Bucovina Profundă

7 Martie 2013

28 februarie: Cuviosul Mărturisitor Marcu Dumitrescu, monahul (1910-1999)

28 februarie:

Cuviosul Mărturisitor

Marcu Dumitrescu, monahul

(1910-1999)

Părintele Marcu a venit pe lume la 12 septembrie 1910, în satul Hătcărău, jud. Prahova, fiind unul din cei 13 copii ai familiei Dumitru. Părinţii se numeau Stere şi Ana. Din botez a primit numele Constantin, iar în viaţa monahală – după ce a stat în puşcăriile a trei regimuri politice mai mult de 20 de ani – a fost călugărit la 62 ani sub numele de Marcu. Întreaga viaţă i-a fost un şir neîncetat de suferinţe şi nevoinţe.

Tatăl său a plecat pe front în primul război mondial şi a murit pe câmpul de luptă lăsând-o acasă pe Ana, văduvă la 38 de ani, cu 13 copii. Tânărul Constantin a făcut şcoala de croitorie în satul Broaştele, între Câmpina şi Telega. Pleacă apoi la Ploieşti să se înscrie la şcoala de comerţ. În anul 1936 citind cartea lui Corneliu Codreanu „Pentru legionari”, a intrat şi el în Mişcare.

Povesteşte părintele despre chinurile răbdate din partea regimului Carol:

„Alt caz în care eram la un pas de moarte şi am scăpat: mi-a venit ordin de mobilizare (în noiembrie 1939). M-am prezentat la Regimentul 1 transmisiuni – Bucureşti, am intrat într-un batalion de transmisiuni şi am fost trimis cu batalionul la Focşani, de unde am şi fost arestat, după două săptămâni. Am fost adus la Bucureşti, la anchetă. Aici, printre multele mijloace de tortură s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă şi mai lată, unul mă ţinea de cap, doi de mâini, doi băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul, şi doi cu două răngi de fier peste tălpile încălţate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încât cei ce mă băteau au crezut că am murit. Şi ca să-mi revin, mă luau de păr şi mă băgau într-un lighean cu apă şi mă dădeau cu capul de pereţi. Tot ca să-mi revin… Sistemul ăsta l-au folosit două-trei zile. Văzând că rezist, mă chinuiau într-un demisol al Siguranţei: au scos paturile de scândură care erau acolo şi a rămas un fel de gunoi de sub priciuri. M-au legat de mâini şi de picioare cu lanţuri, cu mâinile la spate şi mi-au băgat o putină cu murdării pentru necesităţi. Dar cum puteam s-o folosesc când eram legat de mâini şi de picioare? Şi aşa m-au ţinut câteva zile legat”.

Pentru că nu vorbea, a fost bătut fără număr: „Am numărat până la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferenţă de Părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate până în vârful creierului. N-am scos însă nici un cuvânt, având, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu pârăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvânt despre cineva. Atât de mult m-au bătut, că, deşi fiecare dintre ei băuse câte o sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzând neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de «Fachirul»”.

Un chin groaznic a fost acesta: văzând că nu spune nimic, au luat un cuţit cu vârful foarte ascuţit şi, ţinându-l de lamă, au început să-l străpungă peste tot, pe abdomen, pe torace, pe mâini, pe picioare cu vârful cuţitului, dar n-a scos nici un cuvânt.

Scăpând de torturi şi-a revenit încât se mirau toţi. Aceasta era puterea rugăciunii, ajutorul lui Hristos Care era cu el.

A doua arestare a suferit-o la Chişinău, tot pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară şi puţin a lipsit să nu fie executat după cedarea Basarabiei, 1940. După lovitura de stat a lui Antonescu în ianuarie 1941, când legionarii au fost înlăturaţi şi arestaţi în masă, Constantin Dumitru a fost închis din nou, ca ajutor al şefului de judeţ Prahova.

„Fiind eu la Prefectura Ploieşti, eram între cei care luptau împotriva prefectului lui Antonescu. Am fost rănit în luptele ce s-au dat acolo de mai multe gloanţe: două în spate şi unul în cap, care a ajuns la creierul mic, şi altul în mâna stângă… La spital s-a constatat că situaţia era aşa de gravă cu glonţul care m-a lovit în cap (urcase din spate prin gât şi a ajuns la limită, aproape de creierul mic) încât medicii, consultându-se, au hotărât să nu intervină pentru a nu atinge creierul şi a nu muri pe loc. Cu timpul, glonţul a fost înconjurat de o pieliţă şi nu s-a mai deplasat, nu a mai atins creierul şi aşa am scăpat mai târziu. La Aiud, în ultimii ani de puşcărie, în vremea reeducării, trecând prin înfometările acelea mari, s-a consumat tot muşchiul din jurul glonţului, iar el s-a lăsat singur în jos, şi atunci l-a scos doctorul închisorii. Am fugit din spital aşa cum eram, imediat după operaţie, şi m-am ascuns la consulatul german din Ploieşti. După aceea am plecat la Bucureşti, împreună cu altcineva, îmbrăcaţi militar. Am stat ascunşi în Bucureşti în 1941, 1942 şi o bună parte din 1943”.

În 1943 a fost arestat din nou pentru că Siguranţa aflase că este omul de legătură între vârfurile Mişcării rămase în libertate şi unele organizaţii clandestine. A fost condamnat la 10 ani închisoare. Trece pe la Galda, Ciugurdel şi ajunge la Aiud. Aici s-a întâlnit cu aşa-numitul „grup al misticilor”, între care s-a numărat şi el, care aveau un program de rugăciune după tipicul monahal.

În 1951 trebuia să fie eliberat, pentru că în iunie 1946 i se redusese pedeapsa, iar în ianuarie 1951 îi expirase termenul. Dar în loc să fie eliberat, a fost trimis cu domiciliu obligatoriu la barajul de la Bicaz, până în 1954. La Bicaz a făcut mari osteneli fizice. Trebuiau să fie dislocate stânci. Constantin lucra la cote sub nivelul exploziilor, uneori trimis intenţionat să strângă pietre în vagoneţi chiar când urma o explozie ca să fie lichidat. Dar tocmai atunci scăpa ca prin minune de sub pietrele care cădeau.

După aceea l-au trimis la Gherla, unde s-a făcut o confuzie cu el. Dus curând la Bucureşti, în primăvara lui 1956 a fost pus în libertate şi a intrat în mănăstirea Cernica, recomandat de părintele Benedict Ghiuş. Face ascultare la vite, la porci, la oi, la seră, la vie şi la grădină. Ajunge la Slatina la 15 august 1957 unde se afla duhovnicul său, părintele Arsenie Papacioc. În 1958 a fost însă din nou arestat alături de părintele Arsenie şi dus la Ploieşti în procesul prahovenilor (legat de Miti Dumitrescu). L-au anchetat 18 luni. Condamnat şi închis la Aiud.

La sfârşitul lui iulie 1964, printre ultimii care a părăsit Aiudul a fost şi fratele Constantin Dumitru. De aici a plecat la Sihăstria. A fost rânduit chelar, iar apoi stuparul mănăstirii. A fost călugărit prin 1972-73.

Se spune că iubita lui l-a aşteptat nestrămutat, iar când a ieşit din închisoare şi a intrat în mânăstire din dragoste pentru Hristos şi oameni, a făcut şi ea asemenea, tot din iubire.

La Sihăstria şi-a continuat viaţa de nevoinţe, fiind prezent la toate slujbele, până prin 1994-95, când nu a mai putut face zilnic efortul acesta. De atunci şi-a luat ca nevoinţă să împlinească pravila Bisericii la chilie, pe lângă Psaltirea ce o citea într-o zi. Stătea 13 ore pe zi la pravilă, iar restul zilei şi al nopţii petrecea cu rugăciunea minţii şi cu ostenelile stupăritului.

Din două în două ceasuri pomenea câteva sute de pomelnice la Psaltire, cam un sfert din totalul pomelnicelor din Sihăstria. Lângă cuvioşia sa duhurile rele nu mai aveau putere. Sfinţea locul unde trăia sau unde apărea prin simpla prezenţă.

Părintele spunea: „Trei lucruri m-au ţinut: firea, pe care am moştenit-o de la mama…, voinţa personală şi, mai mult decât acestea două, Darul lui Dumnezeu… Dar am cedat totuşi, leşinând, când, altădată, l-au adus pe un camarad şi l-au bătut în faţa mea…”.

Zicea că i s-a arătat Mântuitorul Hristos de trei ori în viaţă. Spovedindu-se la părintele Cleopa, cu vreo lună înainte de moartea acestuia, părintele Cleopa l-a petrecut câţiva paşi pe părintele Marcu şi a spus celor de faţă: „Îl vedeţi? Aista-i cel mai mare duhovnic al Săhăstriei!”.

Ucenicul său, monahul Filotheu, spune despre el:

„Dacă mă întreabă cineva cum mi-l aduc aminte pe Părintele Marcu, primul lucru pe care îl pot spune este că niciodată nu l-am găsit pe acest Sfânt, fie că era zi, fie că era noapte, fie că era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din faţa casei, fie că era în chilie pomenind pomelnice ori citindu-şi pravila, fără lacrimi în ochi. De fiecare dată când veneam, îl vedeam cum i se luminează faţa, mă binecuvântează şi apoi, cu un gest discret, îşi ştergea lacrimile de pe obraz” (din vol. „Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria”, de m. Filotheu Bălan).

Părintele Marcu dobândise darul înainte-vederii. Astfel, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, trăind izolat ca de obicei, când a coborât la biserică, dintr-o discuţie cu un monah s-a dovedit a şti prea bine ce se întâmplase cu ţara aceasta.

A trecut la Domnul senin la suflet şi chip în ziua de 28 februarie 1999, ca un sfânt. A fost printre cei mai prigoniţi şi mai chinuiţi dintre victimele martirice ale României secolului XX. A fost aşezat undeva lângă mormântul fostului stareţ ieroschim. Ioanichie Moroi, îngropat fără sicriu, doar în rasă.

Fragment al dialogului dintre părintele Cleopa şi Ioan Ianolide, prin anii ’70:

Păr.C.: – A primit de la Dumnezeu darul vederii în duh, aşa, prin materie… şi prin timp…

I.I.: – Spuneţi-mi, rogu-vă, cine este acest om?

Păr. C.: – L-ai văzut ultima oară când discutai cu stareţul unei mânăstiri unde el era văcar… De la el am învăţat multe despre Dumnezeu şi lume. Ne întâlnim adesea şi stăm îndelung de taină. Vezi, eu vorbesc mult, mi-a fost dat darul acesta. El zice că eu sunt glasul lui. El s-a retras de lume, dar este arcul cel mai încordat al lumii… E un trăitor unit cu Dumnezeu, fiindcă nu poţi vedea iadul, nici păcatul dacă nu eşti în lumina dumnezeiască. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pământ… Trăieşte între albine… De sănătatea sa se îngrijeşte Însuşi Dumnezeu. De-ale gurii îi mai ducem noi, de aici, din schit.

I.I.: – Dar îl ştiam bolnav!

Păr.C.: – E sănătos! Oamenii nu mai cred în puterea de tămăduire a Duhului Sfânt, dar el este o dovadă că ea lucrează… El mănâncă mană cerească. Mana cerească e şi materială, este şi imaterială. El ştie să le îmbine pe toate…

Am hotărât să plec. Mă liniştisem… M-am dus să-mi iau rămas bun.

Păr.C.: – Să nu-l judeci greşit! El stă ascuns pentru că acesta e darul lui. N-am văzut la nimeni mai multă dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta e modul lui de a-i sluji. Du-te şi te va însoţi. Acolo unde vei întâlni lucrări minunate, gândeşte-te că pot fi făcute şi prin el… el este miezul lumii. Fii binecuvântat! Te binecuvântează şi el!”.

Ianolide completează: „Omul era şi foarte citit. Uneori se lăsa antrenat în discuţii şi uimea prin puterea de a pătrunde lucrurile şi de a le sintetiza. Nu vorbea nici ca un preot, nici ca un filosof, ci se situa într-un plan superior, care le cuprindea pe amândouă. Preocupările lui erau vaste şi toate se rezolvau simplu, în spiritul lui suveran. Se bucura de respectul tuturor”.

 

sf. marcu -detPărintele Arsenie Papacioc despre părintele Marcu:

„L-am auzit într-o celulă alăturată pe Părintele Marcu, era şi el arestat. Părintele Marcu a fost arestat pentru trecutul său legionar, eu însă am fost judecat pentru că fac parte din Rugul Aprins cât şi din Garda de Fier. M-au condamnat 40 de ani să fie siguri că acolo voi zace în veci. Fără discuţie, s-a observat că ne-a apărat Dumnezeu grozav, deşi noi din partea duşmanilor eram mereu pe listele lor negre. L-am vizitat ca monah, pentru că era foarte hotărât pentru Hristos; era într-o chilie alături de Părintele Cleopa, dar nu se putea mărturisi la el, pentru că Părintele Cleopa se temea.

M-a chemat printr-o scrisoare să vin să-l mărturisesc, şi m-am dus sute de kilometri, de la Techirghiol… Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă, a fost monah simplu. Mergea încovoiat cu un mic baston, şi se ocupa de stupii mănăstirii Sihăstria. Îmi amintesc că ieşind de la părintele din chilie, pe un coridor m-a întrebat cineva despre Mişcarea Legionară, ce este. I-am spus: n-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i-am spus troparul: “Unde umbrează darul tău Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămână lângă lumina ta lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă Mihaile Arhanghele”. Asta era Garda de Fier, i-am spus”. (Scara, nr. 7)

„În urma comportării sale, de adevărat martir, din timpul cercetărilor făcute la Ploieşti, când n-a spus nici măcar cum îl cheamă, i s-a creat o atmosferă de mare respect şi încredere. După toate suferinţele trăite în atâţia amar de ani de puşcărie, l-am reîntâlnit aici (1962, Aiud), având aceeaşi figură senină, calmă şi plină de căldură sufletească, pe care o cunoscusem la el cu 30 de ani înainte.

Intransigent în credinţa lui şi scump la vorbă, trăia o viaţă duhovnicească plină de har, căci, imediat după eliberare, s-a retras mai întâi la Mănăstirea Cernica şi apoi la Mănăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ, unde s-a călugărit şi unde trăieşte şi azi, când scriu aceste rânduri, în Duhul Domnului, adus de spate, din cauza suferinţelor (Nicu Popescu Vorkuta, Crez şi adevăr, 2009, p.292).

 

Sfinte Cuvioase Mărturisitorule, Părinte Marcu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche

1 comentariu »


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: