Bucovina Profundă

24 Martie 2011

Ipostasuri ale Împărăţiei Creştine

Ipostasuri ale Împărăţiei Creştine

Asediul Constantinopolului – Icoană arhetipală a Împărăţiei Creştine

Ortodoxia e viata in Duhul Sfant si formele de manifestare ale acestei Vieti Prea-Pline sunt mereu noi, potrivite vremurilor, fara de vreo schimbare a Dogmele Dumnezeiesti sau a Virtutiilor. Ortodoxia nu e inchisa in manualele ce se predau azi la Teologie, Dumnezeul nostru stie sa insufle forme mereu noi si potrivite circumstantelor:

Organizarea statala, politica si sociala a crestinilor, raspandirea propovaduirii crestine la nivel de stat si imparatie a cunoscut Forme Insuflate, de la Sfantul Constantin (de aceea numit si intocmai cu Apostolii) si Teodosie, la Sfantul Imparat Iustinian, care au decazut ca forma in istorie, dar au ramas neschimbate ca arhetip, ca Imparatie Crestina, ingaduita de Dumnezeu cand conditiile au fost demne de o astfel de imparatie , ca o Icoana a Imparatiei celei Vesnice. Arhetipul  acesta este surprins, de exemplu,  in pictura exterioara a manastirilor moldave (si mai putin in manualele de scoli teologice), unde asediul Constantinopolului, ca arhetip al Imparatiei Crestine, este pictat in randul altor scene arhetipale din Istoria Mântuiri (Facerea Lumii, Izgonirea lui Adam din Rai, Nasterea lui Hristos, Inaltarea, Pogorarea Duhului Sfant).

Moldova lui Stefan cel Mare este o astfel de materializare  in timp, in imanent, in istorie a arhetipului transcendent al Imparatiei Crestine, si din această cauză este numit Sfant Voievod. Stefan nu e sfant pentru ca a zidit manastiri frumoase, ci pentru ca a zidit manastiri cand altul ar fi construit armate. E sfant pentru ca a intarit Tara duhovniceste, punand-o in mana lui Dumnezeu. Bineinteles ca atunci cand era atacat de armatele invadatoare el raspundea cu sabia si ca se faceau inevitabile varsari de sange din ambele tabere.

Peste timp, la inceputul secolului XX, din Vrerea lui Dumnezeu şi sârguinţa românilor se înfăptuia Romania Mare. Neamul românesc, ortodox din naştere, avea acum o expresie statală întregită, condusă de o monarhie, recunoscută ca graniţe şi identitate. Totuşi ne aflam într-o lume structurată pe fundamente iluministe, anticreştine, în care seminţele rele, puse în lume de un neam viclean, şi întreţinute cu grijă prin epoci ”revoluţionare” precum Renaşterea şi Revoluţia franceză, îmboboceau în lume flori ale Răului. Revoluţia bolşevică, gândită în America şi realizată în Rusia, îşi arăta paternitatea antihristică şi demonică, dinamitând biserici, batjocorind Sfinte Moaşte, omorând preoţi, călugări, intelectuali şi pe orice nu accepta să devină la fel revoluţionar, hidos şi ucigaş ca liderii ei. Ecouri tenebroase răsunau şi la noi: revolte bolşevice antinaţionale şi antimonarhice răscoleau unele oraşe.

Nascută din opozitia sufletească firească la pericolul bolsevismului demoniac, Legiunea Arhanghelului Mihail isi propunea restaurarea ordinii crestine in lume, o noua incercare de intrupare a arhetipului Imparatiei Crestine. Dar acest arhetip al Imparatiei Crestine este vesnic asediat, precum este ilustrat si in frescele exterioare ale mănăstirilor moldave, si de aceasta data dusmanii erau pe dinlauntrul cetatii mai multi decat pe dinafara. Atacurile dusmanilor ordinii crestine au facut sa curga valuri de sange din randul legionarilor, dar au fost si din randul lor victime, ca in orice razboi. In final “Tarigradul” romanesc a cazut, instaurandu-se bolsevismul iudeo-masonic, care i-a intemnitat pe oponenti, incercand nu sa-i ucida, ci sa-i pangareasca sufleteste prin torturi demonice prin temnite si restrictii intinse pe zeci de ani. După evenim din 89, deturnandu-se idealurile tinerilor curati, entuziasti si jertfelnici, s-a lucrat intens la tranzitia de la sistemul totalitar comunist la sistemul totalitar comunitarist, tehno-global.

Evanghelie şi împărăţie. Ortodoxia intra-múros

Spre o viziune integrală

Când este vorba de implicarea creştinilor (ortodocşi) în viaţa politică şi socială, în cârmuirea cetăţii, desigur cu o viziune creştină şi o făptuire morală, mulţi opun acestui fapt locul evanghelic următor: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.” (Ioan 18, 36)

Cei ce dau citatului o interpretare cu iz maniheist uită însă de Sfinţii Împăraţi si Voievozi crestinăţii şi se pun în situaţia de a le da lecţii de ortodoxie acestor Sfinţi.

Scriptura se înţelege doar în cadrul Sfintei Predanii şi pentru o dreaptă înţelegere e necesară tâlcuirea Sfinţilor Părinţi la acest loc din Evanghelie. Este important de vazut accentul pus pe formularea “nu este DIN lumea aceasta” si “imparatia Mea nu este DE aici”. Citez exact din Talcuirea Sfantului Teofilact (Ed.Sofia, p.420) la acest verset din Evanghelia de la Ioan:

<< Iar maniheii, de aici luand pricina, zic ca lumea aceasta este instrainata si nu este a „dumnezeului celui bun”, pentru ca, spun ei ca Fiul lui Dumnezeu zice ca: “Imparatia Mea nu este de aici”. Dar, o, neintelegatorilor, intai invatati-va din cuvantul acesta ca a zis cum ca: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” si iarasi: “nu este de aici”. Pentru ca nu a zis ca “nu este in lume”, nici “nu este aici”. Pentru ca imparateste in lume si poarta de grija de dansa si, precum voieste, le poarta pe toate. Insa ”nu este din lume Imparatia” Lui, ci de Sus si mai inainte de veci si nu este de aici, de jos zic, asezata; ci aici ea stapaneste si chiverniseste, insa nu este de aici, nici nu isi are asezamantul din acestea de jos, nici nu este vremelnica. Apoi, cum s-ar fi inteles aceea ce zice:”intru ale Sale a venit”(Ioan 1, 11), de nu ar fi fost lumea aceasta a Lui? >>

Deci Dumnezeu impărăţeşte ÎN lume, dar stăpânirea Lui aici nu îşi trage sevele din lumea aceasta, ci împărăţirea Lui în lume îşi trage sevele din Împărăţia Cerească. Dumnezeu îşi are, când găseşte oameni vrednici, printre cârmuitori, vasele Sale alese. Există în istorie chipuri alese de Împăraţi şi Voievozi Sfinţi. Pe Sfântul Împărat Constantin, prototip al cârmuitorilor sfinţi, Sfânta Tradiţie îl numeşte “cel între împăraţi, Apostolul Tău, Doamne”, după cuvintele troparului. De ce? Ne răspunde troparul în continuare: “chemarea nu de la oameni luând, împărăteasca cetate in mâinile Tale o a pus, pe care păzeşte-o totdeauna”.

Unele tendinte cu iz maniheist intalnite si azi (infierate si in talcuirea Sf. Teofilact citata mai sus), de a considera lumea, istoria, organizarea sociala (obstea neamului), politica in sens larg si toate celelalte aspecte ale vietii umane trupesti si istorice ca fiind rele in sine, dar şi unele soluţii salutare, ce se incadrează perfect în concepţia legionară (şi în duhul Sfinţilor Părinţi) sunt analizate de Ioan Ianolide in „Detinutul profet”. Ianolide s-a format intelectual pe linie legionară şi a cunoscut temniţe, prigoane şi experienţa directă a Duhului Sfânt.

El remarca tendinta gresita a crestinilor contemporani de a parasi lumea ca pe ceva rau şi scria, vorbind de falsul crestinsm, ca azi creştinii au pierdut viziunea Imparatiei lui Dumnezeu şi au părăsit istoria, refugiindu-se în eshatologie, ori au părăsit materia, refugiindu-se în spiritual. Spiritualitatea, asceza, spunea el, nu e scop în sine, ci un mijloc de sfinţire, desăvârşire, mântuire a fiecărui om. Spiritualitate înseamnă vieţuire în duh şi adevăr. Creştinătatea trebuie să lucreze cu înţelepciune şi putere nu doar cu neprihănire şi smerenie. In alt loc, Ioan Ianolide spunea că spiritualitatea crestină recentă este reductionistă si de aceea Imparatia lui Dumnezeu rămâne doar în inimă şi in perspectivă eshatologică, dar a pierdut lucrarea istorică. Iar solutia identificată de el era necesitatea adoptării unei viziuni unitare, solidare, integrale despre lume si viaţă.

Creştinii, zicea el, au răspunderi depline pentru destinele omenirii. Ei trebuie să gândească problemele omenirii, să le orienteze şi să le orânduiască. Ei trebuie să cunoască lumea, viaţa şi cu deosebire duşmanii.

El spunea că noi creştinii, prin absenţa noastră din viaţa istorică, ne facem vinovaţi de criza şi de alterarea duhului creştin al vremurilor contemporane. Nu trebuie părăsită istoria cu toate caracteristicile ei, ci trebuie realizată antrenarea ei în sacru, scria Mărturisitorul Ioan Ianolide, în acelaşi duh cu tâlcuirea Sfântului Teofilact.

Curajul ortodox uitat şi laşitatea călâie ca blândeţe închipuită

Duhul Sfinţilor Părinţi şi lupta fermă de apărare

In toate neamurile ortodoxe am avut Sfinti Imparati, Voievozi, dinastii intregi chiar, Ctitori de Imparatii crestinesti, teandrice ce au împământenit credinţa dreaptă şi lucrarea virtuţilor ca normă socială, culturală, morală şi politică. De aceea Sfinţii Părinţi nu osândesc războaiele duse pentru apărarea ordinii creştine în lume, nici uciderile cele din aceste războaie. Astfel, contemporanul Sfântului Constantin cel Mare, Sfânul Atanasie cel Mare scrie in Epistola sa către Amun: “a ucide nu este slobod, dar în război a omorî pe cei potrivnici este şi legiuit, şi vrednic de cinste. Că aşa şi de mare cinste se învrednicesc cei ce au biruit în războaie, şi stâlpi se ridică pentru aceştia care propovăduiesc isprăvile.” Iar Sfântul Vasilie cel Mare, autorul unora din cele mai aspre şi exigente canoane, totuşi când vine vorba despre aceste lucruri, îşi arată marea sa înţelepciune şi duhovniceasca sa înţelegere şi în Canonul 13 al său scrie: ”Pe uciderile cele în războaie Părinţii noştri nu le-au socotit între ucideri. Mi se pare că iertare dau celor ce izbândesc pentru întreaga înţelepciune, şi pentru buna cinstire de Dumnezeu.” Iar in Pidalion Tâlcuirea acestui Canon lămureşte că: ”… a ucide cineva pe vrăjmaş în război, este legiuit, şi vrednic de laudă. Iar Sfântul acesta tălmăceşte pricina pentru care Părinţii cei mai vechi au iertat lor, care este: că aceştia ce ucid în războaie se luptă pentru credinţă, şi pentru paza întregii înţelepciuni, căci de ar stăpâni vreodată barbarii, şi necredincioşii, nici buna cinstire nu va rămâne, că ei vor să-şi întărească pe credinţa lor cea rea, nici întreaga înţelepciune şi păzirea cinstei nu va fi, fiindcă multe stricări de tinere, şi de tineri, se fac de dânşii. ”

Marcu Ascetul în scrierea sa “Despre cei ce-si inchipuie că se indreptează din fapte, in 226 de capete” (Filocalia 2), la cap.214 scrie: ”Cand vătămarea ce izvorăste de la unul se intinde la multi, nu trebuie să ai indelungă răbdare, nici să cauti folosul tău, ci al celor multi, ca să se mantuiască. Căci e mai folositoare virtutea multora, decat cea a unuia.”

Cât de departe de fermitatea şi verticalitatea Părinţilor sunt unii ortodocşi de azi si de alta data, politic corecţi şi adepţi ai unei toleranţe nocive, lipsite de discernământ ! După zeci de ani de propagandă bolşevică, dezinformări şi mistificări carcteristice talmudismului iudeomasonic, realitatea istorică este falsificată, iar duhul ortodox este diluat.

Astazi omul de rând, semianalfabet şi imbecilizat de televiziune, dar şi intelectualul ignorant şi autosuficient, îţi vor spune siguri pe ei, deşi nu au citit nici o sursă istorică reală, că Mişcarea Legionară a făcut crime, asasinate şi că erau fascişti, nazişti şi antisemiţi, fără să fi citit o pagină din scrierile filosofice şi doctrinare ale gânditorilor legionari. Desigur ca au fost şi greşeli în epocă, dar au fost şi multe înscenări, infiltrări şi mistificări, multe recunoscute şi de autorii lor, dar cele mai multe din aşa numitele ”violenţe” au fost în realitate fapte drepte, ”legiuite şi vrednice de laudă” după cuvintele Sfinţilor. Doar că legionarii fiind biruiţi fizic şi România luată în stăpânire, de atunci şi până acum, de duşmanii românilor, cu mască sau fără mască, români vânduţi sau străini, nu a fost cine să le ridice, cum scria Sfântul Atanasie, după cinstea meritată  ”stâlpi care propovăduiesc isprăvile” sau statui. Ci ponegriţi şi după moarte, atunci ca şi acum, ba chiar şi cei ce se incumeta să-i cinstească în vreun fel sunt cercetaţi penal şi discreditaţi fără temei, sau argumente, cu multă îndrăzneală neruşinată, în ”dulcele” stil talmudic, îmbinând abstacţiii şi grosolănii după tiparul mentalităţii francmasonice observat şi analizat de Mircea Eliade în ’ 36. (Mentalitatea francmasonică-„Vremea”- sept.1936)

Mişcarea Legionară – icoană a unui arhetip veşnic.

Datoria luptei în perpetuul asediu şi nădejdea biruinţei

După cum mărturisesc şi bătrânii legionari trecuţi prin temniţe, Mişcarea Legionară nu a murit, şi nu va muri fiind icoana unui arhetip veşnic. („Mişcarea Legionară îsi are originea în conceptia crestina despre lume si viata si, atât timp cât va dăinui Biserica Crestina pe pamânt, atât va dainui si Miscarea Legionara.” – Dumitru Bordeianu)

Biruinta legionară inseamna şi înseamnă invierea neamului, a tuturor romanilor, inseamna increstinarea tuturor aspectelor vietii, de la industrie si economie la comunicarea interumana, de la relatiile sociale si mass-media, la politica externa, de la agricultura la discursul si practica politică.

Personal cred că Legiunea Arhanghelul Mihail este, dpdv cronologic, ultima incercare românească de  instaurare a unei Impărăţii Creştine pe aceste meleaguri, iar Corneliu Codreanu este ultimul Voievod Sfânt al românilor, ce si-a luat in spate răspunderea pentru instalarea unei astfel de ordini crestine in tara noastra, chiar in conditiile unor raporturi de forţe total nefavorabile. Noi românii, atunci in perioada interbelică, nu am fost vrednici in faţa lui Dumnezeu (precum nu suntem nici azi) pentru a implini iarăşi in istorie o Imparatie Crestina. Dar avem datoria de a spera si de a lucra la invrednicirea noastra atat personala, cat si ca neam pentru a ne invrednici (peste generatii, poate) de o astfel de impreuna lucrare cu Dumnezeu. Dar a nu mai spera macar la aceasta implinire sau, mai rău, a ii numi pe cei ce s-au opus raului lucrator la nivel de stat si au vrut sa instaureze virtutea, sa-i numim idolatri, fanatici, neortodocsi sau eretici este un lucru care nu se cade şi pentru care vom da răspuns.

Vor rămâne peste veacuri cuvintele memorabile ale Căpitanului: “Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său, nu va fi invins niciodată.

Astăzi, nu trebuie sa se imbrace românii in verde cu diagonala, ci in cinste, credinta, omenie, dreptate, curatie, minte treaza, curaj, mila, dragoste de neam, harnicie, adevar, seriozitate, spirit de jertfa, altruism, disponibilitate, unitate, responsabilitate şi sfintenie spre slava lui Dumnezeu şi a Neamului Românesc.

Mircea Puşcaşu

13 martie 2011,  Duminica Ortodoxiei


21 comentarii »

  1. E foarte usor acum sa faci confuzie de planuri in aceste vremuri tulburi.O intrebare se impune de la inceput.Il asemanati pe Codreanu cu marii Voievozi,insa avea acessta legitimitate? Marii Voievozi si Imparati de care pomeniti,au fost pusi la carma popoarelor prin vointa lui Dumnezeu,erau reprezentantii lui Dumnezeu la popoarele respective.Insa Codreanu nu a ajuns niciodata Sef de stat sau de tara,deci nu avea legitimitate in omorurile facute.
    Si-a inceput viata politica cu un omor,detinea si pistol pe timpul cand era doar avocat.

    Daca Miscarea Legionara ar fi avut legitimitate in fata lui Dumnezeu ar fi izbandit si atunci si acum.Insa nu putem vorbi in cadrul ei decat de anumite greseli,exagerari,derapaje etc(altfel ar fi fost perfecta,spun unii).

    Eu cred ca crestinismul nu inseamna inregimentare intr-un proiect(specific atat de mult sectelor),nu inseamna lichidarea adversarului,indiferent de ceea ce gandesti despre el.

    Pai Codreanu se lupta si cu Iorga,deci nici Iorga nu era bun,trebuia si el lichidat.Un razboi se duce in afara granitelor,nu cu proprii crestini,unii mari capacitati intelectuale,si de ce nu,mari romani.

    Se face o confuzie de planuri enorma,si de aceea eu spun,ca este legitima cinstirea marilor voievozi,dar nu este legitima cinstirea ML si a lui Codreanu,ci dimpotriva,punerea la locul ei a acestei miscari cu multe efecte negative,care se intind pana astazi.

    Daca a venit comunismul peste noi,asta a fost,si o spun unii dintre marii parinti,pentru pacatele noastre.Nu trebuia sa ne luptam cu pistolul in mana,ci cu pacatul,si atunci am fi invins..Cum au reusit ninivitenii? Prin pocainta au intors hotararea lui Dumnezeu.

    Cum vom putea prelungi venirea sfarsitului lumii? Prin lichidarea actualei clase politice si prin formarea unui om nou ,de catre un „iluminat” crestin ? Nu,ci prin intoarcere la Biserica,prin pocainta,dar nu sub comanda unei miscari anume(toate au cazut in sectarism sau exagerari),ci prin trambite duhovnicesti,aflate sub ascultarea Bisericii.

    Toate citatele pe care le-ati dat din Sfintii Parinti au avut drept punct de referinta razboaiele,ori ML sau Romania nu se afla atunci in razboi de aparare ….

    Apreciază

    Comentariu de Daniel — 24 Martie 2011 @ 12:13 | Răspunde

  2. Foarte bun articol. Relevarea unui model arhetipal legionar ca promotor al arhetipului de imparatie crestina mi se pare o abordare originala, care merita evidentiata.

    Doamne ajuta !

    Apreciat de 1 persoană

    Comentariu de UmbraSerii — 24 Martie 2011 @ 17:49 | Răspunde

  3. Nu inteleg ,daca sunteti onest,de ce mi-ati sters comentariul.Cred ca a fost scris in limitele decentei unei dispute de idei..

    Apreciază

    Comentariu de Daniel — 24 Martie 2011 @ 19:54 | Răspunde

  4. @ Daniel,
    De cele mai multe ori nu pot citi si aproba comentariile in timp util.Cu atat mai mult cele ce necesita un raspuns elaborat.(Nu sterg comentarii, doar nu le aprob pe cele care dauneaza mesajului ce vreau sa-l transmit.)
    Nu vreau sa am dispute de idei, nu am timp (fizic) pentru asta.
    Din cele ce scrieti imi ramane impresia (poate gresita) ca nu ati citit cartea lui Codreanu „Pentru legionari”. E necesar sa avem o baza minima pentru discutii.
    Comentariul dumneavoastra are multe cuie in talpa. Nu am timp sa ma ocup punctual de problemele si inexactitatile expuse.
    Un lucru doar : Romania a fost atunci sub asediu pe dinlauntru. Acum suntem sub ocupatie dpdv funciar si legislativ. Pe viitor se doreste sa fim sub stapanire dpdv sufletesc. Cine nu vede aceste lucruri nu il pot eu „lumina”. Ar fi totusi de folos de citit „Infruntarea…” de Neofit Cavsocalivitul (sec.19) si „Protocoalele inteleptilor Sionului” cu introducerea frantuzeasca si cuvantul inainte al traducatorului roman (Ionel Mota).
    Daca alti cititori vor sa polemizeze cu dumneavoastra sunt liberi sa o faca.
    In rest, numai bine.

    Apreciază

    Comentariu de Mircea Puşcaşu — 25 Martie 2011 @ 00:18 | Răspunde

  5. @Daniel
    Subscriu ideii ca pentru a putea avea o „disputa de idei” este nevoie mai intai de o baza minima de documentare asupra unui subiect. Altfel riscam sa raspunem cu idei unor clisee, ceea ce este calea sigura spre un dialog al surzilor si de „aruncare de margaritare in gura porcilor”.
    Din comentariul dvs se vede clar ca nu sunteti „acasa” cu tema (si nu doar cu cea legionara) si deci v-as recomanda si eu sa „puneti mana pe carte”. Se poate da o bibliografie relevanta (nu neaparat partizana), dar intrebarea e daca ati fi dispus sa o parcurgeti, sau pur si simplu gasiti mai comod de insusit un punct de vedere „oficial”, corect politic si aparent fara batai de cap canonice.
    Doamne ajuta !

    Apreciat de 1 persoană

    Comentariu de UmbraSerii — 25 Martie 2011 @ 08:06 | Răspunde

  6. […] Bucovina Profunda: Ipostasuri ale Împărăţiei Creştine […]

    Apreciază

    Pingback de STIRILE ZILEI (25.03.2011) « Saccsiv's Weblog — 25 Martie 2011 @ 11:02 | Răspunde

  7. @ Umbra serii

    In loc de raspuns ,observ o trimitere la nu stiu ce documente.Documentele nu sunt scrise neutru,ori sunt pro ori sunt contra.

    Asa ca e greu sa faci o dezbatere pe nu stiu cate surse.

    Pe baza a ceea ce am citit pana acum si pe baza a ceea ce gandesc eu personal dupa ce „uit „ceea ce am citit,am intocmit acel raspuns.

    Piatra care trebuie ridicata este urmatoarea,si ma adresez gandirii proprii ,si nu cea din spatele unor scrieri: Este crestineste sa impusti un om,chiar daca acel om ti-e cel mai mare dusman?
    Sa presupunem,ca acel dusman era dusmanul tarii ,si trebuia lichidat,insa avea Codreanu legitimitate sa-l omoare? Ce documente si interpretari pot sterge acest fapt,de a omori pe cineva? Si vad,ca pentru a indreptati omorul lui Codreanu se face asemanare cu Voievozi si Imparati.Pai aceea erau unsi Domni peste tara,nu erau simpli cetateni…

    Si doi,este normala evlavia lui Codreanu la Anton de Padova,catolic de dupa schisma? Mie nu mi se pare..

    Bineinteles ca mai sunt si alte lucruri de pus in discutie,insa ca sa nu ne impotmolim in prea multa dialectica,sa incercam sa raspundem la aceste doua lucruri.

    Si sa va mai spun un lucru: trei.Daca Codreanu ar fi facut voia lui Dumnezeu si ar fi fost asemenea marilor voievozi,ar fi lasat o victorie in urma,insa nu a lasat decat umbra asasinatelor.

    Apreciază

    Comentariu de Daniel — 26 Martie 2011 @ 12:31 | Răspunde

  8. @Daniel
    Daca esti acelasi Daniel de la http://www.blogger.com/comment.g?blogID=1273844315540409316&postID=8816067486844977631, ma gandesc ca poate am fost cam dur si aici voi incerca sa ma limitez a raspunde celor 3 intrebari, fara a ma mai minuna cum de nu ai deja raspunsuri la ele daca parcurgi texte si comentarii de pe bloguri (sa nu mai vorbim de bibliografie – eu referindu-ma la unele scrieri nu neutre ci nu neaparat partizane).
    Asadar:

    1. Nici unui crestin nu-i este permis sa omoare un alt om, fie el tot crestin, turc, evreu, chinez sau ce-o mai fi el. Miscarea Legionara nu face apologia violentei fizice (necum cea a crimei) si in toate declaratiile reprezentantilor acesteia a fost expus clar regretul ca ML a fost atrasa in acele evenimente tragice.
    Pe de alta parte gravitatea crimelor comise de reprezentanti ai statului roman in exercitiul functiunii, stat care ar fi trebuit sa garanteze ordinea de drept, echivala cu o declaratie de razboi impotriva unei intregi generatii de tineri care nu aveau alta vina decat ca doreau sa fie mai buni crestini si romani si capabili sa se opuna pericolului bolsevic tot mai amenintator (conducatorii vremii avand orbul gainilor legat de primejdiile externe, dar o foarte buna acuitate vizuala cand era vorba de devalizarea banului public).
    Legitimitatea unor astfel de actiuni exceptionale nu o da nimeni, pentru ca nu poate fi legitim nici ca stat sa-ti suprimi fara judecata cetateni orice ar fi facut ei, cum nici ca cetatean sa atentezi la viata vre-unui conducator.
    Fara a intra in amanunte istoria crestinismului consemneaza exceptii de la regula: Sf Nestor care il omoara pe Lie cu binecuvantarea Sf Dumitru, Stefan cel Mare, care cam iute la manie isi „scurta de cap” boierii incomozi si altele.
    Nu stim cum ii va judeca Dumnezeu pe cei ce au „scos sabia” pentru a indrepta strambatati strigatoare la cer, dar stim ca pedepsitorii legionari si-au riscat mantuirea in cunostinta de cauza, au fost asasinati fara judecata de catre statul democratic (cat de infiorator suna asta ?), dar nu exista nici o justificare pentru ca vina actiunilor lor sa fie transferata intregii Miscari (de altfel justitia vremii, inca neaservita total politic, a scos de sub urmarire conducerea ML in acele cazuri).
    Sigur se poate detalia, cazurile avand fiecare particularitatea lui …

    2. Nu cred ca e treaba noastra sa judecam evlavia lui Codreanu la un sfant al catolicilor, evlavie pe care nu a impus-o nimanui. Nu cred ca asta il face mai putin ortodox si a insista asupra acestui aspect e o cautare de nod in papura la care nu am de gand sa subscriu.

    3. Si Hristos a facut voia Lui Dumnezeu Tatal si cu toate astea a fost rastignit. Dar a inviat !
    O intreaga generatie de legionari a fost rastignita impreuna cu Capitanul ei pentru Dumnezeu si neamul romanesc … si credem ca invierea ei va veni, in veacul acesta sau in cel ce va sa vina, cum va fi voia Lui Dumnezeu.

    Apreciat de 1 persoană

    Comentariu de UmbraSerii — 26 Martie 2011 @ 22:54 | Răspunde

  9. 25 Martie 2011
    Temeiurile fenomenului legionar
    de Bogdan Munteanu

    Dl. Mircea Platon se întoarce. Un nou articol de opinie asupra chestiunii în dezbatere reiterează poziţia pe care s-a baricadat tabăra „conservatoare”:

    „Cineva pentru care «cuibul» lui e mai important decât evidenţa sau reconcilierea cu adevărul e cineva care preferă propria lui lume, mincinoasă, făcută de el, lumii în care ne-a aşezat Dumnezeu. Creştinul nu are a rescrie lumea, ci a o restaura. Şi nu o poate restaura prin minciună. Şi nici prin „adevăruri” tactice şi minciuni strategice: prin „adevăruri” conjuncturale şi prin închinarea la idoli falşi.”

    Aşa este. Creştinul ortodox e prin firea sa un realist şi nu tributar vreunei utopii mundane sau hiliaste. El nu siluieşte realitatea pentru a o forţa să intre în anumite tipare de gândire. Asupra criteriului adevărului creştin am scris dealtfel cu alt prilej, încât nu mai revin. Mă voi opri de această dată asupra relaţiei dintre legionarism şi ceea ce unii numesc “România profundă”.

    Tocmai acest realism creştin este cel care ne face să respingem teoria născută în eprubetele laboratorului de idei conservatoare. Artificialitatea ei este deja evidentă pentru toată lumea, numai pentru dl. Platon şi prietenii, nu.

    Realitatea empirică, de la firul ierbii, de la nivelul sufletesc şi uman, întruchipată prin atâtea şi atâtea exemple, le contrazice flagrant construcţia ideatică. Pus într-o astfel de situaţie, intelectualul care se respectă nu are încotro şi e nevoit să emită o teorie, să găsească explicaţii la aceste contradicţii aparente. Desigur primul gând nu îi este acela al unei logici fireşti a lucrurilor, după care … aceste contradicţii nu există de fapt decât în mintea unora. Sau, dacă există, atunci ele sunt mai degrabă între realitate şi caricatura pe care ei o fac acestei realităţi.

    Unul din pilonii teoriei d-lui Platon este acel concept al „României patriarhale”, a cărei influenţă ar fi adevărata sau principala cauză explicativă a anumitor lucruri pozitive şi de netăgăduit valabile care pot fi aflate în istoria legionară. Desigur, numai atât nu-i ajunge. Pentru a-şi demonstra ideea fixă a malignităţii esenţiale fenomenului legionar, dl. Platon se vede nevoit să mai recurgă la o operaţie chirurgicală: aceea de a separa ontologic legionarismul de „România patriarhală”. Dacă nu neapărat prin origini, care nu pot fi tăgăduite, atunci măcar să-l vădească drept o „deturnare”, o întoarcere distructivă împotriva acestui pat germinativ care i-a dat naştere.

    Teoria bunătăţii „României patriarhale” contrapusă demonismului legionar e una caducă. Nu e nicidedum obligatoriu ca influenţele mentalităţii strămoşeşti să fie exclusiv de natură pozitivă (cel puţin raportat la criteriile zilelor noastre), precum de asemenea nu e stringent ca unii oameni de un creştinism profund şi de netăgăduit (fie şi nelegionari) să-şi datoreze credinţa lor factorului „patriarhal”. Se pare că a fost mai degrabă pe dos. Creştinismul patriarhal nu e cel al Filocaliei şi al misticii isihaste, iar „bunul simţ” şi cuminţenia întru firescul unei lumi ce părea eternă au alternat în vechime adesea cu izbucniri de revoltă şi sete de dreptate. Până şi lumea patriarhală a ştiut să se răscoale în vremuri de restrişte, fără să-şi mai facă scrupule de ordin teologic. La fel au stat lucrurile şi în acei ani frământaţi la care ne referim. Epoca interbelică era una a destrămării tot mai accentuate a valorilor tradiţionale, care a făcut ca lumea profund agresată şi pe cale de dispariţie a lui „Nuţu Doncii” să se … revolte împotriva acestei stări de fapt!

    Desigur că şi dl. Platon ştie care a fost prima formă de revoltă, spontană şi mânată de instinctul de autoconservare: acel „complot studenţesc”, pus la cale de către o mănă de tineri idealişti, dar pe moment lipsiţi de viziune. Nici vorbă de principii „legionare” la acel moment. Motorul lor iniţial a fost doar disperarea în faţa unei deplorabile stări de fapt, ei fiind doar „vârful unui aisberg” care mergea până în straturile cele mai profunde ale sufletului românesc (sau tăgăduim acum şi acest fapt?).

    Această reacţie de autoapărare unii o numesc „haiducie”, alţii „terorism”.

    Dacă rămânem în sistemul de idei al d-lui Platon, înseamnă că „România profundă” s-a manifestat în cea de-a doua formă, adică a … „terorismului”. Legionarismul a venit abia ulterior, când s-a înfiripat acea viziune asupra rezolvărilor problemelor româneşti nu prin răscoală, ci prin întoarcerea „la icoană”, prin cultivarea virtuţilor personale şi colective şi prin sporirea întru credinţă.

    Mai vin cu un exemplu, poate şi mai elocvent. Anume uciderea lui Stelescu de către foştii săi camarazi de cuib, majoritatea tineri macedoneni. În concepţia lor, un loc important îl ocupau valorile „patriarhale” de „onoare” şi de pedepsire cu orice preţ a călcării acesteia în picioare prin infamia trădării. Nu cu mult timp în urmă, la niveluri mai elevate, aceste chestiuni care ţineau de noţiunea patriarhală de „onoare” se tranşau prin … duel. Adică tot violent, dar cu respectarea unor reguli. Dar această cale era valabilă oricum doar în ceea ce priveşte onoarea personală. Dacă a fost terfelită onoarea de grup, dacă a fost jignită o întreagă colectivitate, tinerii macedoneni au făcut ceea ce i-a îndemnat vocea sângelui şi a strămoşilor care clocotea în ei. Cultul eroilor şi al haiducilor care şi-a pus pecetea pe începuturile legionare nu a fost altceva decât o reminiscenţă a „României patriarhale”. Sau nu? Încât nu ştiu dacă mai are rost să ne întrebăm cine se situează ontologic mai aproape de aceasta: legionarii de atunci, mai ales cei cu origini aromâne, sau un Mircea Platon al zilelor noastre?

    Afirm şi acum, deşi nu este aici loc pentru o dezvoltări mai largi, că nicio crimă legionară nu a avut decât un caracter justiţiar şi nicidecum „ideologic”. Legionarii nu au ucis niciun om nevinovat, sau doar pe motiv că victima era de altă părere cu ei. Dar la fel de adevărat este şi faptul că impulsivitatea unora şi setea lor de dreptate a făcut ca păcatele lor să apese în mod constant şi asupra marii majorităţi a legionarilor, care personal nu pot fi făcuţi responsabili de crimele altora. Oricât ar părea de straniu, dar de regulă crucea oricărui legionar este mai grea decât a unui creştin obişnuit, tocmai pentru că îl apasă păcate care nu sunt ale lui! Taina aceasta s-a revelat într-un mod izbitor tocmai în „tratamentul” de care au avut parte legionarii în puşcăriile antonesciene şi comuniste. Nu s-au lepădat de comuniunea care îi unea pe toţi, cu virtuţile unora şi păcatele altora. Au refuzat orice lepădare facilă pentru a-şi uşura eventual crucea. Mai mult, unii dintre ei au fost în stare să scrie un „Imn pentru crucea purtată”!

    Iată şi un exemplu în sens invers. Un Mircea Vulcănescu, de care s-a tot vorbit, şi al cărui creştinism profund nu-l contestă nimeni, nu a ajuns la această măsură datorită influenţei „României patriahale” sau a educaţiei din şcoală, ci mai degrabă luat de curentul religios care străbătea universităţile româneşti ale epocii (e de ajuns să-i citim cartea despre Nae Ionescu). O mare parte din această studenţime, hrănită sufleteşte şi intelectual în acelaşi mediu universitar, a fost însă … legionară. Încât de ce nu am admite un lucru similar şi în cazul lor, anume că formarea lor a ţinut mai degrabă de un alt mediu decât cel patriarhal-familial (fapt confirmat chiar de Vulcănescu)? A, da, uitasem că în teoria d-lui Platon, a fi legionar înseamnă a fi „eretic”, şi deci căzut din adevăr.

    Ar mai fi un pilon important, fără de care şandramaua teoriei platoniciene s-ar dărâma:

    „Mişcarea Legionară a fost o organizaţie politică. Ca atare, trebuie avute în vedere data înfiinţării şi data dizolvării sau dezarticulării acestei organizaţii politice. Clarificarea acestor lucruri ne permite să evităm ispita ontologică de a face din «legionarism» o „esenţă” a identităţii româneşti şi/sau Ortodoxe.”

    Realitatea este însă alta. Cu bunele şi cu relele sale, legionarismul a fost şi este mai mult decât o organizaţie politică. A fost chiar o … întruchipare a identităţii româneşti patriarhale, a fost o stare de spirit de cuprindere naţională. Iată ce spune însuşi Căpitanul:

    “De altfel, toata revista „Pamântul Stramosesc” e plina de astfel de scrisori: contributie a românilor la crearea Legiunii, care este mai mult decât o organizatie cu membri, registre si sefi. Este o stare de spirit. O unitate de simtire si traire la care contribuim toti. Membri, sefi, numar, uniforme, program etc., constituie Legiunea care se vede. Cealalta însa, cea mai importanta, este Legiunea care nu se vede. Legiunea care se vede, lipsita de Legiunea care nu se vede, adica de acea stare de spirit, de viata, nu înseamna nimic. Sunt forme goale fara continut.

    Noi nu ne-am instalat cu revista ca un profesor la catedra, înaltând bariera între noi, „sefii”, „învatatorii”, care scriam la gazeta învataturi si norme, si între multimea care nu are altceva de facut decât sa învete învataturile noastre si sa se conformeze lor. Pe de o parte noi, pe de alta parte, ea. Nu.

    A face Legiunea nu înseamna a-i face uniforma, nasturi etc. Nu înseamna a-i elabora sistemul de organizare. Nu înseamna nici macar a-i formula legislatia, normele de conducere, însirând logic textele pe hârtie. Dupa cum a crea un om nu înseamna a-i face hainele, nici a-i fixa principiile de conduita si nici a-i stabili programul de actiune.

    O miscare nu înseamna nici statut, nici program, nici doctrina. Acestea pot fi legislatia miscarii, pot defini scopul ei, sistemul de organizare, mijloacele de actiune etc., dar nu însasi miscarea.

    Acestea sunt adevaruri pe care oamenii, chiar cei de stiinta, le confunda.

    A crea numai „statut”, „program” etc., si a crede ca ai facut „miscare”, este ca si cum voind sa faci un om, i-ai face numai hainele.

    A crea o miscare înseamna în primul rând, a crea, a da nastere unei stari de spirit, care nu-si are sediul în ratiune, ci în sufletul multimii.

    Aceasta constituie esentialul în miscarea legionara.

    Aceasta stare de spirit nu am creat-o eu. Ea s-a nascut din întâlnirea aportului nostru de simtire cu al celorlalti români. Revista „Pamântul Stramosesc” a fost locul de întâlnire, de înfratire a simtirilor si, mai târziu a gândurilor noastre, cu simtirile si cu gândurile acelor români care simteau la fel ca noi si judecau la fel.

    Asadar, Legiunea în adâncul ei, în acea stare de spirit nevazuta, dar simtita de noi, n-am creat-o eu.

    Ea este rezultatul unei conlucrari.

    Ea s-a nascut din contopirea urmatoarelor elemente:
    1. Aportul nostru de simtire.
    2. Aportul de simtire al altor români.
    3. Prezenta în constiinta tuturor a mortilor neamului.
    4. Îndemnul pamântului patriei si
    5. Binecuvântarea lui Dumnezeu.”

    (Corneliu Zelea Codreanu – “Pentru legionari”)

    O fi având „România profundă” bunele şi relele ei, la fel şi Legiunea, dar o legătură ontologică între cele două entităţi nu poate fi contestată de niciun om normal. Realitatea este că o mare parte a României tradiţionale s-a regăsit la acea vreme în aspiraţiile legionare, ba am putea spune chiar că aici intră îndeosebi elita morală a neamului din acea vreme. Până şi argumentul statistic sprijină această idee. S-a întruchipat oare „România profundă” în altă entitate, sau a stat ea cumva indiferentă, în tribune, în vreme ce în arena evenimentelor se înfruntau doar unele minorităţi nereprezentative? Oare ce spun de pildă statisticile pe care ni-le oferă în acest sens arhivele Securităţii comuniste? Să nu uităm însă că pentru statistică excepţiile sunt … excepţii şi atât, ele nu pot infirma o regulă generală, din care pot fi deduse chiar corelaţii mai adânci.

    E limpede însă: credinţa creştină de obşte era pe atunci aceea simplă a ţăranului român şi desigur că în epocă nu avea cum să aibă anvergura unei renaşteri neopatristice sau a unei spiritualizări care au venit abia ulterior. Înainte de a se ocupa de Filocalie şi de Patristică, până şi un Stăniloae scria despre legăturile dintre „Românism şi Ortodoxie”. Despre ce erezie să fie atunci vorba la adepţii „românismului” din acea epocă, care se întâlneau tocmai pe acest plan (sau mai degrabă datorită lui) pentru prima oară cu Ortodoxia, pe care au descoperit-o ca fiind un ingredient esenţial şi de netăgăduit în plămada lor sufletească?

    E cert că au fost multe „nedesăvârşiri” pe acest plan creştin în perioada respectivă. Mai ales în cazul celor au ajuns la creştinism prin descoperirea Ortodoxiei ca temelie a fiinţei lor naţionale, adică prin … naţionalism. Dar aceşti fii ai României au venit spre Biserică cu bună credinţă şi cu sufletul curat, au venit cu păcatele şi cu nedesăvârşirile lor, iar oficialitatea bisericească de atunci (sau dl. Platon acum) le-a tras o palmă de să le zboare dinţii, pentru că „nu au înţeles cum trebuie” această credinţă. Unde este dragostea de frate şi de aproape? Ei bine, cred că mai degrabă nenumăratele „palme” pe care le-au primit (şi chiar mai mult decât palme) i-a făcut pe unii dintre ei, iar prin ei şi pe ceilalţi, să înţeleagă. Şi au înţeles această credinţă chiar mai bine decât apărătorii oficiali sau neoficiali ai „adevărului” faţă de „erezia” legionară.

    Se pune întrebarea: cine poate emite o părere autorizată şi în acelaşi timp credibilă privind cunoaşterea unui fenomen politico-spiritual de complexitatea celui legionar? Istoricul? Teologul? Sociologul sau psihologul? Sau există cumva şi un alt tip de cunoaştere, mai adecvat, care se poate servi la nevoie de instrumentele de gândire oferite de aceste ştiinţe, dacă însă în prealabil a parcurs etapele unui proces de înţelegere de o altă natură? Este vorba de cunoaşterea empatică.

    Pe dl. Platon şi pe ceilalţi care îşi dau acum cu părerea doar pe baza unor lecturi (şi acelea incomplete), înainte de a veni cu asemenea teorii scoase din eprubetă, nu i-ar fi costat nimic să purceadă asemeni lui Sorin Lavric atunci când s-a documentat asupra legăturii dintre Noica şi Mişcarea Legionară, anume discutând îndelung cu martorii acelei epoci, mai exact cu istoria încă vie, aflată alături de noi.

    Pe lângă aceasta, desigur, există şi oameni care s-au identificat în chip desăvârşit cu fenomenul în cauză şi care posedă atât autoritatea morală, cât şi viziunea spirituală (inlcuzând aici şi aflarea în adevăr) pentru a putea emite o opinie autorizată şi credibilă. Unul dintre aceştia este Virgil Maxim, un mărturisitor (legionar) al închisorilor, pomenit de regulă alături de cei care sunt priviţi drept „sfinţi”, întrucât avea practic aceeaşi anvergură spirituală, numai că Dumnezeu i-a hărăzit nu martiriul, ci supravieţuirea din infern şi mărturia vie despre cele prin care a trecut generaţia sa.

    Încât haideţi să vedem cum priveşte el această legătură ontologică dintre legionarism şi esenţa profundă a identităţii româneşti:

    „Mişcarea Legionară s-a înfiinţat la plinirea vremii, prin purtarea de grijă Divină şi unda care se propagă în oceanul sufletesc al neamului este suficientă; ea atinge nevăzut toate conştiinţele curate şi ridică din adâncurile fiinţei româneşti toate puterile, pentru a le înălţa la cele mai frumoase stadii de strălucire şi dăruire eroică. Mişcarea Legionară nu are nevoie, neapărat, de forme de manifestare sau reprezentare politică. Ea nu trăieşte prin aceste forme. Ea este duhul neamului; ea poate îmbrăca, în funcţie de condiţiile istorice, forme de organizare şi manifestare văzută, după cum poate trăi timp îndelungat ca jarul sub cenuşă, până când Buzele lui Dumnezeu vor sufla în spuză, aprinzând iarăşi în inimile tinere ale neamului focul dragostei pentru Adevăr. „Noi, legionarii, avem la îndemână cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât toate tancurile şi mitralierele lumii: propria noastră cenuşă, cenuşa morţilor noştri”. (I. I. Moţa, Cranii de lemn)

    După aceasta îi veţi recunoaşte pe legionari: ei mărturisesc Adevărul Dumnezeiesc în viaţa neamului, în ascultare de Biserică şi suportă consecinţele mărturisirii, revendicându-şi viaţa ca pe o comuniune cu cenuşa morţilor înaintaşi. Cel străin de această comuniune, nu-şi va putea jertfi fiinţa sa pentru Dumnezeu şi din dragoste de neam. El este sau devine unealtă de lovire în mâna celor ce-L urăsc pe Hristos şi-şi fac scop din plăcerile şi măririle lumesti. „De aceea nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă, ci temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să-l arunce în gheenă”. (Ev. După Matei)” (Virgil Maxim – „Imn pentru crucea purtată”)

    Nu credeam vreodată că asemenea lucruri vor ajunge să fie puse în discuţie. Realitatea metafizică a Legiunii nu are sens să fie contestată, tocmai datorită acestui temei. Nu are importanţă câte „organizaţii” există actualmente şi care are mai multă „legitimitate”. Căci legionarismul este, şi în fond trebuie să fie, chiar o ipostaziere a unui profund substrat naţional, care, dacă îi va veni vremea, se va produce, indiferent de numele pe care îl va purta atunci. Apele care poate vor curge cândva din nou, nu au cum să o facă pe un alt făgaş decât prin albia deja existentă, de care se leagă atâta istorie, atâta jertfă şi atâta legendă. Dar, dacă o vor face, ele se vor manifesta în mod evident în forme adecvate vremii. Adică fără centuri şi pistoale, fără acel eroism uneori exacerbat de sorginte medieval-patriarhală, poate mai degrabă cu un eroism de tip creştin, mărturisitor şi atent la rigoarea dogmatică. Însă în orice caz, cu dragoste şi nu cu dispreţ faţă de această generaţie unică în istoria României.

    Până una-alta, e indiscutabil că Legiunea a creat deja un mit la nivelul conştiinţei colective a românilor, chiar dacă părerile asupra ei merg până la divergenţă. Dacă ar fi fost un fapt efemer şi lipsit de importanţă, cred că e clar pentru oricine că discuţia de faţă nu ar fi consumat deja atâtea energii intelectuale şi polemice. Iar dacă ar fi fost un fenomen de o substanţă morală îndoielnică, mă tem că adepţii săi ar fi fost demult striviţi de tăvălugul atâtor contraargumente care mai de care mai docte. Numai că ele au o slăbiciune intrinsecă. Priza lor la straturile profunde ale României, la nivelul omului simplu, este egală cu zero, dacă o comparăm numai cu forţa acestor patru versuri simple:

    Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
    pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
    pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
    ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

    Unde este acea „Românie profundă” care va prefera vreodată ortodoxia literară a unui Mircea Platon în faţa pragurilor, prispelor, uşilor şi icoanelor sărutate de „ereticul” Radu Gyr?

    O vede cineva, dincolo de virtualitatea unor … bloguri?

    Bogdan Munteanu

    Apreciat de 1 persoană

    Comentariu de Mircea Puşcaşu — 28 Martie 2011 @ 01:05 | Răspunde

  10. Multumesc, Umbra Serii, pentru comentariu. Suntem pe aceeasi lungime de unda.

    Articole recente valoroase pe aceeasi tema:
    http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ce-romaniei-profunda-apara-dl-platon-si.html
    http://www.fgmanu.ro/sentinela.php#s38
    http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/un-punct-de-vedere-intre-altele.html

    Apreciază

    Comentariu de Mircea Puşcaşu — 28 Martie 2011 @ 01:23 | Răspunde

  11. 14 Martie 2011
    Criteriul Adevărului
    de Bogdan Munteanu

    „Dacă toate documentele şi declaraţiile legionare ar avea un conţinut creştin cu excepţia unuia singur, tot ar fi destul pentru a pune creştinismul Legiunii sub semnul întrebării.” (Gh. Fedorovici)

    Iată semnul sub care se duce pseudo-cruciada sub flamura d-lor Fedorovici-Platon-Racu la adresa aşa-numitei “erezii legionare”! Citatul de mai sus este de o elocvenţă rară şi dă măsura deplină asupra criteriilor de judecată cu care operează aceşti oameni constituiţi într-un sinod ad-hoc al unei treimi “conservatoare”.

    Demersul lor ar avea poate o anumită îndreptăţire dacă ar viza o grupare care, pe lângă acel singur document „necreştin“, fie şi-ar autoproclama undeva, într-un singur rând, atribute ecleziastice şi soteriologice la modul “tare”, ontologic (iar nu prin analogiile deduse de dl. Platon) fie în cazul în care ar constitui un pericol real la adresa Bisericii.

    Prima condiţie evident că nu e îndeplinită, iar a doua este o aberaţie demontată prin atâtea şi atâtea exemple de creştinism autentic în rândurile legionarilor. Chiar admiţând pentru moment că această argumentaţie empirică nu demonstrează “creştinismul” la nivel de doctrină, ea demonstrează cu prisosinţă că mediul legionar nu a fost unul funciar anti-creştin, din moment ce din el au făcut parte asemenea oameni.

    În aceste condiţii este perfect legitimă întrebarea dacă nu cumva judecata celor ce şi-au pus în gând să cuantifice măsura creştinismului unei întregi generaţii de români merge prea departe, substituindu-se trufaş singurei instanţe care este valabilă pe acest plan: cea divină.

    Pentru dl. Fedorovici fie şi un singur rând „necreştin” (şi se pot găsi destule) înseamnă anatema. Oare aceasta să fie măsura cu care judecă Dumnezeu? Acesta să fie criteriul Adevărului? Pentru mine, aşa cum înţeleg eu credinţa, poate fi considerat creştin oricine mărturiseşte sau pune la inimă rânduri precum acestea:

    „De pregătirea şi cultivarea acestei esenţe am căutat noi a ne îngriji încă de mult, de când prevedeam ceasul deziluziei amare. Şi am ajuns la crezul că ea nu poate fi creată, păstrată, cultivată şi apoi întrebuinţată la operaţia de regenerare, decât în mediul ei creator. Ea nu poate fi găsită şi captată decât la izvorul ei: la picioarele Mântuitorului, sub iubitoarea oblăduire a lui Dumnezeu. Vrem viaţa, scânteie mântuitoare, vrem cale izbăvitoare … „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, e sentinţa neclintită a lui Isus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul Său am alergat, dar piedici şi rătăciri ni s-au ridicat în cale, şi acţiunea noastră a tânjit. (…) Vrem să construim deci (şi, cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celulă de strălucitoare lumină, care va acţiona, adică va lumina şi deci va mântui. Nu suntem creatori de lumină. Ea se află numai la Dumnezeu. Nu suntem făuritori ai mântuirii dorite, ci vrem să fim simple unelte ale acestei forţe salvatoare, pe care n-o căutăm aşadar în altă parte decât în singurul loc unde se află: la Dumnezeu.”

    (Ion Moţa – “La icoană”)

    Măsura lui Dumnezeu e mai degrabă alta decât cea doctă a teologilor noştri. E suficient un singur loc, unul singur, în care să … mărturiseşti Adevărul din toată inima şi din tot cugetul! Şi, dacă nu te-ai lepădat de această mărturie, indiferent câte păcate aduni pe parcurs (şi nu se poate să nu aduni), tot … creştin te numeşti şi poţi nădăjdui în mila lui Dumnezeu.

    Desigur, „realitatea empirică” a Legiunii nu se încadrează perfect în criteriul din scrierea plină de idealism a lui Moţa. Dar iată şi o opinie teologică despre prezenţa Adevărului în … Biserică:

    “De aceea, realitatea empirică a Bisericii se înfăţişează mereu ca un amestec de adevăr, manifestat prin sfinţenia vieţii ei, şi de neadevăr, introdus de păcatele celor mai slabi dintre membrii ei, printre care putem întâlni chiar şi pe unii reprezentanţi ai ierarhiei.” (Arhim. Sofronie Saharov)

    Voi reveni mai încolo cu acest citat pus în întregul său context. Dar ce pretenţii de natură puritană să mai avem atunci de la orice fel de organizaţie omenească, indiferent care ar fi aceasta, dacă până şi Biserica poate fi asociată cu „neadevărul” izvorât din păcat? Să fie însă natura Adevărului una legalistă şi teoretică? Sau ţine ea mai degrabă de starea de dragoste jertfelnică?

    “Nu ştiu ce vor zice teologii, despre a căror ştiinţă n-am multă cunoştinţă, dar măsura creştinătăţii noastre vii eu o văd mai ales în măsura jertfei pentru binele altora; a unei jertfe personale, liber, cu dragoste şi cu elan consimţite, fără gând la respectarea formală a nu ştiu căror reglemente bilaterale dintre noi şi Dumnezeu.

    Jertfa aceea care e dezlănţuită în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinţa noastră, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii dar ne încălzeşte totodată cu satisfacţii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, această jertfă e faptul care smulge de pe fiinţa noastră omenească carapacea nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti, şi transformându-ne în rană vie (de „soare şi sânge”, cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directă comuniune cu Dumnezeirea care pătrunde năvalnic şi deadreptul în sufletul nostru. Şi devenim astfel vii sufleteşte, mai vii, mai creştini.

    Jertfa este astfel măsura creştinătăţii noastre.”

    (Ion Moţa – “Măsura creştinătăţii noastre”)

    Ce zic “teologii” noştri de azi am văzut. Numai că autenticitatea unuia ca Moţa se apropie mult mai mult de adevărul viu al teologilor adevăraţi, cu statură duhovnicească, decât o fac „operele complete” ale celor sus-numiţi. Există o echivalenţă între adevăr şi sfinţenie. Adevărul nu se declamă, adevărul se trăieşte:

    “Cine a gustat adevărul, nu se mai sfădeşte pentru el. Cine se aprinde pentru adevăr n-a învăţat încă adevărul aşa cum este el; când îl va fi învăţat cu adevărat, atunci va înceta să se mai aprindă pentru el. Darul lui Dumnezeu şi cunoaşterea Lui nu sunt motiv de tulburare şi ridicare a vocii, căci acolo unde sălăşluiesc Duhul, iubirea şi smerenia, acolo domneşte pacea”. (Sf. Isaac Sirul)

    Un consens asupra acestei noţiuni de aflare în “Adevăr” s-ar putea realiza în jurul concepţiei Sf. Siluan Athonitul, aşa cum o relatează ucenicul său, Arhim. Sofronie Saharov:

    “Nu cunosc pe nimeni care să fi afirmat atât de categoric, cu atâta convingere sau, mai bine zis, cu atâta cunoaştere cu adevărat apostolică, că iubirea pentru vrăjmaşi este singurul criteriu sigur al adevărului, şi acest lucru nu numai într-un sens soteriologic, şi anume cu referire la sfera vieţii duhovniceşti şi morale în care omul îşi poate găsi mântuirea, dar şi pe plan dogmatic, cel al reprezentărilor intelectuale privitoare la Misterul suprem.Până astăzi lumea întreagă e în căutarea criteriului adevărului. Pentru credincios acest criteriu e Biserica, pentru că Ea este «stâlpul şi temelia Adevărului» (1 Tim 3,15) în virtutea legăturii ontologice cu Capul ei, Hristos, al cărui Trup este (Col 1,18), precum şi în virtutea prezenţei lucrării neîncetate în ea a Duhului Sfânt, potrivit făgăduinţei lui Dumnezeu. Dar experienţa istorică a demonstrat insuficienta claritate a acestui criteriu, căci nu numai singura Biserică adevărată, dar şi alte «biserici» se numesc Biserică, şi nu există un semn exterior care să ne îngăduie să distingem în mod incontestabil unde anume e adevărata Biserică. Din contră, criteriul indicat de stareţul Siluan poate fi numit universal, căci, datorită controlului exercitat de conştiinţă asupra manifestărilor psihologice al vieţii noastre duhovniceşti, acest criteriu dă fiecăruia nu numai posibilitatea de a preciza starea duhovnicească în care se găseşte, cu alte cuvinte de a şti dacă înaintea lui Dumnezeu calea pe care o urmăm fiecare în parte este adevărată sau falsă, ci şi de a deosebi învăţătura Bisericii adevărate de orice lucru străin sau deformat ce i s-a putut adăuga. (…) Biserica adevărată păstrează mereu intactă învăţătura lui Hristos, dar cei ce se socotesc membri ai Bisericii, şi chiar cei care vorbesc în numele ei, nu înţeleg toţi această învăţătură, fiindcă porţile iubirii sale sunt larg deschise oricărui om, indiferent de nivelul său duhovnicesc, cu condiţia de a mărturisi credinţa şi de a avea intenţia de a se mântui (iată criteriul după care poate fi considerat cineva drept creştin, n.n.). De aceea, realitatea empirică a Bisericii se înfăţişează mereu ca un amestec de adevăr, manifestat prin sfinţenia vieţii ei, şi de neadevăr, introdus de păcatele celor mai slabi dintre membrii ei, printre care putem întâlni chiar şi pe unii reprezentanţi ai ierarhiei. Tocmai în aceste cazuri e preţios criteriul indicat de stareţ, fiindcă el ne permite să detectăm prezenţa unei voinţe străine de Dumnezeu «Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască» (1 Tim 2, 1-6). (…) A iubi cu o iubire compătimitoare pe vrăjmaşi e cu neputinţă în afara singurului Dumnezeu adevărat, spunea stareţul. Purtătorul unei asemenea iubiri e părtaş al Vieţii Veşnice şi are în sufletul său o mărturie neîndoielnică. E sălaşul Duhului Sfânt, şi în Duhul sfânt cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul; Îi cunoaşte cu o cunoaştere autentică şi făcătoare de viaţă; în Duhul Sfânt, e fratele şi prietenul lui Hristos, e fiul lui Dumnezeu şi dumnezeu prin har.” (Arhim. Sofronie Saharov)

    Raportat la acest criteriu suprem trebuie să-mi mărturisesc neputinţa. Eu unul nu pot pretinde că mă situez în Adevăr. Dar ochii sufleteşti îmi sunt deschişi şi văd limpede. Văd printre altele că Adevărul nu se află în încrâncenarea neiubitoare a celor care ne atacă cu o frenezie iconoclastă, pretinzând criteriul lor personal drept măsura tuturor lucrurilor. Dar mai văd şi exemplele legionarilor întemniţaţi care au murit sau au trăit în acest Adevăr înţeles ca cea mai deplină iubire de vrăjmaşi, de la Valeriu Gafencu la Dumitru Bordeianu, acest mărturisitor din infernul Piteştilor, pe care îmi permit să-l citez în cele ce urmează:

    „Experienţa mea din timpul demascărilor şi din toţi anii de detenţie, mă îndreptăţeşte să afirm că cel mai odios criminal, ticălos şi păcătos, dacă-şi recunoaşte greşeala, se căieşte sincer şi cere iertare lui Dumnezeu, se poate mântui. Ce este cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu este cu putinţă. Aceasta este taina de nepătruns a creştinismului, a dragostei şi milei lui Dumnezeu, şi motivul pentru care El a mântuit lumea.

    Or, dacă Ţurcanu a avut mustrări de conştiinţă şi păreri de rău pentru tot ceea ce a făcut, recunoscându-se singurul vinovat de cele întâmplate la Piteşti şi la Gherla, cerându-I iertare lui Dumnezeu, e imposibil să nu fi fost iertat. Eu nu pot gândi decât în aceşti termeni. (…) Dacă orgoliul lui, întins până la patologic, s-a transformat în umilinţă şi căinţă, de ce să nu-şi fi mântuit şi el sufletul în ultima clipă a vieţii, ca tâlharul de pe cruce? (…) Eu, ca un creştin convins de taine ce nu pot fi pătrunse cu mintea, cred cu tărie că toţi oamenii pot fi mântuiţi.

    Cititorul îşi mai aminteşte, poate, că atunci când eram dus de Ţurcanu de la camera 3 subsol, la camera 4 spital, am vrut o clipă să-i spun că şi el îşi este sieşi un fel de victimă. N-am îndrăznit însă, de teama consecinţelor; cum era atât de posedat, m-ar fi omorât pe loc.

    Eu însă nu l-am urât, după cum n-am urât nici pe cei ce au acţionat direct asupra mea, şi nici pe cei ce m-au judecat şi condamnat la 16 ani de detenţie. Căci, Dumnezeu «ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»”

    (Dumitru Bordeianu – “Mărturisiri din mlaştina disperării”)

    Las la latitudinea celor care citesc aceste rânduri -sau care au citit chiar întreaga carte- să aprecieze cine se află mai aproape de Adevăr: legionarul Bordeianu sau teologii cu bloguri din zilele noastre? Mai mult, dacă despre iubirea de vrăjmaşi şi rugăciunea pentru mântuirea acestora aflăm de la mulţi părinţi ai Bisericii, rândurile următoare, tot ale legionarului Bordeianu, descriu încercări şi stări de conştiinţă unice în felul lor şi care ar merita puse la loc de cinste în Patericul închisorilor. Ele denotă o tensiune existenţială cutremurătoare, rezolvată numai prin puterea profundă şi atotcuprinzătoare a dragostei izvorâte din Adevărul trăit. E vorba de iubirea la adresa fratelui căruia, silit de zbirii reeducării, îi faci în acelaşi timp şi răul:

    “Când ajunsesem la această hotărâre, sufletul meu, stăpânit de nebunia disperării, a fost cuprins şi zguduit de un sentiment căruia, nici atunci şi nici acum, nu i-am găsit explicaţia: am simţit cum toată fiinţa mea era stăpânită de o dragoste fără hotar faţă de acel om, deşi, în locul sincerităţii şi încrederii lui, eu îi ofeream făţărnicia, răul şi suferinţa.

    Cum aş putea oare înţelege acest paradox? Dumnezeu ne îndeamnă să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, şi asta putem înţelege, dar cum se poate explica raţional, că iubeşti pe cineva cu ardoare, cum n-ai iubit pe altul, deşi eşti conştient în acelaşi timp că îi faci rău? Cum se împacă dragostea cu răul? Cum poţi face răul celui care nu ţi l-a făcut? Noi, tinerii legionari, fuseserăm învăţaţi să nu facem rău nimănui, să nu urâm pe nimeni, făcând doar binele din toate puterile noastre.

    Aceşti semeni ai noştri, cărora noi le făceam atâta rău, fără voia şi ştirea lor, luau parte la calvarul suferinţei noastre. Şi poate, în felul acesta, pentru suferinţa pricinuită de noi, prin răul pe care li-l făceam, prin comuniunea aceasta de suferinţă, Dumnezeu s-a milostivit şi de noi, şi de ei. Nu se poate explica, nu se poate înţelege raţional dragostea care pornea din inima noastră, pentru cei pe care-i iscodeam. Dacă ar fi ştiut, dragii de ei, cât rău le făceam şi cu câtă dragoste îi îmbrăţişam în inima noastră!”

    (Dumitru Bordeianu – “Mărturisiri din mlaştina disperării”)

    Iubite cititor, îndrăznesc să formulez la final un criteriu de judecată situat exact la antipodul celui care stă în capul acestor rânduri: dacă vei găsi la legionari un singur exemplu, numai unul, din care reiese că acel om a trăit în Adevărul viu al lui Hristos prin criteriul suprem al dragostei atotcuprinzătoare, atunci să ştii că acel om nu a fost singur. Fire nevăzute îl leagă de toţi camarazii săi de crez şi suferinţă. Îl leagă atât de cei din vremea lui cât şi de cei din vremea noastră. Dragostea şi Adevărul trăite de un singur om -şi au fost mulţi, nu doar unul- se propagă prin unde tainice în sufletele tuturor celor care stau deschise şi curate, arătând prin puterea lor pilduitoare care este calea de urmat pentru fiecare.

    Dragostea şi Adevărul au fost prezente printre legionari şi au fost mulţi, foarte mulţi care s-au hrănit sufleteşte din ele. O singură mărturie autentică, numai una, ajunge, pentru a vădi care sunt de fapt reperele acestor oameni veşnic incomozi pentru cei care nu au ştiut sau nu au vrut să-i înţeleagă.

    Iubite cititor, te întreb ca să poţi desluşi mai bine: vezi undeva vreo urmă de dragoste şi de adevăr în rândurile pretenţioase prin care le sunt hulite jertfele şi suferinţa?

    Poţi să-ţi păstrezi concluzia pentru tine. Eu nu mai am nimic de adăugat la mărturisirea de mai sus.

    Bogdan Munteanu (sursa: http://www.fgmanu.ro/sentinela.php)

    Apreciat de 1 persoană

    Comentariu de Mircea Puşcaşu — 28 Martie 2011 @ 01:27 | Răspunde

  12. 01 Martie 2011
    Păcatele noastre şi păcatele d-lui Fedorovici
    de Bogdan Munteanu

    Articolul recent al lui Gheorghe Fedorovici a primit deja o replică pe care personal o consider o punere la punct binevenită.

    Aş mai veni doar cu câteva sistematizări şi unele completări care ţin mai degrabă de anatomia gândirii lui Gh. Fedorovici.

    Premisa de la care pleacă tot raţionamentul domniei sale este una fundamental falsă. Iar în logică, după cum se ştie, pe asemenea baze putem demonstra absolut orice dorim: atât faptul că albul e negru sau că negrul e alb.

    Falsul în discuţie este teza după care legionarismul ar fi o simplă ideologie. Pornind de la această axiomă (căci dl. Fedorovici nu o justifică prin nimic) putem pretinde atât că legionarismul ar fi incompatibil cu creştinismul, cât şi că agenţii globalizării nu ar avea nimic împotriva legionarismului, ci se servesc chiar de acesta (sic!) pentru a lovi în poporul român, pentru a-l îndoctrina mai apoi printr-o altă ideologie. Mai putem pune o zvastică pe turla Mănăstirii Petru Vodă şi tot nu ajungem la toată paleta de concluzii care se pot trage de aici. Numai că dl. Fedorovici s-a oprit, căci i-a fost de ajuns, deşi ar fi putut continua la nesfârşit.

    Legionarismul nu este însă un set de lozinci, de vorbe goale, ci o stare de spirit. El este duşmănit într-atâta de acele cercuri oculte tocmai pentru că s-a identificat ca niciun alt curent din istoria noastră cu fiinţa poporului român. Cu „România profundă”, dacă vrem s-o spunem în termeni la modă. Identificarea a avut loc atât pe plan politic, cât şi cultural şi nu în ultimul rând pe cel spiritual.

    Tocmai posibilitatea unei asemenea simbioze îi sperie pe arhitecţii globalizării, care în acest caz dovedesc o clarviziune superioară celei a lui Gh. Fedorovici. Chiar crede domnia sa că prin toate scrierile sale de până acum, majoritatea din ele bune şi frumoase (până la recenta şi regretabila excepţie), el se constituie în inamicul nr. 1 al ocultei globalizante?

    Să nu-i acuze pe legionari că se ţin de teorii conspiraţioniste, căci el însuşi îi numeşte eufemistic ba „agenţi imobiliari”, ba „comis-voiajori globali” etc, inclinaţia aceasta spre anumite profesii fiind totodată şi o subtilă, dar indubitabilă aluzie etnică.

    Articolul d-lui Fedorovici începe prin arătarea cu degetul a unui aşa-zis „păcat” şi continuă prin lapidarea literară (din fericire nu …„literală”) a „păcătoşilor”.

    Îmi permit să amintesc şi eu care sunt păcatele d-lui Fedorovici. Fără menajamente, dar fără a ridica la rândul meu piatra.

    Pe primul, cel al folosirii unei premise false, l-am amintit deja. Să admitem că e unul inconştient, domnia sa fiind convins că are dreptate. Totuşi, schema aceasta reducţionistă pe care o practică nu a dus niciodată la o înţelegere reală a fenomenelor care ţin de profunzimea spiritului omenesc.

    Al doilea: mai presus de interesele neamului românesc pune interesele propriei concepţii sau grupări (fie aceasta virtuală sau potenţială). Nu vreau să-l acuz nici aici de rea-credinţă. Numai că în aceste momente majoritatea creştinilor ortodocşi au interpretat atacurile din şi prin presă în primul rând drept atacuri împotriva Bisericii în totalitatea ei. Atât împotriva mănăstirii Petru Vodă, a părintelui Iustin Pârvu, dar şi a întregii ierarhii. Poziţia d-lui Fedorovici este în acest context una de o singularitate acută, în răspărul unei fireşti solidarităţi creştine de care a dat dovadă practic întregul trup al Bisericii.

    Să nu spună dl. Fedorovici că l-a preocupat doar puritatea şi spiritul evanghelic al credinţei, căci atunci textul domniei sale nu s-ar fi deosebit prea mult în substanţă de comunicatul întru liniştirea spiritelor al Mitropoliei de la Iaşi.

    Problema, sau mai bine zis obsesia domniei sale, pare a fi alta. Se vede că acum au explodat toate complexele care-l măcinau în ultima vreme. E vorba de ambiţia (îndreptăţită sau deşartă?) de a … face ce au făcut de fapt legionarii, dar printr-o delimitare totală de aceştia şi de moştenirea lor. Anume: inocularea în rândurile neamului nostru, a românilor apţi să le priceapă şi să le asimileze, a valorilor creştine, „conservatoare”. Aceasta transpare printre altele şi din spiritul manifestului „Îndemn la normalitate” pe care îl semnează împreună cu Mircea Platon.

    Teama lui Gh. Fedorovici de a nu fi asociat in vreun fel cu fenomenul legionar (de fapt nimeni nu a încercat să o facă) capătă accente atât de acute, încât raţionamentul său se înşurubează pe o pantă ameţitoare. Legionarismul trebuie combătut preventiv şi curativ chiar de către domnia sa, smuls din rădăcină, dacă se poate (ca fiind o maladie, un păcat, un rău fiinţial), tocmai pentru că se teme de faptul că acei „comis-voiajori” ar putea acuza potenţiala grupare conservatoare, în al cărei reprezentant se erijează dl. Fedorovici de … „legionarism” (pe nedrept, dar lipiciul unei asemenea etichete e greu de şters) şi pusă la colţ, pe coji de nucă.

    Nu contează că răul la nivel de neam, produs printr-o asemenea delimitare radicală, pe baza unor false insinuări, ar putea fi mult mai mare decât aşa-zisul „bine” pe care crede că îl face (şi care nu trece dincolo de marginile propriei bisericuţe).

    Al treilea. Probabil a făcut-o tot inconştient, dar trebuie să i-o spunem în faţă: prin acest text al său a jignit întreaga suferinţă a celor care s-au jertfit în mod sincer pentru Hristos, fie în luptă, fie în închisorile comuniste. Mesajul e clar, indiferent de formulările abile menite să ascundă acest adevăr după unele nuanţe interpretabile. În aceste momente nu e loc de aşa ceva, trebuie spus lucrurilor pe nume. Dincolo de posibile alibiuri semantice, transpare fără echivoc mesajul de condamnare al d-lui Fedorovici la adresa acestui capitol al rezistenţei sub semn legionar şi implicit creştin din închisorile comuniste. Cu atât mai dureros pentru supravieţuitorii acelor vremuri, cu cât vine din partea unui creştin declarat.

    Al patrulea ţine de metodologie. Ceea ce face aici dl. Fedorovici nu e nici polemică, nici teologie (lipseşte orice argument consistent de această natură în sprijinul teoriei sale). Mai degrabă i se pare că a găsit acum momentul potrivit pentru o „delimitare” şi „condamnare” în termeni de o asprime de negândit. Nu ştiu ce a intenţionat, dar ceea ce a ieşit nu este altceva decât o răfuială cu propriile marote, cu propriile clişee pe care le asociază fenomenului legionar. Momentul potrivit? Da, dacă vrei să înfigi cuţitul în spatele cuiva din cauza căruia ai falsa impresie că nu poţi să respiri şi care se află în acest moment cu faţa îndreptată spre duşmanii reali ai neamului românesc!

    Dacă doreşte să accepte provocări, îl invit pe dl. Fedorovici să scrie un studiu serios pe această temă tratată în recentul articol, luând în discuţie toate cazurile pe care legionarii, şi nu numai ei, le consideră ca fiind repere creştine: atât persoane, cât şi scrieri legionare. Să demonstreze consistent şi argumentat că de fapt majoritatea dintre noi ne-am înşelat şi domnia sa are dreptate, că toţi aceştia nu au fost decât nişte falşi creştini, acoperiţi cu zgură ideologică. E liber să o facă, dacă doreşte, după cum şi alţii sunt la rândul lor liberi să-şi aleagă reperele. Nu a ajuns dl. Fedorovici măsura tuturor lucrurilor, chiar dacă se consideră pe sine o instanţă în măsură de a emite judecăţi cu valoare universală. În special dacă e vorba de acei oameni care sunt veritabile repere creştine pentru mulţi tineri ai zilelor noastre. Unul din aceştia este şi Părintele Iustin, dar nu e vorba aici doar de un singur nume.

    Nu îl obligă nimeni pe dl. Fedorovici să urmeze aceste modele, dar ar trebui măcar să respecte opţiunea celor care apreciază (cu siguranţă mult mai în cunoştinţă de cauză) aceste persoane cu trecut legionar. O delimitare personală în acest caz ar fi fost mult mai adecvată din partea sa şi ar fi ocolit ispita unor sentinţe inchizitoriale şi generalizatoare.

    Cât despre păcatele legionare: da, ele au existat şi există:

    “Linia istorică este una: aceea, pe care o trăim noi. Căci noi trăim în veac.
    Linia Bisericii este cu mult deasupra noastră. Către ea tindem, dar nu realizăm decât puţin. Pentru că trăim sub condamnare şi sub piatra de moară a păcatelor noastre, a lumii şi a moş-strămoşilor noştri.
    RECUNOAŞTEM CĂ SUNTEM PĂCĂTOŞI: aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică.”
    (Corneliu Z. Codreanu, Circulara din 25. Noiembrie 1936 )

    E regretabil că sunt unii care aruncă cu pietre, considerând că au ajuns deja la înălţimea acestei linii. Se va vedea acest lucru din modul în care trupul Bisericii se va raporta la o asemenea atitudine extremă. Personal, mă îndoiesc că creştinii noştri au aşteptat cu înfrigurare un mesaj de un „curaj” tranşant asemeni celui al d-lui Fedorovici şi că se vor îmbulzi de azi înainte cu toţii sub flamura domniei sale.

    Mă opresc aici. Spre deosebire de dl. Fedorovici, eu cred că păcatele, mai ales cele care vin din ignoranţă şi inadecvare la realitate, au un alt leac decât cel al smulgerii din rădăcini. Pentru creştini (fie ei legionari sau nelegionari) soluţia la aceste dispute până la urmă sterile nu poate fi decât una singură: dragostea.

    Însuşi Căpitanul a pus-o la temelia lucrării sale şi ea constituie principiul de căpătâi al lumii legionare. Rămăne doar să priceapă aceasta cei care sunt capabili de o asemenea înţelegere.

    Ceilalţi, sunt liberi să creadă ce doresc.

    Bogdan Munteanu (sursa: http://www.fgmanu.ro/sentinela.php)

    Apreciat de 1 persoană

    Comentariu de Mircea Puşcaşu — 28 Martie 2011 @ 01:28 | Răspunde

  13. 28 Februarie 2011
    Răspuns la un atac pretins “ortodox”
    de Pavel Nicoară

    În viaţa aceasta se pot întâmpla lucruri care mai de care mai stranii. Sunt evenimente care polarizează într-atât, încât poţi asista la anumite poziţionări ciudate -ca să nu le spun altfel- chiar din partea unora de la care nu te-ai aştepta.

    Contextul e cel al dezbaterilor intense pe care le-au pricinuit cântecele legionare cântate la Mănăstirea Petru Vodă. Organizaţii care luptă împotriva unui pretins antisemitism s-au dedat la presiuni puternice la adresa Bisericii pentru a obţine o declaraţie de condamnare a celor întâmplate, practic de a se folosi de instituţia Bisericii în propriul interes şi în detrimentul interesului neamului românesc. Patriarhia a evitat în mod diplomatic să dea curs acestor presiuni, pasând problema în curtea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Comunicatul acesteia, de asemenea diplomatic, a fost mai degrabă un îndemn la linişte, amintind că misiunea unei Mănăstiri trebuie să fie aceea de a trăi după poruncile lui Hristos şi să nu provoace dezbateri străine de duhul Evangheliei (şi nu, după cum în mod tendenţios a intrepretat Evenimentul Zilei, că a condamnat acele cântece în sine că ar fi străine de duhul Evangheliei). Însă nici de aici nu a venit acea înfierare explicită care s-a dorit.

    Dacă majoritatea creştinilor ortodocşi din România au fost sufleteşte (mai mult sau mai puţin mărturisit) de partea Părintelui Iustin Pârvu, inclusiv ierarhii noştri, care au sesizat miza problemei şi au încercat o ieşire diplomatică, iată însă că asistăm la un text dur de condamnare chiar din partea unuia care se declară creştin, anume dl. Gheorghe Feodorovici. Merită felicitat: a reuşit să scrie exact ce şi-au dorit atacatorii Bisericii şi ai părintelui Iustin!

    Nu insinuez aici că ar fi o unealtă a acestora, zelul combativ al d-lui Fedorovici ţinând mai mult de ambiţia inchizitorială a sa de a curăţa Ortodoxia românească de tot ce i se pare „buruiană” menită a fi stârpită. Dacă s-ar face asta, probabil că ar rămăne un pustiu, plin de ciulini uscaţi, între care s-ar înălţa, mândră şi verde, planta cea „bună” a d-lui Fedorovici.

    Articolul său, ”Legionarism şi ortodoxie: cîteva observaţii legate de reacţiile produse de intonarea unor imnuri legionare într-o mănăstire ortodoxă din România” nu este doar un îndemn la rezistenţă şi revenire în matca liturgică, acum când nu avem îngrădire în descoperirea libertăţii autentice, ci este un îndemn explicit la delimitare, la etichetarea Mişcării Legionare în termenii cei mai sumbri. Practic, nu ar fi nimic de recuperat din toată istoria ei.

    Toate pleacă însă de la premisa falsă că legionarismul este o simplă ideologie, trecând sub tăcere tocmai aspectul esenţial,: nu de şcoală spirituală autonomă, fără binecuvântarea Bisericii, ci comunitate de persoane, unde se clădesc caractere, prin lucrarea muncii, a răbdării, a disciplinei şi a onoarei. Nimic altceva decât îndemnul de a fi şi după ieşirea din Biserică, cu atitudinea din Biserică.

    Sunt destui aceia care lovesc în Hristos şi vor să-L bajocorească. Ni se cere să Îl apărăm şi să Îl mărturisim cu propria viaţă, uneori chiar să avem mânie faţă de blasfemiatori. Când se pun aceste lucruri în faptă nu are cum să nu se işte tulburare şi controversă. Conţinutul ideologic care îi sperie pe unii, (se vede că pe Gh. Fedorovici l-a speriat rău de tot) se reduce la tema răzbunării şi pedepsirii trădătorilor (nu a duşmanilor), adică prioritatea acordată cancerului interior, nu a ameninţării exterioare. Acest fapt, sintetizat şi în acel vers al lui Radu Gyr din imnul legionar, atât de incriminat, e de înţeles în ziua de azi, exclusiv ca simbol, nu altceva. Sau oare cum am judeca versurile infinit mai sângeroase şi mai violente ale … Marseillezei? Azi: cu siguranţa tot simbolic. Dar atunci, la vremea lor: nu s-au vărsat râuri de sânge, în numele ideologiei care astăzi stăpâneşte întreaga lume?

    Se mai pot spune multe însă totul pare a se reduce la o atitudine de idiosincrazie personală, pe care nu ştiu câţi dintre creştinii ortodocşi români o împărtăşesc la asemenea cote inimaginabile de virulenţă. Se pare că Gh. Fedorovici nu a găsit încă răspunsul la o problemă despre care e evident că îl preocupă. E necopt, de asta se şi teme şi vrea sa se îndepărteze printr-o delimitare atât de radicală.

    E însă o mare diferenţă între a vrea să limpezeşti şi să redobândeşti firescul şi alta să vrei să faci pe chirurgul, smulgând răul din rădăcină. Aceasta este doar lucrarea lui Dumnezeu, cu încuviințarea noastră. Asta au înţeles şi legionarii, când au călcat măsura, dar au înţeles, în cele din urmă. Asta trebuie să ne ramână în minte şi inimă.

    Îndrăzneala şi cinstea, chiar dacă depăşeşte măsura, nu are niciodată cum să indice minciuna sau trufia, cum acuză de neiertat Gh.Feodorovici, tocmai pentru că nu voia să se foloseasca de Hristos, ci să-I urmeze (iniţial pe dibuite şi prea entuziast, specific celor care au descoperit bogăţia adevărului şi a cinstei). Dar a refuzat nesimţirea, complacerea şi falsa purtare a jugului, care ar ascunde de fapt doar o laşitate.

    Ca orice context istoric, reţinem nu ideologia temporară a legionarismului, un simplu instrument, care e asemănatoare cu moda epocii (un stil de îmbrăcăminte, care nu defineşte omul), ci modelele, oamenii, faptele lor. Între ele s-a agonisit şi iubirea de aproape, şi demnitatea jertfei, oricât ar vrea unii să reţină ura rasială şi trufia, ispite care, fireşte, nu au lipsit.

    Mai departe câteva citate comentate din eseul d-lui Fedorovici:

    „Prin urmare, o Biserică care a condamnat francmasoneria datorită ostilităţii ei faţă de creştinism şi faţă de adevărul omului nu poate să pretindă că nu este deopotrivă responsabilă în legătură cu o mişcare care se foloseşte de creştinism în ostilitatea ei faţă de alte religii (mozaică, în cazul legionarismului) şi faţă de adevărul omului. Şi dacă Biserica a putut să condamne o grupare complet străină de creştinism, cu atît mai mult ar trebui să se exprime în legătură cu o grupare care se declară creştin-ortodoxă. Sinodul ar trebui să ştie şi să ne poată spune cine este pînă la urmă inspiratorul Legiunii: Sfîntul Arhanghel Mihail sau Lucifer? ”

    Ca un bun ortodox, dl. Fedorovici ar trebui să ştie că autoritatea în probleme teologice o are întregul trup al Bisericii, nu doar ierarhia ei. Iar acest trup -neamul românesc interbelic- a răspuns foarte limpede la această întrebare … incalificabilă a d-lui Fedorovici.

    „În legătură cu cei care doresc să închidă uşa, cred că mai întîi este important de ştiut că aceştia nu sînt decît nişte agenţi sau dezvoltatori imobiliari, care se folosesc de acest prilej pentru a remodela profilul arhitectural, axiologic şi antropologic al României. Pentru ei, România nu este decît un produs care trebuie pregătit pentru a fi lansat cît mai profitabil pe piaţa globală. (…)Aşa-zisul legionarism de care sînt acuzaţi nu este decît o tulpină ideologică care trebuie să le fie introdusă pentru a justifica apoi terapia globalizării. Nu cu legionarismul au treabă comis-voiajorii globali, ci cu neamul român.”

    Părerea mea este că acei „agenţi imobiliari” şi-ar dori cu multă bucurie cât mai mulţi „creştini” asemeni d-lui Fedorovici, chiar opuşi „globalizării” la modul declarativ, şi cât mai puţini asemeni părintelui Iustin, oricât ar încerca dl. Fedorovici să răsucească evidenţele şi să răstălmăcească realităţile. Să nu uităm că duşmani înverşunaţi ai „globalizării” se găsesc şi la extrema stângă, şi totuşi aceasta nu este atât de demonizată de către „arhitecţi” precum toate tendinţele de dreapta.

    „Îi las deoparte pe filolegionarii învederaţi, din simplul motiv că dialogul cu ei nu este posibil, chiar dacă din alte motive decît în cazul precupeţilor ideologici. Se pare că, înainte să le crească aripile de oţel, aceştia au dobîndit deja căpăţîni de oţel. Fixismul, respingerea prealabilă a oricărui argument este pentru ei o dovadă de conştiinţă puternică. Aşa încît atunci cînd vine vorba despre Mişcarea Legionară, «camarazii» îţi aplică imperturbabil Schema-În-Patru-Puncte: Le prezinţi unele obiecţii de bun simţ? Îţi vor spune că nu eşti la curent cu bibliografia. Le arăţi că ai mai citit cîte ceva? Îţi vor spune că nu ai citit totul. Se întîmplă să fii totuşi la curent cu sursele reprezentative? Ţi-o taie cu ars longa, vita brevis, şi că degeaba cunoşti documentele dacă nu i-ai întîlnit pe legionarii autentici. Se întîmplă, în mod cu totul excepţional, să fii întîlnit pe unii dintre ei? Degeaba, trebuia să-i cunoşti atunci, în contextul respectiv, etc. Pe filolegionari nu-i interesează că tocmai ei sînt aliaţii indispensabili ai agenţilor imobiliari, şi nici că-i ajută să îngrămădească în Cameră neamul cu Biserică cu tot. Ce dacă aşa va exploda totul cu o singură încărcătură? Lor le este „dragă moartea pentru Căpitan”.”

    Asupra stilului folosit comentariile sunt de prisos. Mă întreb însă, dacă tot a folosit o lungă listă de referinţe la articolul său, pentru a arăta că este documentat, de ce nu a încercat să infirme tocmai reproşurile pe care încearcă să le expedieze mai sus? Mai precis: NU e la curent cu „bibliografia”, pentru că a evitat să se raporteze (fie şi critic) la comunicatul Foştilor Deţinuţi Politici despre care nu se poate să nu aibă cunoştinţă, fie şi prin faptul că e un asiduu frecventator şi comentator pe blogul lui Claudiu Târziu. Pentru asta are o bilă neagră. Mai mult, se pare că NU îl interesează mărturia personală a acestor oameni, de exemplu cei care au trecut prin torturile de la Piteşti. Pentru el, aceştia au fost nişte păgâni, care au suferit pentru o cauză falsă şi iluzorie, adică o adevărată blasfemie la adresa sensului suferinţei lor.

    „Nu ştiu dacă eroismul este suficient pentru a justifica plasarea fenomenului legionar în continuitatea tradiţiei de «osteneală şi jertfă» (în formularea părintelui Iustin) a domnitorilor români. Pentru că aceştia erau creştini, şi au luptat avînd binecuvîntarea Bisericii împotriva unui adversar străin care el a scos primul sabia. În schimb, legionarii s-au implicat mai degrabă în confruntări interne, de la răzvrătirea împotriva aparatului represiv al dictaturii carliste la terorizarea unor bieţi negustori evrei; şi chiar dacă Legiunea a cuprins şi clerici ortodocşi, Biserica nici nu le-a cerut legionarilor să lupte şi nici nu a binecuvîntat lupta lor. Şi nici ei nu au resimţit nevoia acestei binecuvîntări – o aveau pe cea a Căpitanului. Din acest motiv, responsabilitatea Mişcării Legionare nu poate fi diminuată prin compararea imnului „Sfîntă tinereţe legionară” cu imnul naţional.”

    Iarăşi lacunele pe terenul bibliografiei, bată-le vina! Îl rog pe dl. Fedorovici să se informeze : cine a scos primul sabia în epoca interbelică? Mai departe, să se intereseze dacă Biserica Ortodoxă Română a condamnat cumva sau a binecuvântat explicit jertfa lui Ion Moţa şi a lui Vasile Marin şi sensul profund creştin al acesteia? Mai mult, şi la acea vreme s-au făcut presiuni asupra Bisericii, care a replicat cu o declaraţie care îi face cinste, vezi articolul “Biserică, Stat, Naţiune” al lui Nae Ionescu, în care acesta spunea: “prin această atitudine, exprimată într-o formă de o impunătoare fermitate şi o rară nobleţe, Sf. Sinod sublinia necesitatea Bisericii de a se identifica cu naţia -fie chiar cu riscul de a intra în conflict cu statul”, evidenţiind “datoria Bisericii de a combate toate formaţiunile care propagă concepţii de viaţă şi programe etice opuse creştinismului, şi deci, dreptul Bisericii de a sprijini acele acţiuni -fie chiar şi politice- care militează pentru concepţia despre existenţă şi programul etic al ortodoxiei şi dreptul Bisericii noastre de a cere să se imprime statului român un caracter categoric naţional, drept care izvorăşte din ortodoxia acestei Biserici”.

    „Pentru un creştin trecutul nu poate fi încheiat decît prin iertarea păcatului acelui trecut. A crede că legionarii au primit această iertare doar pentru că au suferit, cei mai buni dintre ei, în temniţele comuniste înseamnă a rata înţelegerea creştină a suferinţei şi a iertării, înseamnă a le refuza, practic, iertarea. După cum nu orice sacrificiu este echivalent cu jertfa creştină. Suferinţa înţeleasă ca expiere a păcatelor personale nu este decît o prelungire a mitologiei omului superior.”

    Dacă toţi am gândi aşa, s-ar răsuci martirii noştri în mormânt. Noroc că dl. Fedorovici e aici destul de singur, poate cumplit de singur, în interpretarea pe care o dă jerfelor autentic creştine din închisori.

    „Ca orice păcat, episodul legionar nu poate fi încheiat decît de şi în Biserică. El nu este încheiat pentru că zace încă în păcat. Şi nici nu poate fi încheiat de o ierarhie care doar îl administrează, nu îl şi trăieşte, pe Hristos. Hristos s-a făcut asemenea nouă în toate afară de păcat pentru a ne scoate din păcat cu toate ale noastre. De aceea, dacă pot exista, şi chiar există numeroşi legionari creştinaţi, nu pot exista creştini legionari decît în măsura în care există o confuzie extremă în legătură cu semnificaţia celor doi termeni.”

    Fără comentarii. Agenţii imobiliari îşi freacă mâinile…

    „Spre deosebire de cei care cred că a refuza legionarismului caracterul creştin înseamnă a lovi în Biserică sînt de părere că dimpotrivă, tocmai această alăturare, dacă nu suprapunere a zvasticii peste Cruce răneşte Biserica la fel de mult cum ar răni-o o icoană a lui Hristos reprezentat cu bandulieră. O astfel de icoană, dacă ar exista, ar fi o icoană mincinoasă. Aşa cum o icoană mincinoasă nu poate fi restaurată, tot astfel nu e nimic de recuperat din Mişcarea Legionară. Dar e totul de iertat, de tămăduit. Acest lucru poate fi făcut în măsura în care vom încerca să discernem în difuzarea publică a festivităţii particulare din chilia părintelui Iustin nu doar o acţiune provocatoare, ci mai ales un îndemn ceresc la trezvie şi la pocăinţă. O cameră locuită de astfel de creştini poate avea uşa deschisă, închisă ori întredeschisă, fiindcă oricum nu pe-acolo intră Domnul într-însa (Ioan 20, 19).”

    În rezumat: la intrarea în chilia părintelui Iustin străjuieşte o zvastică, fie ea şi simbolică. Mai mult, pe acolo nu ar intra Domnul într-însa. La final, dl. Fedorovici ne-a mai rămas dator cu o lămurire de importanţă maximă: mai este oare Domnul prezent în chilia părintelui Iustin? Şi dacă da, pe unde ar fi putut intra, pe … geam? Sau această prezenţă, dacă există (dl. Fedorovici o pune la îndoială: nu o neagă explicit, dar în orice caz nu o afirmă) ar fi una … pur întâmplătoare? Chiar aşa, fără nici o legătură cu tot trecutul de jertfă şi suferinţă al părintelui şi al generaţiei sale?

    E absolut nedemn să ataci pe părintele Iustin astfel şi să compari o mişcare a îndrăznelii cu una a minciunii şi falsului. Radicală, cu păcate omeneşti, cu căderi, cu ispite, cu fanatisme şi exagerări. Dar cu minciuna e prea mult.

    E adevarat că e bine să ai scrupule, nu e de condamnat că din scrupule fugi de Legiune şi te sperii, dar să acuzi de minciună şi că s-ar fi folosit de Hristos, e strigător la cer. Nu vrei să ai recunoştinţă, nu vezi folosul moştenirii (pentru că înțelegem că am primit o moștenire, nu o ruină, din care recuperăm ce ne convine și aruncăm ce nu ne trebuie, tocmai pentru că nu s-a zidit exclusiv în veac), te poţi delimita doar de ideologia ei, de ce consideri că a fost greşit, de ea cu totul, dar nu poţi acuza de făţărnicie.

    Să ne limpezim, da, dar asta nu se face ponegrind.

    Esenţialul moştenirii legionare e tocmai faptul că într-o epocă, fie a resemnării „democrate”, individualiste, fie a nihilismului şi anarhismului depersonalizant comunist şi antireligios, fie a fanatismului glorios, trufaş, nazist, de înregimentare, Legiunea a ştiut să nu piarda omul, persoana. Dar explorând rostul ei comunitar, mutând accentul de pe individ pe comunitate, în Hristos. Numai astfel poate dobândi persoana valoare şi caracter, slujind comunităţii, însă nu doar pentru veacul de acum.

    Noi reţinem oamenii ei exemplari precum şi faptul că dispreţul faţă de ideologie (programe politice etc.) l-a avut şi Legiunea. Numai aşa au putut să dea jertfă mărturisitoare în Hristos (nu mitului omului superior), pentru că dobândiseră credinţa necesară: în interiorul Legiunii, nu altundeva. Evident, prin alegere personală între fanatism şi resemnare.

    Pavel Nicoară (sursa: http://www.fgmanu.ro/sentinela.php)

    Apreciază

    Comentariu de Mircea Puşcaşu — 28 Martie 2011 @ 01:31 | Răspunde

  14. Comentariu excelent semnat „Vlad”
    (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/un-punct-de-vedere-intre-altele.html)

    1. Mircea Vulcanescu nu se autocenzura intr-un document scris oricum intr-o nota de confidenta si de tainica gandire. Chiar trebuie creditat in ce scrie in Nae Ionescu asa cum l-am cunoscut.

    2. Motivele distantarii fata de Miscarea Legionara nu au fost doar crimele faptuite de unii dintre ei. O spune el insusi: faptul ca a refuzat inregimentarea si faptul ca tinea la libertatea de gandire. A fi parte a Miscarii Legionare presupunea o incadrare, totusi…

    3. Analiza facuta ML este mai extinsa si ea cuprinde inclusiv cateva observatii psihologice despre Codreanu si Mota, valabile, dupa mine.

    4. Nu este prea fericita suprapunerea dintre respectul fata de Nae Ionescu si rolul pe care l-a avut acesta in re-descoperirea ortodoxiei patristice si apropierea profesorului de legionari:
    a) curentul de re-descoperire a ortodoxiei chiar era unul diferit fata de cel al nationalismului integral;
    b) Nae Ionescu, si de altfel si Nichifor Crainic, s-au apropiat intr-o faza ulterioara de Miscarea Legionara. Intr-o prima faza inclusiv Nae Ionescu scrie acid fata de miscarea studenteasca radicala…
    c) Mircea Vulcanescu isi pune intrebari serioase privitor la discrepanta dintre conceptia teologica a lui Nae Ionescu privind imposibilitatea mantuirii in veac si apropierea acestuia de Miscarea Legionara. Gaseste un raspuns – ar fi fost bine de reamintit care.

    5. Ca tot a fost pomenit Mircea Nicolau. Acesta marturisea intr-un foarte recent interviu ca banuieste ca in spatele ne-alinierii lui Mircea Vulcanescu la Miscarea Legionara se afla religiozitatea sa profunda si principiul iertarii extins pana si la nelegiuirile faptuite asupra colectivitatii. Este prea mult spus ca Mircea Nicolau a fost ucenicul lui Vulcanescu – nu a pretins asa ceva, a avut cateva contacte sporadice mai degraba, nu o relatie de formare, asa cum presupune o ucenicie.

    6. Si totusi…
    Mircea Vulcanescu nu a dorit niciodata sa se lepedede tineretul radicalizat sau de legionari. ba chiar i-a luat apararea cand era blamat sau prigonit. Asa cum o arata articolul despre momrmantul eroului necunoscut si asa cum o atesta un episod mai putin cunoscut, legat de ASCR, Vulcanescu, fara sa se alature acestui curent radical, pe care il subsuma unei spiritualitati ce doreste mantuirea in veac, nici nu vrea sa il desfiinteze polemic. Se apleaca cu intelegere, cu compatimire, cu nuanta celui care isi intelege fratele si zbuciumul prin care trece. Lucru care lipseste complet dlor Platon et comp. Si care ii face sa il citeze pe Mircea Vulcanescu in completa contradictie cu duhul acestuia. Adica cu duhul crestin, sau cu duhul intelectualului crestin.
    E limpede ca in acea carte (Nae Ionescu asa cum l-am cunoscut), din respect fata de memoria profesorului, Vulcanescu ii albeste pur si simplu biografia; insa atunci cand se raporteaza la Miscarea Legionara o face intr-un mod obiectiv, nuantat, pe alocuri sociologic, in coerenta cu atitudinile sale anterioare. Nu se autocenzureaza si nici nu este mai acid decat ar trebui, din vreo temere fata de cine stie ochi supraveghetor al Sigurantei.

    Mi se pare insa prea mult sa consideram ca Nae Ionescu a mers mai departe decat legionarii cu mantuirea prin politica si logica colectivelor. Un singur reper nu e suficient pentru a sustine fundamentat un asemenea punct de vedere.

    Trebuie sa recunoastem ca multe din observatiile facute de dnii Platon-Fedorovici sunt valabile. Fiind insa facute in spirit de rafuiala, ele sunt la fel de valide in sine asa cum sunt cioburile unei oglinzi. Cioburile sunt consistente si valide in sine, insa ele nu reflecta realitatea decat ciuntit si te ranesc. Lipsa cumpatarii, a obiectivitatii (apropo de Mircea Vulcanescu), a nuantei, lipsa detasarii, zadarnicesc parca totul…

    Mai este insa ceva. Atat dvs cat si dnii Platon-Fedorovoci va cantonati in text. Strict in text. Dar acest lucru nici macar istoria mentalitatilor nu poate fi numit, deoarece analiza e prea stramta, devine, practic, analiza de text ceva mai pretentios facuta. Dar daca pretindem sa facem istorie cu adevarat, atunci ar trebui sa extindem aria de cuprindere, chiar sa mergem si la hulitul context, si sa intelegem istoria ”de la firul ierbii”. De acolo lucrurile arata de foarte multe ori cu totul altfel decat in infierarile pe care cu atata usurinta le practicam asupra textelor doctrinare. Daca nu procedam astfel, nu vom intelege niciodata cum o miscare legionara sau, ma rog, cum fratiile de cruce de care usor ne putem bate joc pe baza de carticica sefului de cuib, a putut da un Valeriu Gafencu, un Ioan Ianolide, un Virgil Maxim. Totusi, de ce atatia tineri idealisti, care nu voiau nicidecum sa ucida sau sa instituie cine stie ce dictatura groaznica, au fost atrasi de acest curent?

    Pana la urma, este o lipsa de respect fata de om, agentul istoriei. Mai ales daca pretindem ca suntem intelectuali crestini, atunci ar trebui sa intelegem ca nu doar ideile sau ideologiile, nu doar structurile economice, nu doar evenimentele sau personalitatile mari exista in istorie, ci si… omul. Adica istoria se joaca in inima omului, acel teren unde se da lupta dintre bine si rau, dupa cum spunea Alexandr Soljenitin. Daca am porni de aceasta perspectiva, cred ca nu ne-am grabi sa aruncam la cosul de istorie miscari intregi. Pentru ca ne-am da seama ca odata cu ele am arunca si oamenii ce le-au constituit.

    Nu ar fi mai simplu, oare, sa ii ascultam pe cei mai buni dintre ei (Valeriu Gafencu, de exemplu), inclusiv in modul in care au analizat fenomenul legionar?

    Apreciază

    Comentariu de Mircea Puşcaşu — 28 Martie 2011 @ 01:34 | Răspunde

  15. Alt comentariu excelent semnat “Vlad”
    (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/un-punct-de-vedere-intre-altele.html)

    Considerand si eu ca s-a spus ce era de spus in materie de contre, imi permit sa adaug niste consideratii marginale fata de polemica dar cu legatura la fondul problemei.

    Atractia pe care Miscarea Legionara o exercita asupra tinerilor idealisti nu poate fi explicata doar prin elementele sale de foclor sau decor traditional. Cauzele sunt mult mai profunde, si daca s-ar merge intr-acolo atunci doza de infierare cu care se condamna fenomenul ML ar scadea considerabil.

    Principala explicatie, dupa mine, sta in criza profunda care scutura Romania Mare dupa primul razboi mondial. Criza care producea un fel de sciziune grava intre fagaduinta uriasa a noii Romanii, a unui viitor promitator pentru copiii acesteia, si realitatea mizera care spargea acest vis in mii de cioburi. Se mai adauga, pe langa acest divort radical intre promisiune si realitate, viteza cu care se dizolvau reperele vechii lumi traditionale, patriarhale, si instaurarea unei noi lumi. Cel mai important aspect, in aceasta privinta, il reprezinta criza Bisericii, acuta din cauza regimului de marginalizare la care a fost supusa aceasta de la pasopt incoace. Cu alte cuvinte, Romania Mare era o structura bizara, in care rostul comunitar fusese lovit in chiar radacina sa, in care legaturile si ceea ce se numeste drept capital social era in eroziune maxima, in care Biserica fusese exilata la coltul de rusine, ingenuncheata pe cojile de nuca ale ambitiei progresist franc-masonice (apartenenta la francmasonerie a elitelor vremii nu era ceva tenebros in epoca, ci mai degraba ceva curent).

    In aceasta lume in plina dizolvare dar cu uriase fagaduinte neimplinite, este aruncat tanarul student roman, de cele mai multe ori trimis la facultate cu mari sacrificii financiare de mica familie de tarani. Contactul cu lumea orasului (lumea babilonica descrisa in contrast cu lumea satului de Mircea Vulcanescu) este cu certitudine traumatica. Acolo descopera ca a fost pur si simplu inselat. Discursurile politicienilor despre ”elita romaneasca”, elita tinerilor, sunt vorbe goale ce nu tin de foame si nici nu asigura vreun viitor oarecare in cadrul acestei Romanii Mari in plina constructie. Ba chiar descopera, acest tanar, nu doar ca este lasat de izbeliste, dar chiar nu e loc pentru el in aceasta Mare Romanie. Trauma poate fi adanca si il poate duce chiar ”pe culmile disperarii”. Nu e de mirare ca acest tanar se radicalizeaza, ca isi revendica locul prin sloganuri de tipul ”Romania romanilor”, ca studentimea, pe scurt, devine studentime revolutionara. Revolutionara de dreapta. Este o razvratire fata de elita corupta, venala, atee sau, oricum, secularizata, a epocii. Este o incercare disperata de a isi pastra vechile repere, de a se arunca intr-un crez absolut, tocmai pentru ca lumea cu repere absolute a copilariei le-a fost distrusa iremediabil. Multi dintre ei simt ca nu fac parte din lumea cea noua care rasarise dupa razboi, insa mai au mult de invatat pana vor ajunge sa realizeze ca acea lume dupa care tanjeau nu poate fi realizata aici, si mai ales nu prin lupta politica, ci poate fi traita spiritual, in Biserica. Dar e si absurd sa ii acuzam (in loc de a descrie obiectiv ce s-a intamplat cu ei) cand nici macar Biserica nu le-a spus in mod clar aceasta. Multi ierarhi ai Bisericii au incurajat aceasta tinerime radicala, deoarece nici pentru oamenii Bisericii lucrurile pe atunci nu erau clare. Si nu stiu daca vreunul din noi, desteptii de astazi, am fi inteles mai mult decat cei de atunci. Macar sa intelegem acum cate ceva… si tot ar fi bine.
    Asadar, un context specific a generat o reactie specifica, romaneasca cu si fara ghilimele, pentru ca, desi pot fi gasite multe elemente de asemanare cu reactiile miscarile fasciste si naziste, totusi ele nu se suprapun in ce are istoria romaneasca mai propriu – aceasta trauma a copilului smuls din bratele parintesti ale lumii patriarhale si aruncat in lumea babilonului. Nici nazistii si nici fascistii nu aveau nostalgia vreunei lumi patriarhale pentru ca nu o mai aveau, decat foarte fragmentar. De altfel, chiar daca la suprafata s-au imprumutat multe simboluri, totusi tinerimea revolutionara de la noi nu s-a perceput niciodata ca o miscare care copiaza tendinte manifestate in tari straine. Ascensiunea fascismului si nazismului era perceputa, pe atunci, ca o confirmare suplimentara a faptului ca istoria le dadea dreptate (nu intru aici in discutii referitoare la (in)justetea unei astfel de gandiri).

    Tragedia vremilor de acum este ca in mediile noastre academice o abordare nuantata a trecutului interbelic este cvasi-imposibila, desi e atat de necesara. E pur si simplu deprimant sa vezi cum sunt infierati drept fascisti pana si sociologi ca Mircea Vulcanescu sau Anton Golopentia, ce sa mai zici de intelectualii legionari. Gandirea categoriala si inchizitoriala – discurs prin excelenta de putere – este lege. Si mai este ceva ciudat – de multe ori vehementa anti-legionara (vehementa care in sine nu e proprie istoricului) si anti-fascista vine tocmai de la unii care altadata erau la extrema cealalta…

    Apreciază

    Comentariu de Mircea Puşcaşu — 28 Martie 2011 @ 01:36 | Răspunde

  16. Parintele Sfian Boghiu despre ML:

    – Întrucât trebuie să ne lămurim si să-i lămurim pe cei din jurul nostru asupra anumitor fenomene care au tangentă cu viata Bisericii, vă rugăm să ne sfătuiti cum să ne raportăm la unele din acestea. De exemplu, cum să ne raportăm la miscarea legionară?
    – Miscarea legionară a apărut în perioada interbelică. Legionarii au arătat o măsură pe care puteau să o arate atunci, crezând în Dumnezeu si apărând credinta crestină. Si făcând si fapte crestine. Însă aveau niste greseli: această grabă de a sfinti pe oameni si, dacă unii nu ascultau de acest imperativ al lor, atunci le curmau viata. Cam asa erau si asta a fost o greseală capitală.

    Pentru întoarcerea omului la o viată crestină trebuie si timp, si exemplu. Dacă acestea două nu există, e foarte greu să convertesti pe un ateu sau pe un om indiferent. Si de aceea legionarii n-au putut schimba în bine prea multă lume. Au convertit niste fiinte adeseori cu inimi curate si i-au atras la miscarea legionară; însă prea multă lume – cum ar fi o parte din oamenii cu spirit critic, care se gândeau la mai multe aspecte si la anumite adevăruri – nu au putut să convingă.

    De aceea trebuie să ai în această problemă o capacitate deosebită care – în limbajul nostru bisericesc – se cheamă dreapta socoteală. Dacă nu avem acest echilibru în gândirea si în viata noastră, facem lucrurile imperfect, adică nu vedem o anumită latură a problemei care poate să fie chiar cea esentială. Dar dacă avem această dreaptă socoteală, vedem lucrurile în ansamblul lor. Si atunci mergem pe o linie pe care pot să meargă si altii cu succes, pentru că e o linie deplină, care multumeste pe om din toate punctele de vedere sau din majoritatea acestor puncte de vedere. Altfel, lucrurile grăbite nu prind.

    Desi Căpitanul a fost un om echilibrat, după moartea sa au rămas în lume niste principii nedefinite si netălmăcite. Apoi legionarii au ajuns pentru un timp foarte scurt la conducerea tării; însă atunci au intrat în această grupare niste elemente negative, fără sinceritate, chiar elemente care au vrut să compromită miscarea. Legionarismul a esuat în cele din urmă si a ajuns la ceea ce se stie că a ajuns: o miscare teroristă si periculoasă.

    – Ati făcut parte din miscarea legionară?

    – Nu! Erau lucruri diferite. În general, legionarii aveau un stil repezit si voiau să schimbe societatea din temelii, iar noi eram într-un cadru duhovnicesc si voiam, în primul rând, să ne schimbăm pe noi însine. Nu se potrivea duhul nostru cu duhul lor.

    Miscarea legionară a avut si părti bune, dar si părti discutabile. Din punct de vedere crestin, principala greseală a legionarilor au fost, din păcate, cele câteva crime pe care le-au comis. Eu cred că spre sfârsitul vietii chiar Codreanu si-a dat seama de acest lucru. El devenise tot mai îngândurat si tot mai spiritualizat. Dacă nu ar fi fost omorât, Căpitanul ar fi încercat să reorienteze miscarea pe o directie mai smerită, mai crestinească. Cei care au venit după el nu au înteles însă cu adevărat necesitatea unor asemenea schimbări; dimpotrivă, ei au mers cu violentele mai departe si le-au amplificat.

    – Părinte, unii spun că si voievodul Stefan cel Mare, vrând să apere credinta si neamul, a comis violente. Si totusi a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română.

    – În primul rând Sfântul Stefan a avut o căintă foarte puternică pentru păcatele pe care le-a făcut. O asemenea căintă îl poate conduce pe orice om la sfintenie. Nu trebuie uitat că voievodul a avut un duhovnic sfânt (pe Cuviosul Daniil Sihastrul) la care se spovedea cu frică de Dumnezeu si cu care se sfătuia tot timpul. De asemenea, Sfântul Stefan a ridicat multe biserici si mânăstiri care au rămas până astăzi. Un lucru foarte important este că el a reusit să apere crestinătatea de pericolul musulman, cu smerenie, cu încredere si cu multe jertfe.

    Apreciază

    Comentariu de Daniel — 31 Martie 2011 @ 08:47 | Răspunde

    • @Daniel
      Stimabile, trag aer adanc in piept, numar pana la 10 si imi sterg din minte epitete ca: idiot, necopt la minte, papagal si altele care imi vin asa … cand vad cum repeti la nesfarsit aceleasi ineptii, indiferent cate explicatii ti-ar da unii si altii, clar mult mai destepti si mai cititi decat tine (ma refer aici si la ultimul tau post la http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ce-romaniei-profunda-apara-dl-platon-si.html).
      Fara a repeta ceea ce Iulian Capsali ti-a raspuns pe blogul lui C Tarziu, dar unde te faci ca nu intelegi (sau poate chiar nu intelegi ?), voi completa cu urmatoarele:
      1. Fragmentul de interviu cu care vii ca munitie in imaginara ta confruntare cu noi este pe de o parte o suma de pareri personale ale cuiva care cunostea Miscarea mai mult din auzite, deci nu are nici o relevanta in aducerea in prim plan a adevarului atat de mistificat incat probabil ca si unii simpatizanti legionari ai vremii nu mai stiau ce sa creada; iar pe de alta parte il pune pe parintele Sofian intr-o pozitie jenanta, ceea ce te face raspunzator de umbrirea imaginii parintelui, care nu se mai poate acum apara.
      2. Presupunand ca inteviul e real (se pare ca ai un obicei in a nu da sursa) si cunoscand faptul ca oricine se poate insela (sunt mentionate in Proloage inclusiv cazuri de sfinti care sustineau din simplitate idei teologic gresite, dar care cu smerenie ulterior s-au corectat), nu e de mirare ca parintele repeta la un moment dat o serie de clisee oficiale, dar asta nu-ti garanteaza ca a ramas cu aceleasi opinii toata viata sa.
      Iar daca vrei pareri, si esti cinstit cu tine insuti si cu noi, cauta si din cele in cunostinta de cauza, de la parinti duhovnicesti care au cunoscut fenomenul din interiorul sau, sau de la cei (extrem de putini cati au mai ramas), care au platit cu cei mai frumosi ani ai tineretii lor atasamentul fatza de un ideal. Audiatur et altera pars, daca iti spune ceva chestia asta (gasesti pe google).
      3. De fapt as putea specula ca intregul interviu prezentat seamana mai degraba a depozitie luata sub tortura, parintele spunand ce vrea anchetatorul sa auda, dar dandu-ne si noua un cod din care sa distingem situatia, printr-o serie de nonsensuri evidente:
      – „[…] această grabă de a sfinti pe oameni si, dacă unii nu ascultau de acest imperativ al lor, atunci le curmau viata”, adica picau oamenii ca popicele, la cei aprox un milion de legionari care la un moment dat se chinuiau sa faca sfinti in stanga si in dreapta cu revolverul in mana (faza asta a ratat-o sergiu nicolaescu); dar mai incolo ne da cheia („Din punct de vedere crestin, principala greseală a legionarilor au fost, din păcate, cele câteva crime pe care le-au comis”) prin cuvantul „cateva” fiind anulata hiperbola din prima afirmatie.
      – „Apoi legionarii au ajuns pentru un timp foarte scurt la conducerea tării; […] Legionarismul a esuat în cele din urmă si a ajuns la ceea ce se stie că a ajuns: o miscare teroristă si periculoasă.” Unde „foarte scurt timp” se anuleaza cu „in cele din urma” daca acuza de terorism s-ar referi la perioada guvernarii legionare (care ca perioada revolutionara a dat oricum infinit mai putine victime decat orice revolutie din epoca si pe care nu le-a numit nimeni „terorism”); iar a se referi la perioada post ianuarie 1941 ar fi absolut lipsit de sens, stiut fiind ca atunci cand nu erau schingiuiti in inchisori sau condamnati sumar la moarte, legionarii erau oferiti ca tinte pe campul de lupta pentru inamic sau pentru armata lui Antonescu.
      – o ultima cheie (or mai fi si altele, poti sa-ti exersezi perspicacitatea in a le gasi) este raspunsul la intrebarea cu Stefan cel Mare. Trecand peste faptul ca formularea intrebarii este de toata jena (adica lupta viteaza pentru apararea crucii si a neamului inseamna a „comite violente”, de parca vorbim de un betiv care i-a tras o sticla in cap unui partener de pahar), iata ce aflam: „Sfântul Stefan a avut o căintă foarte puternică pentru păcatele pe care le-a făcut”. Adica parintele il trimite la plimbare pe intervievator si nu marseaza pe chestiunea „violentei” asa cum este pusa ea in intrebare, dar arata ca prin cainta de pacate (si Stefan se pare ca avea nu putine, de la „scurtarea de cap” a boierilor naravasi la copiii din flori) se poate dobandi sfintenia, de la care nu poate fi exceptat apriori nimeni (nici macar legionarii), de catre nici o instanta oameneasca, aceasta, sfintenia adica, fiind numai la judecata si voia Lui Dumnezeu.

      Acu’ nu ca m-as astepta sa tii cont de una-alta zise mai sus, dar macar vino cu ceva nou stimabile @Daniel. Sau poate obosesti si ne lasi in pace …

      Apreciat de 1 persoană

      Comentariu de UmbraSerii — 31 Martie 2011 @ 21:25 | Răspunde

  17. Multumesc, UmbraSerii, frate, pentru raspunsul migalos, serios si rabdator dat unei inadecvate replici aruncate ca petarda. Nu as fi avut putere sa raspund.
    @ Daniel, pentru a se scobi cineva intre dinti e necesara o scobitoare, penseta fina si nu o cheie franceza sau un escavator🙂. Daca vrei sa afli adevarul despre aceste lucruri il afli de la cei ce le cunosc din proximitate. (Da citate despre ML din p. Arsenie Papacioc, p. Branzas, p.Iustin Parvu, Virgil Maxim, Dumitru Bordeianu, Dumitru Oniga, Vasile Turtureanu etc.)

    Apreciază

    Comentariu de Mircea Puşcaşu — 31 Martie 2011 @ 23:01 | Răspunde

  18. […] citi: http://ronuka.wordpress.com/2011/03/29/doina-doina-vers-cu-foc-in-miscare/ Citeste si aici: https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2011/03/24/ipostasuri-ale-imparatiei-crestine/ Tags: noduri, noduri animate, noduri folositoare, pregatire 2012, supravietuire […]

    Apreciază

    Pingback de despre 2012 — 24 Aprilie 2011 @ 07:45 | Răspunde

  19. Pentru a (re)veni la o imparatie crestina trebuie mai intai ca purtarea multora dintre noi sa se schimbe. Orice om care are cat de putina minte si BUNAVOINTA poate sa vada ca adevarul e in purtarea ortodoxa insa din cauza regimurilor trecute peste neam s-a diluat mult din ceea ce ar trebui sa fie un popor. Informatia pentru trezire catre o imparatie crestina exista insa valul tras pe ochii multora nu lasa sa vada Calea. In acest val cel mai mare dusman este timpul, prea putini au timp sa vada dincolo de ban si propriul ego. Trebuie ca oamenilor sa li se prezinte intr-o forma cat mai condensata si logica motivele pentru care suntem aici si cum, cu ajutorul Lui Dumnezeu, ne-am putea ridica. In acest sens am contactat diversi oameni cu blog in urma cu ceva vreme pentru a pune informatia cea mai buna si comvingatoare cap la cap iar raspunsurile au fost ca nu azi, maine ca poate ca etc… ca in pilda cu cel care si-a cumparat o tarina si merge sa o vada. Ideea e ca daca vom studia zi de zi ce se intampla fara sa concretizam in ceva mai convingator ceea ce exista pe bloguri multi dintre cei care ajung sa citeasca se vor opri la o cunoastere superficiala in cel mai fericit caz. Marturisirea noastra e disipata si neunitara. Am inceput sa culeg informatiile de unul singur dar se poate sa imi mai ia ani sa le pun cap la cap. Una din lacunele pe care le am de exemplu este si Miscarea Legionara si se pare ca este de studiat ceva. Daca vrem ceva covingator trebuie puse cap la cap informatii din mai toate domeniile (religie, cultura, medicina, istorie, IT, economic, stiinte sociale etc) pentru ca si ceilalti romani sa constientizeze amploarea a ceea ce se intampla, de la ce vine si incotro ne indreptam. In alta ordine de idei baieti plecati prin vest si intorsi cu tot felul de trairi avem si acum pe tot esicherul politic al tarii, toti fara exceptie au fost candva in America cu diverse motive si s-au facut mai apoi sefi, ciudata coincidenta pentru a persista in aceasta greseala pe viitor oricum ar arata de bine imbracat lupul in oaie.

    Apreciază

    Comentariu de Ciprian — 22 Noiembrie 2011 @ 15:19 | Răspunde

  20. […] Ipostasuri ale Împărăţiei Creştine – Asediul Constantinopolului – Icoană arhietipală… […]

    Apreciază

    Pingback de Constantin si Elena, Imparati Sfinti – model si etalon al conducatorilor crestini « Bucovina Profundă — 21 Mai 2012 @ 21:56 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: