Părintele Justin: Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de monahia Fotini, 25 ianuarie, 2012

Până nu vom avea un conducător cu frica lui Dumnezeu care să ţină drept predania Bisericii, nu vom putea ieşi din criza actuală.

Părinte, vă rugăm să ne spuneţi cum vedeţi protestele care au loc în Bucureşti. Ce alternativă politică consideraţi viabilă în această situaţie? Au românii ce să aleagă?

Din păcate nu avem din ce alege. Partidele care ni se prezintă astăzi sunt agăţate politic ori de Răsărit, ori de Occident, unde este acelaşi socialism şi într-o parte şi într-alta. Şi nouă, celor din închisorile comuniste, ne-a luat multă vreme să ne dumirim că în Occident era acelaşi socialism ca şi în Răsărit, decât îmbrăcat în altă uniformă.

Diferenţa dintre generaţia noastră şi această generaţie este că pe când aceşti oameni strigă în stradă pentru o bucată de pâine, pentru că le-a ajuns cuţitul la os într-adevăr, noi strigam pentru apărarea valorilor morale ale acestui neam. Noi aveam respect faţă de neam, pe care conductorii de azi l-au golit de toată bogăţia morală şi fizică. Credeţi că era puţin curaj să arunci tablourile lui Gheorghiu- Dej şi ale Anei Pauker sub bancă? Sau să calci pe tabloul lui Stalin? Românul a protestat mai eroic într-un stat comunist, în care teroarea era arma de bază a puterii, decât într-un stat democratic în care eşti liber să protestezi oricând. Dar acum, sărmanul, a ajuns la capătul puterilor, la capătul răbdării, pentru că nu mai are ce pune pe masă copiilor şi nu își mai poate trăi firesc existența în societate. Mă uit la bătrânii aceştia pensionari şi îi compătimesc cum strigă şi ei, sărmanii, în frig de nu mai au nici glas, fără niciun rost, bineînţeles. Pentru că în conjunctura actuală nu avem niciun partid care să le poată oferi mai mult. Atât guvernanţii cât şi poporul l-au scos pe Dumnezeu din calcul, au uitat să Îi mulţumească lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a părăsit pentru necredinţa noastră. Românul nostru e bun de gălăgie şi atât. Dar când e vorba să baţi din picior la el, nu mai mişcă un pas, atât durează curajul românului de azi. Pentru că totul este o manevră politică şi nu răzbeşti mai departe. E nevoie de o strategie, de oameni capabili care să îşi asume un rol eroic, un sacrificiu. Au atâta dibăcie în a manevra şi ameţi turma, încât şi norii ţi-i adună să plouă sau să ningă, pentru a împrăştia mulţimile. Metodele securistice de azi sunt mult mai avansate şi nu răzbeşti tu aşa uşor să schimbi un sistem politic. Realitatea este că românul nostru pleacă la război, dar nu are nici oameni, nu are nici arme, şi mai presus de toate nu are un lider, omul care să dirijeze.

Dar tânărul acesta locotenent, Alexandru Gheorghe, care a protestat eroic alături de mulţimile din Piaţa Universităţii, amintind atât de onoarea şi dragostea de neam cât şi de valoarea de creștin, nu credeţi că a mişcat ceva în conştiinţele românilor?

Tânărul acesta este un simbol al tineretului şi tinerii de azi ar trebui să ia aminte la curajul lui. Am întrezărit ceva din duhul tinerilor din perioada mea, care şi-au sacrificat viaţa pentru a elibera neamul de sub comunism. Pentru mine acest tânăr reprezintă graiul neamului care nu s-a stins şi nu se va stinge atâta timp cât vom avea oameni de sacrificiu şi de jertfă precum acest tânăr locotenent. Eu mă rog pentru el să aibă puterea mărturisirii până la capăt, fără să se compromită, şi asemenea lui să îi urmeze cât mai mulţi români care nu au dat uitării jertfele martirilor şi voievozilor acestui pământ.

A ieşit vreun preot să susțină aceşti oameni necăjiţi? Uite mireanul cum te roagă să ieşi în mijlocul lor, aşa cum a cerut acest tânăr locotenent. A ieşit vreo barbă deasă în faţa mulţimii? Nu! Eventual a ieşit în parlament în faţa stăpânirii, unde unul vorbeşte şi ceilalți dorm. Salariu bun şi unii şi alţii, unul cu Doamne miluieşte, celălalt cu prinde peşte. Nu zic să protesteze violent cu scandări, ci să facă un marş al păcii cu rugăciuni pentru popor. Însă e greu, pentru că dacă îţi asumi să spui ceva, trebuie să şi suferi oleacă. Noi predicăm despre eroism, adevăr, dragoste şi dreptate, dar unde este fapta noastră concretizată? Pentru ce mai există amvon dacă nu este folosit când e nevoie? Atunci nu mai ieşim deloc la amvon şi stăm aici şi facem pocăinţa tâlharului. Aşa după cum în parlament este un ton pe care îl dă guvernul, aşa şi omul Bisericii dă tonul din amvon. Şcoala, Biserica şi armata ar trebui tot timpul să fie în mijlocul unui popor – cele trei instituţii care conduc şi sprijină un stat.

Dar dacă ar fi apărut în faţa acestei mulţimi un tânăr preot sau teolog care a terminat acum doctoratul pe la Bruxelles sau pe la Roma – să vină să spună şi el un cuvânt – uite, domnule, eu vin din propria mea convingere, nu vin nici din partea guvernului, nici a Bisericii, vin ca un creştin simplu care îmi pasă de soarta acestui popor şi vreau să mă fac părtaş durerilor lui? Unde sunt intelectualii şi doctoranzii acum? Cu ce contribuie doctorandul acum la renaşterea acestui popor, de pe seama căruia i se dă bursă de studiu? Au călătorit prin toate statele lumii doar ca să vină din America cu o hârtie de titrat? Dar dacă învaţă în şcoala masonică… e normal să nu contribuie cu nimic. Dacă eu nu am legătură cu nicio haită de lupi care conduce naţiunea, nu mă tem de nimic. 

Unii protestatari văd o soluţie în venirea monarhiei. Credeţi că este o soluţie?

Nu, nici vorbă. E o altă ramură a masoneriei. Iar ca să ai o monarhie, trebuie să ridici un popor la concepţia aceasta. Apoi, şi regii sunt la fel de manevraţi după cum sunt manevrate şi partidele politice. Cine-i Anglia? Cine-i Franța? Cine-i Germania? Nu toţi sunt Hohenzollern şi neamurile lor? … grecii chiar. Şi să ai un rege măcar ca Ferdinand, dar cu progenituri ca aceştia ce să faci, poţi să mai ai încredere în reprezentanții de azi ai regalităţii?

Dar ce soluţie vedeţi posibilă?

Fără credinţă în Dumnezeu nu putem face nimic. Până nu vom avea un conducător cu frica lui Dumnezeu care să ţină drept predania Bisericii, nu vom putea ieşi din criza actuală. Iar poporul ar trebui să ceară de la Dumnezeu cu rugăciune şi pocăinţă un conducător credincios, drept şi destoinic. Dar nu vezi niciunul care să se detaşeze de interesul lui propriu, el trebuie să ştie doar cât mai poate roade osişorul.

Credeţi că poate renaşte în poporul nostru spiritul dacic, vitejia şi demnitatea voievozilor români?

Poate renaşte ceva în neamul nostru numai dacă va mai slăbi şi puterea masonică. Această putere manevrează totul, subjugă şi descompune fiinţa omului şi a neamurilor. Şi faţă de o astfel de putere a întunericului se cere din partea credincioşilor o luptă pe plan duhovnicesc – credinţă, rugăciune şi iar rugăciune ca să poată îmblânzi mânia lui Dumnezeu care vine asupra noastră. Oamenii au uitat să îi mulțumească lui Dumnezeu, şi pentru cele bune, şi pentru cele mai puţin bune. De pildă noi am făcut demersuri de ridicare a unei troițe în locul unde au luptat ostaşii de la 1944, în Cristeştii Moldovei – Moţca, pentru că am fost acolo martor ocular la toate evenimentele de rezistență armată împotriva frontului rusesc. Ei bine, nu s-a putut face. De un an de zile aştept aprobare de la prefectură sau de la minister şi nu s-a primit nicio directivă de a înălţa o cruce martirilor acestei ţări. Şi atunci mă întreb: ce poţi face cu asemenea oameni care dirijează un stat creştin? Decât să fim exploataţi, prostiţi şi înjosiţi. Şi aşa merge poporul acesta de o bucată de vreme încoace: unul zideşte şi trei dărâmă.

Spuneaţi de curând că nu aţi fost de acord cu intrarea în Uniunea Europeană şi în NATO. Credeţi că am putea vieţui ca stat înafara acestor organizaţii internaţionale, care dirijează omenirea?

Îmi menţin această părere. Dacă am avea puţină demnitate am şti cum să trăim independenţi. Şi chiar dacă suntem în Uniunea Europeană, asta nu înseamnă că eu trebuie să execut tot ce mi se cere acolo, asta nu înseamnă că pe mine mă dizolvi ca naţiune şi nu mai am voie să îmi spun punctul de vedere. Dar ştiu demnitarii noştri de azi să susţină drepturile naţiunii noastre? Ei nu ştiu decât să primească osişoare de la stăpâni. Când vom depăşi statutul de slugi? Este România stat independent sau nu? Elveţia cum reușește să se sustragă acestei Uniuni şi să fie totodată o mare capitală a Europei? Noi nu trebuie să facem parte din această Uniune Europeană, ce se vrea o nouă Uniune Sovietică. Aceste uniuni doresc o globalizare a statelor, ce ascund un plan dictatorial, de a se ajunge la banca unică, la moneda unică, pentru a îngrădi cetăţeanul, pentru a centraliza puterea spre instaurarea noii ere.

În cazul în care va izbucni un nou război mondial, credeţi că România va fi afectată?

Sigur că şi noi vom fi implicaţi, pentru că statele acestea mari își protejează întotdeauna teritoriul şi nu deschid un câmp de luptă pe terenul lor. Îl deschid pe la români, pe la bulgari şi alte state mai puţin însemnate în ochii lor. Ei intervin doar când au un interes anume. Să nu credem că ne vrea cineva binele, să ne ocrotească pe noi vreun stat. Păi, cât de greu s-a făcut unitatea aceasta a noastră, a românilor, că ne-au sfâşiat şi ungurii şi ruşii? Ei nu au niciun interes ca noi să fim independenţi şi puternici. Noi am putea trăi de sine stătători în ţara aceasta binecuvântată de Dumnezeu cu toate bogăţiile; am putea trăi dumnezeieşte. Nu ne trebuie banane, nu ne trebuie portocale, nu ne trebui ajutorul nimănui. Petrol avem, aur avem, păduri avem, ape şi peşte avem şi atâtea bunătăţi pe care nu ştim să le exploatăm.

Păi tocmai, părinte, noi avem ce exploata, dar tot timpul străinii sunt cei care exploatează la noi în ţară şi nouă ne rămâne doar un procent mult prea mic. Cum e cazul Roșiei Montana. S-a făcut o manipulare grozavă în mass-media, cum că nu se exploatează aurul din Munţii Apuseni şi minerii nu au de lucru, dar nu s-a spus şi cine exploatează, şi cui revin beneficiile de pe urma acestei exploatări, că nu revin statului român, ci tot străinilor care investesc. Oare statul român nu poate dezvolta astfel de exploatări?

Sigur că putem exploata singuri, cum a făcut românul de la începuturi, dar dacă suntem vânduţi străinilor? Trebuie să le dăm lor procentul. Şi nu numai aurul se poate exploata; avem minereuri si mai preţioase în munţii noştri, şi străinii ştiu asta foarte bine: uraniu şi wolfram, care valorează mai mult decât aurul. Eu însumi ştiu, când eram în mina de la Baia Sprie şi exploatam inclusiv wolfram. Avem o ţară cu multe bogăţii miniere, însă trebuie multă precauţie şi când le exploatezi, pentru că ele sunt şi foarte radioactive. Caraliii ne mai puneau câte un bibelou de uraniu prin locurile unde munceam noi, special să ne iradieze. Nu vedeţi că în zonele acestea miniere şi copiii şi muncitorii sunt slăbiţi şi epuizaţi datorită acestui mediu îmbâcsit de otrăvuri miniere în care trăiesc ei? Şi transportul de uraniu se face deschis, nu este o precauţie adecvată, şi aceasta este posibil să o facă special spre a intoxica populaţia, mediul şi animalele. Aceste exploatări se fac cu o tehnică deosebită astfel încât materialele folosite să nu fie radioactive, să nu afecteze sănătatea populaţiei. Toate aceste lucruri au şi ele un scop în cazul în care se doreşte un război pentru distrugerea României, iar intoxicarea este un mijloc foarte lesnicios pentru ei, prin alimentaţia otrăvită, prin aerul otrăvit; nu este altceva decât intenţia diavolească de a secera şi de a reduce numărul omenirii. Acest război pe care îl pregătesc tot ei în favoarea lor, nu are drept scop decât măcinarea şi distrugerea omenirii fără cruţare, şi vieţuirea lor peste cadavrele acestei lumi.

Acesta este un pericol mai important decât cine conduce mâine România. Ei strigă: Jos parlamentul, Jos X sau Y, dar nu cunosc dedesubturile şi problemele cu adevărat vitale…, probleme pe care nu le pune nimeni în discuţie şi nu ai voie să le discuţi. Dar avem de-a face cu nişte trădători de ţară şi stăpâni prea mulţi ca să le mai putem face faţă.

[...]

La noi poporul foarte greu conştientizează adevărul. Ce ne mai poate trezi?

Noi, românii, am trăit foarte mult perioada comunistă şi a intrat frica în noi. Pecetea fricii s-a întipărit în sufletele noastre. Frica, ateismul şi tăcerea – caracteristici de bază. Poporul trebuie să trăiască o energie spirituală de unitate şi înţelegere, măcar prin rugăciune, pentru că aşa vom primi discernere şi dor de continuitate spirituală creştină, dorul de neam, dor de Dumnezeu. Poporul român are forţa de a se reîntoarce la valorile şi faptele sale măreţe, aşa cum a fost de la începuturi. Aceasta este forţa pe care duşmanii noştri nu o înţeleg. Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu.

fragmente din interviul ce va apărea în nr. 21 al revistei ATITUDINI

Eseu despre proiectul de minerit cu cianuri si mina deschisa la Rosia Montana Romania.

marele mărturisitor ortodox şi luptător legionar

Vasile Turtureanu

( 1922-2011)

 Inmormantarea a avut loc astazi, 28 decembrie 2011, la Suceava.

Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii şi pe noi să ne miluiască pentru rugăciunile lui!

A fost condamnat la 25 ani închisoare, din care a făcut 23! A fost arestat încă din 1941. A trecut printre altele, prin Suceava, iar cel mai mult a stat la Aiud.

Era un om foarte intransigent. Trebuia să se ducă la Piteşti pentru reeducare. A făcut Dumnezeu însă la Piteşti o minune: chiar deasupra lui a căzut tavanul, deci tone de piatră. Dar două lespezi mari s-au proptit una într-alta şi sub ele a rămas el. A avut coloana fisurată, dar a scăpat. A stat şapte luni în ghips şi povesteşte că a fost cumplit, pentru că era singur şi, la un moment dat, când vertebrele dislocate se puneau la loc, avea ca nişte curenţi, nişte scuturături groaznice şi dureri cumplite. Fiind în ghips, nu s-a mai dus la reeducare. Şi a scăpat de reeducarea de la Piteşti.

El mărturiseşte: „În închisoare mi-au mai făcut un proces şi m-au condamnat la 20 de ani pentru activitate legionară în temniţă: făceam şedinţe, cântam şi altele. Considerat fanatic, am fost dus la spitalul de nebuni, drogat, pus în lanţuri, izolat – de foame şi de frig nu mai vorbesc – pentru afirmarea directă a legionarismului. Dar n-am făcut nici un compromis. Nu am nimic de ascuns. Pe aceeaşi poziţie, afirmând deschis că sunt legionar, am rămas şi astăzi… Accidentul de la mină (Baia Sprie) m-a scăpat de reeducarea de la Piteşti. Mă cereau la Piteşti, dar cum eram în ghips nu m-au transferat. Am avut un înger bun care m-a păzit. În închisoare nu am stat degeaba. Totdeauna am fost atent la mine însumi, la îmbunătăţirea mea sufletească. Am căutat să realizez în mine omul nou, care trebuie să fie adevăratul legionar. Acesta nu este altceva decât omul nou în Hristos. Omul nou legionar, aşa cum l-am înţeles eu, se naşte din durere şi renunţări, creşte în strălucire udat de lacrimi de pocăinţă – spovedania şi  Sfânta Împărtăşanie – are dragoste sinceră faţă de aproapele şi credinţă nelimitată în biruinţa şi învierea neamului românesc, în lumina sfintei învăţături a blândului Iisus. Legionarul de elită este un erou cu suflet de sfânt. El luptă din credinţă, jertfeşte din dragoste şi primeşte cu seninătate chinurile morţii în nădejdea Învierii”. („Sfântul închisorilor”, Alba Iulia, 2007, p.58)

„În sfârşit, nu pot încheia această succintă enumerare fără să evoc aici figura devenită legendă la Aiud, a studentului Valeriu Turturean pe care colonelul Crăciun l-a izolat, pentru atitudinea sa demnă şi dârză, pe un ger năpraznic, într-o celulă special amenajată în acest scop, cu intenţia vădită de a-l extermina. Şi dacă totuşi a supravieţuit, aceasta s-a datorat numai unui adevărat miracol.” (Demostene Andronescu, „Reeducarea de la Aiud”)

„Sunt doi tineri cu o atitudine deosebit de dârză şi bătăioasă: Valeriu Turtureanu şi Traian Anderca. Cei doi tineri fac parte din categoria lui Ghiţă Brahonschi: mereu în luptă deschisă cu temnicerii. Au suferit şi ei prigoane prelungite din această cauză, dar au un calm şi un curaj, în continuare, neschimbate. Cunoscându-i pe cei doi, încă mai am presentimentul că vom fi duşi, noi, cei patru, la Zarcă. În acest caz, ce formaţie ideală de celulă am fi la Zarcă!” (pr. Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, cap. 8)  (1)

***

(2)

El povesteste ca la inceput era impotriva lui Gafencu si a celor din grupul parintelui Arsenie Papacioc, care lasase la o parte o anumita rigiditate legionara, si intrase pe linia smereniei. Si nu-i intelegea, el era asa, mai militaros. Si zice: „Dar, in timp, prin suferinta, mi-am dat seama ca Dumnezeu m-a chemat…” El incepe cu o marturie: „Nu sunt vrednic sa-I multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat suferinta. Pentru mine, inchisoarea a fost cristelnita de aur in care am primit botezul dragostei de Dumnezeu si de neam. Dumnezeu a fost tot timpul alaturi de mine.” Ei, pe mine m-a impresionat.

„Cea mai mare bucurie in viata mea a fost cand am reusit sa plang pacatele mele”. Imi dau seama ca aceasta e cea mai mare bucurie pentru crestini, sa poata sa verse o lacrima. O spunea el care a fost nu un dur, un om intransigent, un om hotarat – nu un om rau. Si sinceritatea pe care de-a lungul vietii a avut-o. Chiar a povestit niste lucruri extraordinare legate de reeducare. Am intalnit oameni care, in reeducarea de la Pitesti, au ajuns sa se lepede de Dumnezeu, si s-au impacat cu Dumnezeu abia dupa 40 de ani cand s-au spovedit, de-abia dupa ‘90, mi-a spus unul: „Parinte, acolo s-au intamplat niste lucruri cumplite, si daca ar fi fost sa le spun unui preot, nu m-ar fi inteles! Si am avut ocazia sa ajung in America, la parintele Calciu, care a trecut si el pe acolo, si de abia atunci am putut sa ma duc sa ma marturisesc.”

Ei, la fel, domnul asta, Turtureanu, care era o autoritate morala, prin detentia asta fara pata pe care a avut-o, mi-a povestit ca la el, dupa 1990, veneau si fosti detinuti politic legionari, care in urma reeducarii, a torturilor, a detentiei, trecusera de partea cealalta si fusesera informatori, pana in 1989. Si ceilalti, tot detinuti politic, spuneau: „Bine, dar tu il primesti pe asta? Nu stii cine e? Care ne-a tradat, ne-a facut nu stiu ce…” „Pai, daca Hristos a zis ca au nevoie de doctor nu cei sanatosi, ci cei bolnavi ii primesc, sa vina. Daca ei vor sa vina…”

Si oamenii acestia ii marturiseau: „Vasile, la tine, din toti detinutii, am gasit cea mai mare intelegere, si fiecare cuvant al tau este ca un balsam pentru sufletul meu.” Si pe unii a reusit de i-a castigat, i-a dus la spovedanie. A povestit ca a venit unul intr-o zi, nici nu l-a mai recunoscut, era schimbat, radia: „Am reusit sa ma spovedesc si sa ma impartasesc!” – si i-a pastrat pana la moarte recunostinta. Domnul Turtureanu a fost omul prin care el a inviat.

Au fost si cazuri dramatice, oameni carora le-a dat Dumnezeu o viata lunga, sa aiba timp de pocainta. Tot domnul Turtureanu mi-a povestit de cineva care a trait pana la 88 de ani si n-a apucat sa se impace cu Dumnezeu, si a murit bolnav de diabet sau de altceva. Deci, sunt peste tot acuma si imi vin si lucruri frumoase, si lucruri din acestea care ne responsabilizeaza. Dumnezeu cu toti a avut o taina, si mi-am dat seama, si asta m-a facut sa renunt, adica sa mai atenuez din viziunea asta apocaliptica, care foarte usor te poate cuprinde citind marturiile celor din inchisori. Si am si dat aici in carte un caz al unui parinte de la Iasi, care povesteste cum Dumnezeu l-a scapat de reeducare. Si au fost si altii in situatia asta. In urma unei vedenii: a visat-o pe Maica Domnului si pe urma se vedea in curtea inchisorii; l-a scos la plimbare si acolo a venit un gardian si l-a intrebat care e Lungeanu. „Eu”. „Iesi afara!” Ei, acest lucru s-a si intamplat a doua zi, si a fost dus la Targu Ocna, unde l-a cunoscut pe Gafencu si pe ceilalti.

In atmosfera aceasta, in care el, un om preocupat de rugaciunea lui Iisus, a putut sa-i cunoasca, da marturie: „Ceea ce am auzit la Gafencu, la parintele Gherasim – o figura de sfant, un om deosebit de inteligent, cu o pregatire deosebita dar si cu o viata deosebita. Mai era un parinte acolo, preot de mir, care a murit ca un sfant – si deci lor le povestea constant despre rugaciunea lui Iisus si despre lucrurile care se intampla in timpul rugaciunii. Lucruri pe care nu le stiau toti, pentru ca nu toti au avut experienta si rastimpul pe care le-a avut Gafencu, care a citit Filocalia. Ceilalti nu trecusera prin acestea si le cunosteau din carte. Am recunoscut lucrurile astea, dar mai tarziu, cand am citit Sbornicul“, zice parintele Mihai Lungeanu. Ei aveau experientele descrise de sfinti in Filocalie si in Sbornic, in cartile duhovnicesti.

Pe urma iar este, dincolo de reeducarea de la Pitesti, iarasi nu se vorbeste despre o alta etapa, reeducarea de la Aiud. Are anumite semnificatii, reeducarea de la Aiud, care s-a facut in anii ‛60. Daca Pitestiul este caracteristic pentru ceea ce inseamna comunismul, pentru ca reeducarea la Pitesti s-a facut prin tortura, eu zic ca ceea ce s-a intamplat la Aiud este caracteristic pentru ceea ce se intampla astazi, pentru ca a fost un altfel de constrangere. Nu le-a cerut in fata sa se lepede de Dumnezeu, ci incet-incet i-a condus spre chestia asta, si cu niste masuri de-o psihologie infernala. Nici nu-mi vine sa cred cat de bine au fost gandite si dozate ca sa-i aduca in faza prabusirii.

Nu era o judecata onesta a legionarismului, ceea ce se facea acolo, la Aiud, ci le cerea pur si simplu sa-l ponegreasca si sa laude regimul comunist. La un moment dat le-au si spus: „acum, ca am terminat cu procesul politic, trecem la procesul spiritual”.

Si in contextul asta, povesteste un alt marturisitor, in contextul acesta s-a ridicat Petre Tutea si a spus acele cuvinte memorabile: „Daca murim aici in lanturi si in haine vargate pentru neamul romanesc, nu noi facem cinste neamului romanesc, ci neamul romanesc ne face cinstea de a muri pentru el”. Si asta in contextul in care lor li se cerea sa apostazieze. Avea o dimensiune spirituala, pentru ca a aratat ca nu li se poate cere chestia asta, pentru ca neamul nostru este crestin…

(1) “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche

(2) Un alt titan al Miscarii Legionare a plecat la Domnul spre a intregi Romania Cereasca: Vasile Turtureanu (1923 – 2011)

de Silvian-Emanuel MAN

În ultima vreme, mulţi români îşi îndreaptă atenţia spre noi, tinerii. Într-adevăr, suntem ultima speranţă a acestei ţări. Se cere de la noi putere şi curaj în a lupta împotriva răului social şi a pune temeliile unei Noi Românii.

Dar cum să se lupte studentul, tânărul, cu răul din societate, când el este crescut pe băncile şcolii cu pumnul în gură, cu o atitudine de obedienţă totală faţă de clasa politică actuală care conduce instituţia prin care se propagă cel mai mult rău în societate la momentul actual – Statul. Acelaşi stat care ar trebui să ne respecte drepturile şi libertăţile. Mai ales opinia!

Da, statul a dovedit în nenumărate rânduri cât de mult îi pasă de sistemul educaţional care formează viitorul ţării, şi nu doar prin Legea Educaţiei Naţionale despre care toată lumea a spus că este o prostie, nu doar prin acordarea a mai puţin de 6% din PIB pentru educaţie, nu doar prin ciuntirea salariilor profesorilor care a dus la demotivarea lor, nu doar prin monopolizarea manualelor şi a programei. Statului îi pasă foarte mult! Deoarece de 21 de ani, inspirată parcă din regimul anilor ’50, politica educaţională în România a fost una de extremă stânga, de uniformizare, pentru a crea roboţi, oameni fără personalitate, fără caracter, care pot fi uşor minţiţi, înregimentaţi social şi politic, transformaţi în masă de manevră şi forţă ieftină de muncă pentru piaţa europeană. Trăim câteodată cu senzaţia că Moscova de alaltăieri, este Bruxelles-ul de astăzi!

Şi peste toate ideile şi reformele educaţionale care nu au nimic în comun cu natura umană şi dezvoltarea pedagogică a elevului în spirit românesc, a apărut una care pune capac la toate: implementarea sistemelor de urmărire totală a elevilor, cu  scopul declarat de a reduce absenteismul şi de a creşte securitatea.

După cum bine ştiţi, deja se montează sisteme de acces pe bază de cartelă magnetică cu cod de bare sau sisteme biometrice pe bază de amprentă, alături de camere video şi senzori electromagnetici.

Cauza găsită de minister? Rezultatele de la examenul de bacalaureat de anul acesta, cu care s-a urmărit, prin evidenţierea celor mai slabe rezultate, descoperirea „adevăratei” cauze a eşecului învăţământului românesc, prin transformarea noastră în ţapi ispăşitori. Nu mai vorbim aici de neregulile în desfăşurarea examenului sau de faptul că unii profesori au corectat în bătaie de joc, dar când s-a ieşit la televiziunile naţionale sau internaţionale şi am fost făcuţi de râs, unde au fost olimpicii noştri naţionali sau internaţionali? Unde au fost elevii de vârf ai României? Aţi uitat de ei domnilor politicieni? Se pare că da…

Absenteismul nu este urmarea degenerării naturale, provenită din sufletul nostru, al generaţiei noastre. Este reacţia noastră la incapacitatea unui sistem educaţional de a-şi captiva elevii şi studenţii şi de a-i face să simtă cu adevărat că se pregătesc pentru viaţă, pentru un viitor românesc.

Incapacitatea de a ţine tinerii la ore şi de a-i face să participe activ este datorată pe de o parte proastei organizări a materiei, căreia îi cam lipseşte practica şi compatibilitatea cu profilul istorico-psihologic al românului, iar pe de altă parte, este datorată proastei pregătiri pedagogice a profesorilor şi a motivării financiare foarte slabe. Când statul român modern şi-a asumat după 1859 datoria educării tineretului, nu a păstrat statutul vocaţional al dascălului care era până atunci în biserici sau mănăstiri, ci a transformat profesorul în simplu funcţionar, de care poate dispune după bunul lui plac! Cu adânca noastră părere de rău, dacă profesorii noştri au devenit victime ale sistemului, asta nu înseamnă că trebuie să devenim şi noi asemenea.

Şcoala, între puşcărie şi Big Brother

România celor trei dictaturi (carlistă, antonesciană şi comunistă) a tranşat fizic o întreagă generaţie de intelectuali români (studenţi şi chiar elevi, profesori, medici, preoţi, avocaţi etc.), cunoscută sub numele de prestigioasa generaţie interbelică, care reprezintă axul central al culturii româneşti, lăsând în urmă mai bine de 250.000 de morţi, ca căror lipsă o mai putem suplini doar prin memoria vie a scrisului şi a faptelor lor. În România de astăzi, înafara instaurării unui regim de gulag intelectual prin corectitudine politică (acel politically corect), se încearcă instaurarea unui regim de detenţie şi urmărire fizică, de tip Big Brother.

În primul rând, acest sistem se implementează parţial pe banii elevilor, obligaţi prin frică să-l accepte. Nimeni, dar absolut nimeni, nu te poate obliga să dai bani pentru ceva ceea ce nu doreşti! În spate se ascund mari afaceri ale unor firme care doresc să deţină monopolul instalării acestor sisteme. Şi dacă statul dă vreun ban, ministerul ar face bine să nu mai cheltuiască bugetul pe investiţii ineficiente.

Aceste sisteme implică colectarea unor date biometrice (care ţin de viaţa noastră biologică, fizică, adică intimă). Autoritatea care reglementează modul de colectare al acestor date este ANSPDCP (Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal).

În ceea ce priveşte preluarea acestui tip de date, se încalcă Legea nr. 677/2001, în special prin art. 4, 5 şi 7, care prevăd necesitatea consimţamantului în scris al elevilor majori, iar în cazul minorilor, atât consimţământul minorului cât şi al părinţilor, întrucât prin Decizia nr. 11/2009 a ANSPDCP se constantă următoarele elementele de identificare care prezintă riscuri majore pentru drepturile şi libertăţile persoanelor: datele cu caracter personal legate de originea rasială sau etnică, de convingerile politice, religioase, filozofice ori de natură similară, de apartenenţa sindicală, de apartenenţă la un partid politic sau o organizaţie religioasă, a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate sau viaţă sexuală, precum şi a datelor genetice, biometrice şi a datelor care permit localizarea geografică a persoanelor, inclusiv în scop de cercetare ştiinţifică.

În cazul acestor sisteme, datele biometrice sunt amprentele de la degetul mare, folosite în sistemele de identidicare pe bază de amprente, iar datele care permit localizarea geografică reprezintă simpla pontare prin cand magnetic sau RFID, conectat la un sistem online, cu acces la internet, prin care poziţionarea geografică şi temporală în incinta şcolii a elevului poate fi aflată de terţe persoane.

Din această cauză, ANSPDCP a hotărât interzicerea prelucrării datelor biometrice şi cu caracter geografic în sistemul de învăţământ şi nu numai, considerând că, prin implementarea acestui sistem de control, se încalcă principiul bunei credinţe, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, fiind în disproporţie vădită cu scopul urmărit, adică reducerea absenteismului.

Mai mult decât atât, colectarea şi deţinerea amprentelor de la degete se face, în mod normal, doar acelora care sunt acuzaţi PENAL, prin sentinţă judecătorească. Dacă vi se iau amprentele, sunteţi transformaţi în fapt şi în drept în prezumtivi infractori, ca şi cum aţi fi acuzaţi penal, asemenea infractorilor, a celor ce sunt în afara legii. De parcă absentarea la ore ar fi rudă cu omorul, furtul şi violul. Se pune şi întrebarea: Ce face şcoala cu acele ampreunte după ce terminăn liceul? Iar mai mult decât atât, nimeni nu se poate atinge de trupurile noastre, fără consimţământul nostru. Legea ne arată clar că această acţiune este ilegală. Vrea cineva să se simtă infractor?

Unii ar spune: Bun, atunci să lăsăm doar cartele magnetice. Nici măcar atât! Pentru că existenţa sistemelor de pontaj cu cartele magnetice va deveni un precedent care poate asigura perfectarea unui astfel de sistem prin adăugarea de camere video şi alte minunăţii. Şi mai presus de toate aţi văzut: sunt ilegale!

Constituţional, se încalcă în primul rând  libertatea de conştiinţă şi de exprimare a credinţei şi convingerilor personale, consfinţită în Constituţia României prin art. 29, iar de asemenea şi dreptul la educaţie, prin art. 32. Aceste drepturi sunt consfinţite de asemenea prin tratate internaţionale şi ale Consiliului Europei.

În plan psiho-social, prin implementarea sistemelor, profesorul şi dirigintele sunt trataţi ca fiind incompetenţi, handicapaţi, participarea la ore nemaifiind evluată direct de către ei. Poţi lipsi 40 de minute, dar în restul de 10 cât are ora, să fii mai prezent decât toată şcoala la un loc! Calculatorul nurecunoaşte aceasta, dar profesorul da! Modul de notare al prezenţei la ore trebuie să revină fiecărui profesor în parte. El este cel mai în măsură să o facă, pentru că are o perspectivă umană, raţională, cu judecată, nu una creată de AI-ul (intelegenţa artificială) unui sistem computerizat.

Întrebaţi-vă profesorii dacă ar vrea ca ei să fie urmăriţi constant de directori şi să fie luaţi la întrebări pentru fiecare minut întârziat la oră sau pentru fiecare minut în care vă lasă liberi. Unde mai este intimitatea lor? În pauză poate sunt la toaletă sau trebuie să-şi termine mâncarea. Nu sunt şi ei oameni? Întrebaţi-i! Şi o să vedeţi cum se vor lumina la faţă, vor refuza sistemul şi vor trece de partea noastră!

De asemenea, se creează un gol relaţional imens între părinţi şi cadre didactice, deoarece părinţii nu se mai implică direct în procesul educaţional prin vizite la şcoală, pentru a se consulta cu dirigintele şi profesorii. Părinţii care au crescut elevi exemplari, poate au un motiv să stea acasă şi să vadă pe internet situaţia şcolară. Dar ceilalţi părinţi, care ştiu că nu au copii-model, să mă ierte, dar dau dovadă de crasă iresponsabilitate prin acceptarea acestui sistem. Iar mai grav decât atât este că dispare orice noţiune de încredere între elevi, părinţi şi profesori, ca şi cum am fi cu toţii o ţară de mincinoşi notorii. Aşadar, statul vrea să înlocuiască încrederea dintre oameni, sentiment nobil, de dăruire profundă prin respect, care reprezintă prin exerciţiu baza responsabilizării omului în societate, cu o amărâtă de tehnologie care se strică la o supratensionare pe reţeaua electrică sau la o cană de cafea scăpată din greşeală…

Să nu ne punem prea multă încredere în tehnologie. Cred oare iniţiatorii acestui sistem că nu se vor găsi tineri informaticieni talentaţi, hackeri care să-l spargă şi să şteargă toate absenţele? Iar după vor urma sisteme care ne vor îngrădi libertăţile şi mai mult… Nu mai bine renunţăm la toate ideile de genul? Timpul ne-a dovedit-o: Catalogul este sfânt! Şi dacă tot va face sistemul prezenţa… Cine va mai striga catalogul?

Şi până la urmă, dacă chiar vor securitate, să pună paznici la poartă şi să adauge o utilitate în plus carnetului de elev, înafara acelora de consemna note şi medii sau a primi reducere la biletele de tren.

Ce este de făcut?

Vă întrebaţi: Dar noi ce să facem? Suntem doar elevi!

Ştiu, vă este frică. Sunteţi ameninţaţi cu pedepse, chiar cu scăderea notei la purtare, cu exmatricularea. Vi se spune că dacă nu vă convine ceva, sunteţi liberi să vă transferaţi la altă şcoală. Dar îndrăzniţi! Opuneţi-vă în masă la ore profesorilor şi directorilor care vor să impună acest sistem ilegal de control asupra elevului! Mai ales acum, în prag de Sărbători, când lumea nu mai este atentă la ceea ce se întâmplă prin ţară. Strângeţi semnături, spuneţi-le clar tuturor că nu doriţi control poliţienesc. Să audă inspectorii şi oamenii de prin minister. Pentru că înainte de a fi elevi, sunteţi oameni! Oameni, nu animale! Fără voi, şcolile ar fi pustii. Cui i-ar mai preda profesorii? Parcă şcoala se numea templu de cultură, nu puşcărie cu funcţie educativă!

Şcoala are obligaţia de a forma conştiinţe, deprinderi motivante în acord cu principiile de corectitudine, respect, dragoste, muncă şi să acţioneze pe sistemul fricii şi al controlului poliţienesc. Şcoala ar trebui să reprezinte o chemare, cum a reprezentat odată pentru generaţiile demult trecute, mai ales cele din perioada interbelică, care au avut parte de o altfel de şcoală, care le respecta personalitatea şi încerca să le ofere cât mai multă putere întru înţelegerea societăţii şi a tot ceea ce ne înconjoară.

Noi, studenţii, dorim să transformăm Universitatea într-un spaţiu real de discuţii libere. Sunt şi aici destule probleme. Şi aici bântuie corectitudinea politică. Dar ne dorim, totuşi, ca un elev să aibă libertatea intelectuală de care are parte un student. Transformaţi Liceul în Universitate! Provocaţi-vă profesorii, puneţi-le întrebări, ataşaţi-vă în primul rând de profesorii care au ce să vă transmită. Întâlniţi-vă între voi şi discutaţi. Înfiinţaţi cluburi, grupuri de discuţie. Ţineţi legătura cu cei care acum sunt studenţi. Citiţi. Devoraţi biblioteci, pentru că omul fără cultură, care nu diferenţiază binele de rău, naturalul (ontologicul) de artificial, sufletul de materie, acela riscă să cadă din condiţia umană.

Cei care ne critică generaţia, uită să privească în oglindă şi să vadă cine a crescut-o! Şi mai uită că au fost şi ei, cândva, elevi şi studenţi.

Nu vom căuta să transformăm statul sau sistemul în ţap ispăşitor pentru eşecul generaţiei noastre. Trebuie să ne luăm educaţia şi viitorul în propriile noastre mâini, pentru că nu dorim un eşec, în ciuda tuturor împrejurărilor! Să ne educăm singuri, unii pe alţii, aşa cum putem noi mai bine şi să căutăm pe ici-colo câte un profesor sau frate mai mare care să ne susţină. Altfel, în ritmul acesta, nici nu vom mai avea copii care să ne acuze pentru că nu am mărturisit, punând piciorul în prag la timpul nostru.

Noi vă aşteptăm la facultate! Ca să putem înfăptui împreună! Pentru că Universitatea are nevoie de oameni liberi, nu de prezumtivi infractori! România nu trebuie să devină gulag, nu trebuie să devină stat poliţienesc! România are nevoie de un viitor, de tineri, de oameni noi, de o elită românească capabilă să o conducă în ziua de mâine, care, iată, astăzi ne bate la uşă! Chit că dinozaurii politici nu doresc aceasta şi din comoditate mulţi ar dori să fim conduşi de străini…

Numai prin efort comun exemplar coordonat România a fost, este şi va fi a noastră! Şi cu asta am spus tot!

POST SCRIPTUM: Răspândiţi acesti mesaj pe facebook, pe messenger şi prin mail. Să îl citească cât mai mulţi elevi! Mai jos aveţi un model de listă pentru a strânge semnături de la colegi. Vă rog să îmi scrieţi pe adresa mea de mail sau utilizând formularul de contact. Dacă aţi reuşit să opriţi implementarea unui astfel de sistem într-o şcoală, anunţaţi-mă.

sursa:  silvianemanuel.net

Către cei care gândesc şi mai simt româneşte

sursa:  putna.ro

Mănăstirea Putna, reprezentată prin Stareţ Arhimandrit Melchisedec Velnic, aduce la cunoştinţă tuturor forurilor bisericeşti şi laice o nedreptate ce se încearcă a se face, printr-o Contestaţie în anulare asupra căreia se va pronunţa Tribunalul Suceava, în privinţa terenului care reprezintă vatra mănăstirii.

În data de 1 iulie 2011, prin Decizia definitivă şi irevocabilă nr. 1015 a Tribunalului Suceava, Mănăstirii Putna i s-a făcut o dreptate istorică, recunoscându-i-se, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra vetrei de vieţuire monahală – terenul de 14 ha pe care se află: biserica cu mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, cimitirul, chiliile, muzeul, arhondaricul, livada şi gospodăria anexă.

În data de 7 decembrie 2011, Direcţia Finanţelor Publice a Judeţului Suceava, ca reprezentant al Statului Român, a depus la Tribunalul Suceava o Contestaţie în anulare prin care cere să se anuleze hotărârea judecătorească mai sus menţionată.

Acest demers al unei instituţii publice ne surprinde cu atât mai mult cu cât, mai ales în ultimii ani, lumea politică şi mass-media au încercat să ne convingă că nu se poate concepe un stat de drept în care să nu se garanteze respectarea proprietăţii private. Urmare a acestor intervenţii, majoritatea cetăţenilor şi-au recuperat sau au fost despăgubiţi pentru proprietăţile confiscate abuziv de către regimul comunist.

Pământul pe care se află Mănăstirea Putna a fost dăruit de ctitorul ei, Sfântul Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, din averea sa personală. Dania a fost întărită în 1503 prin cuvintele: Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, (…) Moldova, acela să nu clintească dania şi întărirea noastră, ci s-o întărească şi s-o împuternicească, pentru că am cumpărat cu banii noştri şi am dat şi am scris acelei sfinte Mănăstiri de la Putna.

După ocuparea Bucovinei de către austrieci în 1775, a fost constituit în 1783 Fondul Bisericesc, cuprinzând averile Bisericii Ortodoxe din Bucovina. În acest Fond au fost cuprinse scriptic (în cartea funciară) şi toate proprietăţile Mănăstirii Putna, iar Statul Român comunist, prin Decretul nr. 273/1949, nepublicat în Monitorul Oficial, s-a intabulat abuziv pe suprafaţa de 14 ha amintită mai sus.

Cu toate acestea, niciodată terenul de 14 ha, care reprezintă nucleul de vieţuire al Mănăstirii Putna în cei peste 550 de ani de existenţă, nu a fost înstrăinat sau folosit de către altcineva, fiind întotdeauna în posesia utilă, neîntreruptă şi paşnică a vieţuitorilor mănăstirii.

Mai mult, orice mănăstire are un drept de proprietate sacră asupra bisericii, chiliilor şi incintei mănăstireşti, drept recunoscut prin lege. Nu este normal ca Mănăstirea Putna – cea dintâi dintre ctitoriile lui Ştefan cel Mare, cunoscută tuturor românilor ca un simbol de credinţă, cultură şi demnitate – să fie nevoită să cerşească de la o instituţie a statului recunoaşterea dreptului de proprietate asupra pământului dobândit prin donaţie şi stăpânit neîntrerupt.

Dacă nu vom reuşi să garantăm proprietatea privată dobândită legitim, cine ne va garanta în viitor munca noastră, moştenirea noastră, libertatea noastră ca cetăţeni şi creştini? O ţară nu se clădeşte pe nedreptate!

Prin urmare, cerem reprezentanţilor statului să intervină pentru retragerea Contestaţiei în anulare depusă de Statul Român prin Direcţia de Finanţe Publice a Judeţului Suceava.

cititi si:

Finantele Publice ataca Manastirea PUTNA

Articol  de Sandrinio NEAGU din Monitorul de Suceava:

Mircea Nicolau, a trecut la Domnul

Dumnezeu sa-l odihneasca alaturi de Sfintii inchisorilor!

In aceasta dimineata, de ziua praznuirii sfantului ierarh Spiridon, sufletul marturisitorului Mircea Nicolau a plecat la Domnul. Cu 22 de ani de temnita grea si cu o varsta inaintata, de 97 de ani, presedintele in functie al Miscarii Legionare a luptat pana in ultimele clipe pentru continuitatea miscarii de reinnoire spirituala si nationala, cea a Sfantului Arhanghel Mihail. Trupul este depus la biserie Ilie Gorgani, din Bucuresti, iar miercuri va avea loc inmormantarea. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l aseze cu dreptii neamului romanesc.

Mircea Nicolau s-a nascut in Bucuresti, in 1914. Familia tatalui este din Aminciu (Macedonia), iar a mamei, din vechiul regat. Licentiat al Facultatii de Litere si Filosofie din Bucuresti ii are printre profesori pe: Nae Ionescu, C. Radulescu-Motru, P.P. Negulescu, Tudor Vianu, George Oprescu, Gh. Zapan, Mircea eliade, Mircea Vulcanescu.
In primii ani de studentie intra in Miscarea Legionara, in familia de cuiburi condusa de pictorul Alexandru Basarab. In 1937 este secretar al organizatiei judetene Ialomita. Participa la activitatea Legiunii de-a lungul prigoanei 1938-1940. In 1939 preia conducerea corpului Razleti de la Virgil Mihailescu. De la inceputul lui ianuarie 1939, il insoteste pe Horia Sima si-l conduce la diferite gazde, pana la plecarea acestuia peste granita, in februarie 1939. Impreuna cu Ilie Nicolescu si Ion Nicolau infiinteza in Bucuresti un nucleu de legatura cu tara. In martie 1939 este arestat si i se da drumul dupa o saptamana de cercetari neconcludente. Este imediat inrolat in armata pentru a fi tinut sub supraveghere. Participa la actiunea 3-6 septembrie 1940, de rasturnare a regelui Carol al II-lea, in grupul care ocupa chestura Brasov.

In octombrie 1940, este numit, prin decizie ministeriala inspector special de politie al regiunii Oltenia. Dupa lovitura de stat a generalului Antonescu, de la 21-23 ianuaria 1941 este condamnat la moarte, in lipsa, de catre Tribunalul Militar Craiova, printr-o interpretare abuziva a legii. Arestat in iulie 1941, sufera aceasta condamnare pana in decembrie, cand este judecat dupa o noua incadrare penala si primeste 15 ani de munca silnica. Rejudecat, in acelasi proces, este achitat si pus in libertate, in 1946.
In 1947 intra in reteaua de activitate anticomunista organizata de Nicolae Petrascu. Conduce capitala si intretine o parte din legaturile cu provincia. Dupa arestarile din 14/15 mai 1948, cand Nistor Chioreanu ia conducerea legionarilor ramasi liberi, el il ajuta pe acesta la refacerea legaturilor dintre compartimentele Miscarii.
Este arestat in iulie 1948, condamnat la munca silnica pe viata, in 1949, iar la 1 august 1964 este eliberat prin decretul de gratiere, numarul 411.
Regimul comunist refuza sa-l numeasca intr-o functie conform pregatirii sale profesionale, astfel ca indeplineste diferite munci; de la fierar betonist la calculator de devize. Dupa schimbarile din 1989 participa la o serie de simpozioane si lansari de carte cu tematica crestina, nationala, legionara si conferentiaza in mai multe centre culturale din tara. Este presedinte al Fundatiei George Manu si prim-redactor al revistei Permanente.

DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA!

sursa:  Apologeticum

  Ultimele articole – 9 dec. 2011

• Interviu cu Părintele Justin Pârvu, Noiembrie 2011
• VINDECARILE PARANORMALE – conferinta Ioan VLADUCA si parintele Iustin PETRE la SUCEAVA
• Maicile de la Diaconesti si parintele Amfilohie la Suceava
• A apărut revista ATITUDINI, nr.20, dedicata lui Mihai Viteazul
• Petre Ţuţea (1902-1991) – 3 decembrie, pomenirea marelui filosof mărturisitor
• Profilul interior al Căpitanului, văzut de Emil Cioran în 1940
• Sfintenia vietii si lucrarii lui Corneliu Zelea Codreanu – Ultimul Voievod Sfant al Romanilor
• Interviu cu Parintele IUSTIN Parvu la 1tv Neamt (nov. 2011) despre starea poporului roman, moastele lui Mihai Viteazul etc. -VIDEO
• Grecia si Eurozone – o alta fata a problemei
• 17 noiembrie, parintele Daniil Sandu Tudor
• Minunata sanatate a copiilor nevaccinati
• Grupul Bilderberg  iese la suprafaţă
• Efecte adverse ale vaccinurilor : paraplegie flască postvaccinală – prezentare de caz
• 7 noiembrie: Sfinţii închisorilor – Părintele Ilie Ţintă
• Satanism si pedofilie la varful Bilderberg – “Puneti urgent reflectoarele pe ei !”
• Lucrarea ingerilor la Sfintii Parinti – Arhim. Benedict Ghius
• Memorialul Durerii. Băieţii din munţi- VIDEO
• Prikoke – purcelul fericit – fabula animata – VIDEO
• 29 octombrie: Pomenirea mucenicului Nicolae Petraşcu (1907-1968)
• 28 octombrie: Pomenirea mucenicului Mircea Vulcănescu (1904-1952)
• HALLOWEEN – o sarbatoare SATANICA- documentar VIDEO
• Părintele Justin: Să ne rugăm să înmulţească Domnul secerătorii, că sunt puţini
• A FI SAU A PĂREA – DESPRE OMUL CULTURAL – de Mugur VASILIU
• Ciclu de conferinţe şi comemorări dedicate Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, la Paris

VINDECARILE PARANORMALE