Bucovina Profundă

9 Martie 2011

DE LA MARXISM LA „CORECTITUDINEA POLITICĂ” de Theodor Codreanu

Filed under: articol,crimele comunismului,istoria ascunsa,lupta impotriva uitarii — Mircea Puşcaşu @ 00:36

DE LA MARXISM LA „CORECTITUDINEA POLITICĂ”

de Theodor Codreanu

Când se împlineau zece ani de la biruinţa schimbării de regim din 1989, unul dintre ideologii autohtoni ai corectitudinii politice, Ion Bogdan Lefter, făcea un bilanţ dojenitor la adresa poporului român şi a intelighenţiei care rămân refractari la noul suflu al istoriei imprimat în Europa şi în lume de abolirea Războiului Rece. Luarea lui de atitudine revoluţionară poate fi citită şi azi pe internet, sub un titlu uriaş, pe măsura globalismului: Feminism, drepturile minoritare, discriminare inversă/pozitivă/ „acţiune afirmativă”, „corectitudine politică”, multiculturalism, globalizare, postmodernism: o concluzie la sfârşit de mileniu. Un soi de Raport Tismăneanu concentrat, dar detaliat în titlu. Cu ironie şi compasiune, autorul atrăgea atenţia că poporul român şi „finele noastre elite intelectuale de la sfârşitul secolului XX nu par să… priceapă defel ce e feminismul”, dar şi celelalte componente ale corectitudinii politice înşirate mai sus, de unde mai lipsesc, ce-i drept, detaliile referitoare la categoriile minoritare, destul de numeroase, cum se ştie. D-l Lefter ne soma să recuperăm urgent, „după lungile decenii de dictatură”, „multe restanţe de civilizaţie materială, informatică, «de consum», inclusiv cultural”, căci suntem pe „un fundal de retardare a mentalităţilor profunde”. Optimist în ce priveşte posibilităţile poporului român, el era convins că ne putem vindeca de tradiţie, de creştinism, de „simbolismele seculare”: „Până la urmă, bătălia va fi câştigată odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, în spaţiul euro-atlantic şi – la limită – în cel global”. Pentru asta, credea el, trebuie pornit de la feminism, căci acesta ne poate civiliza mai uşor.

Feminismul nu se confundă cu lupta pentru drepturile femeilor, deşi pare să descindă din aceasta. Problema „drepturilor femeilor” fusese de mult rezolvată în Europa, inclusiv în România socialistă, atentă la promovarea femeii şi în politica înaltă, imaginea acestei emancipări fiind însăşi Elena Ceauşescu. Feminismul este altceva, menit fiind să schimbe mentalităţile, pornind de la temeliile spirituale, iar temeiul prim este religia. Deşi corecţii politic descind din marxism, ei au reformat aşa de „profund” marxismul, încât par astăzi a fi antimarxişti prin transbordarea doctrinei de la determinismul economic la determinismul sexual, apoi cultural. Marxismul a devenit mai întâi freudo-marxism prin vestita Şcoală de la Frankfurt, care a dat strălucita triadă Theodore Adorno, Erich Fromm şi Herbert Marcu-se. Se crede că feminismul, componentă a corectitudinii politice, este invenţia anilor ’60, în America. Gânditorul şi expertul militar ameri-can William S. Lind, în studiul Originile „corectitudinii politice”[1], face o documentată incursiune în istoria acestui concept. Sintagma propriu-zisă s-a ivit dintr-o glumă din benzile desenate, dar ea a devenit curând foarte serioasă, cunoscând o carieră fulminantă, ajungând să bântuie azi America, Europa şi lumea întreagă. Gluma s-a ideologizat, având rădăcini în internaţionalismul clasic. „Este cea mai mare pacoste a secolului, apreciază William S. Lind, molima care a ucis zeci de milioane de oameni în Europa, în Rusia, în China şi în definitiv în întreaga lume. Este boala ideologiei. Dacă vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul clasic, asemănările sunt frapante”.

