Bucovina Profundă

22 Mai 2012

Mica Unire de la 1859 – Pr. Mircea Bejenar

Filed under: articol,istoria ascunsa,iudeo-masonerie — Mircea Puşcaşu @ 09:11

Unele consideraţii asupra pregătirii şi înfăptuirii  Micii Uniri de la 1859

Pr. Mircea Bejenar 

 

Citindu-l cu atenţie pe Nicolae Iorga, în volumul al IX-lea, Unificatorii, al Istoriei Românilor, şi încercând o analogie cu celelalte perioade ale unirii Ţărilor Române, din timpul lui Mihai Viteazul, şi cu cea de la 1918,  cititorul care caută să surprindă înţelesurile mântuitoare  ale destinului românesc în Istorie dar şi în Veşnicie, este atenţionat de conştiinţă să mărturisească printre altele:

  1. contextul politic internaţional ostil dar o iubire mare pentru Biserică şi neamul românesc de ţărani din partea capului politic, concomitent cu un spirit de sacrificiu total din partea Bisericii Ortodoxe pentru cauza naţională, în timpul lui Mihai Viteazul;
  2. contextul politic internaţional mai mult oscilant, între prielnic si ostil, dublat de o lipsă de iubire mărturisită cu vorba şi cu fapta faţă de Biserica Ortodoxă din partea autorităţilor seculare (inspirate din ideile francmasonice ale Revoluţiei Franceze de la 1789) ale noului stat România, concomitent cu o asumare mucenicească din partea Bisericii Ortodoxe (cler şi popor) pentru binele şi mântuirea Ţării;
  3. contextul politic internaţional total ostil şi defavorabil in 1918, ajungând până la quasi-desfiinţarea Statului Român prin ocupaţia germană, dar o Biserică Ortodoxă îngenunchiată şi umilită de interminabilele „reforme” ale autorităţilor seculare desacralizante, atât din Vechiul Regat cât şi din provinciile româneşti istorice (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) ocupate şi stăpânite de „Puteri” străine de sufletul naţional; pe de altă parte, marea putere de sacrificiu a „Bisericii vii”-  poporul majoritar de ţărani ortodocşi-, atât prin modul străbun de vieţuire creştinească cât şi prin imensul sacrificiu din tranşeele Primului Război Mondial şi participarea Bisericii Ortodoxe la Reforma agrară din 1923.

Lăsând la o parte, pentru altă dată, momentul Unirii de la 1918, subliniem doar că la 1600 organismul naţional, rearticulat in integrum de facto şi ca subiect şi actor internaţional, deşi de scurtă durată, era una cu organismul eclesial al Bisericii strămoşeşti ortodoxe în virtutea modelului moştenirii bizantine pe care amândouă îl reprezentau, drept pentru care viaţa firească a poporului român în sinteza şi etnogeneza lui continuă nu a putut fi obstrucţionată în profunzime chiar după tragica desfiinţare a unirii lui Mihai Viteazul.

Doar că Istoria a avut vicisitudinile ei, după anul 1600, mai ales pentru Ţările Române… si, după ce trece şi veacul de singurătate latino-ortodoxă în răspărul evului fanariot şi al marilor vecinătăţi (fie ele vieneze, muscăleşti ori otomane), ne potopeşte valul de „binefaceri” al mesianismului ateu al Revoluţiei Franceze care a izbit în porţile existenţei naţiunii române din Principatele Dunărene prin revoluţionarii paşoptişti autohtoni[1] şi condiţiile permanent obstrucţioniste ale Marilor Puteri decidente pentru existenţa popoarelor.

Secolul al XIX-lea s-a individualizat în istorie, printre alte caracteristici, şi ca Secol al Naţionalităţilor, deopotrivă anticlerical, antieclesial şi anticreştin însă pentru istoria poporului român şi lupta lui pentru îndeplinirea idealurilor fireşti a constituit prilejul unei mari treziri naţionale care a condus la realizarea primului mare obiectiv Unirea de la 24 ianuarie 1859 în persoana domnitorului Alexandru Ioan Cuza, dar şi a mişcărilor naţionale unioniste şi a întări Biserici Ortodoxe Româneşti din Basarabia  Bucovina şi Transilvania.

Pronia dumnezeiască este uneori atât de paradoxală, dar cine o caută prin luptă şi se smereşte în faţa ei dobândeşte binefaceri mântuitoare pe plan personal  dar şi naţional. Aşa se face că două evenimente internaţionale strâns legate unul de altul au precipitat conştiinţa românească din Principatele Moldova şi Valahia pentru realizarea unităţii lor într-un singur stat România. Cele două evenimente au fost Războiul din Crimeea (1853-1856)- dintre marile puteri Rusia pe de o parte, şi  Turcia, Anglia, Franţa, Sardinia pe de altă parte, încheiat cu înfrângerea Rusiei- şi Congresul de Pace de la Paris, ce i-a succedat, din februarie-aprilie 1856. Conştiinţa organismului naţional românesc s-a alarmat. Astfel, mişcarea unionistă din Principatele Române şi din emigraţie, racordată la canalele oficiale diplomatice ale Marilor Puteri, a încercat pe toată durata desfăşurării Congresului să impună „cauza românească”,  pe agenda de lucru. Interesele egoiste tradiţionale în continuă schimbare de la o zi la altă, ale Marilor Puteri, au făcut să fie „doar auzită nu şi ascultată cauza românească”, care s-a bucurat numai de o singură mare şedinţă, în 8 martie 1856. Despre această şedinţă Nicolae Iorga menţionează că astfel: ”se desfăşură o ipocrită paradă de discursuri: de o parte unioniştii, la care se făcea a se ralia Rusia şi nu se arăta acum potrivnic nici Clarendon, influenţat de ambasadorul britanic la Paris, Cowley, şi ambii atârnau de Palmerston, iar acesta cu urechea la opinia publică, aproba, dar ca să se dezică îndată ce se va ieşi din această atmosferă internaţională, şi el va fi faţă în faţă cu o Franţă gata de orice pentru păstrarea legăturii engleze, dar şi deschisă pentru o nouă prietenie cu viclean-îmbietoarea Rusie. De altă, Austria, duşmana până la „epilepsie”, şi cu ameninţările de apoplexie ale lui Buol, care credea încă în putinţa de ă rămânea peste Carpaţi, iar Prokesch-Osten mărturisea că <se teme pentru supuşii români ai Austriei, care s-ar lăsa seduşi de ideea statului independent, cuprinzând Bucovina, Ardealul, Banatul şi având nevoie de lanţul Balcanilor ca hotar >, şi Turcia, care ştia că nimic nu se va hotărî prin voinţa de fier engleză, contra ei” .[2]

Clauzele Tratatului de Pace de la Paris, din 30 martie 1856, relative la Principatele Române, au contribuit totuşi la o consolidare a autonomiei Principatelor, autonomie reafirmată din nou şi garantată colectiv de puterile europene, înlăturându-se protectoratul unilateral rusesc. În fond, această eliberare vivificatoare faţă de sufocanta proteguire rusească, a fost, dimpreună cu reîncorporarea administrativă la trupul Moldovei a judeţelor Cahul, Bolgrad si Ismail din sudul Basarabiei ţariste, principala realizare a păcii din 1856 pentru cauza românească, căci garanţia colectivă a dat mână liberă românilor ameninţaţi de quasi-imposibilitatea unui consens al celor şapte puteri. Tot Nicolae Iorga reliefează indubitabil, cu aceeaşi sentinţă, „marile câştiguri” ale Tratatului pentru cauza românească: ”hotărârile ce se luară în sensul discuţiilor anterioare nu clădia nimic sigur şi amănunţit pe ruinele protectoratului rusesc; se rezervau pentru mai târziu chestiile gingaşe…”.[3] Căci „din momentul când Napoleon sacrificase pe români necesităţilor alianţei cu Anglia rezolvirea chestiei naţionale româneşti revenea românilor înşii[4]

N.B.! Diplomaţii ruşi au încercat la Congres, fără însă a reuşi, să nege „fiinţarea protectoratului de jure şi de facto asupra Principatelor[5], inventând eufemismul de „simplă protecţie” în timpul fiinţării regimului Regulamentelor Organice.

Drept urmare, Congresul de pace din 1856 nu a soluţionat chestiunea Principatelor în sensul unionist dorit de ele, ci doar a amânat-o, aşteptându-se mai întâi concluziile dezbaterilor Divanelor ad-hoc, dar mai ales cele a Comisiei de informare a Puterilor. Convocarea celor două Divanuri (Adunări), de la Iaşi şi Bucureşti a reprezentat, totuşi, din perspectivă românească o victorie, deoarece prin intermediul acestora românii puteau să-şi exprime punctele de vedere în pofida interminabilelor tergiversări ale puterilor europene. Românii şi-au întărit convingerea că viitorul lor depindea înainte de toate de propria lor activitate şi de puterea lor de jertfă pentru propria cauză naţională. În perioada imediat următoare, de pregătire a Unirii, a Divanurilor ad-hoc şi a Căimăcămiilor, între 1856-1859, efervescenţa unionistă a crescut în intensitate, iar obiectivele mişcării unioniste priveau nu numai spre Unire ci şi spre viitoarea formă de organizare a noului stat, şi chiar spre desemnarea în fruntea sa a unui prinţ străin, fiind însuşite la scară generală de membrii naţiunii române din Principate. Putem exemplifica în acest sens cu unele hotărâri ale Divanurilor ad-hoc din Moldova şi Valahia menţionând doar cateva puncte esenţiale din dezbaterile de la Iaşi:

  1. „s-a votat, la propunerile arhimandriţilor Neofit Scriban şi Melchisedec Ştefănescu, „religia de stat [ creştin – ortodoxă – n.n.] cu libertatea culturilor în mărginirea capitulaţiilor, un singur Sinod şi judecători inamovibili pentru ambele ţări, organizarea puterii armate, cu interzicerea cetăţilor turceşti, neutralitatea, egalitatea cetăţenească şi darea proporţională, libertăţile personale, responsabilitatea ministerială, fixarea internaţională a hotarului, necontenit crâmpoţit de austrieci, instrucţia generală şi gratuită, recunoaşterea cu sfinţenie a proprietăţii, reclamarea Deltei.
  2. Numai asupra cetăţeniei de recunoscut la toţi pământenii creştini şi asupra dreptului la pământ al ţăranilor, şi în această ţară, mai generoasă, discuţiile fură lungi şi aprinse.
  3. Plângerea ţăranilor vorbea de sarcinile grele căzând numai asupra lor, fără a uita <vânzarea> către <jidovul orândariu, că să ni sugă toată vlaga> prin <băutura scumpă şi otrăvită> şi robia la oştile străine. Şi totuşi ei ţin întreaga ţară… iar Regulamentul Organic este arătat ca originea răului … pe lângă ceea ce au luat domniile greceşti. Ei cer oprirea bătăii, suprimarea beilicurilor, havalelelor, capitaţiei, apoi: dregători de sat aleşi, răscumpărarea boierescului. Vreau dreptul la pământ până la două treimi din moşie.[6]

La sfârşitul anului 1857, prin firman turcesc, este închis Divanul Valahiei, ce fusese cuprins de un mare entuziasm după ce aflase hotărârile Divanului Moldovei. În scurt timp fusese închis şi Divanul moldovenesc, care împreună cu cel de la Bucureşti îşi declaraseră misiunea împlinită.

După cum bine se ştie, a urmat pentru ambele Principate o perioadă de mare tensiune naţională şi internaţională, în care s-a reuşit punerea în faptă a hotărârilor esenţiale ale celor două Divanuri pentru realizarea Unirii, ajungându-se în final la momentul 24 ianuarie/5 februarie 1859-proclamarea la  Bucureşti de către Adunarea electivă ca domn al Munteniei a domnitorului ales al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, alegere care a avut loc la 5/17 ianuarie 1859. Este edificatoare relatarea lui Nicolae Iorga despre alegerea de la Bucureşti pentru starea sufletească  generală din Principate: „încă din ziua de 24 ianuar 1859 mitropolitul muntean Nifon înştiinţa telegrafic pe Alexandru Ioan I-ul, domn al Moldovei şi Ţării Româneşti” de alegerea sa, „salutându-l cu respect şi amor”.[7]…”În aceeaşi zi se dădu răspunsul de acceptare cu <mândrie şi recunoştinţă>, ceea ce excludea o lovitură de teatru”.[8]

Astfel 24 ianuarie 1859 a devenit actul declanşator şi fondator, pentru dezvoltarea istorică ulterioară a celor două Principate de până la 24 ianuarie 1862, când s-a convocat şi desfăşurat la Bucureşti prima Adunare Naţională a României. Acest ultim eveniment desfiinţează de facto existenţa separată, cu guverne şi întreg aparatul de stat diferite, a celor două Principate de domnia unitară a lui Alexandru I. Cuza. 24 ianuarie 1862 afirma pe plan internaţional noua realitate statală -ROMÂNIA-, realitate care va urmări cu pricepere şi jertfă consolidarea  şi dezvoltarea sa atât prin bătăliile diplomatice pentru recunoaştere internaţională, cât şi prin înfăptuirea urgentelor reforme interne. Reformele  s-au dovedit mai târziu că au nedreptăţit, umilit şi îngenunchiat până la dispreţ cronicizat Biserica Ortodoxă Română şi „dimensiunea românească a existenţei” în faţa unei modernităţi politice  şi „clase superpuse” (cum ar spune Mihai Eminescu) tot mai demiurgice, dar desacralizante, chiar  daca s-au obţinut Autocefalia Bisericii naţionale, aducerea unui domnitor străin, cucerirea Independenţei la 1877, proclamarea Regatului Român, dezvoltare instituţională, culturală şi economică. Şi totuşi, epopeea Micii Uniri a Principatelor Române între 24 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1862 dezvăluie că Secolul Naţionalităţilor, fie el al XIX-lea ori al XX-lea, doar s-a ciocnit cu „diferenţialele divine”, s-a zgâriat şi rănit până la moarte sufletească de ele, s-a luat la trântă nedreaptă, ingrată şi apostaziantă cu ele, conducând la o mare cădere în timp – profană, după expresia lui Mircea Eliade, în loc să  con-lucreze cu Biserica (ca Trup al lui Hristos) la o rostuire transfiguratoare în timp sacru, în  Veşnicie, a cauzei româneşti din Istorie.

Din fericire, din Fericirile ei, Biserica a înţeles că necontenitul dispreţ cu care era tratată o invita proniator spre a se pironi mai tare, doar ea, pe Crucea Învierii fiilor ei. Numai că această pironire a îngreuiat tot mai mult Crucea Bisericii Neamului, pătrunzând tot mai mult la căpăţânile şi sufletele cele mai vechi ale golgotelor strămoşilor şi atingându-le astfel cu sfânta jertfă, le-au chemat la mai multă rugă pentru mai mari învieri şi înălţări. Este vorba, ca să concluzionăm, de ceea ce marele gânditor, mărturisitor şi teolog, părintele Dumitru Stăniloae  definea ca „înrădăcinarea în spaţiul propriu”, viziune care conduce spre adevărata vedere în Istorie care este vederea duhovnicească (theoria), nescrisă din împătimire omenească, şi care singură desluşeşte tainicele, imponderabilele coordonate ale teologiei neamurilor, teologie descoperită şi fundamentată în chip unic, însă biblic, patristic şi istoric de marele teolog român, care şi el a fost binecuvântat în perioada lui de gulag de această sfântă atingere. De aceea Mica Unire de la 1859 cu întreaga modernitate politică românească trebuie văzute în adevărata lor dimensiune istorică  şi lumină duhovnicească: înrădăcinarea şi extinderea în spaţiul propriu naţional a neamului românesc prin jertfirea Bisericii Mame!


Preot Mircea Bejenar,

paroh al parohiei

„Naşterea Maicii Domnului

şi Toţi Sfinţii Români”

Tişăuţi, Suceava

Sursa: revista CANDELA, nr.1-2, februarie 2012


[1] Cf. Acad. Cornelia Bodea, Faţa secretă a mişcării paşoptiste române – unitatea naţională, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004.

[2] Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol IX, Unificatorii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, p.188.

[3] Ibidem, p.188.

[4] Ibidem, p.214.

[5] A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia III, vol. XII, Bucureşti, 1930, p.189.

[6] Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol IX, Unificatorii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, p.217.

[7] Ibidem, p.233.

[8] Ibidem, p.233.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: