Bucovina Profundă

30 Aprilie 2013

RADU GYR – Poezii – selecţii

Filed under: poezie,Radu Gyr,România Profundă,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 00:26

RADU GYR 

Poezii

-selecţii-

 

DENIE

Si primavara parca era alta,
curgea si luna altfel pe zaplaz . . .
Pe-atunci nu ne cioplise-n stânci cu dalta
mesterul timp, nici frunte, nici obraz.

N-aveam taiate-n cremene nici fata,
nici lacrima, nici frunza cu cununi.
Mai mirosea a zmeura si viata
si inimile noastre a capsuni.

Pe-atunci purta si vântul flori în chica
si cântecul pe frunte, prour nou,
si-n fiecare cuib de rândunica
pui de heruvi tâsneau din orice ou.

Cazând din cer ori coborând din luna,
ne asteptau caisii în pridvor ;
mergeam cu ei la denii, împreuna,
si ne-nchinam ca ramurile lor.

Iisus venea cu roua în potire,
priveam adânc în ochii Lui adânci,
si înviam în orice rastignire,
când surâdeam pe crucile de-atunci . . .

 

SCRISOAREA TATII

Fiule, fiule, lunga e calea . . .
Ca-n basm pân-la tine sunt mari si tari,
trenuri, paduri, jandarmi si ocari,
si stele ce nu ne stiu jalea.

Dorul de tine mi-e asa, ca o furca
proptita cu dintii în beregata.
Din fundul Aiudului, ochii tai urca
pe cer, ca doi luceferi de piatra.

Manânc : esti în lingura mea. Fac un pas :
schioapeti alaturi în fiare.
Aprind o vapaie la iconostas :
cad lacrimile tale din lumânare.

Prin somn, vine lantul tau, blestematul,
cu mari zornaieli sa ma scoale.
– Lantule, lantule, lasa-mi baiatul,
Fereca-mi mie gleznele goale.

Cum sa-ti stramut în carnea mea chinul ?
Cum sa-ti beau, fiule, osânda toata ?
Plecat peste neagra-i fântâna sarata,
seca-i-as, goli-i-as veninul . . .

Uneori, noaptea, maica-ta vine,
cu pasi de iarba din tintirim :
– Ia-ti plânsul, batrânule, si haide cu mine,
temnita-n lacrimi adânci s-o topim . . .

 

Cantec de leagan
Dormi copilul mamii, nani, nani,
a plecat si ultimul lastun.
Ruginira plopii si tufanii
si din temnita ce-i surpa anii
nu s-a mai întors taticul bun.

Dormi copilul mamii, toamna plange
dezgolindu-si umarul ranit.
Cade frunza, cade si se frange,
orice frunza-i lacrima de sange
si taticul nu a mai venit.

Nani, nani, maini de crin plapande,
La ferestra pasari plang si ploi.
Lupii beznelor ranjesc la pande,
Tara-i toata temnite flamande
si taticu-i dus de langa noi.

Nani, nani, tata nu mai vine,
maica sta cu sufletul rapus.
Cine să-ti mai spuie basmul, cine
să-ti sarute pleoapele senine ?
Maica plange si taticu-i dus.

L-au svarlit în temnita dusmanii
pentru sfanta-i lege din strabuni.
Or să-i ninga peste tample anii,
să cresti mare, puiul mamii, nani,
Neamul si părintii să-ti razbuni.

Intrebare

Adanca-i noaptea, orele profunde…
Gemand, spre raftul cartilor mă-ndrum
si-ntreb în soapta fiece volum:
-Tu esti? Si cartea fuge si se-ascunde.

Plangand, intreb portretul ei acum:
-Tu esti? Si nici iubita nu-mi raspunde.
Imi umplu cupa-n vin să mă scufunde,
intreb: -Tu esti? Si cupa piere-n fum.

Si-ntreb si spada mea: -Tu esti? Si tace.
Si, cum mă prabusesc în jilt, infrant,
din zid o umbra alba se desface…

Mă-ntorc spre ea cu sange în cuvant
si-n ochii lui Iisus e numai pace.
Intreb: -Tu esti? Si umbra spune: -Sant.

Poveste

Am avut un copil si-o nevasta
Acum o suta, o mie de ani.
Auziti paianjeni ? Auziti sobolani ?
Am avut un copil si-o nevasta.

Când a fost fericirea aceea
cu chipuri pamantesti diafane ?
Innecuri, sfarsituri de lumi, uragane,
mi-au smuls din viata odrasla, femeia.

Au trecut o suta cinci sute de ani,
s-au rupt muntii si-au crescut bozii.
Rareori ca dinamita fac explozii,
amintirile ascunse prin bolovani.

Si în tacerea lor scurt detunata
un chip îmi zambeste si coase.
Din pat , doua maini mici, somnoroase,
intinse, parca mă fulgera : ” – Tata !”

Aicea nu-mi spune nimeni pe nume,
Trec sutele de ani la-ntamplare.
Aicea sunt : mă~ a~la, un oarecare,
apoi cad iarasi în bezne postume.

Dar ce-i ? S-a rupt cerul ? E mort Dumnezeu ?
Si suntem numai trei din toate ?
Viata-i de scrum si am rămas în cetate
doar noi : vesnicia, celula si eu !…

De-as zari macar o frantura de stea !
Ce fiara-i vesnicia, ce fiara !
I-as cere să-mi dea un capat de sfoara
si de milenii să mă spanzur cu ea.

Voi n-ati fost cu noi în celule

Voi n-ati fost cu noi în celule
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.

Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
strapunsi de cutitul tradarii.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tarii.

In cantec cu noi laolalta
trecand printre umbre peretii,
voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
cum dorul irumpe, cum inima salta
gonind dupa harpele vietii.

Ce-i munca de brate plapande,
ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
cum scartie osul când frigul patrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
să spuneti aproapelui vostru.

Voi nu stiti în crunta-nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
si-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde invinsul.

Ati stat la ospete-ncarcate
gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Asa sunteti toti cei ce credeti
ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.

Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.

Baladă

Ramas bun, de-acum, fratan de cruce.
Vei porni spre tara ta de lut.
Eu prin sabiile zarii mă voi duce,
Vanturi mari să-mi iasa la rascruce,
să-mi dea apa lor amara de baut.

Daca intr-o zi o să se vada
vultur de argint pe cer lucind,
scoate-ti straiul tau de nun din lada,
pune-ti zarile la coapsa ca o spada
si să vii la nunta-mi de zapada,
în dumineca mea alba de argint.

Pajuri negre insa de-or să sboare,
să-ntelegi ca ochii mi-au furat
să mi-i duca-n stele rotitoare,
si ca fruntea mea, rapita-n ghiare,
peste varfuri de paduri tot mai rasare,
ca un ciob de luna-nsangerat.

Colind

A venit si-aici Craciunul
Să ne mangaie surghiunul.
Cade alba nea
Peste viata mea.
Peste suflet ninge.
Cade alba nea
Peste viata mea
Care-aici se stinge.

Tremura albastre stele
Peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
In inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
In inimi ne-a pus
Palpairi de stele…

Numai casa mea posaca
A’mpietrit sub promoroaca.
Stam în bezna grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Pentru sgribuliti
Ingerii grabiti
Nu aduc colinde.

O Iisuse imparate,
Iarta greseli si pacate.
Vin de-nchizi usor
Ranile ce dor,
Visul ni-l descuie.
Noi Te-om astepta ,
Căci pe crucea Ta
Stam batuti în cuie.

Maica Domnului Curata,
Ad’o veste minunata,
Infloreasca-n prag
Zambetul Tau drag
Ca o zi cu soare.
Zambetul Tau drag
L-asteptam în prag,
Noi, din inchisoare.

Peste fericiri apuse,
Tinde mila Ta Iisuse.
Cei din inchisori
Te asteapta-n zori,
Pieptul lor suspina.
Cei din inchisori
Te asteapta-n zori
Să le-aduci lumina.

RUGACIUNE DIN CELULA

Doamne, pazeste-ma, Doamne, ai mila . . .
Sunt ca o scorbura veche-ntr-un tei.
În noaptea mea si-a lasat Amintirea prasila
toate napârcile ei.

Nu mai pot s-o îndur, dezmatata.
Iese de peste tot, din pereti,
si-mi zvârle-n culcus cu lopata
urzici, si carbuni si scaeti.

Doamne, nici pieptul, nici ochii, nici gura
nu pot sa-i mai rabde pojarul.
Ma zvârcolesc ca pe plita tiparul,
atât de cumplita-i arsura . . .

Seaca-ma, Doamne, de-aduceri aminte,
asa cum seci, vara, puhoaiele,
si noptile mele aprinse despoaie-le,
cum, toamna, padurea o despui de vesminte.

Fii si Tu, Doamne, o singura data,
ucigas si tâlhar la rascruci :
jefuieste-mi radvanul meu cu naluci
si strânge-mi trecutul de beregata . . .

Prada-mi tot cerul, hoteste-mi toti anii,
cum m-ai fura de arginti si podoabe . . .
Vreau sa fiu sterp, cum sunt bolovanii,
si gol cum e stânca pe labe.

Cremene-n mine, -n osânda, -n omat,
muschiul tacerii sa ma înece,
furtunile dorului sa dea îndarat,
rupte din piatra mea rece.

SÂNGELE TEMNITEI

Daca-mi lipesc urechea de cimentul celulei,
ascult, ascult
cum sângele temnitei, ca un mare tumult,
ca un geamat abrupt,
curge pe dedesubt,
curge torent de veninuri amare,
tinut în pamânt sub zavoare.

Sângele temnitei, prizonier,
gâlgâie-n crunta durere
pe sub piatra si pe sub fier,
pe sub osânda, pe sub zacere,
prin subterane artere.

Lipesc urechea jos si-l aud :
uneori fierbe un muget fierbinte,
plânge, plânge în fund de morminte . . .
Alteori tipa, salbatec si crud
ca o apriga pofta de viata,
sau suiera-a ispita razleata,
cu brânciul ei atâtator
la jaf, la omor . . .

Sub marii amari bolovani,
cineva urla de-o mie de ani,
cineva cânta de-un veac,
cineva n-are geamat, nici leac,
altul cheama si cheama,
altul blesteama,
altul cu-ntreg cutitul
ucide granitul . . .

Sub marii, amari bolovani,
sângele temnitei fierbe de-o mie de ani.
Aud, aud,
cu urechea pe piatra plecata,
gârla lui rasculata.
Îi simt, îi simt
smoala aprinsa, fonta lichida,
otrava torida.

Si carnea mea trosneste deodata,
din zavoare dracesti,
prind madularele sa se deschida
ca niste usi, ca niste feresti :
-Intra, sânge al temnitei, intra,
vino din funduri nepamântesti,
vino sa ma cotropesti . . .

Îl chem, îl chem, iar si iar,
si sângele temnitei vine,
vine si urca în mine,
clocotitor de pojar.
Sângele temnitei urca în mine
cu neodihnitul lui zvon,
din fier, din iad, din beton . . .

Si sângele temnitei sparge belciuge,
si urca în mine si muge,
si fierbe si geme si plânge, –
crâncenul temnitei sânge.

Si ard cu el, si vuiesc, si ma zbat,
si urlu si sânger, cu fluxu-i turbat, –
si când, pe urma, rosul torent
se trage din mine, îndarat, în ciment,
cu sângele temnitei greu
ma trag din mine si eu,
si plec cu el, cu grozavu-i suvoi,
sub ciment, înapoi . . .

CARTE POSTALA

Draga,
Pe scurt, cum e ordinul, ce sa-ti scriu ? Ce sa-ti spun ?
Fetita noastra a trecut într-a patra primara ?
Are ochii ca ai tai ? Tot asa tristi ? Cum e afara ?
E soare ? E cer ? E tutun ?

Aici, stau de vorba cu celula mea pe.ndelete,
o-ntreb de voi, o desmierd, apoi o zgârii, o musc, o blestem

Câteodata, umbrele voastre pâlpâie pe un perete,
Si-atunci curge aur în ea, ca-n staulul din Vitleem.

Tot asa e noaptea si pe la voi ? Afunda ca hruba,
cu luna ca un stârv spânzurat de-o prajina ? . . .

De-o sa ma duca la alta puscarie cu duba,
Nu mai cautati nemernica mea vizuina.

Uita-ma tu, sa ma uite fetita. Asa e osânda,
te-astupa cu piatra, te rupe de toate . . .
Nu-l mai asteptati pe taticu. L-a înghitit ocna, flamânda.
Mai am unsprezece ani si jumatate . . .

CÂNTEC DE NUNTA

Vâra-mi junghiul tau, tristete,
creste-mi, jale, ca o buba . . .
Patru gardieni în duba
m-au tot dus pe cai razlete.

M-au tot dus la neagra nunta,
sa ma-ngroape, sa m-ascunda,
unde-i negura mai crunta,
unde-i ocna mai afunda.

Si tu, Temnita-mireasa,
m-asteptai cu masa mare :
numai lacrimi în pahare,
iar în bliduri fiere deasa.

Temnita, miresa sluta,
spulbera-ti-ar vântul praful,
c-ai pus moartea cu taraful
sa ne zica din lauta.

Suna-ti, dibla, barzaunul,
a oftare, a jelanii . . .
Sta în capul mesei unul :
lacatul proptit cu anii.

Ah, Bolesnita, lalâia,
cu vin rosu vrea sa-nchine !
Foamea, Oftica si Râia
sed la masa lânga mine . . .

Fa, mireaso, fa, spurcato,
plosnitele ti-s nuntasii ;
sârba nuntii mi-ai jucat-o
cu tâlharii, cu vietasii . . .

Si-n celula-ntins-ai lesne
pat de nunta si.ndragire,
doisprezece ani în bezne
sa-mi sugi carnea mea de mire.

Doisprezece ani, subt sale
putregaiul sa-ti framânt,
si duhoarea gurii tale
sa ti-o port în piept mormânt . . .

Cânta-mi, Moarte, din lauta,
zi-mi cântarea cea mai crunta,
pentru cea mai neagra nunta,
cu mireasa cea mai sluta ! . . .

SARAC SUNT, DOAMNE . . .

Sarac sunt, Doamne, sarac . . .
Sarac în celula, sarac întru toate.
Saeac sunt, Doamne, sarac,
si bucuriile Tale-s bogate.

Sa ma apropii de ele nu pot, nu ma lasa.
Lihnit sunt si foamea ma taie :
vreau sâmburii ce-Ti cad de la masa,
vreau tot ce arunci la gunoaie.

Din toate minunile Tale,
nu vad o zdreanta, nu pipai nimic.
Pentru-osânditul calic
ai numai ziduri în pieile goale . . .

Departe, departe, -ntr-o tara-azurata
cu soarele ca o fântâna,
Doamne, era un zugrav altadata,
batrân în bojdeuca-i batrâna.

Sarac era, Doamne, si-n ruga-i neghioaba
cu jind Îti cerea si cu frica,
un sturz sau o mierla sa-i dai în cocioaba,
sa-i cânte-n tristetea-i calica.

Ofta dupa zboruri, tânjea sa le-asculte,
sa le dezmierde viersul suav . . .
De-atâta vechi dor si oftaturi prea multe,
Pasare-l porecleau pe zugrav !

Si nu putea calicul sa-si cumpere
un pitigoi, cel putin, un sticlete . . .
Dar, Doamne, vapsele i-ai dat sa-si astâmpere
dorul, cu ele, pe un perete.

Si-a prins sa-si vapseasca bordeiul în graba.
zburau si fosneau cintezoi cântareti,
grauri de aur ieseau din pereti,
aripi si cer se varsau în cocioaba . . .

De ce nu-s si eu ca zugravul sarac ?
De ce nu-mi dai, Doamne, si mie, vapsele,
în celula saraca sa-mi fac
chipuri si umbre si rândunele ?

O jimbla-as picta, ca o fata mezina,
as pune zari de jur împrejur,
si lâng-o cinzeaca de tescovina
as da o bidinea de azur.

Poate as sti, ca zugravul povestei,
aur si cer din pereti sa deschid.
Poate, din ani, as scoate chipul nevestei
Si l-as pune sa plânga pe zid.

Si-as scrie, pe var, si osândele mele,
sa geama, sa arda, veac dupa veac.
Din sânge si fiere mi-as face vapsele . . .

Sarac sunt, Doamne, sarac.

CÂNTEC DE HOT
Fa-mi, Doamne, fereastra usa.
lanturile nuieluaî . . .
Bocet de temnita.

Prinde, Doamne, vremea-n palma
si n-o mai lasa sa doarma,
da-o-n grânci de-a berbeleacul
ca-mi sunt noptile cât veacul,
zilele dutmanele,
clipele hainele
sunt ca maracinele . . .

Fa-mi, Doamne, fereastra usa,
catusele nuielusa,
drevele sfori de matase
si cheile chiparoase.
Lanturile arde-le
ca flacara joardele ;
gratiile când le ating
fa-le ate de paing ;
chile, neunsele,
sa zboare ca frunzele.

Temnita face-o-ai, face,
cât un ou, cât o gaoace ;
nici de-a lungul, nici de-a latul,
sa nu-ncapa-n ea oftatul.
Poarta mare cu zavoare
fa-o drum, fa-o carare,
lacatele de ocale :
bulgari de zapadamoale,
sa vina din cer o ploaie
lacatele sa le-nmoaie ;
sa rasara soarele
sa-ndoaie zavoarele ;
lacrimile-amarele
sa topeasca fiarele ;
si jalea ca melita
sa melite temnita.

CAVALCADA

În freamat lung de mare treapat
pe armasari de-arama grea,
gonind s-ajunga pân la capat,
înalti, cu pumnul pe plasea,
atâtia trec si râd cum schioapat
în urma lor, pe gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea !

Galopul lor înghite poste,
potcoava sfarma cremenea,
sau scoala smârcuri sa ma-mposte
cu smoala-i putreda si rea,
caci m-au lasat la zeci de poste
în urma lor, pe gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea !

Nu-i poticneste-n drum nici sete,
nici rani nu-si spala la cismea,
nici muntii nu le stau perete.
Eu cad în fiece vâlcea,
las zdrente-n fiece scaete,
julit ma urc pe gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea !

Si cum merg cetele buimace
spre nicaieri, spre nimenea,
se-afunda goana în baltoace
si cade primul frânt din sa.
Pe lânga santu-n care zace
eu trec la pas cu gloaba mea.

În urma lor pe gloaba mea !

Si rând pe rând încep sa cada,
le suna zaua a tinichea,
eu n-am nici zale, n-am nici spada,
dar cred într-un crâmpei de stea ;
si-n timp ce corbii vin sa-i roada
târâs ma urc pe gloaba mea.

‘Naintea lor pe gloaba mea !

 

MORMÂNTUL CÃPITANULUI

De-aici’nainte, vremea se mãsoarã
cu trudnicile tale oseminte,
si veacul care curge peste tarã
începe din cenusa ta fierbinte.

Mergi printre noi cu sfânta-ti moarte vie,
ne tãmâiezi cu marea ta tãcere…
Mormântul tãu e numai înviere,
prin tine luminãm de vesnicie.

Prin tine bem, setosi, din Mântuire,
prin tine doar, ne-am curãtit de zgurã…
Izvor ne esti si cinã si zidire
si patrafir si cuminecãturã…

Esti azima pe care’n plâns o cere
inima noastrã pururea flãmândã.
Esti drumul nostru cãtre zãri de miere,
esti perna pentru tâmpla fumegândã…

Esti ruga Tãrii pentru biruintã,
mistria noastrã’n aur ferecatã,
dalta de foc înfiptã în credintã…
Mormântul tãu e viata noastrã toatã.

Venim lângã tãrâna ta iubitã,
si umbra ta, prin smirnã si balade,
ne-atinge cu plutirea ei sfintitã
si se preschimbã’n torte si în spade.

Cu duhul tãu -mireasmã de grãdinã-
ne miruim, sub zâmbet de icoane.
Culegem din mormântul tãu luminã
si ne spãlãm obrajii de prigoane.

Luãm un pumn de lut din groapa sfântã
si-l punem pe vechi rãni de închisoare;
si rãnile din noi tresar si cântã,
se fac medalii si zâmbesc în soare…

Dar de-or veni, cândva, cu pasi usarnici,
la groapa ta, miseii si viclenii,
si se vor bate’n piept cu pumni fãtarnici,
slãvind lumina sfintelor vedenii,
Mormântul tãu, gemând, sã se ridice
si duhul tãu, tâsnind din vesnicie,
într’un nãpraznic fulger sã despice
pângãritoarea lor nimicnicie !

O, BRAD FRUMOS…

O, brad frumos, ce sfânt pãreai
în altã sãrbãtoare.
Mã vãd copil cu pãr bãlai
si ochii de cicoare.
Revãd un scump si drag cãmin
si chipul mamei sfinte,
imagini de Crãciun senin
mi-apar si azi în minte.

Un brad cu daruri si lumini
în amintiri s’aratã.
In vis zâmbeste ca un crin
copilul de-altãdatã.
Intregul cer era deschis
deasupra fruntii mele.
Azi strâng doar pulbere de vis
si numai scrum din stele.

Copil bãlai, Crãciun si brad
s’au stins în alte zile.
Azi numai lacrimile cad,
pe’ngãlbenite file…
Azi nu mai vine Mos Crãciun
cu barba-i jucause,
ci doar tristetile mi-adun
sã-mi plângã lângã use…

In bezna temnitei mã frâng
sub grele lespezi mute,
si-mpovãrat de doruri plâng
pe amintiri pierdute.
Omãtul spulberat de vânt
se cerne prin zãbrele
si-mi pare temnita mormânt
al tineretii mele…

 

JUDECATA DIN URMA

Prigonit ca o fiara prin smârcuri imunde,
cu gauri în tâmple, orbite afunde,
rupt ca un steag, cotropit de cangrena,
sfâsiat de bice ca furu-n arena,
în lanturi, cu gloante ce carnea îmi scurma,
asa voi sosi la Judecata din urma !

Alb, vei straluci sub zapezi boreale,
eu, vânat de durere, voi sta înainte.
Rece vei fi sub varul gloriei Tale,
eu, cu durerea, fi-voi fierbinte.
Si glasul din genuni va rasuna de-odata :
– Hai, omule, vorbeste ! E Marea ta Judecata !

Atunci voi urca pe înaltele trepte
si-ngenunchiind sub abside,
cu zâmbet de sânge pe buze livide,
îti voi raspunde cu, trupul inert :
– Pentru toate ranile nedrepte,
Doamne, eu Te iert . . .

ANTITEZE

N-ai dezmierda, de n-ai sti sa blestemi,
surâd numai acei care suspina,
de n-ai fi râs, n-ai fi stiut sa gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duve-n ochi lumina.

Si daca singur rana nu-ti legai
cu mâna ta n-ai unge rani straine,
n-ai jindui dupa un colt de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Si nu te-nlti în slavi daca nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amara,
iar daca-nvii în zâmbetul de azi,
e c-ai murit în lacrima de-aseara.

 

LACRIMI

Gonit din raiul lui, pesemne,
un înger trist ni le-a adus,
menirea lor în noi sa-nsemne
ca-n lut mai zace-un strop de sus.

Spalam cu lacrimi rani si spade,
sfintim cu lacrimi un sarut,
din lacrimi ridicam arcade
pe unde viata ne-a durut.

Zvârlim în ele pietre grele
si scoatem saci de aur, grei,
topim un pumn de spini în ele
si facem scari de funigei.
Din lacrimi punem pod genunii,
din lacrimi înviem mereu,
si împletind din lacrimi funii,
ne priponim de Dumnezeu.

TOAMNA

Plopi mai limpezi decât geata
si-au tras spadele afara.
Spune-mi buna dimineata,
Inima trezita iara.

Frunze reci pe ramuri ciunte
ma privesc cu ochi rotunzi.
Buna dimineata, frunte,
Care spinii mi-i ascunzi.

Parca ceru-ntreg de fum e,
strada numai mângâieri.
Buna dimineata, lume,
care m-ai lovit si ieri.

Parc-o pasare înfrânta
a tipat în pumnul strâns.
Buna dimineata, sfânta
bucurie de-a fi plâns !

 

ATÂTIA MORTI, ATÂTEA OSEMINTE

Avem atâtia morti, atâtea oseminte,
ca fruntea-i grea de amintirea lor.
Purtam în piept solarele morminte
si de lumina coastele ne dor.

Atâtia morti, atâtea oseminte,
vezi, sufletul lor vine din gradini
si ne saruta pleoapele fierbinte,
precum un vânt de seara plin de crini.

Atâtia morti, atâtea oseminte,
ne cresc în vis ca o capatepeteasma
si umbra lor dumbrava de argint e
si tremura flori albe de mireasma.

Atâtia morti strafulgera inele
pe fruntea zodiacului aprins.
Cu fruntile de s-au izbit de stele,
cu jertfele de ceruri s-au atins.

Cutremurati de-aducerile-aminte,
cu ochii incendiati de-un sfânt mister,
privim cum zilnic alte noi morminte
se-nalta pajuri albe catre cer.

Sa puna tarii temelii de fier !

ÎNTOARCEREA LUI ULISE

În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple,
dar dorm de mult sub zidurile Troii.
Mesenii beau si cupa mea se umple
-voi beti cu mortii si cinstiti strigoii,
eu am ramas sub zidurile Troii . . .

Eu am ramas sub zidurile Troii
si cu prietenii mei morti în fundul marii;
se rumenesc berbecii grasi si boii
zadarnic în miresmele frigarii.

Eu am ramas sub zidurile Troii
sau ratacesc pe mare cu vâslasii
-întors acasa cum se-ntorc strigoii
acelora ce nu mai vin cu pasii- .

Ma pipaiti pe umeri, pe vesminte,
încredintati ca m-am întors ‘napoi;
dar eu sunt numai sute de morminte
în lesul care umbla printre voi.

Voi îmi vorbiti de temple, de pilastri,
despre noi zei ce-n urma mea crescura . . .
Eu va basmesc de mortii mei albastri
ramasi sub Troia sau în mari de zgura.

Uleiuri cu miros adânc de floare
sângele Troii de pe trup nu-mi spala,
caci dincolo de orice scaldatoare,
port mortii scumpi pe mine tencuiala.

În cinstea mea chemati aezi la cina
Sa ma slaveasca ca pe toti eroii ;
dar numai umbra mea cu voi închina,
eu am ramas sub zidurile Troii.

Iar când pe sânul alb al Penelopei
las fruntea în adânc culcus fierbinte,
eu sânger înca-n lupta cu ciclopii
ori ratacesc pe mari cu oseminte.

Cu darnice saruturi ne-ntrerupte
muierea îmi dezmiarda la-ntâmplare
pe piept, pe umar, ranile din lupte,
crezând ca urma lor nu ma mai doare.

Ci eu sunt tot o rana nevazuta
si rani sunt ochii astia tristii, goii . . .
Nevasta mea sau mortii ma saruta
Întorsi acasa din cenusa Troii ?

Din nou ma vad pe valuri cu naierii,
din nou ma bat în spade cu strigoii.
Alunec dintre coapsele muierii
si ma-ntorc iar sub zidurile Troii . . .
Eu am ramas sub zidurile Troii !

NOI NU AM AVUT TINERETE

Noi nu am avut tinerete,
sa spumege viata în cupe ;
priveam cum din crengi padurete
un fruct de otrava se rupe.

Nici lauri, nici mirt si nici roze
n-au vrut pentru noi sa zâmbeasca.
Tot cerul de-atunci de moloz e ;
luceafarul, tânar de iasca.

Noi nu am avut Heidelberguri
cu blonde iubiri diafane ;
pe clare si reci iceberguri
în vis noi nu am plutit pe oceane.

Cu lavaliere boeme
noi n-am fost pe sub harfele lunii ;
pe noi nu ne-au nins în poeme
nici visinii noptii, nici prunii.
La balul luminii-n careta
n-am fost pe celeste terase ;
scriam doar pe inimi cu creta
un spin, înca trei, înca sase.

Noi n-am strâns medalii din soare ,
ci noaptea-m cules, pe tacute,
stropi negri si grei în ulcioare,
prelinsi de pe cruci nevazute.

Cântam ! Era sânge poemul !
Hoream ! Curgeau lacrimi pe fete !
Zâmbeam ! Si-n surâs sta blestemul !
Noi nu am avut tinerete.

Mereu schiopatând prin dezastre,
mereu cu osânda pe frunte,
credeam ca tot spini sunt si-n astre
si-n luna tot temnite crunte.

Ce vânt secetos si fierbinte
ne-a frânt orice aripi razlete ?
Cazuti în genunchi pe morminte,
noi nu am avut tinerete !

Si-aduna azi zdrentele anii
si visul ciubotele sparte.
Prin pod se aud chitoranii
cum petece rod mai departe.

Batrâni, si cu fete de ceata,
cu pasi naclaiti în tristete,
prin moarte-am trecut, nu prin viata.
Noi nu am avut tinerete.

BASM

A fost odata în basm, în balada,
o fata mica de cer si zapada . . .
si-un tata trudit, un biet tata
cu umbre în lada,
cu tâmpla de cântec brumata.
Au fost odata un tata si-o fata,
si fata scria cu litere mari, încete . . .
iar tata venea seara, -n buzunar
cu portocale si comete
si le rasturna pe abecedar
sau le-ncurca printre caiete.
A fost o fata cu slove domoale –
si-un tata cu stele si portocale.
A fost odata . . . a fost odata . . .
Fetita a ramas departe-n povesti,
cu mâini de icoana curata,
cu ochii ei prea mari, prea ceresti ;
iar tata a murit de-atunci, nu o data
de-o suta, de-o mie de ori ;
de-o mie de ori a fost tras pe roata,
spânzurat de o mie de sfori . . .
De-o mie de ori pus pe cruce,
de-o mie de ori perpelit în dogori,
de-o mie de ori . . . de-o mie de ori . . .

Fata cu obraji de petala
de mult nu se mai duce la scoala,
dar seara, când ploua marunt
si frunza tremura goala,
din fundul temnitei, crunt,
din moartea lui fara fund,
strigoiul tatii se scoala.
Din adânc, de sub bezna grozava,
din smoala, din luna,
peste munti si paduri de otrava,
peste cetati si genuni,
strigoiul tatii se scoala-n minuni
si se-ntoarce cu urme de sânge
din lava-i strafiarta
pe ulita moarta.
Si-treaba si plânge,
din poarta în poarta,
din usa în usa
si din cenusa în cenusa :
-Unde-i fetita de-atunci  ?
-Unde-i taticul de-atunci ?
Si-ntrebarea cumplita
se face muget de stânci
si catapeteasma traznita
si cutremur si dinamita.

-Sparge-te, lacate !
-Zidule, pleaca-te !
-Temnita, crapa-te !
acolo, departe-n povesti,
o fata mica de scoala
cu obrazul lipit de feresti,
cu ochii ei prea mari, prea ceresti
asteapta o stea si-o portocala
si se roaga sa plece puhoiul,
sa vina acasa strigoiul.

RUGA

Doamne, racoreste tara !
Sufla-I vântul peste rani
si alina usor seara
plânsul mamelor vadani.

Pruncii mângâie-i pe frunte
si-i dezmiarda-ncetisor
si le spune sa Te-asculte,
ca Tu esti taticul lor.

Fa din lacrimi apa vie
si cununi din suferinti.
Neamului da-i vesnicie
si ocean de biruinti.

Da-ne, Doamne, mântuirea
pentru jertfa ce-am adus
si ne curma sângiuirea . . .
Da-ne Pacea Ta de sus !

Si ca semn de împacare,
odihneste mortii lin.
De veghe la fiecare,
da-le, Doamne, câte-un crin.

AIUDULE,  AIUDULE

Aiudule, Aiudule, temnita crunta,
Cu noapte lunga si zi marunta –
foamea-i mireasa si moartea-i nunta,
Aiudule, Aiudule, temnita crunta !

Aiudule, Aiudule, temnita crunta !
tânara tâmpla o faci carunta,
umarul gârbov, inima ciunta ;
Aiudule, Aiudule, temnita crunta !

Aiudule, Aiudule, temnita crunta !
Lumea e larga, viata marunta,
bezna ta dura trupuri manânca.
Aiudule, Aiudule, temnita crunta !

 

SUNT, DOAMNE, COPT PENTRU CULES

Sunt, Doamne, copt pentru cules,
nu ca mi-s anii grea recolta,
cât mi-este inima o bolta
de crengi, sub rodul tot mai des.
Sunt, Doamne, copt pentru cules,

Sunt numai fructe si balsam.
Cu cât adun pe trup rugina,
cu-atât mi-e sufletul gradina,
si-i toata roade, ram de ram.
Sunt numai fructe si balsam.

Si când cu lacrimi Tu ma speli,
mai mult în rod eu strâng dulceata,
sa nu mai afli-n el nici ceata,
nici viermi amari, nici îndoieli.
Cu lacrimi fructele îmi speli.

Si daca pica tot mai des
din mine câte-o creanga frânta,
în vârfuri, sus, gradina cânta
si-asteapta marele cules.
Sunt, Doamne, copt pentru cules.

SA  MULTUMIM  ACESTOR  ZILE

Sa multumim acestor zile
si-acestor nopti ce ne patrund
cu chinul darului fecund
si-al rastignirilor fertile.

Sa multumim acestor caeasuri
pentru ca ard, pentru ca dor
si ca ne cresc pe fierea lor
cu plâns în ochi, cu vers în glasuri.

Urca-te, trupule, si spune
mai trist, mai nalt ca te ridici
si ca vrei spin si vers si bici,
decât sa pieri în uscaciune.

Urca-te, suflete, si cânta
mai trist, dar mai înalt din glod
si spune lumii c-ai dat rod
din pamânteana rana sfânta.

CÂNTEC DE JALE

Din Rarau la Detunata
plânge tara, geme gloata.
Din Orhei la Feldioara
plânge gloata, geme tara.
Din Codrii Cosminului
la Crucea Macinului,
din obcina bradului
la zanoaga vadului
spurcaciunea iadului.
Pacostele, caznele,
beznele, napraznele,
molimile venetice
cu harapnice si bice.
Ca pe toate caile
au patruns potaile,
ca din toate pustele
s-au varsat lacustele,
si pe toate usile
ne-au intrat capusile
sa-si îndoape gusile.
Mustele si plosnitele
s-au umflat cât cosnitele.
Din Ceahlau la Retezatul,
vin ca râia si bubatul,
cu naduful si oftatul.
Pe ceafa saracului
bubele dalacului.
Pe pragul cerdacului
ghearele “ortacului”.
Pe sângele veacului
tontoroiul dracului.
Si de când asa ne spurca
ducem gusterii în cârca,
somnu-i dinte de napârca,
noaptea rug si luna hârca.
Ziua scade tot mai mica,
apele se-ascund de frica,
spaimele ne trag de chica
si când lacrimile pica
iarba nu se mai ridica,
ci cucuta si urzica.
Lantul, lacatul, calusul
ne sunt cina si culcusul.
Ochii daca vor lumina
vin zavoarele sa-i tina.
Pasul daca vrea sa-nfrunte
vin catusele mai crunte.
Mâinile daca se roaga
vine lantul si le leaga.
Limba daca vrea sa spuie,
uite-o, tintuita-n cuie !
Si rascoala daca muge,
uite chei, uite belciuge !
Râde foamea la fereastra,
sta robia-n casa noastra
si în fata usii, gata
sa ne-nsface beregata,
joaca temnita, turbata.
Toti hingherii si codosii
Joaca sârba târfei rosii ;
sârba temnicerilor
pe jalea durerilor.
Alelei, groparule,
lotrule, tâlharule,
pune mâna pe lopata
si fa groapa lata, lata,
ca sa-ncapa jalea toata.
Fa-ne loc de-ngropaciune
peste oasele strabune.
Pune-ne-n pamânt cu totii,
si stramosii si nepotii
si ne-aseaza pe morminte
munti de cremene fierbinte
peste fiu, peste parinte.
Inima sa nu mai stie
de prapad si de robie.
Bietii ochi sa nu mai vada
fiarele cum ies la prada.
Si urechea sa n-auda
nici bejenia zaluda,
si nici hohotul de iuda
peste vaietul de truda,
peste tara care-asuda
rupta-n dinti de haita cruda.

COLIND

Cerul si-a deschis soborul
-Lerui, Doamne, Ler-
si-au pornit cu plugusorul
îngerii din cer.

Merg cu plugul de oglinda
si de giuvaer,
toti luceferii colinda,
-Lerui, Doamne, Ler-

Patru heruvimi în haine
albe de oier
raspândesc în lume taine,
-Lerui, Doamne, Ler-

N-au venit cu grâu la poarta
ci au rupt din ger
stele mari, ca sa le-mparta,
-Lerui, Doamne, Ler-

Singur tu astepti în tinda,
suflete stingher,
nesosita lor colinda,
-Lerui, Doamne, Ler-

Nici un înger nu mai vineri
fâlfâind mister,
sa colinde pentru tine,
-Lerui, Doamne, Ler-

 

DOINA  DE  LA  CIUC

Cade noaptea-n umbre sure
si pe zarea dinspre Ciuc
iese luna din padure
ca o cusma de haiduc.

Stele-si scutura argintii,
aripi moi de vis se frâng
si-n surghiunul suferintii
ochii palpâie si plâng.

Dorurile se aduna
si din lagarul amar
pleaca pe carari de luna
în lungi dungi de chihlimbar.

Unul fâlfâie si zboara
la iubita sau parinti,
altul la copii coboara
si-i saruta lin pe frunti.

Dar deodata-n zaea lunii
iese-o stea ca un soroc :
e luceafarul minunii,
biruinta ei de foc.

CARTE DE LA BASARAB

Ia, fiule, bucoavna mea de sfaturi!
E bârna grea de-ntelepciune-n ea,
sindrile rupte din faptura mea,
coaste de veacuri, maduva de leaturi.

Batrâne-nvataturi din buchii sfinte
descaleca din pajuri si din crini;
purced de la-mparatii bizantini,
cobor din mucenici, vin din morminte.

Sa-ti fie tara mir, neamul-agheasma,
iar tu, înfipt în lut sa fii ca un
biruitor, prin grindina, gorun,
suind spre cer ca o catapeteasma.

Legat de datini cu vânjoase vine,
în apriga ta scoarta de copac
sa gâlgâie tot neamul tau din veac,
suind precum un sânge cald în vine.

Si dârz si ne-nfricat soldan de baza,
s-auzi în trunchiul tau, pe zari crescut,
cum taica-tau si maica-ta, din lut,
cu glas adânc te binecuvânteaza.

ÎNTELEPTUL

Nu scuip pe-nfrângerile mele,
ce-am adorat nu stiu sa ard
si nu ridic în vânt obiele
în locul stinsului stindard.

De funia spânzuratorii
dezastrele nu mi le-agat
si nici trufiadin victorii
n-o pun sperietoare-n bat.

Cu-aceleasi zâmbete-ntelepte
îmi port si lanturi si cununi –
urcând spre soare scari si trepte
sau pogorând printre furtuni.

Si trec pe-acelasi tarm ce nu e
la brat cu prieteni si vrajmasi
ce-au vrut sa-mi bata talpa-n cuie
sau sa-mi presare crini sub pasi.

DE LA PRUT PÂNA LA DON

De la Prut pâna la Don,
prin Crimeea, mai-nainte,
tânar grâu peste morminte,
ierburi mari peste beton.

De la Mures pân-la Tatra,
de la Cluj la Debretin,
sesuri mari de grâu senin,
ierburi peste toata piatra.

Arde rodul proaspat, pline,
Patru zari împaratesti.
Grâule din cine cresti ?
Iarba, cine plânge-n tine ?

TARA  DIN  VAZDUH

Stam închisi în custi de bestii
si-am uitat ochii nevestii,
râsul tâncilor la cina,
mâna mamei, de lumina.
Am uitat ca-ntr-o poveste
chipuri dragi, priviri celeste.
Nu mai stim pe ce tarâm e
cântecul facut farâme ;
prin ce tari subpamântene
joaca zâmbete pe gene ;
nici prin ce stravechi unghere
zace-un ciob de mângâiere . . .
Rar primim din lumi uitate
carti postale cenzurate.
Un suspin pe-o vorba scrisa
cu aroma de caisa ;
un sarut pe-o biata fraza –
strop strafulgerat de-o raza ;
câte-o slova care spune,
în genunchi, o rugaciune ;
rânduri mici pe unde suie
tot ce-a fost si tot ce nu e,
tot ce-nvie-ntr-o secunda
tarmul care se scufunda.
tara din vazduh se frânge
sub un lacat greu de sânge . . .
si-apoi iar se-nvârte-o cheie
peste sfintele crâmpeie.
si cu-n rânjet, gardienii
ne despoaie de vedenii,
ne confisca de sub haina
vis si inima si taina
si ne-nchid în custi de bestii
sa uitam ochii nevestii,
râsul tâncilor la cina,
mâna mamei de lumina.

3 comentarii »

  1. Un EROU,un OM,ce a lasat cea mai puternica urma a MISCARII LEGIONARE. Dunmnezeu,sa il odihneasca pe robul lui care l-a iubit{IISUS MI/A INTRAT AZI/NOAPTE/N/CELULA}si i-a inchinat versuri de neuitat!

    Apreciază

    Comentariu de doru1943 — 4 August 2013 @ 18:59 | Răspunde

  2. am o intrebare. Stiti cumva versurile poeziei” Vecernii canta clopotele-n vale” de Radu Gyr. va multumesc:)

    Apreciază

    Comentariu de ana — 1 Decembrie 2013 @ 01:03 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: