, unii prezintă tehnologia nu numai ca instrument sau unealtă[1], ci şi ca activitate socială, şi chiar simbolică prin care omul a învăţat și va învăța să-și exprime identitatea creatoare.

Totuși, Teologia nu poate fi de acord cu această opinie, întrucât tehnologiile, inclusiv cele informaţionale, la fel ca şi ştiinţa, inventariază progresele în procesul de cunoaştere omenească, acestea fiind doar instrumente ale cunoașterii și nu reprezintă cunoașterea însăși. Cred că această concepţie stă la baza confuziei, pe lângă slugărnicia unei țări slabe, ca România, care face ca societatea informaţională, politică, cea filosofică sau științifică să fie identificată cu societatea cunoaşterii[2].

Tehnologiile informaţionale[3] se dezvoltă pe baza ştiinţei fundamentată în era modernă. Acestea constituie vehicule pentru diseminarea cunoaşterii ştiinţifice și perpetuează ordinea şi explicaţiile „ştiinţifice” specifice acestei ere[4] și nicidecum nu au rolul de a înrobi pe om sau de a-i limita acestuia libertatea.

Preeminența tehnologiei și a politicului în fața individului riscă să sacrifice individul în numele științei, a societății, a binelui mondial, a popoarelor, a politicii etc.[5] Preeminența conștiinței științifice și politice, care pretinde că numai oamenii de știință sau politicienii sunt chemați să emită norme etice[6] este total inacceptabilă, mai ales atunci când este vorba de destinul hristic al omului și de conștiința lui religioasă.

Spengler spune în acest sens, că omul, dacă nu este atent, poate deveni din stăpân al lumii, sclav al mașinii, adică al tehnologiei[7] sau victimă a unei politici himere, dacă ne gândim la mondializarea cu orice preț.

Este cunoscută publicului larg critica „clasică” a tehnologiei, care este considerată, în general, periculoasă și chiar dăunătoare omului. Această opinie este susținută de mari gânditori: Oswald Spengler[8], Martin Heidegger[9], Friedrich Jünger[10], Lewis Mumford[11], Jacques Ellul[12], Olivier Clement[13] și mulți alții[14], iar mai recent Ovidiu Hurduzeu în cartea Unabomber, profetul ucigaş[15] sau în Sclavii fericiți[16], precum și Adrian Stoica, cercetător la agenția spațială NASA[17], susțin păreri similare.

Unii dintre ei consideră că tehnologia, ca şi cunoaşterea, are şi o dimensiune transcendentală, un „domeniu al ideilor”, fiind legată de sistemele de credinţe, de valorile şi preferinţele asociate acestora, ce inhibă sau validează anumite acţiuni[18].

Atunci când tehnologia nu ține cont de acest lucru și se dezvoltă neluând în calcul complexitatea persoanei umane, contextul social, etc., ar putea duce la ceea ce Olivier Clément numea „fatalitatea tehnocratică“[19] și astfel se produce ruptura între om și tehnologie, care îi poate deveni potrivnică și chiar dăunătoare[20]. În acest caz „transcendența” tehnologiei se pierde și se poate ușor transforma într-un instrument de distrugere.

În acest context, întrebarea mea este: sinodul local de la Cluj, atâția oameni de știință, atâtea Biserici naționale locale, șefi de stat și de guverne din lume, etc. care s-au opus sau se opun tehnologiei RFID, fac parte din din categoria, generic numită de părintele Eugen Tănăsescu, cip-ciripul teologic, sau din categoria Prostia omenească? O fi și Sf. Ioan Evanghelistul din această categorie, care scrie Apocalipsa inspirat de Duhul Sfânt, tocmai ca partea Antihristului să nu se împlinească, și nicidecum să se împlinească în mod fatalist, de aceea atenționează profetic despre viclenia lui, care face mână bună, de multe ori, cu stăpânirea (vezi Leviatanul din Iov 40 și 41). Nu credeți că ignoranța, prostia omenească și cip-ciripul teologic trebuie căutate pe la Constanța?

Autorul mustrătorului și luminătorului articol face apel des, la Cezar, cu referire la cap. 13, din Romani, ca să ne supunem stăpânirilor, etc, etc, însă îi scapă două versete extrem de importante (11-12), chiar din cap. 13, care ne îndeamnă în contextul stăpânirilor că „este chiar ceasul să vă treziţi din somn… să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii”. Deci ascultare, dar treji și cu armele luminii îmbrăcați.

Așa au procedat și au fost acei câțiva credincioși cu preoți și monahi în frunte, binecuvântați de duhovnicii lor, când au manifestat legal și democratic la București pe data de 14 martie împotriva dictaturii și lanțurilor biometrice. Așa cum s-au priceput ei, deoarece, cei care se pricep mai bine, teologii de serviciu și de de-servicii sunt de partea Cezarului și a Bisericii diplomate, care se aliniează mondialist și slugarnic, spre des-bisericire și ascultare de artizanii noii lumi și sunt folosiți pe post de ghioagă eclesială și politică pentru a lovi în proprii lor fii! Iată diferența!!!

În opinia mea, Biserica Ortodoxă, în virtutea caracterului ei profetic şi soteriologic, este îndreptăţită hristic, din motive morale sau bioetice să respingă introducerea noilor documente electronice şi principiul pe care ele se bazează: condiţionarea identităţii de cetăţean cu drepturi depline, de deţinerea unui astfel de document.

În acelaşi timp, cred că nu există elementele, pentru care aceste documente să fie considerate pecetea lui antihrist sau să fie considerată primirea lor, drept lepădare de Hristos sau de harul botezului. Lepădarea de Hristos nu poate fi decât o acţiune deliberată a omului, nu una implicită sau presupusă de dispozitive tehnice neştiute; trebuie să fie legată de acordul liber exprimat al voinţei omului, de aderare la o condiţie şi concepţie antihristică[21].

Totodată, creştinii trebuie avertizaţi şi conştientizaţi că, prin aceste documente electronice, se face un pas major către o stăpânire totalitară fără precedent în istorie, prin amploarea sa, stăpânire care va putea culmina cu dominaţia antihristului. În acest sens este foarte important Comunicatul Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos cu privire la guvernarea electronică și cardul cetateanului[22] în care este exprimat pericolul duhovnicesc reprezentat de actele electronice: 1. “este real pericolul, pentru toți creștinii, de a li se viola libertatea conștiinței religioase, privându-i astfel de posibilitatea mărturisirii credinței și propovăduirii Evangheliei lui Hristos, în mod liber”; 2. “este posibilă chiar și eventualitatea folosirii în necunostință de cauză a unor simboluri anticreștine de către credincioși.“

Mondializarea, înlocuind religia cu drepturile omului, în mod paradoxal, în numele acestor drepturi, pretinde ca îi dă omului mai multă siguranță, dar numai la schimb, cu mai puțină libertate. Aici este capcana, pentru că, dacă se cedează din libertatea omului, care reprezintă o caracteristică fundamentală a chipului lui Dumnezeu în om, de dragul unei siguranțe închipuite, atunci le pierzi pe amândouă, dacă nu chiar totul.

În acest context, ce frumos ar fi fost, ca cei responsabili eclesial, cât și teologii de serviciu și de de-servicii sau comisia de bioetică a Patriarhiei, decît să ironizeze, să relativizeze problema sau să jignească pe cei ce cred altfel, să fi spus doar o propoziție scurtă: cipurile dăunează grav libertății umane.

Pr. prof. dr. Mihai VALICĂ

[1] Analizând evoluţiile tehnologice, o serie de savanţi (M. Heidegger, 1962, L. Mumford, 1964, M. Foucault, 1972, D. Bohm, 1983, I. Prigogine, I. Stengers, 1984) au demonstrat că, de fapt, progresele tehnologice se bazează pe avansuri mai largi, de natură epistemologică şi ontologică şi nu invers.
[2] Vezi Gabriela Lucia Sabău, Premise ale procesului tranziției de la societatea industrială la societatea cunoașterii,în: http://209.85.129.132/search?q=cache:mRwJIFtrPcMJ:www.acad.ro/pro_pri/doc/st_g03.doc+Mumford+despre+critica+tehnologiei&cd=8&hl=de&ct=clnk.
[3] Vezi Igor Cojocaru, Tehnologiile Informaționale și de Comunicații, în: www.akademos.asm.md/…/%20из%20Academos+1+2009%2022%20TEHNOLOGIILE%20INFORMAŢIONALE%20 Tehnologiile informaționale reprezintă un domeniu foarte important în dezvoltarea economică și culturală a oricărei societăți. Aplicarea largă și multilaterală a acestora în activitatea omului impune civilizației moderne noi posibilități calitative care la rândul său contribuie la formarea societății informaționale. Vezi pe larg: http://www.bitplus.moldinfonet.md/ro/about/
[4] Vezi Inglis, A., Ling, P., Joosten, V., Delivering Digitally: Managing the Transition to the Knowledge Media, Kogan Page, London, 1999.
[5] Scriitorul Ovidiu Hurduzeu, doctor al Universităţii Stanford din SUA, numeşte explozia informatică (ce favorizează “şi controlul comportamentelor umane”) drept “terorism tehnologic” şi arată că, “pe măsură ce se branşează la tot mai multe reţele, omul pierde capacitatea de a se mai aduna să-şi câştige identitatea. Se produce astfel o disoluţie a personalităţii organice. Precum uneltele, putem fi detaşaţi, separaţi unii de alţii, şi chiar de noi înşine, combinaţi şi recombinaţi în funcţie de necesităţile sistemului tehnologic. Vezi „Unabomber, profetul ucigaş”, Ed. Logos, Bucureşti, 2007. Vezi şi „Explozia informaţională ne înstrăinează de Dumnezeu, în ziarul Lumina, din 5 august 2010.
[6] Vezi Dr. Pavel Chirilă, Pr. Mihai Valică și Dr. Madalina Popescu, Piste false în bioetica modernă, în: http://www.crestinortodox.ro/morala/91063-piste-false-in-bioetica-moderna.
[7] Spengler, O., Der Mensch und die Technik. Beitrag zu einer Philosophie des Lebens, München, 1931, p. 31.
[8] Vezi Spengler, O., Der Mensch und die Technik. Beitrag zu einer Philosophie des Lebens, München, 1931.
[9] Heidegger, M., Being and Time, Oxford, Blackwell, 1962.
[10] Juenger, Friedrich Georg, Die Perfektion der Technik (traducere în engleză: The Failure of Technology: Perfection without Purpose, Henry Regnery Company, 1949.
[11] Mumford, L., The Pentagon of Power: the Myth of the Machine, London, Secker and Warburg, 1964.
[12] Ellul, Jacques, L’Apocalypse: architecture en mouvement (traducere în engleză: Apocalypse, A Crossroad Book, 1977; Ellul, Jacques, Le bluff technologique (traducere în engleză: The technological bluff, William B. Eerdmans Publishing Company, 1990).
[13] Vezi Adevăr și libertate. Ortodoxia în contemporaneitate. Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, trad. rom. Mihai Maci, Ed. Deisis, Sibiu, 1997.
[14] Vezi și: Postman, Neil, Technopoly. The Surrender of Culture to Technology, Vintage Books, New York, 1992; Picard, Max, Flucht von Gott (traducere în engleză: The Flight from God, Regnery Gateway, 1951; Postman, Neil, Technopoly. The Surrender of Culture to Technology, Vintage Books, New York, 1992; Davis, Erik, Technosis. Muth, Magic and Mysticism in the Age of Information, Three Rivers Press, 1998; Bohm, D., Wholeness and the Implicate Order, London, Ark, 1983; Prigogine, I., Stengers, I., Order out of Chaos: Man’s New Dialogue with Nature, New York, Bantam Books, 1984; Foucault, M., Histoire de la Folie a l’Age Classique, Paris, Gallimard, 1972.
[15] Ovidiu Hurduzeu, „Unabomber, profetul ucigaş”, Ed. Logos, Bucureşti, 2007.
[16] Ibidem, Sclavii fericiți. Lumea văzută din Silicon Valley, ediție completă, Iași, 2005.
[17] Vezi Dr. ing Adrian Stoica, Da, trebuie să ne temem de tehnologie, dar să nu intrăm în panică, în Ziarul Lumina, sâmbătă, 18 iulie 2009, pp. 8-9.
[18] Vezi și Strange, S., An Eclectic Approach în C. Murphy and R. Tooze (eds.) The New International Political Economy, Boulder, Co., Lynne Rienner, 1991.
[19] Olivier Clément, op. cit. p. 39.
[20] De exemplu sistemul biometric este foarte vulnerabil și nesigur. Citirea cu multă ușurință, de către oricine deține un computer performant, a datelor cu caracter personal (nume, prenume, CNP, naţionalitate, vârstă, etc.); citirea datelor cu caracter biometric (amprenta digitală, amprenta facială, amprenta retinei); clonarea cip-urilor; modificare datelor şi ataşarea lor la un alt paşaport; urmărirea individului purtator de act electronic cu cip; sustragerea datelor personale şi biometrice din bazele de date Schengen; citirea datelor cu caracter personal într-un mod extrem de facil și citirea datelor cu caracter personal folosind dispozitive compatibile GSM. Vezi Matthias Becker, “Position ist Identität”. Der US-amerikanische Geograph Jerome Dobson warnt vor Gefahren der Ortungstechnik. Drohen durch GPS-Technik neue Formen der Sklaverei? În: http://www.geog.ku.edu/peoplepages/Dobson_D.shtml.
[21] Vezi pe larg De-crearea Şi virtualizarea lumii reale prin tehnicĂ – o cale spre sfÂrŞitul ei ? Abordare tehnică, socio-economică şi duhovnicească a utilizării documentelor electronice şi a tehnicii fără graniţe morale, scris de Un grup de profesori, doctori, teologi, ingineri şi economişti ortodocşi – Cu binecuvântarea şi rugăciunile a numeroşi părinţi din Sf. Munte Athos, Grecia, România etc. Studiu nepublicat
[22] http://apologeticum.wordpress.com/2011/05/12/comunicat-sfanta-chinotita-a-sfantului-munte-athos-este-impotriva-obligativitatii-actelor-de-identitate-electronice-si-recomanda-credinciosilor-actele-de-identitate-fara-cip/

Conferinta  Romania – Exercitiu de libertate

Generic, prezentare si desfasurator

Fragmente din conferinta:

Teolog Mihai-Silviu Chirila

Pr.Prof.Dr.Mihai Valica

Lt. Comandor (r) Aurelian Chirica

Cineva spunea “Daţi-mi controlul asupra monedei naţionale şi mi-e indiferent cine face legile!“

Extrapoland  aceasta formulare la viata noastra cotidiana , am putea spune ca , cei care  detin informatia  referitoare la starea  de sanatate a unui popor, aceia  pot  controla , in bine sau in rau , viata fiecaruia dintre noi.

Introducerea cardului national de sanatate se amana pentru al saptelea an consecutiv. Acest lucru reliefeaza framantari care au avut loc in sistemul de sanatate, care au mai amanat putin monitorizarea noastra  biologica la scara nationala.

Conform normelor din  HG 900/2012 ,cardul de sanatate ar fi trebuit sa fie in buzunarele romanilor la 1 ianuarie 2013,cu recomandari si detalii de folosire, dar  acest lucru s-a amanat din nou,probabil pana in 2014.

Incercand sa ne familiarizam  putin cu terminologia folosita, cuvantul „biometrie „ ne sugereaza folosirea unei nanotehnologii avansate, care furnizeaza  niste dispozitive mici,atasabile unei cartele de material plastic, prin intermediul carora suntem conectati la un sistem central de supraveghere, despre care nu prea stim nimic, dar  in legatura cu care ni se dau asigurari ca ar fi „ de incredere”. Vorbim ,deci, de documente de identificare a fiecaruia dintre noi,care sunt asemanatoare   cartilor de identitate, sau cu permisele auto,  dar, care, pe langa datele personale de identificare (numele, prenumele, precum şi codul numeric personal), inmagazineaza informatii legate de starea de sanatate   a romanilor,detaliata in privinta :  diagnosticelor medicale cu risc vital şi a bolilor cronice, grupelor a sanguine şi a  Rh-ului, dar si date referitoare la   acceptul  exprimat, în timpul vieţii, pentru prelevarea de organe, ţesuturi şi celule, după deces (termenul “deces”, insuficient detaliat, nu precizeaza unde s-ar incadra, in aceasta ecuatie ”moartea clinica”).

Datele despre sanatatea noastra, o adevarata  avere, sunt  puse „generos„ la dispozitia unor entitati necunoscute noua , despre care primim  asigurari  si garantii verbale ca „sunt sigure”, ca totul este in „beneficiul „ nostru. Nu avem nici cea mai mica garantie, in afara de vorbe, ca  datele nu  ar putea fi folosite, denaturate, falsificate, de persoane care intra in ecuatia  medic –pacient ca o necunoscuta, ambiguu intitulate „operatori informatici”. Aceste realitati pot avea  implicatii severe , atingandu-se  sfera confidentialitatii , iar softurile rigide, impersonale  si neprietenoase  imbraca , prin efectele lor , haina neconstitutionalitatii.

S-a remarcat o graba din partea autoritatilor , de a anunta aplicarea  acestor masuri, dar si rapiditatea cu care au fost „bifate„ doua –trei  asa-zise „dezbateri publice”  in sapte ani,in care s-au dat asigurari ca vor exista alternative pentru cei care nu vor  accepta cardul de sanatate, dar neconcretizate  cu  vreo decizie in acest sens.

In mod abuziv si scandalos, s-a impus sistemului medical  o platforma informatica  greoaie,inutila in opinia mea, atat timp cat ea nu elimina erorile  din sistem si ingreuneaza activitatea medicului pana la epuizare.

Fara asigurarea unei logistici adecvate,institutiile medicale au purces la executarea  poruncii venite de la sefi, intr-un mod extrem de neomogen, lasand de multe ori pe spinarea” palmasilor „ sistemului atat intreaga raspundere, cat si corvoada introducerii datelor in calculator.

Prcatica  medicala  reala ,cea adevarata,nu cea din hartoage, a demonstrat ca , intreaga platforma informatica (programul SIUI, semnatura electronica , si , in mod sigur, in viitor folosirea cardului de sanatate) ingreuneaza enorm activitatea medicala, ii mareste birocratia, obliga medicii sau personalul auxiliar sa execute o munca pentru care ei nu sunt calificati, toate acestea in detrimentul timpului alocat bolnavului si calitatii actului medical.

In plus , cheltuielile aferente acestei platforme informatice sunt imense, in conditiile in care saracia din sistemul medical public este din ce in ce mai vizibila.

Oare,  decidentii din sistem  si-au pus intrebarea ce se va intampla cand se va introduce in mod concret cardul de sanatate, cand complexitatea introducerii   in programul informatic a  datelor  va fi mult mai mare?

Interesant este ca,  in tot acest  tavalug al raspunderilor, cei care  se contureaza a  fi tapii ispasitori pentru orice eroare legata de acuratetea datelor informatice introduse in sistem ,de confidentialitatea acestora,sunt „furnizorii de servicii medicale”,adica medicii .Cum vor putea contracara ei accesul la informatiile de pe card al unor”terti”? Probabil , va creste mult incidenta cazurilor de malpraxis.

Daca , in conditiile actuale ,  se admite existenta  unui sistem ilegal  de traficare a organelor ,  a  ovulelor, a tesuturilor umane, riscul acesta va creste in mod exponential odata cu aplicarea in cotidianul banal al  tuturor  progreselor tehnologice , care ne aseaza „in rand cu lumea civilizata „.

Cati dintre romani stiu ca trebuie sa-si exprime in timpul vietii refuzul de a dona organe dupa moarte,expunandu-se riscului unor „accidente  nefericite”?Cum vor putea rezolva medicii urgente majore, cand pacientul comatos nu va putea comunica codul de accesare a cardului?

Abordarea   de tip economic, comercial, impusa din ce in ce mai vizibil sistemului de sanatate, in care termenii „eficienta”.”profit”, „randament”,iau locul „calitatii actului medical”,”compasiunii” ,a „milei „ fata de suferinta  omului sarman, schimband perceptia tinerei generatii, dar nu numai, a transformat  medicii  in agenti comerciali ai companiilor farmaceutice  ,de asigurari, deturnand    decizia medicala in  favoarea intereselor acestora.

Pacientul devine „client”,iar   actul medical  devine obiectul cererii si al ofertei, iar principiile  echitatii,accesului egal la sanatate, trec pe plan secundar. Cardul de sanatate, ingloband si informatii legate  de companiile de asigurari la  care pacientul contribuie financiar,  batatoreste calea  spre un sistem de sanatate de tip comerial, in care bogatii vor avea la dispozitie  toate serviciile medicale, iar saracii , probabil , o aspirina.

Atata vreme cat nu exista o bioetica a tehnologiei, cat timp terminologia folosita este ambigua, cat timp comunicarea intre profesii atat de diferite ca medicina si informatica este subliminala,orice esec , sau efect paradoxal este posibil.

Se induce ideea ,mai ales in randul intelectualitatii ca , neacceptarea cardului  de sanatate ar fi un act de fanatism religios, al unor minti neadaptate la „progres”.

De fapt, se incearca acoperirea vocilor  care refuza inregimentarea electronica , ca un gest de aparare a libertatilor personale fata de sistemul de supraveghere fortata , care ne aduce aminte de lagarele naziste de trista amintire si de regimul  securisto-comunist opresiv , ultimul lasand urme adanci in memoria colectiva romaneasca.

Constatam un punct de vedere realist si critic fata de introducerea cardului de sanatate la domnul Profesor Vasile Astarastoae, Presedintele Colegiului medicilor, ale carui opinii ne imbarbateaza  si pe care le sustinem in totalitate.

Facem un apel la medicii romani,sa inteleaga riscurile la care sunt expusi , ei si familiile lor,precum si populatia pe care o au in grija, prin acceptatrea tacita si indiferenta a acestui sistem electronic de monitorizare si control , care a fost ferm respins in tari mari si mult mai bogate ,ca Marea Britanie, Franta, etc.

Este vorba de apararea libertatilor noastre fundamentale, a demnitatii noastre.Sa demonstram ca ne ridicam la inaltimea cerintelor acestor vremuri tulburi ,asa cum au facut-o si stramosii nostri, care  nu au renuntat la idealurile nationale autentice niciodata.

Dr. Mihaela Andronache,  membru ApLR

cetăţenia statului român?

Sau despre cum nu poate statul român să rămână ceea ce nu este

 de  Mihai-Silviu CHIRILĂ

Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a avut de curând o luare de poziţie publică de-a dreptul remarcabilă. Sinodul mitropolitan, întrunit la Iaşi, a decis să iniţieze “unele acţiuni de sensibilizare a oficialităţilor, în sensul introducerii sau revizuirii, în viitoarea Constituţie a României, a unor articole care să facă referire la numele lui Dumnezeu sau care să sublinieze rolul familiei în societate, importanţa tradiţiei creştine a poporului român, evidenţierea rolului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut şi îl are în istoria ţării, a necesităţii predării religiei în şcoală, precum şi importanţa susţinerii românilor aflaţi în afara graniţelor ţării”[1].

Această decizie este o încercare de a acoperi uriaşul decalaj existent între un stat croit după “moda franţozească” şi etosul creştin al acestui popor, care se declară în majoritate covârşitoare ortodox şi după asaltul materialist ateist din secolul al XIX-lea, şi după asaltul criminal al comunismului, şi după asaltul devastator al hedonismului mancurt, adus pe aceste meleaguri de căderea comunismului.

Imediat ce documentul a ajuns pe masa parlamentarilor, preşedintele Senatului a făcut precizarea că introducerea în Constituţie a numelui lui Dumnezeu ar fi “destul de discutabilă” şi a asigurat că statul român va rămâne laic.

Probabil că propunerea mitropoliei moldave nu a fost suficient de clară, pentru că altfel nu se poate înţelege legătura dintre introducerea numelui divin în Constituţie şi dispariţia statului “laic”. Cu siguranţă mitropolia de la Iaşi îşi doreşte o menţiune generală cu privire la Dumnezeu şi tradiţiile creştine ale poporului român, nu cere ca Dumnezeu să fie introdus în carta drepturilor poporului român ca pretendent la vreo funcţie în stat. De altminteri, aşa cum foarte corect a indicat domnul deputat Eugen Nicolicea, numele lui Dumnezeu este, stricto sensu, deja în Constituţie, unde, la articolul 82, jurământul preşedintelui şi al demnitarilor se încheie cu formula “Aşa să îmi ajute Dumnezeu!”, fără ca acest lucru să pericliteze statul “laic”[2]. Poziţia remarcabil de onestă şi de bun-simţ în favoarea rolului Bisericii Ortodoxe în societatea română, pe care a avut-o domnul deputat Nicolicea, deschide o discuţie colaterală referitoare la faptul că singura menţiune a lui Dumnezeu în actuala Constituţie este făcută într-un context aflat la limita prevederilor canonice şi a învăţăturilor evanghelice ale Bisericii, în sensul că este încununarea unui jurământ (ce e drept, de credinţă către patrie). Ştim că Hristos a fost foarte explicit în Predica de pe Munte, când a spus: “Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu. Nici pe pământ, fiindcă este aşternul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetatea marelui împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da, iar ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea este de la cel rău” (Mt. 5, 35-37, sublinierea noastră). Această prevedere radicală a evangheliei împlineşte o interdicţie veterotestamentară: “Să nu vă juraţi strâmb pe numele lui Dumnezeu, pentru că nu va lăsa Dumnezeul tău nepedepsit pe cel ce ia numele Său în deşert” (Lev. 19, 11; Deut. 5,11). Teologia morală a admis aceste juruinţe cerute de stat în timp, ele fiind necesare atât datorită slăbirii credinţei şi onestităţii celor care le făceau, cât şi slăbirii credinţei celor ce le primeau. Acestea fiind spuse, putem crede că Mitropolia Moldovei ştia de această menţiune a lui Dumnezeu în Constituţie, dar şi-a dorit ca numele divin să fie legat de alte articole constituţionale, care să pună în valoare credinţa creştină a poporului român şi tradiţia izvorâtă din aceasta.

Statul laic versus statul inclusiv

Problema laicităţii statului român este foarte complicată, pentru că statul român nu se defineşte expresis verbis ca un stat laic. În dispoziţiile generale ale Constituţiei aflăm că statul român este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil (art. 1), apoi că este un stat de drept, democratic şi social (art. 2). Acestea sunt toate atributele fundamentale cu care se autodefineşte statul român. Nicăieri nu este prevăzut că statul român este un “stat laic”, aşa cum se spune de exemplu în articolele de început ale Constituţiilor franceză sau turcă.
Prin urmare, putem spune că statul român este laic doar în măsura în care este condus de laici, adică nu este condus de clerici (şi unii, şi alţii membri ai Bisericii Ortodoxe sau ai celorlalte culte recunoscute). Statul român este laic pentru că nu este condus direct de Dumnezeu, ca în Israelul antic din vremea Judecătorilor, sau de cineva proclamat înlocuitor al Său pe pământ, precum conducătorii statului Vatican, sau ai Iranului, sau cel al Tibetului. Raportul dintre statul român şi culte religioase este reglementat în Constituţie astfel: cultele religioase sunt libere şi se organizează conform statului propriu, conform legii (art. 29 alin. 3). Peste două paragrafe, acelaşi articol spune: cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare în azile şi în orfelinate (art. 29 alin. 5). Autonomia este o definiţie a cultelor în raport cu statul, pe când expresia se bucură de sprijinul acestuia reprezintă o definire a statului în raport cu cultele.
Cu alte cuvinte, avem un stat care recunoaşte o autonomie cultelor, dar şi obligaţia sa de a le sprijini, pentru că membrii acelor culte sunt în acelaşi timp şi cetăţenii statului. În plus, statul se asigură că între culte se desfăşoară relaţii sănătoase, fără ură sau brutale lupte religioase (art. 29 alin. 4). Nu este un stat unit cu Biserica (nici nu ar fi benefic pentru Biserică să fie unit cu toate ticăloşiile şi mizeriile pe care le săvârşeşte un stat în general), dar nu este nici “divorţat” de aceasta, cum e cazul unor state cu adevărat laice. E un stat care colaborează normal şi constructiv cu cea mai importantă instituţie de pe teritoriul său, singura care nu este instituţie a sa. Această exclude atât separaţii radicale, cât şi un control brutal al statului asupra activităţii cultelor. Pentru comparaţie trebuie să explicăm ce înseamnă în Franţa sau în Turcia de exemplu statul laic.

Laicitatea înseamnă dizolvarea Bisericii într-o “adunare cultuală”

La data de 12 iulie 1790 în Franţa s-a dat o Constituţie civilă a clerului, prin care clerul mirean francez a fost reorganizat, prin suprimarea a numeroase dioceze şi parohii, prin angajarea preoţilor ca slujbaşi ai statului, “cetăţean-funcţionar ales”, cum se numeau, prin ruperea legăturilor cu papalitatea, în afara celor legate de doctrină, şi supunerea Bisericii franceze catolice faţă de guvernul francez. În anul 1791, episcopii şi preoţii francezi au fost siliţi să depună un jurământ de fidelitate faţă de stat, prin care recunoşteau constituţia civilă a clerului. Majoritatea au refuzat, devenind “clerul refractar”.
Această etapă de supunere totală a Bisericii faţă de stat ia o nouă formă în Franţa în 1905, când Legea separării Bisericii de stat, promulgată pe 9 decembrie, statuează că “Republica asigură libertatea de conştiinţă… garantează liberul acces al cultelor” (art. 1), pentru ca în articolul 2 să spună “Republica nu recunoaşte, nu salarizează, nici nu subvenţionează nici un cult”[3]. În urma acestei legi, se desfiinţează toate aşezămintele publice de cult, care sunt înlocuite cu asociaţii cultuale, iar slujbele publice ale celor patru culte existente sunt asimilate adunărilor publice pentru care trebuie o permisiune prealabilă. Averea confiscată în 1790 rămâne Statului. În schimbul acestor noi restricţii, statul se abţine de a mai numi episcopii francezi, lucru care din 1926 este reglementat de Acordul Briand-Ceretti, prin care episcopii diocezani sunt numiţi de către Vatican după un proces care implică ministerele franceze de interne şi de afaceri externe[4]. Acest lucru s-a făcut posibil prin înfiinţarea unor asociaţii diecezale. Vaticanul s-a opus acestei legi prin enciclica Vehementer nos, în care acuză statul francez de lovituri împotriva spiritului creştin şi a moralei creştine: mariajul creştin desacralizat, şcolile şi spitalele laicizate, clerici luaţi în armată, comunităţi creştine spoliate şi dispersate, legea ce prevedea rugăciune la începutul sesiunii parlamentare, abolită, semnul de doliu din Vinerea Mare arborat pe vapoare, eliminat, eliminarea caracterului religios al jurământului juridic, toate simbolurile care ţin de creştinism alungate din şcoli, din armată, din marină şi din orice aşezământ public[5]. Papa susţine în continuare că dacă statul s-a separat de Biserică, trebuia ca aceasta din urmă să rămână independentă, ceea ce nu s-a întâmplat. Crearea asociaţiilor cultuale scoate bisericile de sub autoritatea episcopilor şi le pune sub cea a statului, făcându-le dependente de acesta, ceea ce distruge însăşi structura internă a Bisericii. Toate acestea indică un stat anticreştin mai curând decât unul neutru.
Republica franceză nu recunoaşte ca legală nici una dintre Biserici, permiţându-le însă să funcţioneze pe teritoriul francez ca “organizaţii cultuale”[6]. Legea aceasta a dezvoltat astfel conceptul de laicitate, care înseamnă o interzicere a factorului religios în orice activitate publică, în schimbul unei ignorări complete a activităţii religioase. Eliminarea simbolurilor creştine din spaţiul public a continuat pe tot parcursul secolului XX, iar în 2004, preşedintele Chirac a promulgat o lege prin care en application du principe de laïcité, s-a interzis purtarea tuturor simbolurilor sau veşmintelor religioase în şcolile generale. În 2010, statul laic francez a trecut prin parlament o lege numită Loi interdisant la dissimulation du visage dans l’espace public, “Legea care interzice acoperirea feţei în spaţiul public”, prin care, în numele protecţiei împotriva terorismului, s-a interzis purtarea veşmântului islamic burqa.

Secularismul exclude religia din treburile statului şi politică

Chiar dacă separarea de stat nu este atât de radicală ca în Franţa, Turcia este al doilea stat european cu o Constituţie în care secularismul este însuşit ca principiu fundamental. În Turcia comunităţile religioase sunt puse sub protecţia statului, dar nu este admisă reprezentarea lor în treburile statului sau în activitatea politică. Preambulul Constituţiei, modificate în 2001, defineşte principiul secularismului în felul următor: “după cum cere principiul secularismului, nu va exista nici un amestec al sentimentelor religioase în treburi de stat şi politice”[7].
Articolul referitor la secularismul statului este unul dintre cele trei care nu pot fi amendate sau dizolvate, iar dreptul de manifestare a cultului public prin slujbe şi ceremonii este garantat (art. 24 Constituţia Turciei), însă cu condiţia de a nu încălca art. 14 al aceleiaşi constituţii: “nici un drept sau libertate prevăzută de Constituţie nu va fi exercitat dacă… pune în pericol existenţa ordinii democratice şi seculare a Republicii”[8]. Miza statului turc pare a fi diferită de cea a celui francez, iar poporul căruia i se aplică această legislaţie este de asemenea altul. În conformitate cu constituţia laică a acestei ţări, nu s-ar putea înfiinţa un partid politic care să fie de inspiraţie religioasă, islamică sau creştină, lucru valabil şi în Franţa. Un curent cum este cel popular din Parlamentul European, alcătuit în general din partide creştin-democrate, nu ar putea exista în aceste state proclamate laice. Partea bună e că sentimentele religioase ale cetăţenilor nu ar mai putea fi manipulate atât de grobian cum se întâmplă în campaniile noastre electorale.

“Gardul viu” dintre Biserică şi stat

Constituţia americană defineşte separarea dintre stat şi Biserică drept un “gard viu care separă Biserica de stat”, după o metaforă a lui Thomas Jefferson, iar în Amendamentul 1 al Constituţiei se spune că “Congresul nu va elabora nici o lege care să impună o religie sau să interzică practicarea liberă a unei religii”[9]. Aceasta este limita pe care o impune America separării statului de Biserică, o restricţie impusă mai mult statului decât cultelor. De fapt, este vorba de o nerecunoaştere a unei Biserici oficiale, nu de aneantizarea tuturor cultelor, cum e cazul în Franţa.

Tradiţia constituţională română şi „laicitatea” statului

Toate aceste forme de separare a cultelor religioase de stat ne arată că laicitatea astfel percepută nu are nici o legătură cu spiritul legislativ românesc, deoarece statul român nu cere Bisericilor să devină asociaţii cultuale, nu interzice prezenţa simbolurilor religioase în sistemul de învăţământ, salarizează preoţii, permite crearea de partide de inspiraţie religioasă (creştin-democrate, de exemplu) şi are simboluri religioase sau jurăminte religioase chiar şi în sistemul juridic. Atunci despre ce stat laic poate fi vorba? Cum poate statul român să rămână laic, când el nu a dobândit niciodată calitatea ontologică de a deveni mai întâi laic? Putem numi un stat laic doar pentru că nu e condus de Dumnezeu sau de membri ai clerului? Dar dacă e aşa, cum a putut fi statul laic când a fost condus de patriarhul Miron Cristea, care i-a fost prim-ministru? Dacă statul e laic, aşa cum am văzut că e cel francez, cum de actualul patriarh a fost vizat pentru funcţia de prim-ministru pe când era mitropolit al Moldovei, în anii 1990?
Până şi Alexandru Ioan Cuza, care poate fi considerat un reformator în sensul francez al relaţiei dintre stat şi Biserică (cel puţin cu privire la spolierea acesteia din urmă), prevedea în proiectul lui constituţional din 1864 existenţa unui Corp ponderator (a unui Senat) din care să facă parte printre alţii “mitropoliţii ţărei, episcopii eparhielor…”[10]. Cum putem vorbi despre o tradiţie a laicităţii statului, când prima Constituţie a statului modern, din 1866, specifică la articolul 7, despre împământenire, că “numai streinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea”[11], iar articolul 21 recunoaşte că “religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a statului român. Biserica ortodoxă română este şi remâne neaternată de ori-ce chiriarhie streină, păstrându-şi însă unitatea cu biserica ecumenică a resăritului în privinţa dogmelor. Afacerile spirituale, canonice şi disciplinare ale bisericei ortodoxe Române, se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai bisericei ortodoxe române sunt aleşi după modul ce se determină prin o lege specială”[12]. Această prevedere statua principiul autocefaliei, nu impuse de către stat, ca în Franţa, ci dorite de evoluţia firească a Bisericii Ortodoxe Române. Articolul constituţional a fost într-adevăr urmat de legea specială, o lege organică pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi precum şi de constituire a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Române, din 1872[13], legi care au stat la baza creării Patriarhiei române şi care se înscriu mai curând în spiritul simfoniei dintre Statul şi Biserica bizantine decât în cel al subordonării Bisericii de către statul francez.
În Constituţia din 1923 se spune în articolul 23: “Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului. Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorităţi a Românilor este biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea faţă de celelalte culte. Biserica ortodoxă română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarchie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor. În tot regatul României Biserica creştin ortodoxă va avea o organizaţie unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici şi mireni. O lege specială va statornici principiile fundamentale ale acestei organizaţii unitare, precum şi modalitatea după care Biserica îşi va regulamenta, conduce şi administra, prin organele sale proprii şi sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaţionale şi epitropeşti. Chestiunile spirituale şi canonice ale Bisericei ortodoxe române se vor regula de o singură autoritate sinodală centrală. Mitropoliţii şi episcopii Bisericei ortodoxe române se vor alege potrivit unei singure legi speciale.

Raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege”[14]. Acest lung articol constituţional reglează şi relaţiile dintre stat şi celelalte culte decât Biserica ortodoxă, recunoaşte şi caracterul predominant al BOR şi faptul că e Biserică românească (recunoaşterea Bisericii Greco-Catolice ca Biserică românească ţine mai mult de condiţiile istorice în care s-a creat România Mare şi de rolul Partidului Ţărănesc, greco-catolic, în redactarea constituţiei, decât de ponderea credincioşilor), stabilind totodată un cadru principial pentru funcţionarea viitoarei patriarhii. Mai mult decât atât, Constituţia consemnează (reia din constituţia anterioară) chiar şi un detaliu pur teologic, anume sobornicitatea (universalitatea, catolicitatea) Bisericii, “păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor”. Astfel de Constituţie, în ciuda unor stridenţe apărute în legile ulterioare, care nu sunt complet conforme cu tradiţia răsăriteană, denotând pe ici pe colo un spirit mai secularist, demonstrează totuşi o concepţie despre statul român care ia în calcul o relaţie foarte constructivă cu Biserica dominantă, fără a o proclama Biserică de stat, nici nu e cazul, întrucât Biserica este universală şi “pelerină prin această lume”, dar recunoscându-i ponderea, ceea ce la vremea aceea nu a prejudiciat în nici un fel şi buna funcţionare şi libera exprimare a celorlalte culte.

Chiar şi Constituţia Republicii Populare Române prevede asigurarea libertăţii de conştiinţă şi de activitate religioasă, în art. 27, ce e drept cu precizarea “dacă ritualul şi practica nu sunt contrarii Constituţiei, securităţii publice şi bunelor moravuri”, o prevedere care a umplut puşcăriile de preoţi, călugări, episcopi şi credincioşi creştini, pe care îi numim astăzi generic “sfinţii închisorilor”. Mai mult chiar, Constituţia comunist-stalinistă păstrează o rămăşiţă a Constituţiei României Mari, de-a dreptul uluitoare, în context: “Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea sa” (art. 27)[15].

Încă vi se mai pare, domnule preşedinte al Senatului “destul de discutabilă” prevederea despre BOR în Constituţie? Ce ziceţi domnule primar al Iaşilor de faptul că până şi Ana Pauker vorbeşte despre autocefalia BOR în Constituţie?

Abia în Constituţia României din 1965 descoperim un articol care vorbeşte de separarea… şcolii de Biserică, nu a statului în întregimea sa, chiar dacă acesta era perfect ateu şi anticreştin. Art. 30 din această Constituţie ne spune că “şcoala este despărţită de biserică”[16], în sensul că nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate avea instituţii de învăţământ, în afara celor clericale. Despre exerciţiul liber al cultului se vorbeşte şi în această Constituţie. Din păcate, în ciuda prezenţei educaţiei religioase în şcoli, acestea din urmă rămân rupte de Biserică, găzduind în continuare propaganda ateistă şi materialistă, iar mai nouă pe cea legată de minorităţile sexuale.

Laicitatea ca neutralitate religioasă – o himeră

Discuţia despre statul laic este una care nu se va termina probabil curând. Dorinţa de a despărţi exercitarea puterii politice de religie nici măcar nu dăunează religiei, cu o singură condiţie, ca puterea statului să nu devină un duşman al religiei, cum se întâmplă de ceva vreme. Statul se doreşte absolut detaşat de problemele religioase, dar o astfel de detaşare absolută este o iluzie, pentru că el este deservit de oameni, care, în conştiinţa lor, au o anumită credinţă religioasă, şi chiar dacă îşi fac datoria faţă de statul angajator, nu se pot despărţi complet de viaţa spirituală pe care o au în particular. În plus, foarte multe dintre legile statului pot să intre în conflict direct cu moralitatea sau cu dogma cultelor religioase. Cum mai este statul neutru atunci când adoptă legi, pe care el le consideră democratice, dar care sunt contrare tuturor religiilor faţă de care pretinde că e absolut indiferent? Cum e statul neutru când legislaţia privitoare la avorturi este contrară tuturor religiilor lumii? Cum e statul neutru când impune anumit program de lucru care îi determină pe mulţi cetăţeni să nu poată participa la anumite servicii religioase ale cultului lor? Cum este statul neutru când în numele libertăţii de expresie permite negarea în public a lui Dumnezeu sau insultarea unor simboluri ale unor religii? Faptul că statul, singurul în măsură să protejeze dreptul la demnitatea religioasă a persoanei, se proclamă indiferent faţă de astfel de manifestări nu e de fapt un amestec brutal în treburile doctrinare ale cultelor religioase? Faptul că unele state admit căsătorii între persoane de acelaşi sex nu este un abuz faţă de toate cultele care condamnă acest lucru? Faptul că statul şi-a creat o religie în sine din democraţie şi drepturile omului îi mai poate permite să scoată celelalte religii la periferia vieţii publice fără a deveni un stat de ocupaţie peste o populaţie de altă religie? Faptul că în numele libertăţii sunt susţinute şi încurajate valori şi comportamente care sunt scandaloase până şi pentru persoanele agnostice mai poate da dreptul statului să se considere neutru? Faptul că spiritul religios este provocat de dimineaţă până seara în spaţiul public nu se constituie într-o favorizare a unei atitudini antireligioase din partea unui stat care s-a declarat laic pentru a nu avea nimic de a face cu religia? Faptul că statul ia măsuri precum cele de evidenţă biometrică a populaţiei, pe care populaţia le consideră abuzuri de conştiinţă, îi mai poate oferi acestuia neutralitatea pe care şi-o dorea atât de mult, când a produs divorţul de Biserică (acolo unde acest divorţ s-a produs)? În faţa acestui puhoi de întrebări, nu e mai bună atitudinea domnului Petre Roman, care, diplomat cum îl ştim, a spus că trebuie găsită o cale de împăcare între statul “laic” şi credinţa poporului? Aşa şi trebuie făcut. Dacă Ana Pauker a putut să facă o menţiune a BOR în Constituţie, poate face cu siguranţă şi Crin Antonescu una.

Laicitatea şi „comuniunea” monarhilor cu Bisericile naţionale

Nici măcar dacă am admite că un stat laic înseamnă că nu e teocratic nu am avea o imagine extrem de clară a statului pe care adepţii laicităţii îl vor laic. În Constituţia din 1923 se spune în art. 77 că „coborâtorii Maiestăţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului”. Prevederea aceasta favoriza net Ortodoxia în raport cu tronul şi putem spune că aproape că discrimina celelalte religii din acest punct de vedere. A fost Regatul României o teocraţie sau a fost un stat responsabil, civil[17], adică nu deservit de clerici, care a luat în calcul o realitate religioasă foarte evidentă? Eu înclin spre a doua variantă.
În celebrul Act of Settlement 1701, documentul care până în ziua de astăzi reglementează succesiunea la tronul britanic, se spune că “monarhul va intra în comuniune cu Biserica Angliei”[18]. Prin urmare, nu doar va fi de religie anglicană, ci va fi în comuniune, în acest caz, va fi capul Bisericii Anglicane. Cu regina Angliei cap al Bisericii Anglicane şi cu Biserica Anglicană religie de stat se poate spune că Regatul Unit e o teocraţie sau este un stat laic? În 2011 s-a produs o modificare la Act of Settlement, eliminându-se prevederea că numai primul născut de parte bărbătească dintre prinţii succesori va fi viitorul rege, introducându-se prevederea că dacă se va naşte mai întâi o fată, ea va putea fi prima în linia de moştenitori. Aceasta a fost considerată o măsură ce elimină discriminarea de gen la succesiunea britanică. Reprezentantul guvernului scoţian a cerut să se elimine şi comuniunea cu Biserica Anglicană a viitorului monarh, pentru a permite şi catolicilor accesul la tron. Nu s-a decis nimic în acest sens. E Britania o ţară care discriminează din acest motiv religios?
Situaţia este exact aceeaşi în Suedia, unde Legea succesiunii din 1810 prevede că regele trebuie să mărturisească “credinţa evanghelică pură”. Este Suedia o teocraţie sau este un stat laic?

Hârtia de turnesol

Nu ştim ce va scrie viitoarea Constituţie despre Dumnezeu sau despre tradiţiile creştine. Poate parlamentarii noştri vor adopta nişte prevederi ca în Constituţia maghiară a lui Orban sau ca în cea polonă, care recunosc rădăcinile creştine ale naţiei, dreptul statului de a considera cetăţean copilul de la zămislire şi familia heterosexuală sau poate se vor relua prevederile din Constituţia română din 1923. Poate parlamentarii, neavând curajul lui Viktor Orban sau al lui Aleksander Kwasniewski, vor fuşeri problema, cum a fuşerit-o primarul[19] din oraşul mitropolitului Moldovei, încercând să acrediteze ideea falsă că sinodul mitropolitan ar fi cerut obligativitatea apartenenţei la BOR a tuturor românilor sau a participărilor la slujbe. Cert este că propunerea sinodului moldav va acţiona ca o hârtie de turnesol pentru politicienii români, dar şi pentru ortodocşii români. Dacă politicienii actuali îşi vor însuşi propunerea şi se vor achita cu distincţie de ea, atunci vom putea spune în sfârşit că avem nişte conducători care înţeleg ce vrea poporul de la ei. Dacă o vor ignora, poporul va putea să vadă că politicienii nu au nici un respect pentru valorile sale perene, şi atunci va acţiona în consecinţă la următoarele alegeri. La rândul lor, cetăţenii români, cei mai mulţi creştini după cum ne spune ultimul recensământ naţional, vor putea decide dacă doresc să voteze o Constituţie în care nu s-a admis nici o menţiune despre Dumnezeul la care se închină, dacă vor băga încă o dată capul în pământ ca struţul şi vor vota “pentru binele patriei şi pentru valorile europene”, fără să le pese că în această ţară oricine poate dobândi cetăţenia română, în afară de Dumnezeu sau dacă vor spune un NU decisiv noii Constituţii până ce ea nu are o menţiune cât de vagă referitoare la istoria şi spiritualitatea poporului nostru. Se duce la ora actuală o bătălie mediatică de a coborî, prin intermediul sondajelor, rata de popularitate a Bisericii Ortodoxe Române sub 50% (deja s-au acreditat cifre în jur de 60%). Faptul că pompierii au ajuns să depăşească Biserica în popularitate sau că acest efort sociologic este infirmat de recensământul care spune că 90% dintre români se declară creştini nu pare a-i deranja pe cei ce ar dori o Biserică de decor în societatea românească. Rămâne de văzut în toamna acestui an dacă românii sunt cu adevărat creştini ortodocşi sau sunt posesori ai unor sentimente religioase necristalizate încă. Votul la referendum ne va spune acest lucru.

Polak Wegier dwa bratanki/Lengyel, magyar ket jo barat

Nu dorim să îi cântăm în acest studiu osanale lui Viktor Orban, al cărui rol nefast în politica românească a ultimilor doi ani îl deplângem şi îl suportăm scrâşnind din dinţi. Considerăm însă că dacă Papa Ioan Paul al II-lea ar fi trăit să vadă prevederile Constituţiei ungare a lui Orban, i-ar fi trimis acestuia o scrisoare comparabilă cu cea pe care predecesorul său Sixt al VI-lea i-a trimis-o Măriei Sale Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei, în care îl numea Athleta Christi, “luptătorul lui Hristos”. Nici nu ar fi mirat pe nimeni ca actualul lider maghiar să primească asemenea caracterizare, dacă ne gândim că dintre cei patru şefi de state medievale cadorisiţi cu aceste nobile cuvinte, doi au fost suverani ai Ungariei, în speţă Ludovic I şi Ioan Iancu de Hunedoara. Al patrulea a fost celebrul Skanderbeg al Albaniei. În plus, ar fi fost absolut natural ca un papă polonez să elogieze un prim-ministru maghiar, ştiut fiind că cele două popoare păstrează o vie prietenie din Evul Mediu, când o perioadă au fost unite printr-o uniune dinastică. Prietenia reînnoită o numesc după un proverb comun ambelor naţii Polak Wegier dwa bratanki/Lengyel, magyar ket jo barat, „polonezul şi ungurul, doi prieteni/veri buni”, iar din 2007 încoace 23 martie este pentru ambele ţări Ziua Prieteniei Polono-Maghiare, o iniţiativă absolut admirabilă.  
Culmea ipocriziei şi cinismului restului Europei şi lumii este că tuturor li se umezesc ochişorii când rostesc numele Papei Ioan Paul al II-lea şi toţi se grăbesc să îl elogieze ca pe un mare model de vieţuire, iar printre suspine scapă câte un santo subito abia murmurat, dar când papa polon a propus Uniunii Europene să introducă în tratatele constituţionale ale superstatului continental o referire la rădăcinile creştine ale civilizaţiei Europei, toţi liderii europeni au sărit ca arşi, luând laicitatea în braţe şi devenind subit apărători ai minorităţilor necreştine, care, vezi Doamne, ar fi astfel discriminate. Cine citeşte preambului Constituţiei ungureşti votate de Orban în 2011 regăseşte exact ce a vrut papa Ioan Paul al II-lea de la Constituţia Uniunii Europene. Nu ar fi exclus ca Orban să fi dorit prin aceasta să reafirme vocaţia “apostolică” a statului său, pe care l-a descris în Constituţie prin expresii mai puţin măgulitoare pentru vecini, precum “Bazinul Carpatic”, după cum e foarte posibil ca poporul maghiar să se simtă cu adevărat creştin şi să dorească să afirme asta în cea mai ilustră dintre creaţiile sale juridice – constituţia naţională.
Ungaria a înfruntat furia Uniunii Europene şi a vorbit în Constituţia sa şi despre Dumnezeu, şi despre familia creştină, şi despre tradiţiile creştine, şi despre cetăţenie maghiară la zămislire. Întrebarea care decurge firesc: mai este Ungaria un stat laic sau e o teocraţie?
Să nu încheiem acest periplu polono-maghiar fără a citi şi preambulul Constituţiei polone, publicate în 1997, în care se spune magistral că: “Noi, poporul polon, toţi cetăţeni ai Republicii, atât cei ce cred în Dumnezeu ca sursă a adevărului, dreptăţii, binelui şi frumosului, cât şi cei ce nu împărtăşesc această credinţă, dar respectă valori universale izovorâte din alte surse, recunoscători strămoşilor noştri pentru eforturile lor, pentru lupta pentru independenţa dobândită cu multe sacrificii, pentru cultura noastră înrădăcinată în moştenirea creştină a Naţiunii şi în valori universal umane… Recunoscând responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu şi a conştiinţei noastre…”[20]. “Căsătoria, fiind o unire dintre un bărbat şi o femeie, şi familia, maternitatea şi paternitatea vor fi plasate sub protecţia şi grija Republicii Polone” (art. 18). Şi în final o definiţie polonă a relaţiei dintre Stat şi Biserică, pe care eu o consider absolut obligatorie şi pentru statul “laic” românesc: Relaţia dintre stat şi Biserici şi alte organizaţii religioase se va baza pe principiul respectului autonomiei lor şi al independenţei fiecărei părţi în sfera sa de competenţă şi pe principiul cooperării pentru binele individual şi comun (art. 25, par. 3).
Dat fiind faptul că Polonia este printre primele state europene care au dat o Constituţie în Europa, în 1791, maniera absolut sublimă în care se împacă sentimentele majorităţii creştine şi aspiraţiile minorităţilor necreştine este referenţială pentru toate constituţiile europene, în primul rând pentru cea a Uniunii Europene. Constituţia polonă din care am citat mai sus a fost adoptată în 1997, în timpul preşedintelui Aleksander Kwasniewski, de orientare… socialist-democrat. Cum actualul prim-ministru al României este un admirator declarat al lui Donald Tusk, actualul prim-ministru polon, nu ar fi rău să îl consulte în privinţa unui preambul al acestei noi Constituţii, în care noi, creştinii ortodocşi, dorim neapărat o referire la Dumnezeu şi tradiţia creştină, aşa cum a şi anticipat mitropolia moldavă. Panseul că menţionarea lui Dumnezeu în Constituţie nu ne face mai pioşi sau mai buni este o insultă inacceptabilă.

Consideraţii finale

Până vedem ce se decide la nivel politic, se cuvine să precizăm următoarele:
- Statul modern se naşte în toată Europa pe ruinele statului creştin şi ia fiinţă prin eliminarea acestuia din viaţa creştinilor. Cum s-a produs acest proces nu face subiectul acestui articol.
- Statul român nu este un stat laic în sensul francez al cuvântului şi nici nu poate fi aşa ceva în vecii vecilor, decât dacă doreşte să fie un stat de ocupaţie.
- Nu scrie în stele că România trebuie să fie un stat după model francez, chiar dacă acest model s-a impus în secolul al XIX-lea de către cei ce au fost trimişi în Franţa la studii şi s-au întors să ne “civilizeze”. Revoluţiile franceze au fost eminamente anticreştine, după cum se vede din literatura revoluţionară a sfârşitului de secol al XVIII-lea şi începutul de secol al XIX-lea sau din enciclica papală Vehementer nos. Păstrarea unui stat de tip francez care să administreze treburile unei populaţii covârşitor creştine este cel puţin un paradox.
- Statul român este obligat să ţină cont de voinţa majorităţii creştine şi să o reprezinte pe aceasta, nu o minoritate de opinie agnostică, ce reprezintă sub 1% din populaţia ţării, dar care are acces la mediile de informare cu care domină practic brutal toate deciziile în spaţiul public.
- Statul român nu trebuie să fie nici laic, nici teocratic, ci un stat civil inclusiv din punctul de vedere al libertăţii de exprimare religioase, care să ţină cont de realităţile religioase evidente, aşa cum a făcut în 1923, neprejudiciind prin aceasta cetăţenii de alte credinţe decât cei majoritari (o majoritate zdrobitoare).
- Dacă ţări ca Polonia sau Ungaria au avut curajul să înfrunte agenda ateistă a Uniunii Europene şi să impună menţiuni de ordin spiritual creştin în constituţiile lor, neapărat şi politicienii noştri au obligaţia să le urmeze exemplul. Pentru asta i-am votat, pentru asta există.
- Creştinii trebuie să înţeleagă faptul că nu Îl pot vinde la nesfârşit pe Dumnezeu pentru un blid de linte made in the UE. Trocul cu valorile ţării, cu resursele ţării, cu sufletul ţării de până acum a fost unul total perdant pentru români, care au oferit ce aveau mai bun şi nu au primit nimic în schimb. A venit momentul să se înţeleagă că Dumnezeu nu este duşmanul statului român, ci poate fi un aliat strategic.

[1] http://iasi.mmb.ro/comunicat/hotararile-sinodului-mitropolitan-al-mitropoliei-moldovei-bucovinei-din-5-martie-2013.
[2] http://www.pesurse.ro/2013/03/15/nicolicea-numele-lui-dumnezeu-e-deja-in-constituti/#news.
[3] http://fr.wikipedia.org/wiki/Loi_de_s%C3%A9paration_des_%C3%89glises_et_de_l%27%C3%89tat#Contexte_:_une_s.C3.A9paration_douloureuse.
[4] Ceretti_Agreement”>http://en.wikipedia.org/wiki/Briand-Ceretti_Agreement.
[5] http://www.vatican.va/holy_father/pius_x/encyclicals/documents/hf_p-x_enc_11021906_vehementer-nos_en.html.
[6] Biserici franceze nerecunoscute juridic, ci “social şi mediatic”, sunt: catolicismul, iudaismul, luteranismul, calvinismul: http://www.orthodoxero.eu/pages/acasa/viata-religioasa-in-europa/locul-cultelor-in-sistemele-de-drept-european.php.
[7] http://www.anayasa.gov.tr/images/loaded/pdf_dosyalari/THE_CONSTITUTION_OF_THE_REPUBLIC_OF_TURKEY.pdf.
[8] Ibidem. Sublinierea noastră.
[9] Constituţia Statelor Unite ale Americii, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 72.
[10] http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constitu%C5%A3ia_din_1864.
[11] http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37755. Nu ne interesează pentru scopurile acestei discuţii pe cine viza în primul rând această provedere constituţională, care se pare că a fost şi mărul discordiei conferinţei de pace de după Războiul de Independenţă din 1878.
[12] Ibidem. Poate că exact astfel de prevederi doreşte Mitropolia Moldovei să introducă în noua Constituţie.
[13] http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-s-nascut-patriarhia-romana.
[14] http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517.
[15] http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/const_1948.php.
[16] http://www.rogoveanu.ro/constitutia/const1965.htm.
[17] Cred că denumirea aceasta de stat civil e cea mai corectă pentru tipul de stat românesc.
[18] http://en.wikipedia.org/wiki/Act_of_Settlement_1701#Original_context.
[19] http://www.ziare.com/politica/constitutie/nichita-daca-e-dumnezeu-in-constitutie-isi-vor-face-oamenii-cruce-mai-des-pe-strada-1224146.
[20] http://www.sejm.gov.pl/prawo/konst/angielski/kon1.htm.

Mihai-Silviu CHIRILĂ

sursa:  juridice.ro