În primul rând, ambele sunt ideologii totalitare. Pentru prima oară în istoria Americii, sesizează Lind, totalitarismul s-a infiltrat în campusurile universitare, unde studenţii sunt reprimaţi dacă nu respectă ideologia feministă, homosexuală şi toate narcisismele de grup identificate a fi „victime” ale civilizaţiei creştine. Dar reprimarea a ieşit de mult din campusurile studenţeşti, extinzându-se din America şi în Europa, inclusiv în România, unde statul îndoctrinat creează câini de pază ai „corectitudinii”, precum Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării. În anul de graţie 2009, tânăra Carrie Prejean a pierdut titlul de Miss California fiindcă la întrebarea ce părere are despre căsătoriile dintre homosexuali a răspuns „incorect”, fiind brutalizată verbal cu epitetul de „căţea” de către un reprezentant al juriului, bloggerul gay Perez Hilton, fiind, desigur, huiduită copios şi de grupul „victimă” aflat în sală. Asta în vreme ce ideologii corectitudinii politice pretind că aduc o mutaţie fundamentală în societatea contempora-nă, care s-ar opune, între altele, „tendinţelor naturale de agresivitate a omului”, ca şi cum creştinismul n-ar fi avut nici un cuvânt de spus în atare privinţă. Tot din America să mai dau un exemplu recent: corectitudinea politică a mers până acolo, încât pompierilor albi din New Haven, Connecticut, li s-a refuzat promovarea deoarece persoanele de altă culoare n-au fost în stare să treacă exigenţele probelor şi, în consecinţă, avansarea albilor i-ar fi „discriminat” pe ceilalţi! Noroc că aberaţia a fost „corectată” la Curtea Supremă.

Europa şi România nu stau nici ele mai prejos. Italianul Rocco Buttiglione, filosof catolic şi politician, a pierdut, în 2004, postul de comisar pentru Justiţie şi Afaceri Interne fiindcă s-a manifestat ca „tradiţionalist” în ce priveşte homosexualitatea. Curentul „demitizării” istoriei şi literaturii române se află în expansiune jubilatorie, pe fondul „corectitudinii politice”. „Incorecţi politic” sunt declaraţi Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare ş.a. ca „agresori” şi „violenţi” faţă de popoarele vecine; „incorecţi politic” sunt catalogaţi mai toţi marii noştri cărturari şi creatori, de la Eminescu şi Iorga la Mircea Eliade şi Constantin Noica. Fireşte, acelaşi tratament au şi stâlpii de susţinere ai culturii europene. Shakespeare este „incorect” în Neguţătorul din Veneţia, spre exemplu, din pricina personajului Shylock. Se aduce argumentul imbatabil că Hitler a îngăduit să se joace în lagărele de concentrare doar o singură piesă, cea  a lui Shakespeare. Asemenea, este condam-nat şi de feministe. „Incorecte” politic au devenit transhumanţa şi brânza preparată de ciobanii români, dar şi cimpoaiele scoţiene. Secretarului general al Parlamentului European, Harold Romer, a dat o hotărâre conform căreia e „incorect politic” să te adresezi femeilor cu apelativele doamnă, domnişoară, madame, mademoiselle, frau, fraulein, señora, señorita etc. Şi comuniştii, strămoşii corecţilor, au avut ce-au avut cu apelativul doamnă, interzicându-l pentru „corectul” tovarăşă. Fiindcă tot mai este un dram de libertate, cineva propunea, pe internet, să ne adresăm cancelarului Germaniei cu fă, Angelico, iar lui Harold Romer cu bă, Heroldică. Cum se crede că civilizaţia viitorului va fi aceea de tip gay şi pentru a nu jigni noul tip de familie, acelaşi cod european propune să nu mai utilizăm termenii soţ, soţie, mamă, tată, ci partener şi parteneră. Va fi „corect” ca un copil să spună: Partenero/partenerule, dă-mi bani de-o îngheţată! Altfel părinţii se vor simţi discriminaţi şi nu-i vor da! O altă minoritate care nu trebuie tratată „incorect” o constituie handicapaţii pentru care avem termenul persoane cu dizabilităţi. Pentru ţigani, s-a legiferat cuvântul romi, de unde şi grija de azi a europenilor de a ne proteja pe toţi românii sub acest frumos apelativ, care are şi avantajul de a fi mai scurt cu o silabă.

Scrisă cu majuscule, sintagma Political Correctness, s-a observat, poate reproduce abrevierea de la Partidul Comunist (PC), iar prin aspectele ridicole şi absurde devine politically absurd. Ceea ce Nicolae Ceauşescu numea societate socialistă multilateral dezvoltată s-a transformat, acum, în multiculturalism dezvoltat.  Însă oamenii de bun simţ nu pot înghiţi orice. Europarlamentarul britanic Struan Stevenson (scoţian) declara recent în The Daily Telegraph: „Corectitudinea politică a luat-o razna. (…) Am văzut instituţii europene care au încercat să interzică cimpoaiele şi care doreau să impună forma pe care trebuie să o aibă bananele, dar, acum, par decişi să ne spună şi ce cuvinte, din limba noastră, avem voie să folosim”. Un remarcabil umorist american, James Finn Garner, a scris vreo trei cărţi despre „corectitudinea politică”, pe care o numeşte tumoare a postmodernităţii. Într-o hazoasă carte intitulată Poveşti corecte politic de adormit copii, tradusă şi-n româneşte[2], el foloseşte tehnica post-modernistă a „rescrierii” tradiţiei şi modernităţii spre a crea parodii în noul limbaj „corect” pentru poveşti ca Scufiţa Roşie etc.

Însă dincolo de aspectele caricaturale şi absurde, ideologia funcţionează foarte bine şi se lăţeşte tumoral, cunoscând un prestigiu similar cu al comunismului care a fascinat nu doar ţările care l-au pus în practică, ci şi o mare parte a intelighenţiei Occidentului. Este ideologia cea adoptată nu doar de Uniunea Europeană (sperăm că doar de o coterie a ei), ci şi utopia actuală a globalismului. Ea tinde să se extindă şi-n domeniul cercetării ştiinţifice. Intrarea în ştiinţa istoriei se manifestă prin restricţia la câteva teme, încât memoria popoarelor trebuie restrânsă drastic, cu eliminarea a tot ce se referă la naţional şi la conştiinţa naţională, decretată ca răul suprem. „Trebuie interzisă cunoaşterea propriei noastre istorii!” avertiza William S. Lind. „Oamenii trebuie obligaţi să trăiască în minciună”, crezându-se că astfel războaiele vor fi eliminate din istoria umanităţii. Sunt respinse studiile antropologice privitoare la diferenţele dintre bărbaţi şi femei, dintre rase, etnii etc. Marile religii ale lumii sunt privite ca simple ideologii anacronice, iar creştinismul se cere reformat prin feminism şi gayism. Istoria universală, marcată de creştinism şi de celelalte religii, este redusă la opresiunea femeilor de către bărbaţi. În atare perspecti-vă, canonul biblic s-ar fi fundat pe o fraudare a moştenirii lăsate de Iisus, care ar fi lăsat-o cap al Bisericii pe Maria Magdalena, ca ţiitoare sau chiar soţie a Mântuitorului, teorie susţinută de cărţi precum cele semnate de Dan Brown. La rându-le, homosexualii somează cu scoaterea din textele biblice a pasajelor despre Sodoma şi Gomora.

În continuarea paralelismului dintre marxism şi corectitudinea politică, William S. Lind observă că ambele ideologii au pentru evoluţia istoriei o singură explicaţie. Marxismul economic găsea cauza răului în proprietate, marxismul cultural o depistează în putere, izomorfă supraeului freudian, instrumentul „prin care grupuri definite în termeni de rasă, sex etc. deţin puterea asupra altor grupuri”. Judecata maniheistă a luptei de clasă revine prin considerarea unor anumite grupuri ca fiind bune (în comunism, proletariatul), iar altele rele. În democraţiile occidentale rele sunt majorităţile, bune sunt minorităţile de orice fel (feministele, negrii, ţiganii, evreii, hispanicii, homosexualii, sectele etc.). Soluţia e deconstrucţia acestei ordini culturale „nedrepte”. În consecinţă, trebuie deconstruit orice text al culturii tradiţionale spre introducerea sensului corect: de la Biblie la Shakespeare, Eminescu sau Heidegger. Dacă revoluţia comunistă a însemnat preluarea puterii de către o singură minoritate –  proletaria-tul, corectitudinea politică înseamnă preluarea puterii de la majoritate în beneficiul tuturor minorităţilor, arma dominaţiei fiind cultura-ideologie asumată de guverne la nivel global.

O frapantă coincidenţă se observă şi privitor la începuturile ascensiunii celor două marxisme, economic şi cultural: Primul Război Mondial, provocat pentru ca muncitorii să smulgă puterea din mâinile burgheziei. S-a reuşit în Rusia, dar tentativele au existat şi-n Europa Occidentală, în Spania, Franţa, Germania, Italia, Ungaria, unde însă luarea puterii a eşuat. Doi dintre marii teoreticieni ai marxismului, Antonio Gramsci şi Georg Lukács, vor purcede încă din 1919 la revizuirea marxismului. Teza centrală a comunistului italian: câtă vreme muncitorii vor avea suflet creştin, nu va fi posibilă revoluţia comunistă. Credinţa maghiarului era că revoluţia marxistă nu va birui la nivel global, cum preconizase părintele Capitalului, atâta vreme cât muncitorii şi ţăranii vor fi „contaminaţi” de creştinism şi de cultura occidentală. Aşadar, mecanismul strict economic trebuia coroborat cu distrugerea fundamentului creştin şi cultural. În 1919, Lukács se întreba: „Cine ne va salva de civilizaţia vestică?” Această întrebare va deveni, peste ani, şi obsesia corectitudinii politice, implementată azi în sânul Uniunii Europene, creându-se două Europe, una a corectitudinii, alta a creştinismului şi a marii tradiţii culturale. Deconstrucţia lui Georg Lukács (după un stagiu de agent sovietic al Kominternului, înfiinţat de Lenin chiar în 1919) a început sub scurtul regim comunist al lui Béla Kun (Cohen), când a fost numit comisar-adjunct la Cultură. Atunci a avut el ideea genială de a introduce în şcoli educaţia sexuală care să formeze tinerele generaţii în sensul libertăţii erosului, convins că tabuurile şi obstacolele puse de creştinism şi de cultura europeană fac imposibilă eliberarea muncitorilor şi a ţăranilor de tradiţia burgheză. Hotărârea lui Lukács a scandalizat populaţia, inclusiv pe muncitori, confirmându-i ipoteza şi emiţând întrebarea de mai sus. Iniţiativa filosofului a căzut, dar sămânţa aruncată va da roade în următoarele decenii, creând obsesia ultimei mode în materie de eros.

În 1923, în Germania se înfiinţează un institut de cercetări care-şi propunea traducerea termenilor economici marxişti în termeni culturali. William S. Lind îl consideră anul de naştere a corectitudinii politice. Felix Weil, odrasla unui burghez putred de bogat, îmbrăţişează doctrina marxistă şi sprijină financiar asocierea institutului la Universitatea din Frankfurt, eveniment din care s-a născut Şcoala de la Frankfurt. Aceasta  a avut ca axă a cercetărilor dezvoltarea culturală a marxismului. Primul director a fost un marxist fanatic, economistul austriac Carl Grünberg, căruia i-a urmat, din 1930, Max Horkheimer, considerat a fi un „marxist renegat”, în sensul revizionismului respins de Moscova, apropiindu-se, din acest punct de vedere, de linia Troţki. Erezia s-a conjugat cu freudismul, născându-se freudo-marxismul Şcolii de la Frankfurt. Mişcarea esenţială, remarcată şi de Martin Jay, a fost de la determinismul economic la cel cultural, transformare prin ceea ce s-a numit teoria critică. De-aici înainte, toate grupările radical-minoritare se revendică de la teoria critică, îmbrăţişând conceptul deconstructivism dezvoltat de postmodernişti. Eliberarea de supraeul freudian se exercită ca eliberare de puterea statului democraţiei majoritare occidentale. Şcoala de la Frankfurt a dobândit prestigiu mondial prin cele trei somităţi: Theodore Adorno, Erich Fromm, Herbert Marcuse. Criteriul sexual în emanciparea Occidentului a fost absolutizat de Marcuse, care a conceput o societate a „perversităţii polimorfe”, ca „eliberare sexuală”. El a considerat, ca şi Fromm[3], că distincţia dintre sexe nu este un dat, ci un construct. Paradisul material, insuficient pentru Occident, trebuia dublat de paradisul senzual erotic. Postmoderniştii vor lăuda  pe Marchizul de Sade cu „protestul său împotriva ascetismului în numele unei moralităţi superioare” (Lind).

Cu venirea lui Hitler la putere, Şcoala de la Frankfurt a fost nevoită să se mute la New York, introducând teoria critică în spaţiul american, utilizată în timpul Celui de al Doilea Război Mondial ca armă propagandistică împotriva Germaniei şi pregătind terenul pentru educarea Americii postbelice. Marcuse a făcut parte din OSS (Office of Strategie Services), predecesorul CIA, iar Horkheimer şi Adorno au cucerit Hollywoodul. Revolta studenţilor din 1960 împotriva recrutărilor pentru Vietnam a fost un excelent prilej pentru îndoctrinare culturală marxistă. Dacă Marcuse a rămas în America, Adorno a reînfiinţat institutul la Frankfurt, propovăduind noua religie culturală în Europa. Peste ocean a cunoscut o ascensiune remarcabilă ceea ce s-a numit Noua Stângă Americană, promotoarea corectitudinii politice. Cartea lui Herbert Marcuse Eros şi civilizaţie a devenit Biblia studenţilor, convinşi că tot răul vine din reprimarea sexualităţii de orice fel, inclusiv cea a homosexualilor. Un succes extraordinar a avut sloganul Make love, not war![4] Când stalinismul din Uniunea Sovietică şi din fostul bloc comunist a slăbit, reformarea marxismului pe linia Şcolii de la Frankfurt a început să pătrundă şi aici, pregătind terenul pentru „corectitudinea politică” a Casei Comune Europene pentru care va milita şi Mihail Gorbaciov.

În fine, ultima, dar şi cea mai importantă similitudine dintre marxism şi corectitudine este aversiunea pentru naţional. Idealul distrugerii naţiunilor prin internaţionalismul proletar este echivalentul globalismului actual. La vechile argumente kominterniste, s-au adăugat, după al Doilea Război Mondial, altele, cel mai important fiind că naţionalismul a declanşat cele mai nimicitoare războaie mondiale. Argumentul pare imbatabil din pricina ambiguităţii conceptului de naţionalism. În realitate, cele două conflagraţii au fost declanşate nu de spiritul naţional, ci de ideologii de tip imperial îndreptate tocmai împotriva naţiunilor. Uniunea Europeană, dincolo de stadiul comuni-tar economic postbelic, s-a centrat mai ales asupra eliminării conflictelor tradiţionale dintre Franţa şi Germania. Acest ideal este de salutat cu toată căldura, însă corectitudinea politică vizează cu mult mai mult decât atât, ţintind spre distrugerea naţiunilor înseşi, ca principale obstacole în calea demolării creştinismului şi culturii europene, obsesie enunţată, cum am văzut, de cel mai inteligent marxist de după Marx, Georg Lukács. Lucrând pe terenul culturii, marxismul frankfurtian consideră că marea biruinţă trebuie obţinută asupra a tot ce-i naţional şi creştin în cultură. De aici, observă Harold Bloom, s-a născut Şcoala Resentimentului (alt nume al Şcolii de la Frankfurt, implicit al corectitudinii politice) împotriva canonului occidental, el vizând, cu precădere, canonul literar[5]. Să nu ne mire, aşadar, valul „demitizărilor” şi-n literatura română din ultimii douăzeci de ani, pornindu-se de la Eminescu şi terminând cu Nichita Stănescu şi Constantin Noica.

După 1945, s-au produs două valuri uriaşe de condamnare a „naţionalismului”: primul sub impactul biruinţei marxism-leninismului în Europa prin crearea imperiului sovietic, al doilea, prin ascensiunea marxismului cultural emancipat în „corectitudine politică”. Există „deconstrucţii” radicale, iar altele moderate, mai nuanţate, ale naţionalului. În faţa evidenţei că lumea funcţionează prin state naţionale care tind către forme democratice specifice, unii teoreticieni consideră că sunt formule bune şi formule rele de stat naţional. În Europa, s-ar fi conturat două modele: cel francez (configurat de Jules Michelet, din peuple), în care naţiunea se constituie pe baze politice, formată fiind din cetăţeni, indiferent de etnie; şi modelul german, herderian, fundat etnocultural pe conceptul de Volk. Europa occidenta-lă ar fi urmat modelul francez, pe când Europa Centrală şi de Est pe cel german[6]. Modelul malefic ar fi cel german care a dus la războaie. De fapt, asemenea distincţii tranşante sunt, adesea, simple speculaţii cu iz ideologic. Se poate demonstra la fel de bine că modelul francez s-a exercitat opresiv, prin anihilarea diferenţelor etnice şi lingvistice de pe teritoriul actualei Franţe. Iar în partea centrală a Europei Ungaria, îmbinând cele două modele, a dus o politică de maghiarizare forţată[7]. Cert e că specificul naţional nu poate fi iertat de sistemele totalitare întrucât a stat la baza destrămării imperiilor, a colonialismului şi a comunismului. Imperiul sovietic s-a autoinvalidat prin determinismul economic, dar prăbuşirea lui s-a produs pe fondul renaşterii conştiinţei naţionale, care a dus la apariţia de noi state pe harta Europei. Mihail Gorbaciov a mărturisit că în ecuaţia perestroikăi n-a ţinut seamă de resurecţia „naţionalismului”. Europa e un ansamblu de democraţii constituit de state naţionale şi acest model s-a impus la nivel global. Inclusiv Statele Unite au ca fundament naţiunea americană, dincolo de polimorfia etnică. Dar între Europa şi America există o diferenţă fundamentală, sedimentată de milenii: Europa nu e o creaţie de câteva secole precum America şi nu se poate croi pe spatele ei o singură naţiune, într-un singur stat care s-ar numi Statele Unite ale Europei. Uniunea Europeană, de aceea, nu poate fi decât o Europă de protecţie a naţiunilor care o compun, o Europă a diversităţilor, a dialogului democratic continuu. Acest lucru este recunoscut şi de teoreticieni atinşi de idealul „corectitudinii politice”, ca Urs Altermatt: „SUA nu constituie pentru Europa un exemplu, căci formarea naţiunii americane nu se poate repeta”[8]. Şi: „După părerea mea, ar fi greşit să se tindă spre un «unic stat european». Prăbuşirea surprinzătoare a imperiului comunist demonstrează faptul că este imposibil să uneşti, până la pierderea identităţii, statele şi popoarele europene construite de-a lungul istoriei. Nici dictatura comunistă nu a reuşit să omogeni-zeze statele est-europene”[9].

Părerea mea e că, actualmente, există două proiecte de construi-re a Uniunii Europene: unul al naţiunilor, în care să funcţioneze calea naturală a logicii dinamice a contradictoriului (vezi Ştefan Lupaşcu), unde omogenul şi eterogenul să se afle în plină stare T, în semiactuali-zare şi semipotenţializare, iar al doilea este cel fundat pe ideologia corectitudinii politice în care, paradoxal, eterogenul (ca multiculturalism artificial) ar „omogeniza” Europa prin suprimarea diversităţilor naţionale. Din păcate, fanaticii corectitudinii politice domină azi construcţia unităţii europene. Ridicând principiul minoritarist la rang de lege, de fapt, „corecţii” urmează calea bătută deja a construirii comunismului, deşi o fac prin mijlocirea marxismului cultural. Partidul Comunist din România a fost o minoritate infimă, de nici o mie de membri, dar s-a substituit majorităţii democratice prin opresiune, ca şi în Rusia. „Corecţii” sunt o minoritate a minorităţilor, având aceeaşi strategie de preluare a puterii. Asemănarea este semnalată chiar şi de Urs Altermatt, care observă că UE nu e legitimată democratic, ci prin acorduri interguvernamentale, de unde vine şi slăbiciunea acestui conglomerat, lipsindu-i liantul sufletesc. La fel, sesizează autorul elveţian, s-a construit şi Imperiul German de la 1871, „prin hotărâri venite de sus”[10]. În consecinţă, UE a riscat să fie opera unei politici de cabinet tipică pentru secolul trecut, în care „Acordul democratic al populaţiei a fost solicitat de fiecare dată ulterior”[11], o strategie care n-a mai fost aplicabilă din 1995. Un asemenea subterfugiu de cabinet al „corecţilor” a îngăduit, de pildă, ca să se ignore, deloc întâmplător, fundamentul creştin şi identităţile naţionale. Or, reacţia popoarelor deja se face simţită. Din pricina „corecţilor”, popoarele boicotează exerciţiul democratic, fiindcă acesta nu le mai slujesc. Aşa s-a ajuns ca 70% dintre cei cu drept de vot, în România, să nu mai participe la alegeri. „Corecţilor” le convine de minune situaţia. Şi recurg la o ultimă viclenie ideologică: pentru impasul la care s-a ajuns în respingerea Constituţiei europene, de exemplu, este învinuit din nou „naţionalismul”. Şi fiindcă exemplul sovietic pentru „dezbinare” nu era funcţional ideologic, s-a creat un altul, cel iugoslav. Din acest exemplu se nutreşte şi cartea lui Urs Altermatt, chiar prin titlu. Şi el crede că posibilul eşec al UE vine din naţionalism şi nu de la cei care au oblăduit şi au provocat noul război balcanic. „Să se anunţe oare o revoltă deschisă a popoarelor împotriva Europei?”[12] se întreabă deloc retoric autorul. De astă dată, părăsind adevărul, autorul intră în zona unei logici perverse, apreciind că antieuropenismul se naşte din „naţionalism”, chiar din sânul popoarelor europene, care tind să se opună marelui proiect. Dar dacă UE este binele viitor pentru naţiunile Europei, de ce s-ar opune tocmai popoarele propriei fericiri? Urs Altermatt ascunde faptul că antieuropenismul nu e al naţiunilor europene, ci al celor care vor să construiască o Europă artificială, antieuropeană. Al celor care vor să distrugă temeliile creştine ale Europei, diversitatea culturală şi naţională. Dimpotrivă, naţiunile europene încearcă să se apere. Ele vor o Europă Unită a lor, nu a „corecţilor politici”. De aceea, bătălia dintre Europa şi „corectitudinea politică” va fi hotărâtoare pentru următorul deceniu. Nouă nu ne este deloc indiferent cine va birui.

Sursa: ziaristionline.ro

Note:


[1] Vezi trad. de pe internet a lui Dragoş Moldoveanu.

[2] James Finn Graner, Poveşti corecte politic de adormit copiii, trad. din engleză de Felicia Mardale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.

[3] Erich Fromm: „Sexul este un construct; diferenţele sexuale sunt un construct”.

[4] „Faceţi dragoste, nu război!” Ecouri de succes s-au produs şi la noi prin traducerea, mai întâi, a unor părţi ale cărţii lui Marcuse. (Vezi Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, trad. de Ion Herdan, Sorin Vieru, Vasile Dem. Zamfirescu, selecţie şi studiu introductiv de N. Tertulian, Editura Politică, Bucureşti, 1977). Adrian Păunescu a publicat un volum de versuri cu titlul Iubiţi-vă pe tunuri! (1981).

[5] Cf. Harold Bloom, Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor, trad. din engleză de Delia Ungureanu, cu o prefaţă de Mircea Martin, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007.

[6] Cf. Victor Neumann, Neam, popor sau naţiune?, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2004.

[7] Cf. Urs Altermatt, Previziunile de la Sarajevo. Etnonaţionalismul în Europa, trad. din germană de Johann Klusch, Cuvânt înainte de Andrei Corbea, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp. 103-105.

[8] Ibidem, p. 177.

[9] Ibidem, p. 176.

[10] Ibidem, p. 166.

[11] Ibidem, p. 165.

[12] Ibidem, p. 155.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: