Bucovina Profundă

16 Octombrie 2012

13 octombrie: pomenirea Mărturisitorului Tiberiu Hentea (1920-1999)

13 octombrie:

pomenirea Mărturisitorului

Tiberiu Hentea

(1920-1999)

 

S-a născut în 1920. Tatăl său era primul meseriaş român cu uşă de prăvălie din Sibiu şi se bucura de stima autorităţilor alături de mama sa, o femeie ce s-a impus în elita conducătoare a femeilor din oraş. Din primele amintiri ale copilăriei îşi aminteşte cum, oamenii adunaţi în atelierele tatălui său, citeau în ziarele în pauzele muncii. Odată, o imagine cruntă cu un urs ridicat în două picioare îi răscoleşte sufletul de 6 anişori. Era caricatura cu bolşevismul din Rusia.

„Am văzut un urs ridicat în două picioare, avea pe cap o căciulă cu moţ şi o stea în cinci colţuri, ursul cu chip de om lovea cu un bici un ţăran care trăgea la un plug în timp ce în colţul de sus al pozei era o biserică în flăcări şi un preot sub laba ursului. Imaginea m-a impresionat adânc, am început să plâng şi l-am întrebat pe nenea Belaşcu ce-i cu ursul acela. S-a uitat la mine mirat şi mi-a spus că ursul este un bolşevic. Bolşevicii îi pun pe oameni la munci grele, bisericilor li se dă foc şi preoţilor le este interzis să mai facă slujbe în biserici. Diavolul a pus stăpânire pe acea ţară şi păgânii fac ce vor în urma revoluţiei care ameninţă chiar ţara noastră deoarece suntem vecini cu ei.

…Plângeam cu hohote, lacrimile mi-au fost şterse de nenea Daju, care m-a luat în braţe, apoi cu palma dreaptă a dat în capul ursului ca să mă îmbune. – O să te faci mare şi-ai să-l înfrunţi pe acest urs turbat, îmi spunea nenea Belaşcu. Să ştii copile, că până când oamenii nu se unesc între ei nu se poate duce lupta cu el. Să ştii că lupta care se va da este între bine şi rău. Oamenii de acolo trăiesc trista experienţă iar până la urmă lumea întreagă va fi ameninţată şi va trebui să treacă timp ca să se trezească toţi. Acestea mi le-a spus mai târziu când aduceam vorba de bolşevici. Prima imagine formată despre comunism s-a întipărit adânc în viaţa mea. Obsedat de acest tablou, eram curios să văd ce mai face ursul. Ceream să mi se arate ziarele, şi printre diferite caricaturi l-am văzut pe Stalin pentru prima dată tot cu căciula cu cinci stele în frunte, încălţat cu ciobote pline de sânge, vorbind unui popor îngenuncheat şi însângerat. L-am privit mult pe acest bolşevic pe care doream să-l înfrunt când voi fi mare căci nenea Belaşcu mi-a spus că el este diavolul pe pământ.” (T. Hentea, De la Cotul Donului la Aiud”, Ed. Gordian, Timişoara, 1996)

Tânărul Hentea studiază la Râmnicu Vâlcea, Ioneşti, revine la Sibiu unde face şcoala comercială unde află tot mai multe despre atrocităţile comunismului. Devine un „anticomunist din instinct”. Criza din ţară va afecta şi familia lui. În 1932, la 12 ani, este arestat când în entuziasmul său a aruncat un buchet de flori direct pe capul lui Carol II care vizita Sibiul. A fost arestat ca un răufăcător.

Ura sa contra comunismului creşte când în februarie 1933 are loc greva muncitorilor de la atelierele Griviţa, Bucureşti, în fapt o acţiune subversivă a comuniştilor contra statului român. Greva se soldează cu morţi şi răniţi, anarhia era gata să pună stăpânire în ţară. Oamenii politici erau demagogi, viciaţi, îmbătrâniţi şi obosiţi, se complăceau în parlament şi senat în discursuri sterile, fără a sesiza nedreptăţile şi corupţia. Aude încă pe atunci de mişcarea tinerilor români naţionalişti care reprezenta interesele neamului şi ale cărei elite vor fi implicate în procesul Duca, 1934. Admiraţia creşte şi pe acest fond în primăvara lui 1935 are loc încadrarea sa în Frăţia de Cruce. Tată şi fiu mergeau la întâlnirile cu camarazii fără să ştie unul de altul.

Cunoaşte îndeaproape pe Mitu Banea, fratele lui Ionel Banea, şeful Ardealului legionar. Participă la tabăra de muncă din Cărpiniş, un adevărat examen de bărbăţie, voinţă, educaţie şi conştiinţă naţional-creştină. La începutul anului 1938 este arestat a a doua oară pentru răspândire de manifeste interzise în timpul dictaturii regale. Primeşte un an închisoare corecţională şi trece prin închisorile de la Sibiu, Văcăreşti, Suceava.

La Suceava erau închişi comunişti, toţi evrei. Se împrieteneşte cu frizerul evreu Iancu Strulovici căruia îi arată dragoste şi principiile învăţate în Legiune încât îl câştigă. Strulovici i-a spus că de va ajunge în libertate se va face creştin şi că „era revoltat de puchinoşii lui de jidani, care în loc să stea locului mai fac şi pe comuniştii. – Poţi să ştii, ăştia sunt nebuni şi toţi umblă după aur şi afaceri, dar fac pe apărătorii celor de jos în numele pretinsei dreptăţi sociale. Nu-i de ajuns că ne-am născut evrei?… Deşi sunt escroc, zicea Strulovici, le-am dat o lecţie jidanilor mei amintindu-le că jos este un legionar, unul singur, dar mai cinstit decât voi toţi la un loc. Am fost mişcat de cele ce le-am auzit din gura unui escroc, care spunea şi el un adevăr”.

În noaptea uciderii lui Corneliu Codreanu (29-30 nov. 1938) Tiberiu are un vis de coşmar: arăta exact scena uciderii. „O împuşcătură parcă de trăznet a dat semnalul ca să-i vad pe cei 14 cu lianele de gât. Ca prin minune văd chipul Căpitanului şi un tunet ce despica cerul m-a săgetat prin inimă. Am început să strig: – Numai tata de n-ar muri, numai tata de n-ar muri. După aceea i-am văzut întinşi pe jos, lângă maşini. Trezindu-mă în lac de sudoare vedeam în starea aceea de veghe un stol de ciori dând rotocoale deasupra celor împuşcaţi înainte de a se face ziuă. Imaginea mă urmarea. Nu mă lăsa în pace. Zburam parcă însoţit de Arhanghelul Mihail în căutarea celor ce dispăruseră într-o groapă comună, mistuiţi de otrăvuri ca să li se piardă urma. Istovit şi tremurând de frig, m-am trezit”. Visul era de fapt realitatea…

Eliberat în 1939, în timp ce tatăl său era închis pentru aceleaşi motive. Se angajează ca şef al autogării Tg. Mureş unde va prinde evacuarea românilor din vara lui 1940 şi masacrele oribile ale ungurilor, în primele zile. Pleacă la Bucureşti unde ajunge comisar în prefectura poliţiei, până la lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941. În acelaşi an pleacă voluntar pe front, ajungând la Odessa, Harkov, Cotul Donului şi Stalingrad. În ţară ştirile erau alarmante, false, îndemnurile prin BBC şi spionii străini erau pentru dezertare şi întoarcerea armelor contra germanilor deşi războiul nu era nici pe departe pierdut.

Reuşeşte să se întoarcă în ţară, ajunge la Iaşi, este rănit şi dus la spitalul din Alba Iulia. Aici l-au prins evenimentele nefaste din 23 august 1944, o ruşine a istoriei neamului. Urmează calvarul închisorilor comuniste, după ce îşi pierduse urma intrând în prefectura judeţului Mureş. Arestat în noaptea de 2-3 iunie 1948.

În acea noapte are un vis prevestitor al calvarului său. Însuşi Hristos îl îndeamnă să-L urmeze pe această Golgotă:

„Îl văd pe Iisus Hristos urcând Golgota cu crucea în spate, pe umerii însângeraţi, clătinându-se sub povara ei. O mulţime de oameni îl urmau, în timp ce alţii aruncau cu pietre şi-L huiduiau. Deodată mă vad alături cu El. Am rămas împietrit; m-a privit cu ochii Lui pătrunzători, zicând apoi blajin: „– Ce faci? Vino cu Mine!”,… la un moment dat mi-a spus din nou: „– Vino cu Mine!”. Am ezitat în momentul când mi-a apărut figura soţiei şi a copilului care trăgeau de mine. Mă vedeam la o răspântie de drumuri. Visul mi se întretăia de oprirea bruscă a trenului; la reluarea lui mă urmarea chipul lui Iisus. La marginea unei gropi mă vedeam scufundat, nu ştiam încotro să apuc, dar ridicându-mi ochii L-am văzut din nou pe Iisus transfigurat de suferinţă sub crucea ce o ducea pe umeri urcând muntele. De undeva auzeam vocea Lui care îmi spunea: „– Nu te îndoi! Acesta-i drumul ce duce spre înviere”. O armată, având în frunte un arhanghel, zbura deasupra acestui cortegiu, în timp ce fulgerele despicau cerul. Sfinţi şi eroi coborau şi urcau cu aripi nevăzute în văzduhul învolburat care părea o mare cu valuri uriaşe… O nouă tamponare a vagoanelor şi scârţâitul roţilor ce s-au oprit m-a trezit în momentul când Iisus îmi striga: – Urmează-Mă, dacă Mă urmezi, vei avea slava cerului, nu te îndoi!”.

De aici începe calvarul său care va dura 16 ani pentru credinţa în Dumnezeu şi în Neam. Bătut bestial de ungurul Simonis până la desfigurare. Îl întăreşte mereu rugăciunea.

Condamnat de Tribunalul Militar Cluj, sentinţa nr. 35, la 15 ani muncă silnică pentru „crima” de uneltire socială. Procesul a avut loc între 13-21 ianuarie 1949 – zile cu semnificaţii. Este trimis la Aiud.

Aici totul era sinistru, descurajant şi înfricoşător. Tiberiu îşi înmulţeşte talanţii cântând în celulă. Cu mult suflet şi multe lacrimi. Ceea ce a ajutat foarte mult la starea sufletească a deţinuţilor. Stă în celulă cu monahul Iustin Pârvu de la care a învăţat foarte mult. „Trăirea lui spirituală m-a impresionat prin naturaleţea şi calmul de care era stăpânit”. Ajunge la măsuri înalte de trăire interioară.

În 17 sept. 1950 era dus şi el la minele din Baia Sprie, apoi Cavnic. Suferinţele lor se sfinţeau cu lacrimi, sudori şi sânge. Un singur refugiu aveau: implorarea milei şi ajutorului lui Dumnezeu, singurul sprijin de acolo.

Este salvat de la moarte miraculos în mină: „eram aşezat pe o scândurică să mă odihnesc. Ceva a făcut să mă ridic şi să mă mut cu circa 30 de cm. mai la dreapta. Apoi brusc un bolovan din boltă s-a desprins şi a căzut exact pe locul unde am stat mai înainte. Toţi cei din dreapta şi din stânga mea s-au speriat, comentând acest fapt ca pe o minune care m-a scăpat de o moarte sigură. Toţi ne-am făcut cruce şi cu lacrimi în ochi, îi mulţumeam lui Dumnezeu. Părinţii Pârvu Iustin şi Grebenea au făcut o rugăciune comună de mulţumire lui Iisus, care mi-a fost în toate momentele critice în ajutor. Acest semn a fost obiectul discuţiilor în întreaga colonie. Dovada că Dumnezeu era printre noi”.

Participă la Învierea în mină din anul 1951, zile memorabile de solidaritate, dragoste şi credinţă.

„Un sobor de preoţi printre care amintesc pe Antal, Grebenea, Lazarov, Popescu Scay, Pârvu Iustin, Bej şi mulţi alţii înălţau rugile lor. O singură lampă aprinsă lumina improvizatul altar. Au fost făcute cruci din bârne, iar inimosul camarad Tucă Marin a improvizat din sfredele atârnate pe mărimi clopote. De undeva, dintr-o galerie părăsită se auzea o toacă. Chema la slujbă pe cei răspândiţi prin galerii, suitori şi abataje. Liniştea spartă de acest apel se amesteca cu priceasna ce se auzea tânguitor, cu priveghiul ce, prin atmosfera sobră, ne mişca până în cea mai ascunsă cută a fiinţei noastre. Slujba a început. Dădea răspunsul la liturghie corul la care participam toţi şi care ne transpunea în lumea înaltei trăiri transcedentale. Se părea că suntem în catacombele primilor creştini care urcau spre cerul ce nu-l aveam. Rugile simţeam că ne urcă la Dumnezeu, în timp ce lacrimile ne curgeau pe obrajii năclăiţi de sudoare. Gândurile evadau din acest fund de pământ spre cei dragi de acasă şi, contopiţi într-o singură rugăciune, trăiam sublimul acelui moment de înălţare spirituală, îngenunchiaţi pe lespezi colţuroase de piatră şi minereu, trăiam într-o lume ireală, întunericul luminat de o singură flacără ne transpunea în urcuşul greu pe calea urcată de Iisus Hristos cu crucea grea, grea pe umeri, ca sus, pe Golgota, să fie răstignit.

O mică străfulgerare îmi puse în privire fragmente din visul avut în tren, ca apoi să mă văd copilul de 6 ani care am sesizat pericolul bolşevic. Abatajul era plin. Un semnal venit pe conductă ne anunţa că eram la miezul nopţii în timp ce slujba continua cu acordul clopotelor făcute din sfredele. Totul era sublim, şi în atmosfera de durere şi pioşenie ne transpuneam în lumea de dincolo de mormânt. Deodată glasul preotului cu bucurie ne spunea: „Veniţi; luaţi Lumina„. Liniştea a fost spartă de clopotele care vesteau învierea lui Iisus Hristos, lampă după lampă s-a aprins. Totul era luminos în noi şi în jurul nostru, şi cântecul „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte calcând” a ţâşnit ca o explozie din piepturile noastre. Nu era moment mai sublim decât aceasta. Simţeam cum speranţele renăşteau în noi. Prin grija unor camarazi ce aveau relaţii cu civilii am avut şi Sfintele Paşti. Mai întăriţi în credinţele noastre, ne-am îmbrăţişat în marea bucurie a învierii. În cântecul învierii am ieşit corfă după corfă aşteptaţi la suprafaţă de gardienii care ne loveau cu bâte, picioare şi pumni. Conducerea lagărului şi santinelele de pază din turele erau în alertă. Masurile de intimidare şi pedepsire nu ne impresionau. Eram mai tari, mai hotărâţi; am învins frica şi tăcerea prin solidaritate, esenţa luptei noastre creştine”.

Revine la Aiud, participă la greva foamei datorită regimului criminal de exterminare, drept care este trimis disciplinar un an la Gherla. Va fi anchetat sadic la Ploieşti cu ajutorul unui câine lup dresat, dar îşi menţine credinţa neclintită. La Aiud trece prin reeducare demn, fără nici un compromis.

Crăciun avea sarcina reeducării prin propriile slăbiciuni şi neputinţe ale deţinuţilor, pentru a-i compromite moral. Aceasta a fost diferenţa faţă de Piteşti unde s-a folosit violenţa fizică. În 1956 îi murise mama, în 1957 soţia, în 1958 fratele Horia.

Chemat de Crăciun să-l reeduce, acesta i-a răspuns plin de curaj: „Acesta nu este un sistem de reeducare cinstit. D-nul. col. Kohler şi dvs. ne-aţi făcut cel mai mare serviciu. Ne-aţi îndârjit şi ne-aţi tratat ca să ştim ce este comunismul. Ne-aţi creat atâţia eroi şi martiri, care vor fi o dovadă în istorie că suntem adevăraţii apărători ai creştinătăţii”.

Este eliberat la începutul lui iunie 1963 dar trimis cu domiciliu forţat pentru trei ani la RublaValea Călmăţui, Brăila, în 4 iunie. Localitatea se afla între comunele Viziru şi Însurăţei.

„Aiud, Aiud, temniţă cu ziduri şi fier,

cu lanţuri, cu foame, cu chin şi mister,

în tine-am zăcut cu zecile de ani,

Pe umezi şi reci bolovani –

Generaţii de vajnici Români

Ce-au înfruntat călăii păgâni.

Aiud, Aiud, Calvar şi focar al durerii,

Cu bezna adâncă-n cetatea tăcerii.

Ai fost pentru noi în atâtea dezastre

Golgota credinţelor noastre –

Prin tine s-au stins năzuinţe şi vise

Pentru idealuri ce-au fost interzise.

Aiud, Aiud, coşmarul atâtor nedrepte loviri,

Cu trupuri călcate-n picioare de sbiri,

Cu morţi în celule în vaiete lungi,

Cu doruri sfinţite în caldele rugi

Ale celor ce-au iubit Libertatea

Şi-au înfruntat zeci de ani nedreptatea.

Aiud, Aiud, groapă adâncă, sinistru mormânt

Cu tineri striviţi în elanul lor sfânt…?

Eşti cel mai măreţ şi sfânt mausoleu

Cu jertfele calde ale neamului meu –

în veac glăsui-vor Românii, etern,

Că în Aiud a fost un groaznic infern.

Aiud, Aiud Astăzi în ciuda călăilor monştri

Ne strângem în numele morţilor noştri

Să scriem istoria, noi, cei ce-am scăpat,

Să ducem făclia pe drumul trasat

Ca să se împlinească misiunea:

Că a (re)înviat din Aiud Legiunea”.

 

În libertate este continuu urmărit, supravegheat de 5 colonei şi mai mulţi maiori. Au recurs la intimidări, şicane, insinuări prin telefoane şi chemaţi la securitate pentru nimic. Îşi va reface între timp familia, iar noua soţie, Livia, îi va fi şi ea alături cu mult devotament, dragoste şi înţelegere.

Îndemnurile sale adresate tineretului arată o mare dragoste, credinţă în Dumnezeu şi spirit de sacrificiu. Ele constituie un adevărat testament spiritual:

Vouă tineri, născuţi în acest sângeros sfârşit de veac şi mileniu, mă adresez cu rugămintea de a nu fi nepăsători faţă de obligaţiile pe care trebuie să le aveţi faţă de existenţa neamului pe coordonate creştine. Dacă generaţia mea a fost nevoită să urce Golgota între cele două războaie mondiale şi după, în lupta împotriva răului, voi aveţi datoria de a alege tot cea ce găsiţi bun, din cele ce ne-am străduit să le realizăm noi, pentru a le continua voi la începutul mileniului trei. Gândiţi-vă la lupta, sacrificiile şi nedreptatea ce ni s-au făcut de politicienii orbi, viciaţi şi avizi de putere, care ne-au ucis Căpitanul şi pe cei mai buni dintre noi. Gândiţi-vă la viitorul acestui popor pentru care ne-am sacrificat, conştienţi că trebuie să fim prezenţi în această încleştare. Continuaţi opera Căpitanului şi mergeţi în spiritul lui Ionel Moţa şi al lui Vasile Marin pentru a cunoaşte frumuseţea şi esenţa măreţului nostru crez, pe linia stabilită de Comandantul Horia Sima. Să vă ajute Dumnezeu!” (T. Hentea, De la Cotul Donului la Aiud”, Ed. Gordian, Timişoara, 1996).

Trece la cele veşnice la Sibiu, în 13 octombrie 1999. A avut parte de o înmormântare foarte modestă, fiind ţinut claustrat atât de comunişti cât şi după 1989, de către cei „apropiaţi” (familia!).

„Tiberiu Hentea era un pilduitor minunat, bun, generos şi doctor sufletesc pentru cei tineri” (Gh. Stănescu, „Jurnal de prigoană”, p.147).

„Legionar din Ardeal. Foarte credincios. A fost imposibil să îl convingem să nu mai postească Vinerea şi mai ales de Paşte, când timp de trei zile a făcut post negru cu toate că muncea din greu în mină. Era extrem de slăbit de anii lungi de puşcărie pe care îi executase Era înconjurat de mai mulţi tineri din organizaţiile Frăţiilor de Cruce, ocupându-se de educaţia lor religioasă. Om de un caracter ireproşabil.” (Ion Ioanid, „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, vol. 1, Ed. Albatros, Bucureşti, 1991, p.154)

 

3 comentarii »

  1. „Vouă tineri, născuţi în acest sângeros sfârşit de veac şi mileniu, mă adresez cu rugămintea de a nu fi nepăsători faţă de obligaţiile pe care trebuie să le aveţi faţă de existenţa neamului pe coordonate creştine. Dacă generaţia mea a fost nevoită să urce Golgota între cele două războaie mondiale şi după, în lupta împotriva răului, voi aveţi datoria de a alege tot cea ce găsiţi bun, din cele ce ne-am străduit să le realizăm noi, pentru a le continua voi la începutul mileniului trei. Gândiţi-vă la lupta, sacrificiile şi nedreptatea ce ni s-au făcut de
    politicienii orbi, viciaţi şi avizi de putere, care ne-au ucis Căpitanul şi pe cei mai buni dintre noi. Gândiţi-vă la viitorul acestui popor pentru care ne-am sacrificat, conştienţi că trebuie să fim prezenţi în această încleştare. Continuaţi opera Căpitanului şi mergeţi în spiritul lui Ionel Moţa şi al lui Vasile Marin pentru a cunoaşte frumuseţea şi esenţa măreţului nostru crez, pe linia stabilită de Comandantul Horia Sima. Să vă ajute Dumnezeu!” (T. Hentea, „De la Cotul Donului la Aiud”, Ed. Gordian, Timişoara, 1996).
    ACEST MESAJ E ATAT DE GRAITOR SI DEMN DE URMAT!EL SPUNE TOT.NU E NEVOIE DE CUVINTE SI COMENTARII,E NEVOIE DE PUS IN APLICARE INDEMNUL CARE E VALABIL SI PENTRU ACESTE VREMURI!DOAMNE AJUTA!

    Apreciază

    Comentariu de Lucica Bulgaru — 16 Octombrie 2012 @ 15:30 | Răspunde

  2. –(T. Hentea, „De la Cotul Donului la Aiud”, Ed. Gordian, Timişoara, 1996)–

    Ziua bună! Aveţi idee unde pot găsi cartea mai sus menţionată? Doamne ajută!

    Apreciază

    Comentariu de hoarla — 17 Octombrie 2012 @ 08:34 | Răspunde

    • – (Gh. Stănescu, „Jurnal de prigoană”) –
      – (Ion Ioanid, „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, vol. 1, Ed. Albatros, Bucureşti) –

      Inclusiv aceste cărţi, vă rog, să-mi spuneţi unde le-aş putea găsi. Bogdaproste!

      Apreciază

      Comentariu de hoarla — 17 Octombrie 2012 @ 08:51 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: