Bucovina Profundă

2 Aprilie 2013

2 Aprilie 2013: A plecat in ceata dreptilor Nicolae Roşca ! Se adună Legiunea in Ceruri !

Filed under: Fundatia George Manu,Miscarea Legionara — Mircea Puşcaşu @ 22:58

2 Aprilie 2013: A plecat in ceata dreptilor Nicolae Roşca !

Se adună Legiunea in Ceruri !

divider

Nicolae Roşca

(1921-2013)

Pe data de 2 aprilie 2013 a trecut la Domnul cel care a fost Nicolae Roşca, secretar al Senatului Mişcării Legionare. În urma unei suferinţe suportată cu demnitate şi credinţă, s-a stins şi ultima pâlpâire a unei vieţi închinate în întregime idealului legionar. După o datorie faţă de neam şi Dumnezeu împlinită cu prisosinţă, vreme de ani îndelungaţi, Nicolae Roşca a plecat pe urmele celorlalţi români dintr-o generaţie de legendă, cum nu a mai fost alta în istoria neamului românesc: Căpitanul, Moţa şi Marin, Comandantul şi toţi ceilalţi martiri şi eroi legionari. Cu siguranţă că bucuria acestor suflete, care se regăsesc acum în ceruri, este nemăsurată …Chiar dacă în asemenea clipe suntem răvăşiţi de tristeţea despărţirii de un om pe care, sfidând imposibilul, am fi dorit să-l avem de-a pururi alături de noi, trebuie să putem vedea şi lumina de dincolo de întuneric. Legionarii din vechea gardă se reîntâlnesc în ceruri, cu sentimentul datoriei împlinite, întărindu-ne nouă, celor rămaşi, conştiinţa unei imense datorii morale faţă de lupta şi jertfa lor. Căci aceasta este temelia renaşterii neamului românesc la adevărata sa demnitate şi menire în lume. Pilda faptelor acestor oameni de excepţie va rămâne veşnic un reper de nezdruncinat pentru românii de azi şi de mâine. Odată cu plecarea dintre noi a lui Nicolae Roşca ne vom reaminti mereu de ceea ce îl caracteriza ca persoană: demnitatea, luciditatea, eleganţa, optimismul tonic, gluma fină şi simţul umorului, fără însă a luneca măcar o clipă în frivol. Căci problemele majore ale neamului şi ale Legiunii erau tratate în permanenţă cu sobrietate şi într-un spirit de seriozitate maximă, fără nicio concesie faţă de orice aspect nelalocul lui. A fost un om fără compromisuri, dar care ştia să răspândească în jur seninătate şi bună dispoziţie. O înmănunchere de însuşiri rare, care l-au făcut să fie respectat, ascultat şi iubit de cei din jur. Amintirea sa va rămâne de-a pururi vie în sufletele noastre. Nicolae Roşca: prezent!

Reperele unei vieţi închinate Legiunii

Într-una din serile „madrilene” dinaintea comemorării martirilor Moţa şi Marin, Nicolae Roşca ne-a relatat, în stilul său captivant şi inconfundabil, câteva din bornele esenţiale ale traseului său prin această lume. S-a născut la Constanţa pe 9 ianuarie 1921. Face parte din Mişcarea Legionară încă din anul 1934, când intră în aşa-zisa „Frăţie Mică”, sub îndrumarea lui Ion Caratănase, viitorul decemvir. În acea epocă de efervescenţă naţională de după Primul Război Mondial, eroismul şi valorile tradiţionale erau în plină vogă. În duhul lor, mulţi tineri se alăturau în chip firesc curentului legionar, care în dinamismul şi elanul său tineresc le întruchipa cel mai bine. După cum ne relata şi Nicolae Roşca, nici nu era greu ca un tânăr crescut în acel spirit al epocii să fie „captat” pentru implicarea sa pe linie legionară. Câtă diferenţă faţă de atmosfera promiscuă şi fără repere de verticalitate de care are parte majoritatea tineretului din zilele noastre!

Îl întâlneşte pe Căpitan în două rânduri: în 1936 în tabăra de la Carmen-Sylva şi apoi în 1937, lângă Carmen-Sylva. În toamna lui 1940 participă alături de alţi camarazi la asediul asupra Prefecturii din Constanţa, este arestat, dar eliberat după scurt timp, în urma instituirii guvernării legionare. După lovitura de stat antonesciană şi prigoana împotriva legionarilor din anul 1941 este iarăşi arestat şi trimis pe frontul antisovietic, în cadrul „Batalioanelor de la Sărata”. Lovitura de Stat de la 23 August 1944 îl surprinde pe front lângă Vaslui. În urma acestui act cu consecinţe capitale, fără a fi semnată o capitulare sau un armistiţiu, armata română din zona Moldovei începe pur şi simplu să se dezintegreze. În faţa spectrului sosirii „prietenilor” ruşi, ostaşii români se ghidează după deviza „scapă cine poate”! Ca tot românul căre în acele vremuri trăia intens tragedia neamului său, şi Nicolae Roşca are primul impuls de a pleca în munţi pentru a rezista în faţa cotropirii comuniste. Auzind însă la radio apelul lui Horia Sima pentru înscrierea în Armata Naţională a guvernului legionar de la Viena, pleacă într-acolo împreună cu un grup de tineri din Târgu-Mureş. Este încadrat în primul regiment, cel care a apucat să lupte şi pe front contra armatelor sovietice.

După încheierea războiului începe să studieze la Bonn, dar împrejurări materiale îl silesc să-şi întrerupă studiile şi să ia drumul Franţei. Aici îl va întâlni pe Comandantul Horia Sima, o legătură strânsă care avea să dureze o viaţă de om. Caracterul providenţial al acestei întâlniri (într-o casă în care mai locuiau Petru Ponta şi Traian Borobaru) este întărit de un vis semnificativ, povestit nouă la ceas târziu de noapte. A fost prima şi singura dată când l-a visat pe Comandant, cu o zi înainte de a-l întâlni (fără să ştie dinainte). În visul său, Nicolae Roşca se găsea într-o secţie de poliţie şi era bătut ca să spună cine este persoana de lângă el (era Comandantul). Acesta făcea, discret, un semn de „nu” din vârful pantofului. Iar „tânărul Nae” se făcea că nu-l cunoaşte, încasând o nouă bătaie. Morala de suprafaţă a visului o rezumă tot el, cu umorul care îi era tipic: e mai bine să fii „comandant”, să faci semn din vârful pantofului, iar altul să o „încaseze” pentru tine …

Dar adevărul pe care urma să-l înţelegem cu toţii se afla dincolo de voalul subţire al glumei în care fusese învelit. După întâlnirea ce a urmat acestui vis premonitoriu, destinul lui Nicolae Roşca a rămas nedezlipit de cel al Comandantului. I-a fost soldat credincios până în clipa morţii acestuia, petrecută acum două decenii. Din acest moment, chiar dacă Mişcarea nu a mai avut o conducere unică, se poate spune că Nicolae Roşca a reprezentat în tot acest timp principala autoritate pe linie ierarhic-legionară, prin calitatea sa de secretar al Senatului Mişcării, grad conferit de către Horia Sima.

În urma întâlnirii din Franţa, Comandantul l-a însărcinat să plece în Spania (era temerea că într-o bună zi ruşii ar putea ajunge până la Atlantic) pentru a prospecta filiere de trecere în această ţară şi mai apoi spre America de Sud. Astfel s-a format o rută prin care au plecat la adăpost sute de camarazi. Nicolae Roşca rămâne în Spania unde îşi finalizează studiile şi activează decenii de-a rândul ca o „mână dreaptă” a Comandantului. Pe lângă îndeplinirea ireproşabilă a sarcinilor primite de la Comandant pe linie organizatorică sau de implicare în editarea de cărţi şi reviste, îşi scrie şi propriile cărţi şi articole, din care amintim „Sărata”, „Mişcarea Legionară şi problema muncitorească”, „Ce este Frăţia de Cruce” sau „Cronica unor violenţe politice”. Condeiul său a fost apreciat atât de Comandant, cât, desigur, şi de toţi cei care i-au citit cărţile.

În arhiva pe care ne-a lăsat-o pot fi găsite şi alte mărturii inedite ale implicării sale în restabilirea în rândurile opiniei publice a adevărului despre Legiune. Chiar şi încercările care nu au avut succes îşi au, privite din perspectiva zilelor noastre, valoarea lor istorică. Astfel, în anul 1963, Nicolae Roşca întreţine o corespondenţă cu „prestigiosul” (sensul ghilimelelor se va desluşi îndată) jurnal francez „Le Monde”. A solicitat un drept la replică, publicarea unei puneri la punct ca răspuns la un articol care susţinea o serie de mistificări la adresa pretinselor „crime legionare” (având drept victime evrei) din cadrul aşa-zisei „rebeliuni” din ianuarie 1941. Pe lângă cifra exagerată de 1000 de morţi în „pogromul” de la Bucureşti, jurnalul mai cita şi alte surse evreieşti referitoare la un „pogrom” cu 2000 de morţi care ar fi avut loc la … Ploieşti. Adică o pură fabulaţie. Iată deci cum se manifestă în asemenea cazuri „seriozitatea” şi „competenţa jurnalistică”, chiar şi în cazul presei cu renume “mondial”. Şi aici obiectivitatea şi onestitatea funcţionează doar până în punctul în care presa aceasta se subordonează anumitor cercuri de interese. Evident că dreptul la replică nu a mai fost publicat, aşa cum s-ar fi cuvenit, dar pentru posteritate va rămâne mărturie un schimb de scrisori elocvent pentru a ne da seama cine se află de partea dreptăţii şi a adevărului.

După 1990 Nicolae Roşca revine în România, unde se implică în activităţile legionare începând cu primii ani de libertate postcomunistă şi până în ajunul morţii sale. A fost în permanenţă sufletul comemorării anuale a martirilor Moţa şi Marin ţinută în fiecare mijloc de ianuarie la Majadahonda, lângă monumentul înălţat pe locul jertfei lor. Nici pe patul de suferinţă, în lunile din urmă, luciditatea care îl caracteriza mereu nu l-a părăsit într-atât pe cât l-au părăsit, treptat, puterile vitale.

Nicolae Roşca în redacţia revistei „Permanenţe“ împreună cu Gelu Gheorghiu (2012)

Bogata corespondenţă pe care a purtat-o cu Comandantul relevă relaţiile calde, dar totuşi respectuoase dintre cei doi. Redăm mai jos câteva fragmente din scrisori ale lui Horia Sima, menite să pună în lumină cum aprecia acesta caracterul lui Nicolae Roşca.

1952. Plecând la Madrid, am avut marea bucurie să dau de cărţile ce le-aţi tipărit acolo. Primiţi toată dragostea mea. Singuri, neajutoraţi de nimeni, aţi realizat o operă care face cinste Mişcării şi dovedeşte energia nebiruită a spiritului legionar. În ajutorul unei lumi care începe să obosească şi care şi-a pierdut reflexele eroice, garnizoana Barcelona şi-a afirmat prezenţa printr-un act de mare vigoare.

În anul 1957 (să ne închipuim ce situaţie era la acea vreme în ţară!) aflând de suferinţa mamei sale, Nicolae Roşca este hotărât să se întoarcă lângă ea, în România, pentru a-i fi sprijin şi ajutor la greu. O cumplită dramă personală în care a fost nevoie de un mesaj plin de delicateţe sufletească dar şi de raţiune şi de indicare a unor rosturi superioare din partea lui Horia Sima pentru a-l face să renunţe la această intenţie care unora le poate părea sinucigaşă, dar care în realitate era întemeiată pe un înalt spirit de jertfă, în care nu propria viaţa era ceea ce conta, ci ajutorul pe care era dispus să-l ofere celor dragi aflaţi în nevoie.

1957. Sunt şi eu deosebit de îndurerat de veştile triste ce le-ai primit de acasă. Ştiu că ai un adevărat cult pentru mama ta şi pentru întreaga familie. Dar oricât ar fi de grea situaţia familiei, nu trebuie să te gândeşti la soluţii disperate. Mai întâi trebuie să te gândeşti că suferinţa ta este aceea a unui neam întreg şi familia suferă pentru că neamul în totalitatea lui nu mai e apărat de nimeni. Datoria noastră, ca legionari, este să ne gândim în primul rând la redresarea situaţiei generale. Noi nu ne aparţinem nouă, decât într-o anumită măsură. (…) Eu sunt convins că mama ta ar fi prima care ar muri de supărare dacă te-ai întoarce. S-ar bucura să te întorci de la bine la rău, de la libertate la închisoare? Încât, te rog stăruitor, ia-ţi aceste gânduri. Şi fii cu conştiinţa liniştită. Nu ai niciun motiv, nici uman, nici de familie, nici raţional, să rişti această aventură. Pentru că nu vei putea să-ţi îndeplineşti datoriile umane sau de familie. E o azvârlire în gol. (…) Gândeşte-te, dragă Nae, că toate familiile noastre sunt lovite. Uite, Georgel. Băiatul de 16 ani tuberculos, mama lui oarbă şi în mizerie (80 de ani) şi un frate mort în închisoare. Asta nu ne poate face decât mai dârji şi mai hotărâţi să dărâmăm marea minciună.

1957. Am primit articolul pentru “Dacia” şi l-am citit cu toată atenţia. Drept să-ţi spun mi-a produs o mare emoţie. Deşi cunoşteam o parte din cele scrise, redarea acestor întâmplări evocă suferinţa vie a faptului petrecut. Valoarea articolului -mai bine zis a lucrării- constă în aceea că ai scris întâmplările aşa cum ţi-au venit în minte. Cu asta le-ai dat viaţă şi sunt sigur că vor fi citite de ceilalţi camarazi cu emoţia celui care le-a trăit. Orientându-mă după acest material de probă, cred că datoria ta este să te apuci şi pe încetul să pui pe hârtie amintirile toate din viaţa legionară. Pentru că ai stil şi poţi să comunici căldură sufletească altora. Nu scrii sec, de la distanţă, nu relatezi, ci îmbraci evenimentul în imaginea lui potrivită. Acesta e un dar şi e păcat ca lumea legionară să nu se împărtăşească din el.

1984. Vă îmbrăţişez cu tot dragul, eu sunt bine şi merg cu tinereţea şi victoria înainte, cu toate că Nae nu crede în ele. Sau, mai degrabă, în victorie decât în tinereţe. Şi asta e bine.

E bine să ne oprim la aceste cuvinte. A crede într-un ideal până în ultima clipă a vieţii e, în cele din urmă, un semn al unei tinereţi care ţine de un alt tărâm decât cel biologic. Dincolo de tinereţea trecătoare, în care la un moment dat vârsta nu ne mai permite să credem, se deschide perenitatea unei alte lumi. E cea a “sfintei tinereţi” legionare!

Bogdan Munteanu – în numele camarazilor din

Fundaţia George Manu

divider
Nicolae Roşca – ultimul drum

Înmormântarea va avea loc în data de 4 aprilie 2013, ora 13, la capela militară „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil“, Bd. Tomis, Constanţa. De aici trupul neînsufleţit al celui care a fost Nicolae Roşca va fi dus locul de veci, situat în Cimitirul Central din Constanţa. Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii Săi!

1 comentariu »

  1. Dumnezeu sa-l odihneasca!

    offtopic, doua filmulete interesante…:

    Apreciază

    Comentariu de Ciprian — 6 Aprilie 2013 @ 22:15 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: