Bucovina Profundă

21 Octombrie 2011

A FI SAU A PĂREA – DESPRE OMUL CULTURAL – de Mugur VASILIU

Filed under: articol,taina faradelegii — Mircea Puşcaşu @ 00:32

A FI SAU A PĂREA

A FI SAU A PĂREA DESPRE OMUL CULTURAL

DESPRE OMUL CULTURAL

de  Mugur VASILIU

Actele la control

Cu ceva timp în urmă – pe la începutul secolului al XIX-lea,

intelectualitatea românească, la unison cu cea europeană, căuta să dezlege un lucru care până mai devreme nu era nici măcar luat în seamă, dar care dintr-o dată a devenit esenţial, vital: originea, mai precis certificatul de naştere al poporului, al naţiunii din care făceau parte. Întreg efortul stătea sub semnul cultural, în scopul construirii unui om doar cultural. Aşa a apărut deodată – după cum spuneam – interesul pentru o nouă ştiinţă: cea a folclorului. A izbucnit căutarea, înregistrarea cu mijloacele vremii, inventarierea, …compunerea textelor care stau la baza formării poporului român. Ca de fiecare dată – de altfel, la fel ca astăzi – desigur că cea mai mare parte a intelectualilor avea model – şi tot desigur că modelul era unul străin, cel franţuzesc, adică cel european. După câteva încercări nereuşite de fals – tot după modelul European, după cum se va vedea – în cele din urmă s-au stabilit ca texte mărturie cele două balade pe care le cunoaştem astăzi: Mioriţa şi Meşterul Manole. Nu vom face analiză pe aceste texte şi nici nu vom considera dacă sunt sau nu nimerite pentru a arăta sau demonstra că poporul român s-a născut şi are şi certificat de naştere. Despre care este certificatul de naştere al poporului român vom vorbi altă dată – fiindcă noi nu împărtăşim aceiaşi idee.

Ni se pare important pentru ceea ce urmărim în textul de faţă să surprindem contextul european al momentului respectiv, pentru a observa unele apropieri de momentul actual european.

Pe scurt: Franţa tocmai îşi aflase cântecul războinic care arăta eroul ce stă la baza naşterii poporului francez: Le chanson du Rolland; asemenea lor, spaniolii se întăreau gândindu-se la marele Cid, eroul din care ei se iviseră în lume, personajul principal al lui „El cantar del mio Cid”; unul dintre imperii stabilise deja că, în „Das Niebelungenlied”, Siegfried are o importanţă capitală la formarea popoarelor germanice şi chiar la plămada întregii lumi. Mai din nord, Eda ne spune povestea altor popoare. Fără îndoială de un mare spectacol lingvistic, „Boewulf” reglează problema certificatului de naştere pentru regatul Marii Britanii. La fel de întârziaţi, dar la fel de prezenţi cum îi ştim, ruşii au scos la iveală – te şi miri cât de repede s-au mişcat – desigur, tot un mare războinic, căruia i-a fost dedicat certificatul de naştere al marelui popor rus, „Cântec pentru oastea lui Igor”.

Ceea ce pare cel puţin interesant şi atrage atenţia este faptul că s-a ales acelaşi moment pentru a se produce această legitimare – de parcă cineva ar fi cerut tuturor statelor „importante” actele la control! Cu puţină atenţie, sau cu o verificare serioasă se poate, credem noi, vedea că actele de naştere sunt de-a dreptul false – dar aceasta este o altă poveste despre care nu ne-am propus să vorbim acum. Pentru cei care cunosc legăturile oculte create în Europa secolelor 18 şi 19 nu este nimic de mirare. Procesul era unul de legitimare culturală, mitologică –oricum, dar în afara lui Dumnezeu.

Semnificativ ne apare şi faptul – pentru această situaţie „europeană” – că este pentru prima oară când întreaga cultură europeană a fost folosită, la unison, în scop manipulator şi spre folosul politicii, prin ceea ce învăţăm noi astăzi sub numele de „sincronizarea culturală, europeană” – cu alte cuvinte uniformizarea şi comunizarea europeană. Aceasta nu a fost decât o etapă premergătoare pentru punerea în practică a visului iudeofrancmasonic european – Statele unite ale Europei, Federaţia europeană sau Uniunea europeană (denumire acceptată, în ultimă instanţă).

Manipularea întregii Europe, prin mijloace de propagandă culturală, în scopul politic şi administrativ de reîmpărţire teritorială este primul pas. Este un pas care a fost urmat de mulţi alţii. Cu această acţiune a fost demonstrat că este esenţială crearea omului cultural – sau măcar alfabetizarea în masă.

Astfel că, în pofida eforturilor pe care le face astăzi aparatul de propagandă oficială, pentru orice cercetător al problemei, lucrurile sunt clare: Europa era supusă unui plan politic unic, instrumentat pentru prima oară cultural. Programul revoluţiei franceze – adică al iudeofrancmasoneriei „europene” – este punctul de pornire şi în acelaşi timp călăuza de care nu ne-am mai despărţit până în ziua de astăzi.

Şi dacă prin fenomenul, numit de noi toţi – în mod convenţional – Renaştere, s-a încercat recrearea lumii, renaşterea unei lumi dar de această dată fără Dumnezeu, fără Hristos, prin întoarcerea la „lumea antică” (adică la vechile forme artistice şi doctrine filosofice şi teosofice în primul rând), iată că a sosit şi ora organizării serioase din punct de vedere politic al aceluiaşi spaţiu: Europa. Prin cultură s-a făcut şi se face propagandă pentru noua formă de organizare universală: republica. Republica culturală, republica care, după ce se creează republici mici şi prin unirea lor va deveni republica unică. Deşi pare fantezist şi de necrezut, sau …

Dar cultura nu poate penetra masele analfabete – este momentul în care se porneşte o eroică luptă pentru „emanciparea” maselor. Cu alte cuvinte, oricine trebuie să poată primi mesajul transmis de propaganda manipulatoare, prin cultură. Este foarte interesant şi în acelaşi timp spectaculos să facem o analiză a drumului invers, pe care îl parcurge societatea contemporană europeană, ca urmare a schimbării instrumentului cultural de manipulare, cu instrumentul mediatic, bazat pe sunet şi – fundamental – pe imagine, pe imaginea în mişcare. Cu alte cuvinte radioul şi, în perioada contemporană, televiziunea, înlocuiesc instrumentul cultural mai vechi de propagandă. Este o luptă pe care imaginea în mişcare a câştigat-o. Cel puţin temporar. Cuvântul scris s-a lăsat luat ostatic – mai apare pe banda de jos la ştiri şi la subtitrajele filmelor, în România; fiindcă, în cele mai multe dintre ţările îngrozitor de dezvoltate, scrisul nu mai apare nici măcar în locurile de care spuneam, fiind înlocuit de vocea care traduce.

O poveste mai veche: Don Quijote de la Mancha

Imaginea pe care o are acest personaj este unanim acceptată: Don Quijote de la Mancha e nebun! Patologic. Mai departe – şi ceea ce contează din punct de vedere literar – el este un caracter prin care Miguel Cervantes ne transmite – printr-un şir de situaţii în care este pus personajul – un mesaj. Care este acel mesaj s-a tot discutat şi nu vom insista în aceste rânduri asupra acestei chestiuni. Ceea ce ne interesează, aici şi acum, este chiar punctul comun al tuturor interpretărilor: nebunia frizerului de a se crede cavaler. Nebunia care transformă întreaga lume din jurul său, nebunia de care se contaminează în final şi Sancho Panza – aşa suntem lăsaţi să credem – şi faţă de care protestează toată lumea, mai puţin Rocinanta. De unde vine această nebunie şi care sunt efectele ei? Trecem nepăsători peste afirmaţiile după care întreg romanul nu este decât o comedie şi ne întrebăm ce anume a făcut din această scriere o poveste care şi-a păstrat întreagă puterea, o poveste exemplară? Sigur că nu trebuie să credem că toţi cei ce îl folosesc pe Don Quijote au şi citit povestea – nici poveste! În schimb putem afirma răspicat: bărbierul a citit!

A citit foarte mult, atât de mult încât în ochii celorlalţi era clar că se va ţăcăni. A citit un singur fel de literatură: literatură cu cavaleri, cu domniţe, cu fapte de mare vitejie, poveşti în care existau şi onoarea şi demnitatea pe care lumea lui le rătăcise. A cunoscut o altă lume – imaginea unei alte lumi. A citit atât de mult încât, în cele din urmă, a evadat în lumea pe care a considerat-o el ca fiind reală sau necesar reală, pentru a putea vieţui. Întreaga lume a lui Don Quijote este pentru el o lume nu doar reală ci singura lume posibilă, în care se poate trăi – bine sau rău, în pericol sau glorie, învins sau învingător: aceste lucruri nici nu mai contează. Pe de altă parte, în acest personaj se întâlnesc cele două tendinţe. Care îşi dispută supremaţia chiar în persoana lui Don Quijote: lumea scrisului şi lumea reală. Care este părelnică şi care adevărată? Pentru lume una, pentru Don Quijote cealaltă. În Don Quijote, scrisul câştigă în lupta cu realitatea. Acesta este motivul principal pentru care avem de-a face cu o poveste exemplară: Don Quijote este un manifest al unei lumi a cărei „realitate” se impunea o dată cu el – lumea din literă, lumea din scris. O lume în care pare totul real, o lume în care luptele chiar au loc, o lume care cu timpul a câştigat atât de mult teren, încât a supus realitatea.

Realitatea înceta astfel să mai fie „reală” sau altfel spus, povestea scrisă era mai reală decât realitatea însăşi. Aceasta este prima victorie majoră, la nivel planetar, a propagandei culturale: descoperirea puterii pe care o poate căpăta scrisul ca descriere a unei realităţi oarecare; mai apoi, multiplicarea acestei licori literale, care te ajută să vezi altceva decât realitatea, drept realitate.

Totul devenea contagios, într-o formă extremă – pentru acea perioadă. Există o temă, pe care noi, cei care conducem vrem să o inducem manipulator, în scopul de a aplica o politică asupra unei părţi a planului, schimbând chiar felul de a gândi al maselor? Atunci îl chemăm pe scriitor, îi dăm tema. Şi, odată apărut romanul Anna Karenina, problema femeii se va discuta cu totul altfel – prin particularizarea reuşită cu metode cultural literare. Acest mecanism încă mai funcţionează, deşi a fost cu totul depăşit. Acesta este un exemplu ilustrativ şi suficient ca pornire, pentru a argumenta afirmaţia potrivit căreia „orice cultură este o manipulare imensă”.

O interpretare mai nouă

Dar aceasta, lumea lui Don Quijote, poate fi numită lumea premodernă. Iar Don Quijote, între timp, a pierdut partida – e şi firesc, nu mai suntem la 1600. Astăzi, manipularea nu se mai face – decât în foarte mică măsură – prin literatură care cunoaşte planul doi sau chiar fundalul şi care mai foloseşte doar ca sursă de inspiraţie sau ca material brut pentru transpunerea în imagini mişcate. După victoria asupra realităţii şi după o perioadă de patru secole, Don Quijote şi-a pierdut locul.

S-a deschis un nou război cu realitatea. De această dată cu alte mijloace pe care nici nu le visa bărbierul. Asupra literei, asupra scrisului s-a năpustit imaginea. Imaginea mişcătoare, care creează o aparenţă imensă a realităţii, incomparabilă cu cea sugerată de literă. Literatura hrănea imaginaţia particulară: chipul lui Don Quijote ar fi fost desenat în atâtea feluri câţi cititori a avut povestea. Acum imaginaţia – adică jocul mental al imaginilor – a fost supusă la rândul ei, prin crearea unui singur chip al frizerului, o singură voce – după cum se poate vedea în filmul cu acelaşi nume.

Substituirea este una „revoluţionară”, iar pentru istoria omenirii este de o importanţă colosală, prin consecinţele pe care le produce, consecinţe care – fără nici cea mai mică îndoială, şi fără legătură cu sensurile iniţiale – nu sunt cunoscute sau stăpânite de cineva.

Aparenţa realităţii bate, astăzi, realitatea însăşi – de departe! Omul de pe stradă, fără a mai fi în pericolul de a fi considerat anormal, nebun sau ţăcănit – ca odinioară bărbierul – păşeşte pe bulevard ca Michael Jackson, ca Rambo sau ca Bruce Lee, iar la fiecare pas te poţi întâlni – o dată sau de mai multe ori, depinde cum îţi e norocul – cu Madona, Paris Hilton, cu Sharon Stone sau chiar cu Sexi Brăileanca. Aberaţia dezarmează: în loc să ne gândim că acum, poate lângă noi, trăiesc oameni sfinţiţi; în loc să-i căutăm pentru marele nostru folos; noi imităm imaginile, maimuţărim realitatea – gesturi care nu îl caracterizează pe om, ci este definitoriu pentru regnul animal.

Mai departe, acest om de pe stradă – pe care l-am numit în altă parte postomul sau ultimul om – nu mai este nici măcar un om culturalizat (calitate pe care trebuia să o deţină în trecutul „literar” şi „literal”, pentru a putea fi mai lesne manipulat). El nu mai e un cititor, un om cultural – fiindcă nici nu mai e nevoie.

Acest postom a rămas fără imaginaţie – imaginaţia sa lucrează cu imagini-clişeu prezentate în clar, cu imagini mişcate, spre uniformizarea minţilor. Aceasta este spălarea creierelor – şi nu alta!

Existenţa sa se bazează pe o imensă maşină de creat viaţă aparentă, de produs şi declanşat reflexe emoţionale care covârşesc, acoperă şi anihilează chiar calitatea de a raţiona. Astfel, într-adevăr postomul este ceea ce a mai rămas după sfârşitul omului. Realitatea este cea care este văzută pe ecran – şi niciodată cea … „reală”. Real este lucrul care pare cel mai tare real, lucrul care seamănă cel mai mult cu realitatea – şi niciodată realitatea … reală. Realitatea devine ficţiune iar ficţiunea devine realitate.

La o analiză onestă şi pertinentă ultimul om sau postomul care suntem noi, nu poate să-l considere pe Don Quijote în nici un fel nebun, nu are căderea morală, fiindcă el însuşi este un fel îmbunătăţit de Don Quijote – un fel de bărbier, dar analfabet, care nici nu mai are nevoie de această obişnuinţă învechită de a citi. Trăitorul în ficţiune este astăzi măsura normalităţii spre care tinde întreaga omenire. Fiţi oneşti şi recunoaşteţi.

O chestiune de propagare

Tehnica propagandei este strâns legată de tehnica utilizării imaginilor în mişcare. Scopul imediat al propagandei este înlocuirea lumii reale cu oricare altă lume – aşa se explică aderenţa pe care o au toate teoriile şi doctrinele referitoare la alte realităţi, la alte lumi, la marţieni, la viaţa pe alte planete etc. Manipularea lumii contemporane tinde să devină sursa existenţei – lucru fără precedent în istorie.

Astăzi, pentru a fi manipulat îţi trebuie – şi neapărat ai! – televizor, radio, şi să citeşti presa (o din ce în ce mai mică categorie). Cu alte cuvinte pentru a fi manipulat trebuie „să te informezi”, „să fii informat”. În adevăr, cu cât eşti „mai bine informat”, cu atât eşti mai manipulat.

Toate aceste lucruri sunt foarte greu de crezut. Sunt cu atât mai greu de crezut, cu cât statutul pe care îl crezi al tău – de „foarte bine informat” – este chiar sprijinul tău. Aparenţa, „ceea ce pare”, „părerea” – toate ale tale – te fac să nu crezi o iotă din rândurile de mai sus. Dificultatea mai vine şi din faptul că o puzderie de sloganuri îţi dau impresia, părerea că ai dreptate. De exemplu, faptul că toată lumea acceptă aproape religios, că „trăim într-o epocă a informaţiei”. Dar dacă ne apropiem puţin de această problemă vom observa că există un adevărat bombardament informaţional – în fiecare clipă se editează mii de informaţii, aşa încât dacă vrem să fim „informaţi” măcar – necum „bine informaţi” – ar trebui să citim mii de pagini în fiecare dimineaţă! Lucru absolut ridicol şi pueril. De aici decurge că e imposibil să fii „bine informat” sau „informat”.

Perioada în care trăim – sau ne facem că trăim – poate fi denumită, dacă vrem să o definim în raport cu informaţia, epoca zgomotului informaţional. Caracterizarea corectă a perioadei pe care o străbatem – din perspectiva manipulatorie – este aceea de perioadă de impresionare, de epocă emoţională; fiindcă partea din noi asupra căreia are loc asaltul manipulator pseudo informaţional este – fără îndoială – zona emoţionalului. Dacă suntem atenţi la ştiri – sau la oricare altă emisiune – vom constata că aşa stau lucrurile. Spre exemplu nu contează dacă personal ai câte informaţii poţi avea despre mersul – crezi tu –real al unui conflict. Fiindcă, oricât de bine informat ai fi, cu o simplă înşiruire de imagini-clişeu – de tipul, femeie cu copil în braţe, o bătrână plângând, doi morţi (care de cele mai multe ori nu au nici cea mai mică legătură cu respectivul conflict, ci sunt luate de aiurea sau jucate pe platourile cinematografice) – ai renunţat imediat la poziţia ta de om „informat”, trecând în tabăra adversă, de om „emoţionat”, „impresionat”. Asupra acestor din urmă lucruri ar trebui făcută o analiză serioasă.

Aşadar, noi trăim o perioadă de manipulare emoţională, realizată cu imagini în mişcare.

Trecerea de la povestea lui Don Quijote, la imaginea lui Rambo care calcă luna – discutabil şi foarte îndoielnic – are o însemnătate covârşitoare. Dacă lectura o face mintea cu ajutorul ochilor – manipularea actuală se face doar cu şi prin ochi. Mintea postomului nu mai are nici o treabă – e şomeră. Imaginile creează concepte iar nu conceptele imagini. Nimic nu mai este descris, totul este prezentat. Tu eşti pus în postura de „în prezenţă”. Prezenţă care – desigur – e doar aparenţă, fiindcă imaginea realului nu are a face cu realul decât prin analogie cu imaginea de pe ecran. Mai precis, pe ecran noi vedem imaginea unui crocodil şi nu un crocodil. Nivelul de reprezentare atinge, prin analogie, stadiul cel mai apropiat: de egalitate. Ajungem în acelaşi loc: realitatea este înlocuită cu imaginea realităţii. Locul lui „a fi” îl uzurpă – fără nici o mustrare de cuget – „a părea”.

Sfârşit de partidă

Aşadar, pentru a reveni la drumul cultural, parcurs de omul renascentist şi revoluţionar, este fundamental de observat care este linia neîntreruptă în ceea ce am numit mai sus propagandă politică, făcută în prima fază, cea a renaşterii, prin artă şi filozofie – mai precis prin teosofie şi ocultism cabalic -, mai apoi prin cultură –în perioada următoare a programaticei şi mult pomenitei revoluţii iniţiale – pentru ca, în cele din urmă, în perioada contemporană, post modernă şi postumanistă cele două trăsături să devină cronice, să intre în definirea fiinţei umane.

Scurta trecere în revistă a ideilor de mai sus ne poate fi folositoare pentru a înţelege ce înseamnă globalizarea. Ceea ce ştim sigur este că există un plan – care se pune chiar acum în aplicare, nu mai este nici un secret – de construire a unei republici universale (globale), cu o singură formă de organizare politică, economică şi culturală.

Ceea ce mai ştim este că întreg efortul iudeofrancmasoneriei iluminate de a realiza acest plan – tot de ea făcut – nu-L include în nici un fel pe Hristos. Este o republică universală atee. Ca urmare, putem acum înţelege că aproape tot ce am consumat ca artă sau cultură, în ultimele două sute de ani, în cea mai mare parte a fost făcut pentru a fi consumat de noi, ca instrument de propagandă, în scopul construirii republicii universale atee (comunismul este evident în totală concordanţă cu acest proiect).

Să ne amintim că Renaşterea este o mişcare îndreptată împotriva lui Dumnezeu Omul, Iisus Hristos, Mântuitorul, prin înlocuirea Lui cu … omul. Renaşterea este esenţial o mişcare antropocentrică. Că se face această schimbare a lui Dumnezeu cu omul, într-o modalitate artistică deosebită, sau că sistemul filosofic al unui filosof este spectaculos – aceasta este o altă problemă. Calităţile artistice şi raţionale remarcabile ale celor care luptă împotriva lui Hristos sunt tocmai pentru ca înşelarea noastră să fie mai lesne de făcut. Cu alte cuvinte, se luptă împotriva lui Hristos cu arme care strălucesc, chiar frumoase. (Să apreciezi frumuseţea cuţitului şi a tăieturii mortale care ţi-a ucis mama, e un semn de oligofrenie, fără nici o îndoială). Mai putem să ne amintim că cel mai important slogan, mobilizator al revoluţiei a fost „cu maţele ultimului popă, să spânzurăm ultimul rege!” Iată care este ţinta pământească a corifeilor libertăţii, fraternităţii şi egalităţii. Revoluţia franceză este matricea răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu şi inaugurează o epocă – în curs – pe care o putem numi epoca revoluţionară antihristică. Fiindcă, nici una dintre revoluţiile – care au însemnat spasme pentru omenire şi care continuă – nu s-a făcut în alt scop. Lupta de clasă, burghezie, capitalism, socialism, comunism, liberalism, democraţie – toate acestea şi multe altele – sunt cuvinte care denumesc concepte ce se definesc prin revolta împotriva lui Hristos.

În mod esenţial, orice revoluţie este luciferică, fiindcă primul şi marele revoluţionar este chiar Lucifer.

Nu acesta este drumul firesc al omului, spre împlinirea lui, iar această stare de răzvrătire, această lipsă de identitate şi de înţelegere a lumii nu-l definesc pe „omul lui Dumnezeu”. Tocmai pentru a redefini absolut şi definitiv omul, pentru a-i arăta cine este el şi care este realitatea, tocmai pentru aceste lucruri Dumnezeu a coborât pe pământ şi S-a făcut om. Nu pentru a propovădui revoluţia sau republica universală atee. Ci pentru ca noi să înţelegem că nu am fost făcuţi „carcase raţionale”. Căci noi suntem chip şi asemănare – şi nu Dumnezeu este făcut după chipul şi asemănarea noastră, cum ne este indus -, pentru că noi înşine, fiecare dintre noi înseamnă o persoană care în interiorul unui popor, într-un cadru numit neam ne putem urma drumul şi deveni nemuritori prin mântuire.

sursa:  axa.info.ro

2 comentarii »

  1. Ca de fiecare data, si acest articol de mare profunzine semnat de Mugur V. inspira in Duh Ortodox, ajutand mult la intelegerea lumii (foarte) cazute. in care traim.

    Apreciază

    Comentariu de Petru — 21 Octombrie 2011 @ 03:26 | Răspunde

  2. Doamne ajuata!

    Am ramas foarte placut impresionat de articol.

    Felicitari autorului pentru claritatea in gandire si exprimare.

    Daniel

    Apreciază

    Comentariu de miturimoderne — 21 Octombrie 2011 @ 11:24 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: