Bucovina Profundă

10 Octombrie 2011

De la Tanc la Think-Tank

Filed under: articol,lupta impotriva uitarii — Mircea Puşcaşu @ 22:29

Alina Mungiu Pippidi – Ana Pauker - Sub steag strainDe la Tanc la Think-Tank

Despre nationalism si intelectualii-anexa

de Magda Ursache

Îmi asum din nou riscul de a vorbi despre patrie, deşi ştiu bine că pot fi acuzată ori de extremism ori de prostie. Patriotismul constructiv e confundat cu extremismul, pus pe seama pseudo-naţionalismului ceauşist (orice om normal, în ’68, îl alegea pe Ceauşescu, nu pe sovietici, dar atunci şi numai atunci) ori a primitivilor, suspectaţi de stupiditate şi de înapoiere. N-am destule litere bold să subliniez confuzia programată între cei cu sentiment firesc patriotic şi ceilalţi, patrioţi de tarabă, îmbujoraţi în exces, care trag foloase necuvenite din asta. Cît despre naţionalism (Iorga: curat; Rădulescu-Motru: pozitiv; Eugen Coşeriu: sănătos) e un patriotism mai vocal, deloc de rejectat. Şi nu-i neapărat paranoic, neapărat antidemocratic, antiintelectual, anticultural, cum îl taxează cei care sunt răsplătiţi gras pentru asta. Am exemple.

Naţionalism înseamnă, după Dan Culcer, prioritate românească, rezistenţă, construcţie, acum, cînd ne destrămăm, cînd voinţa de a de-construi e puternică. Naţionalismul, adaug eu, cere stat forte.
Într-un interviu luat de Ştefan Manasia pentru „Tribuna” din 1-15 iulie, 2011 (Aşteptarea venirii unei zile astrale este o iluzie în plus), D. Culcer formulează un diagnostic precis: „Ţesutul social al României este alterat, zdrenţuit, peticit, găurit, ars, destrămat. În numele restauraţiei valorilor democratice, s-a făcut totul pentru a distruge, haotiza, devaloriza”.

Într-adevăr, s-a făcut totul ca esenţa etnică să fie depreciată, ne-am erodat în fel şi chip imaginea identitară, codul identitar, noi înşine primii. Cuvîntul specific e folosit doar ca negaţie, de exemplu, ospitalitatea nu-i specific românească. Mă rog, dacă nu ne place ospitalier, să spunem îngăduitor. Prea îngăduitor. Miturile exponenţiale au fost dispreţuite, cuvîntul jertfă a fost batjocorit, mult-ironizatul vers, Ce-ţi doresc eu ţie, Dulce Românie, a primit replica provocatoare a lui Mircea Toma, gata să ne înveţe „cum să-ţi iei România la palme”. Pe postul Naţional TVR. Mircea Mihăieş depistează orice „tresărire tîmpit-patriotică”, iar Mircea Cărtărescu declară: „n-am crezut niciodată în specificul naţional”, în contrast cu Cezar Ivănescu: „Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc pînă la capăt drama poporului lor”.  Mircea Dinescu deploră faptul că „nu ştim să vindem” ţara. Dar de ce s-o vindem? Europa pare a nu mai încăpea de răul românilor, iar oficialii sunt surzi. Nici o reacţie diplomatică, atunci cînd ai noştri sunt nedreptăţiţi. Cît despre brand, dacă l-am făcut praf, cum să-l cosmetizăm cu o frunză verde? Michel Houellebecq, în La carte et le territoire (premiul Goncourt, 2010), într-o conversaţie autor/ personaj, vedea România pe cale să explodeze. Cum? O tipă sexy, responsabilă de vînzări la o firmă, reuşeşte, prin şpagă şi intervenţii politice, să doteze toate sălile de clasă, dar absolut toate, cu radiatoare din fontă cenuşie, cu procent ridicat de carbon. La preţ redus, dar dinamită curată. Imaginaţia prozatorului francez n-o întrece, însă, pe cea a unui cineast american: în thrillerul său, altă frumoasă româncă se antrena cu cuţitul, omorînd gîndacii de pe pereţii unui apartament de bloc socialist.

Demitizarea asta distructivă a trecutului se trage din falsificarea istoriei sub comunişti, din „provincialismul gesticulant şi isteric” (N. Breban) al istoricilor orbiţi de un orgoliu ridicol că am fi independenţi de Imperii cînd nu eram. Sigur că trebuia revizuită istoria şi eliminate falsurile, sigur că trebuia ca manualele să prezinte istoria aşa cum a fost, cu erori şi înfrîngeri. Da, dar nu numai cu erori şi înfrîngeri, trădări, crime sîngeroase. S-a trecut în cealaltă extremă, pentru a se demonstra că românii sunt campionii ratării. Le-a indus copiilor de şcoală că numai asta am făcut: am otrăvit fîntîni, am ars grîne şi am fugit de invadatori ca nişte laşi, luînd calea codrului, frate cu românul. Se omite, de pildă, faptul că Averescu l-a bătut la Mărăşti pe Mackensen, cel mai mare strateg, poate; că oltenii colonelului Aleman, neamţ vechi, împămîntenit de Carol I la Turnu Severin, i-au scăpat pe unguri de dezastrul republicii lui Bela Kun.

Înco’ată şi înc’oată (tic verbal de analist politic) s-a atacat etnogeneza poporului român, ca aluat tehnic infect, provenit din tîlharii latini, dar şi continuitatea. Un lingvist ieşean nu i-a prevăzut limbii române zile multe, drept care a fost numit şef peste un institut de cercetare. Ce dacă Alf Lombart care, la 92 de ani, mai conducea trei teze de doctorat în specialitatea Limba română, o considera „al patrulea picior al mesei romanice”? Noi o numim „limbă de slugi”, bună numai pentru înjurătură şi o folosim ca atare.

Pe Mircea cel Bătrîn, un arbitru al Europei la vremea sa, îl vedem ca pe un moşneag caraghios şi ne place să reiterăm o licenţă poetică. În fapt, a murit la numai 47 de ani, iar la Rovine avea cam 24, cum precizează istoricul militar Mircea Dogaru. Pe Ştefan îl preferăm îngenuncheat la Colomeea, iar sibianul Sorin Tara îl pictează cu un Fuck you pe mînecă, lover medieval.

Dar ţinta celor mai groase injurii rămîne Mihai Viteazul „domnitorul primei Uniri” (l-am citat pe Al. Zub). Nu-s istoric, doar pasionată de istorie, istoriofilă, aşa că îmi permit proiecte de trecut (mulţumesc, Ana Blandiana!): mi-aş fi dorit ca Mihai Viteazul să nu rateze Unirea; doar avea şi tunuri şi inteligenţă, cum demonstrează istoricul militar citat. Cînd avem nevoie de unire mai mult decît de orice altceva (pentru că suntem dezbinaţi şi fatalişti, prea toleranţi şi de aici asimilabili, ca să nu mai pomenesc de multele cozi de topor), atacăm Unirea. Se strigă că sentimentul naţional nu a existat. Pentru Mircea Vulcănescu, mort martiric în închisoare, Unirea a fost „dreptate dumnezeiască”; Unirea a făcut „un popor fericit”, exulta C. Argetoianu, mort la Sighet, în ’55; „miraculos” i se pare actul întregirii şi lui Neagu Djuvara. Necruţătoare cu România (dar la polul opus patriotismului necruţător marca Emil Cioran), ongista SAR Alina Mungiu Pipiddi atacă şi Unirea şi religia.

În istoria lui Roller, din ’47, care fisura baza solidă a istoriografiei interbelice, România era numită „stat multinaţional”, deşi cele 14 minorităţi dădeau doar 10 procente. Asta nu se pomenea niciunde. Istoria, începînd cu cnezatele, numai a noastră nu era. În vremea aceea, cînd Kremlinul ne era „tutore ideologic”, Lettre à un ami lointain te vîra în temniţă cu adevărul ei. „De ce pays lointain que fut le nôtre et qui n’est plus à personne”… Se trage, cumva, secvenţa Roller la xerox? După Dinu C. Giurescu, pe coperta manualului de a XII-a scrie nu Istoria românilor, ci, prescurtat, Istorie. A cui?

Postsocialist, s-a cultivat şi se cultivă relativizarea istoriei proprii, prim pas în a deveni din popor, populaţie fără caracter. Cu demnitatea identitară ştirbită e greu să ai încredere în viitorul naţiunii ca Eliade (taxat paranoic, în delir de grandomanie cînd e vorba de România) ori Noica, visînd să ieşim ca popor din starea de „anonim în istorie”. Se cultivă răzbit fobia faţă de precursori, afirmîndu-se că n-avem valori, de la voievozi la scriitori. Istoria a ajuns disciplină marginalizată, „la alegere”. Mai e probă la Bac? Dar peste Prut (apă inter-naţională, cum o numeşte Leo Butnaru) se mai predă Istoria românilor sau campania împotriva acestui curs a avut succes? Ştiu din presă că Istoria românilor a fost înlocuită în „Respublika Maldavania”, pentru a se mina ideea naţională, cu „Istoria integrată”, ca experiment. Andrei Vartic ar fi murit încă o dată, de inimă rea. Sintagma „ţară polietnică” s-a lipit de Moldova. Au reapărut interpretările sovietice despre actul Unirii din 27 martie/9 aprilie 1918. Şi mi-l amintesc pe Nichita Stănescu, pleinement roumain, sărutînd peronul în gara din Chişinău, în septembrie ’76: „Am venit acasă de acasă”. Ca să facă o plăcere KGB-ului, dăruia scriitorilor basarabeni monede romane cu Traian.

Zice H.-R. Patapievici (v. prefaţa la volumul România medievală), într-o beţie de cuvinte şi de adevăr: „România nu fusese niciodată, pînă atunci (Unire, nota mea, Magda Ursache) o Naţiune, ci mai degrabă mozaic de civilizaţii, de populaţii, de culturi şi de etnii”, făcîndu-se voit confuzie între Naţiune şi Stat naţional. Tot „mozaic” erau şi celelalte popoare în Evul Mediu. În strategia ICR se află expoziţia patrimoniului multietnic (Teodor Baconschi: melting-pot românesc). Avem, ni se spune, comori slave, maghiare, germanice, bizantine, otomane. Din înşiruire lipsesc cele româneşti. Noi n-avem. Peste mal, la fel ca la noi: se reiterează ideea că Basarabia trebuie – istoric – prezentată ca stat rusesc, măcar plurietnic. Nu suntem popor, suntem multietnici şi atîta tot, cum se susţinea sub subjugare stalinistă.

Ca şi cum numai originea celuilalt ar fi un fapt demn de stimat, am fost îndemnaţi să fim suedezi (Iliescu), irlandezi (Bogdan Balthazar), olandezi (à propos de droguri la liber) şi ne mai supărăm că lumea ne confundă cu bulgarii, cu ungurii ori cu ţiganii. Alte ipostaze, cu adevărat de luat în seamă, după opinia mea? Să fim unguri: să învăţăm să obţinem prin negociere, dar, mai ales, să fim evrei: să cultivăm memoria jertfei şi să dăm tradiţiei ce-i al tradiţiei. Kabala (sfîntă) nu înseamnă Tradiţie? Halul în care se află multe muzee arată cum ne cinstim eroii, valorile, cîte sunt. La Iaşi, se părăginesc monumente. O parcare de 3000 de metri pătraţi a distrus parte din situl dacic al Sarmizegetusei. Şi nimic nu-i mai culpabil decît amnezia programată, pînă la autolobomizare. Comuna Valea Neagră de la Canal a fost rebotezată Lumina şi aşa a rămas. Se predă vreun curs universitar special despre Rezistenţa din munţi? Se ştie în şcoli despre asta sau preferăm să ne denigrăm Heimat-ul şi să-l aplaudăm pe Andrei Gheorghe, teleastul românofob, vrînd să ne convingă pe Realitatea TV, cu indolenţa-i cunoscută: „În ţară am rămas numai putorile”. Procesul de dizolvare a identităţii se poartă pe multe fronturi şi, resemnaţi cum suntem, întîrziem să dăm replica îndreptăţită. Numai că resemnarea e ovină.
Roumanie c’est Amerique à moi, ca să-l parafrazez pe cantautorul Brel. Spus pe poezeşte de Dumitru Pricop, poetul vrâncean dus dincolo prea devreme: „Pentru mine patria aceasta de la capătul lumii,/ crucificată în toate punctele cardinale,/ este singura Americă posibilă, singura/ şansă, unica iubire pe care nici măcar/ speranţa nu o mai poate ucide”.

Ruşinea de a fi român e un sentiment nevrednic. Într-un interviu dat „Opiniei studenţeşti”, fracturistul Dudu Crudu afirma: „sunt alte valori mai importante decît alea naţionaliste; cele democratice, multiculturale, intelectuale, postmoderne…” Eu îl urmez pe Ion Papuc, atunci cînd afirmă răspicat: „În faţa interesului naţional, nu există nici o altă eventualitate care să primeze”.

Chiar dacă titlul eseului său, publicat în „Convorbiri literare”, este Noi, cei învinşi.

Sursa: Ziaristi Online

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: