Bucovina Profundă

23 Aprilie 2012

Părintele Justin Pârvu: Pământul, izvoarele şi apele strigă împotriva nesimţirii noastre. Interviu – 30 martie 2012

Părintele Justin Pârvu:

Pământul, izvoarele şi apele strigă împotriva nesimţirii noastre

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de Monahia Fotini, 30 martie 2012

 sursa: atitudini.com

– Părinte, cum vă explicaţi faptul că încă mai sunt azi duhovnici, preoţi care susţin că nu cunosc problema cipurilor şi ca atare nu găsesc răspunsul potrivit pentru ucenicii lor? Sub pretextul că nu e treaba lor să cerceteze ce conţin aceste cipuri dau un răspuns evaziv celor ce îi întreabă cum să procedeze cu aceste acte biometrice.

– Dragii mei, ieşim de pildă la păscut cu o turmă de oi. Turma aceasta de oi e dirijată de cineva. De cine? De cioban. Cine este păstorul cel bun în viaţa noastră? E preotul. Preoţii, păstorii, de la mic, la mare, duc această răspundere a mântuirii turmei. În ce constă această răspundere? În propovăduirea adevărului, căci fără adevăr nu există viaţă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” – spune Mântuitorul. El e cel care continuă această propovăduire a Adevărului: preotul. Dar dacă preotul, încă din seminar, apoi în facultate, excelează mai mult în arta fotbalului decât în arta Scripturii, ce să mai ceri de la astfel de preoţi? Cum să conştientizeze ei că asistăm la o satanizare a lumii prin implantarea acestor cipuri? Şi, în afară de asta, sunt şi oameni, Dumnezeu să ne ierte, interesaţi. Le place să fie audiaţi de public în conferinţe şi din slavă deşartă tac şi fac pe plac mulţimii. Nu vedeţi că ei (conducătorii) vin cu o melodie aşa de plăcută pentru noi, creştinii, încât să primim cipul ca pe o mare realizare utilă umanităţii?
Au început de la animale – cipuri în urechi, le-au pus peceţile acestea, nişte clame agăţate de urechea animalului. M-am gândit îndată: dacă cipul acesta e aşezat la vaca asta care dă laptele din care mâine se hrănesc copiii de toate vârstele, bătrânii, oamenii, nu cumva drăcovenia asta are efect şi asupra hranei, a circulaţiei sângelui, prin laptele, pe care apoi îl mănâncă omul? Apoi au evoluat cu cipul la om şi au zis că trebuie să aibă copilul mic cip ca nu cumva să fie furat… Aşa că îi pui cip acolo şi îl găseşti îndată. Şi astfel, ani la rândul, obişnuiesc poporul cu aceste cipuri care au, chipurile, efecte benefice. Ei bine, toate drăcoveniile acestea au cu totul un alt scop. În niciun caz unul bun. Pentru că noi am trăit de atâtea amar de veacuri pe aici şi n-am avut nevoie de cipuri. A trebuit să apară aceşti tovarăşi gentili care au grijă să nu ne pierdem şi să ne ofere ei această pază. De ce păzesc populaţia prin cipuri şi nu vin să vadă unde sunt tinerii noştri care au plecat de la casele lor din ţară şi s-au dus argaţi în Occident? Unde sunt aceşti tovarăşi care să poarte de grijă de nenorociţii copii care sunt aruncaţi pe străzile oraşului şi stau în tuneluri şi sub poduri şi dorm acolo, săracii, fără adăpost? Iar ca să înfiezi un copil din acesta amărât, e atâta lege şi atâtea rânduieli încât trebuie să faci un proces de trei, patru ani să-l poţi avea în braţele tale.
Dar nu cipurile vin în ajutorul nostru. Acolo vine satana să ajute, pentru că omul acesta devine o cifră, un număr. A transferat cifra aceasta în satanizarea lui. I-l pui pe frunte, i-l pui pe mână, i-l pui unde vrei şi unde nu vrei. Oare de asta are nevoie ţara noastră? Noi avem de format caractere, avem de făcut educaţie spirituală pentru a realiza omul liniştii, omul păcii, al dragostei, al unităţii, omul bunătăţii, pentru a avea o societate sănătoasă bazată pe jertfă şi dăruirea creştină. Cu cipurile nu realizăm nimic decât să ne îmbolnăvim şi noi. Pentru că ei prin cipuri nu te stăpânesc ca pe animal, ci urmăresc să îţi stăpânească fiinţa, ca spirit, ca suflet. Te perverteşte încât nu mai gândeşti. E ca şi cum cineva te-ar pune la curent electric, te aşezi pe scaun şi te aruncă de vreo trei, patru ori în sus şi în jos şi în felul acesta devii un om care ţi-ai pierdut şi memorie şi cap; nu mai ai nimic.
În 1949–1950 era o metodă venită din Răsărit, folosită la anchetele care se făceau în puşcării, căl punea pe scaunul electric pe deţinut şi acolo te trezeai că începeai fără să vrei să declari pe placul lor. Omul devenea o epavă, o cârpă care nu mai gândea, rob al unor atei comunişti. Acesta este scopul cipului: desfiinţarea gândirii omului în profunzime, să devină fără Dumnezeu, fără Hristos, adică omul satanizat. Un lucru trebuie judecat după scopul pentru care este creat. Acest cip nu este rău în sine, dar este creat spre a fi implantat în corpul uman, spre satanizarea omului. După scopul pentru care a fost creat, acest cip este demonic.

– Sunt unii care încă vă mai acuză că aţi fi zis că acest cip este pecetea finală şi urmează să vină Apocalipsa.

– Aceştia sunt doar nişte agitatori şi dezbinatori. Cine are bunăvoinţă să înţeleagă ce am spus eu, va înţelege. Scopul acestui cip este implantarea, ce va aduce cu ea şi pecetea Fiarei. Dar numai Dumnezeu ştie când va fi aceasta.

– Părinte, vorbeam dată trecută despre exploatările de la Roşia Montană prin care ni se fură aurul de către nişte firme străine. Acum, prin aceleaşi metode vor să ne fure şi cuprul şi, mai rău decât atât, au în proiect exploatarea de gaz de şist, o operaţiune foarte periculoasă pentru populaţie, prin fracționare hidraulică. Sunt dovezi din Statele Unite şi din alte părţi ale lumii cum exploatarea acestui gaz contaminează pânza freatică, otrăvind apa pe care o bem. Cum ne putem opune acestor proiecte?

– Cine au fost toţi cei care au exploatat adâncurile pământului şi bogăţiile noastre naţionale până acum? Tot străinii. Străinii luau veniturile, iar ţăranul nostru stătea şi trudea în adâncimea pământului. În 1949–1950, am intrat într-o zonă minieră. Eram vreo 800 de deţinuţi politici şi am văzut oamenii aceia slabi, cu ochii duşi în fundul capului, cu obrajii teşiţi. La un moment dat, în mină acolo, ce am observat noi? Aruncai, de pildă, un chibrit. Nu prea aveam noi voie să purtăm chibrituri pentru că reprezentam un pericol pentru ei. Dar aşa din întâmplare mai găseam pe la atelierele noastre câte un chibrit, pe ici pe acolo, şi aruncam băţul aprins în şanţ, în apa care curgea, pentru că în pământ erau foarte multe izvoare. Sunt pungi de apă înăuntru şi când ai pătruns un izvor din acesta cu perforatorul, inundă tot, de ia şi carnea de pe tine; aşa forţă puternică are. Apa aceea este foarte sărată. Cum te-a atins o picătură din apa aceasta, parcă îţi perfora corpul şi făcea gropiţe în tot corpul. Ei bine, când am aprins noi chibritul, apa aceea s-a aprins şi te uitai cum arde apa. Exact cum ai pune într-un pahar cu apă nişte spirt, păi apa asta arde ca şi spirtul. Când ai aruncat-o, moleculele ei merg una după alta şi iau foc. Era vorba despre acest gaz de şist, pe care vor să îl exploateze ei acum, pentru că nu mai au ce fura de la suprafaţă, fură din adâncurile pământului. Însă aceste zone au şi un efect foarte negativ pentru că îţi infectează aerul, atmosfera.

– Şi aceste exploatări nu vor afecta şi pânza freatică?

– Da, bineînţeles, acest gaz intră prin izvoare, prin toate firele de fântâni, de instalaţii de apă potabilă. Cum vă spuneam nouă ne afecta şi pielea. Pentru că era o apă foarte concentrată în sare şi de aceea când cădea pe piele făcea o băşicuţă care se spărgea şi devenea ca un fel de lepră. Nu există niciun soi de epurare pentru astfel de apă infestată. Vă daţi seama dacă o mai şi consumi! Apar bolile psihice şi o transformare a sistemului nervos. Noi, după ce ieşeam din mină, ne îmbrăcam cu cămaşa noastră obişnuită. După trei, patru ore căutai să dai cămaşa jos şi se lua cu tot cu piele, cu acele băşicuţe. Rămâneai ca bolnav de lepră. Ne culcam înapoi, ne odihneam şi dimineaţa era ca o pojghiţă pe toată pielea; îmbrăcam cămaşa din nou, intram în mină, eram pe jumătate carne vie şi începea o altă rafală de otrăvire din sărurile acelea. Şi iată cum ajunge omul otrăvit. Spun aceasta din experienţă trăită, simţită pe organismul meu, nu poveşti.

– Dar vedeţi, părinte, contrastul… Sfinţia voastră şi toţi care aţi trăit în generaţia aceasta nu v-aţi îmbolnăvit şi aţi rezistat până la adânci bătrâneţi cu nişte organisme foarte viguroase.

Pe sfinţia voastră nu v-a afectat această otravă. Pe când noi imediat ne îmbolnăvim şi avem organismul foarte slăbit. Care este de fapt diferenţa?

– Diferenţa este că noi am apucat nişte copilării sănătoase şi am mâncat foarte natural. Eu dacă aş fi mâncat nişte prăjiturele din astea în coşuleţe, atâtea chimicale şi E-uri, nu trăiam nici zece zile în mină. Dar am avut vigoare trupească datorită bietei mele mame, Dumnezeu să o odihnească, care ne-a dat tot ce a fost mai bun: hrană curată, sănătoasă şi bineplăcută.

– Nu era şi harul lui Dumnezeu?

– Desigur că e vorba şi de Harul lui Dumnezeu, pentru că noi sufeream şi pătimeam acolo pe nedrept, pătimeam pentru că am avut curajul să înfruntăm fiara roşie a comunismului. Dar dacă azi noi nu mai facem niciun act de sacrificiu, nu ne mai interesează binele aproapelui şi al acestui neam, din care fac parte şi copiii şi rudele noastre, ce har să ne mai cuprindă? Poate prin aceste boli să ne mai mântuim şi noi. Acum nici pământul nu-şi mai dă roadele sale. Nici fructele nu mai au dulceaţa lor. Venise acum câteva zile cineva şi mi-a adus trei prune: „Părinte, v-am adus nişte prune bune”. Eu nu consum fructele dacă nu sunt la vremea lor, dar am luat aşa de dragul omului. „Ia, taie tu o prună să o mâncăm!” Ei bine, am tăiat pruna aceea în patru şi ori de aş fi mâncat nişte frunze uscate, ori pruna aceea, era acelaşi lucru, niciun gust nu avea. Pentru că toate au o rânduială pe care noi am încălcat-o. Când Dumnezeu a binecuvântat ca omul să-şi ia roadele pământului, apăi a binecuvântat şi cu nişte zile de oprelişti. I-a dat să mănânce luni, i-a dat să mănânce marţi, joi, sâmbătă, duminică, dar două zile să ai şi tu o pauză. Să te opreşti puţin de la mărul acesta adamic. Dacă vor păzi oamenii toate rânduielile puse de Dumnezeu, vor mânca roadele pământului şi vor trăi, după cum zice Scriptura. Dar dacă nu vor asculta de poruncile Lui, amărăciune şi război va veni peste neamul omenesc. Şi iată că auzim numai veşti de războaie, că începe viforniţa. Dar cel mai important război este războiul acesta sufletesc, dragii mei. Războiul dinlăuntrul nostru, războiul neînţelegerii dintre noi, războiul neînfrânării noastre. Toate aceste boli şi infestări ale mediului în care trăim sunt îngăduite de Dumnezeu şi ele vin cumva să ne trezească, să ne aducă la o realitate. Iată că şi pământul, şi izvoarele şi apele strigă împotriva nesimţirii noastre.

– Oamenii sunt necăjiți, părinte, au ieşit în stradă şi au protestat împotriva acestor măsuri de exploatare a gazului de şist. Dar nu au nicio susținere din partea statului român. La cine să strige?

– Parlamentarii noştri nu au cum să îi susţină pe bieţii oameni, pentru că sunt plătiţi să tacă, să mușamalizeze adevărul de orice natură, morală, religioasă, economică, politică. Ei nu au voie să vorbească decât ce li se dictează. Înainte veneau directivele de la Moscova, acum vin de la Europa centrală. Ce ne dă nouă Europa? Ne dă sărăcie, ne dă mizerie, globalizare, otravă. Aceste manifestări ale oamenilor nici nu le iau în seamă, pentru că noi pentru ei reprezentăm prostimea, mulțimea, rasa inferioară. Dar totuşi nu vor să rămână în istorie drept prigonitori, ci vor să fie populari şi iubiţi ca nişte zei de popor. De aceea s-ar putea să ajute la ceva protestele şi glasurile bieților oameni. Atunci când nu există glas care să mai strige, ei domină în linişte, înseamnă pentru ei că au dreptatea de partea lor. Ei vor să figureze ca binefăcătorii noștri, şi nu ca prigonitori şi ucigaşi.
La ora actuală avem nevoie de o preoţime de elită, oameni de sacrificiu, care într-adevăr își pun viaţa pentru ucenicii lor. Dar atâta vreme cât nu vom avea păstori care să înveţe drept cuvântul Domnului vom veni într-o rătăcire şi pierzare a neamului nostru. Se vede din greutățile cu care ne confruntăm azi că nu este binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrul oamenilor, nu este nici binecuvântare peste roadele pământului, nu este nici saţiu. Dar dacă tu vinerea şi în post vii cu fripturi la grătar şi te pui cu tot dinadinsul împotriva rânduielii lui Dumnezeu, cât crezi că va mai îngădui Dumnezeu? De aceea şi cad oamenii în boli foarte grele azi. Oamenii s-au abătut de la rânduielile lui Dumnezeu, făcându-şi voile lor. Nici bunurile pământului nu mai sunt după rânduială. Dumnezeu ne pedepseşte şi îngăduie aceste exploatări otrăvitoare, zăcăminte, care apar la suprafaţă. Ca şi pe vremea lui Noe, când nu ne vom aștepta, va veni mânia lui Dumnezeu peste noi. „De aceea privegheați că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”.

– Ierarhii Bisericii Greciei însă, sunt mult mai implicaţi în viaţa poporului şi iau atitudine alături de popor atunci când sunt asupriţi de conducătorii lor. Însuşi poporul grec e mult mai informat şi luptător pentru nişte adevăruri, atât ale neamului lor, cât şi ale Bisericii. Ei veghează. La noi de ce nu se mai întâmplă acest lucru?

– Domnule, grecii au o energie deosebită, pentru că au şi o origine foarte bună, un popor înzestrat cu multe daruri de la Dumnezeu, dar şi cercat. Aceste greutăţi şi valorile morale şi spirituale pe care le-au avut, i-au făcut mai bătăioşi. Şi noi am trecut prin încercări şi războaie de apărare, după cum ştiţi, dar, dragii mei, la noi este o boală în popor, ascultarea asta prostească. Să nu cumva să tulburăm. Dar ce să tulburăm când situaţia deja e tulbure? Astăzi a nu tulbura înseamnă de fapt a nu limpezi. Pune într-un pahar de apă tulbure o picătură de var şi ai să vezi cum tulburarea se lasă la fund şi poţi bea paharul cu apă curată. Ei, bine, acesta este Creştinismul. Creştinismul este picătura de var care limpezeşte apa tulbure din pahar. Conducătorii unui neam, ai unei Biserici sunt oameni care pot alunga tulburarea apei şi restabili potabilitatea ei. Dar dacă nu avem conducători care să intervină în limpezirea tulburărilor apelor ce ne cuprind, nu vom avea parte de paharul acesta limpede. Singura limpezire care ni se dă nu este decât picătura de sânge a martirilor noştri. Ce este sângele martirilor? Sămânţa creştinismului. Şi eroii noştri, martirii Bisericii şi neamului nostru care zac necanonizaţi, din puşcăriile Aiudului, Gherlei, Piteştiului – aceştia trebuie să fie modelul şi ajutorul nostru.
Creștinii noştri să ia aminte la episcopii Bisericii noastre surori, a Greciei, şi să le urmeze faptele şi sfaturile. Dacă Dumnezeu mai grăieşte prin acei ierarhi de valoare, înseamnă că nu ne-am pierdut nici noi. Nu avem dreptul să spunem că nu ştim, doar că nu am vrut să ştim! Când există azi atâtea mijloace de informare… Dacă te minţi pe tine însuţi, atunci şi supuşii tăi devin nişte oameni pervertiţi. Acesta este şi scopul lor, de a lăsa o turmă fără păstor. Să luăm exemplul Greciei. Românul se subestimează: „a, păi eu nu pot”. Dar bulgarul cum poate, măi? Alţii cum pot, măi, să își exploateze singuri bunurile pământului în care locuiesc, să îşi păstreze Biserica ortodoxă, curată şi invincibilă?
Trăim vremuri anevoioase, dar cu ajutorul Domnului vom birui pentru că Duhul Sfânt pluteşte încă deasupra acestui pământ românesc. Noi, călugării, dacă am fi mai treji, iar mănăstirile ar fi într-o înţelegere, am face lucruri frumoase împreună. Creştinul nostru nu este informat, nu este impulsionat. Şcoala nu-i spune, Biserica nui spune. Ierarhii au nevoie uneori de spatele nostru, pentru că ei n-au curajul să vorbească.

– Părinte, cunoaşteţi minunea de la Iași, unde patru ani consecutiv sfintele moaşte ale martirilor de la Aiud şi din alte temniţe comuniste au izvorât mir abundent, cu o mireasmă cerească. În afara faptului că nimeni nu ia în considerare, la nivel înalt, aceste minuni, care credeți că este mesajul pe care vor să îl transmită aceşti martiri ai noştri?

– Sfinţii nu au nevoie de noi, de preamărirea noastră. Ei sunt sfinţi oriunde şi oricând. Ei au nevoie de noi numai în măsura în care le cerem ajutorul. Dacă le cerem ajutorul, vin şi ei în ajutorul nostru, iar dacă noi nu le cerem, ne lasă singuri. Dar unde ajungem noi fără ajutorul lor? Să ne rugăm către sfinţi! Acesta este mesajul lor. Sfinţii vor să vină în ajutorul nostru, numai că prea puţin îi chemăm. Aceşti sfinţi ai închisorilor, de la Aiud, Piteşti, Gherla, din toate puşcăriile noastre, formează cea mai măreaţă şi frumoasă coroană pentru împodobirea ţării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt soluţia grăitoare, numai nu strigă de acolo. Izvorârea Sf. Mir din osemintele lor, aşa după cum se cunosc minunile acestea, e aşa de grăitoare încât nu ne rămâne decât să le urmăm sfaturile, fapta şi eroismul vieţii lor. Acesta este de fapt un al mesaj pentru neamul nostru. Aceştia sunt ultimii dintre sfinţii români care izvorăsc mireasmă şi vindecări în toate colţurile lumii – mesajul este să le urmăm viaţa, curajul mărturisii. Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru. Ei vin să ne arate calea. Fie ca acest Paşti pe care îl sărbătorim şi anul acesta, prin mila Domnului, să fie un îndemn spre trezirea noastră din mormântul tăcerii şi al laşităţii şi învierea noastră în duhul martirilor şi al sfinţilor închisorilor comuniste. Hristos a înviat!

interviu apărut în reivsta ATITUDINI, NR. 22

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: