Bucovina Profundă

30 Aprilie 2013

Radu Gyr – Studentimea si idealul spiritual – conferintă din 9 iunie 1935

Filed under: articol,Miscarea Legionara,poezie,Radu Gyr,România Profundă — Mircea Puşcaşu @ 00:07

Radu Gyr

Studentimea

si idealul spiritual

Conferintă tinută în cadrul ciclului cu acelasi nume organizat de Cercul Studentesc Doljan

Craiova, 9 iunie 1935

(Sursa: Radu Gyr, Studentimea si idealul spiritual, BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMÂNE, 1935 – Tipografia „I.N.Copuzeanu”, strada Izvor, nr.9)

Bucuriei mele de a fi fost poftit de către tineretul intelectual al Craiovei să cuvântez despre aspiratiile si idealul studentimii de azi, ca unul al cărui suflet simte o solidaritate deplină cu întreaga dinamică a viselor tinerilor cărturari de pe băncile universitătii , acestei prime bucurii i se alătură, desigur, bucuria de a conferentia în orasul în care am copilărit cu toată limpezimea anilor mei de-atunci, am scolărit si, mai târziu, am vibrat cu toate frământatele lăute ale adolescentei mele.

Au fost ani, aici, în inima Olteniei, peste care am trecut, cu azururile zărilor boltite pe suflet : ani, în a căror lumină m-am îmbăiat ca-n apele de miere ale Amaradiei si pe care n-am să-i pot uita niciodată.

Îngăduiti-mi , deci, ca aceste dintâi cuvinte ale mele să fie, în acelasi timp, un salut adus tineretului cărturăresc de care mă stiu legat cu veriga de foc a aceluiasi ideal si un omagiu închinat orasului unde mi-am plâns lacrimile primelor deceptii si unde mi-a înseninat obrajii surâsul bucuriilor priore.

Căci dacă, uneori, rigiditatea fără nici o rază de comprehensiune pentru sufletului copilului, a unui director de liceu bolnăvicios , a înveninat ultimii ani de scoală ai liceanului care am fost, am întâlnit, în schimb, sfatul de dascăl luminat, dragostea sfântă pentru artă, îndemnul si încurajarea profesorului meu iubit, C. D. Fortunescu, în casa deschisă ca un zâmbet, a poetei Elena Farango, unde amfitrioana, cu marea ei aristocratie sufletească, a asternut catifele peste începuturile mele literare, apoi întreg sirul de prietenii, dragi mie si azi, primele avânturi literare – si lângă acest entuziasm cu aripi al adolescentei mele-, prietenia lilială si ochii tristi de tânăr voevod bolnav ai scumpului meu Milcu, poetul cu inimă de crin si cu zăpezile topite într-un mormânt, pe care amintirile – brătări la gleznele mortii – mi-or arde, totdeauna, vâlvătăile lor de topaz, în acele ore mătăsoase si pure ale reculegerii depline.

Tânărul de ieri, tânărul de acum.

Si fiindcă am întreprins o palidă incursiune în amintiri, să-mi dati voie să-mi retrăiesc în clipele de fată, câteva din stările mele sufletesti, în preajma vârstei de 19 ani, când, sfârsind liceul, mă pregăteam să intru în universitate.

Această aducere aminte a unor stări interioare îmi serveste nu numai de cărăruie initială spre miezul conferintei mele, dar, mai ales, de identificare a procesului meu lăuntric de atunci, cu frământările sufletesti ale majoritătii camarazilor mei de generatie. Tânărul, a cărui configuratie psihică mă voi strădiu să o fixez acum în câteva linii largi, nu e simpla imagine a celui ce vă vorbeste.

El coincide prin sufletu-i de atunci, cu câteva sute, cu câteva mii de tineri dintr-o aceeasi epocă, mai putin senină de cum ati crede-o, mai tulbure, prin viscole interioare, de cum s-ar fi părut.

Tânărul, cercetat acum, caz de sincronism psihologic, poate creea un prototip : prototipul adolescentului pe punctul de a-si isprăvi studiile secundare si de a pătrunde în facultate, adolescent cu aripi mari deschise pentru zbor, dar dezorientat în fata zărilor amăgitoare, nestiind spre care puncte cardinale să-si îndrume zborul ; cu cascade si luminisuri lăuntrice , dar si cu lunecări si povârnisuri ; cu aprinderi dar si cu lâncezeli ; si mai cu seamă cu vii răni sângerânde peste care nu se apleca întelegerea mângâietoare a vreunei mâini. . . Un tânăr inegal, înaripat si difuz totodată ; flămând de aspiratii, dar fără a avea o axă a lor ; apt pentru un ideal dar tatonându-l în obscurităti si confuzii ; derutat de stiintă si de lecturi variate si inegale ; cu începuturi de ostilităti fată de generatiile precedente ; încercând prin visătoria unei etice noi, revolte, dar incapabil de intensitate reactionară ; sincer, dar nestiind cum să-si canalizeze sinceritatea.

Vagă si disparată frondă diletantă împotriva ipocriziei trecutului ; capabil, prin structură, de spiritualitate dar neorganizat definitiv spiritualiceste si discontinuu. Torturat de întrebări si amăgit de formule ; momit, superficial, de etichete sonore dar vide de esente si adevăr , cum acea republică universală visată de materialismul istoric al lui Marx, care, totusi, nu avea ancore mari, otgoane puternice, în sufletul adolescentului. Tânăr , a cărui substantă sta gata să se deschidă receptiei unui ideal nationalist, pe care tânărul totusi îl ocolea, îl evita în procesul său psihic, fie din cauza mirajului vremelnic al formulelor de „universalitate” si pretins „umanitarism”, fie din cauza scepticismului pe care i-l inspirau, laolaltă, emfatismul, inflatia de demagogism si sterpele discursivităti patriotarde ale anumitor insi politici – sărmane clocote de carton.

Tânjind subterane energii, pe care dezorientarea si lipsa de front comun al unei generatii le tineau în pasivitate, tânărul pe care vi-l prezint si care eram mai multi împreună, se caracteriza, cu deosebire, prin izolare, prin singurătatea care-l detasa de ansambluri spirituale, si care, când reprezenta o valoare singulară, îl sihăstria într-un hermetism de fildes, într-o impasibilitate de aderente la psihicul colectiv.

Peste absenta de directivă si peste mobilitatea interioară, plutea, asa dar, drama neintegrării într-o colectivitate sufletească, în unitatea spirituală a unei generatii .

Într-adevăr , asa îl văd retrospectiv pe tânărul , foarte tânărul si proaspăt student din primii 5-6 ani care au urmat sfârsitului războiului , si asa mă văd, îndărăt , peste umărul vremii, si pe mine, pe o parte din mine care eram. . .

Mă pregăteam pentru Bucurestii universitari, cu avânturi, dar fără zale si gata de îngenuncheri la orice retezare a unei aripi de vis. Cu limpezimile apelor mele tulburate de bulgării zvârliti din afară. Temperament de răzvrătit si totusi timid si dibuindu-mă confuz. . . Cu o roată mare de aur si flăcări alergând prin mine, dar care nu avea osie. Cu aspiratii multiple dar fără axă centrală ; cu zeci de idealuri, dar fără un ideal ; ispitit în artă de insurectia noilor forme poetice fată de dogmatismul clasicismului si de traditie.

O, dar a venit curând, foarte curând, marea găsire de sine. Au venit ancorele si rădăcinile de argint, care l-au fixat pe tânăr într-o disciplină spirituală ! Crepusculului dezorientărilor i-a urmat intersectia tuturor planurilor interioare într-un punct central numit ideal : idealul unei generatii.

În ciuda perioadei postbelice de agitatie continuă, de crunt materialism, de haos si cinism, de superficialitate si de dezertări de la idealuri, tineretul cărturăresc român – singurul valabil prin contributia-i spirituală – si-a aflat un echilibru, prin ridicarea unui stindard comun, prin închegarea unui front al generatiei noi, cu exponentul de bază : studentimea.

S-a trecut de zece ani de când tineretul studentesc lucrează temeinic la adâncirea albiei idealului unic si la consolidarea digurilor sale de pază. Astăzi, pe acest mare santier al spiritului, opera e aproape sfârsită. Cei peste zece ani de trudă au dus la o constructie de grele armături , si nu la un beteag prepeleag de sindrilă.

Trebuie rostit limpede : marea catastrofă care părea că amenintă cu distructia generatia tânără si care nu consta decât în absenta – vremelnică din fericire – a idealului comun de generatie, a fost înlăturată .

Pentru a dărui un ideal etic si un ideal national tineretului cărturăresc , dar mai cu seamă pentru a-l constitui în generatie – caracterizată prin prezenta unei singure axe de aspiratii – a trebuit să existe în universităti , în afara prelegerilor universitare, o altă scoală , mai adâncă, a spiritului, care să cimenteze valori într-o etică nouă si un crez nou.

Această scoală, mijind în începuturi oarecum superficiale, manifestate extern printr-o reactie împotriva infiltratiei evreiesti în facultăti si, câtva timp, după aceea, împotriva comunismului a cărui fază initială de incubatie ameninta chiar o parte din tineretul universitar, a canalizat treptat energiile, le-a dat o directivă în profunzime, un echilibru si o disciplină. O rară disciplină.

N-as vrea să întâmpin surâsuri de neîncredere, accentuând asupra acestei discipline.

Multi dintre domniile-voastre n-au avut cum si când s-o cunoască. Dar poate că tot au putut s-o întrezărească , într-unul din aspectele ei : congresul studentesc de la Craiova, din preajma sărbătorilor Pastilor.

Energie si ordine. Ordine, fiindcă acesta era cuvântul conducătorilor studentimii.

Eu vin din mijlocul marei studentimi verzi, pe care o cunosc, căreia îi analizez, perpetuu, manifestările si care mă uimeste prin transfigurarea, de câtiva ani încoace, a tineretului român. Cuvântul meu este sincer si relatează numai stări de fapt.

Evident, această luptă de seninătăti si bronzuri pentu o disciplină si un ideal, a mers paralel cu boicotul pornit de cei cuprinsi de panică în fata încadrării tineretului într-un ideal de autentic nationalism, de purităti morale si de lichidare a falselor valori si a formulelor dubioase. Era boicotul unui politicianism meschin si corupt, alături de boicotul iudeo-masonic ! Ani de zile, o „anumită” presă, aceea a Sărindarului , mistificatoare si potrivnică oricărui sfânt ideal românesc, a încercat să stropească numai cu mocirle azurul unui suflet nou care se năstea limpede si cu aripi de soim.

Si peste toate zăgazurile si boicoturile, noua generatie si-a fâlfâit flamura si a călcat înainte spre consolidarea spirituală.

Au fost mărăcini, mârsăvii si sforării de culise care i-au stat în cale. . .Au fost prigoane lungi, cu tinte de bocanci scrâsnind pe tânără carne strivită ; au fost puscării largi si mucede, în care a bolit si a flămânzit – luni întregi – floarea tineretului românesc. . .

Dar acest tineret n-a mai putut fi înfrânt. Acest tineret n-a mai căzut în genunchi, ca odinioară la primele deceptii. Inima lui crescuse prea mare si suna acum ca un clopot de verde clestar , în freamăt adânc, peste întreaga tară. Acuma nu mai erau izolări si singurătăti, dezolări si dezorientări, simpli tineri răzletiti si împrăstiati , tulburi si întrebându-se fiecare ce vor. . .

Acum era un tineret omogen, ferecat în fierul unei energii colective, construit sufleteste si dinamic, ridicând o rezistentă morală ca un bloc de cremene.

Un tineret înăltat la rangul de generatie cu unitate de ideal.

De aceea puscăriile în care s-a bolit si s-a murit chiar au fost senine.

De aceea cizmele care sfărâmau carnea tineretului prigonit au stârnit cântece si nu lacrimi.

Cauzele care au tinut tineretul departe de un ideal comun.

Dar dacă, procedând la sinteza structurii sufletesti a tineretului universitar actual aflăm substanta unui ideal energetic, ne apare ca firească întrebarea : care au fost, atunci, cauzele care au tinut tineretul, în primii ani de după război , departe de un ideal comun ?

Era oare, exclusiv, imposibilitatea de adaptare la spiritualitatea unei generatii ? Nu.

Erau numai dezorientările vagi, confuziile si refugierile în sine, rezultate fatale ale epocii de febră morală si de dezaxare generală, epoca imediat postbelică.

Întreaga etică a lumii si însăsi civilizatia păreau să fi primit o lovitură de moarte. Războiul, scornitor al unei serii de crize, a adus, în primul rând, incapabilitatea de readaptare a generatiei întoarsă de pe front si-a generatiei care i-a succedat, la vechile valori morale si culturale. O structură sufletească nouă se ivise. Căci războiul făcuse marea scindare în două lumi : lumea veche, a celor rămasi la dogme si fideli valorilor trecutului, si lumea nouă, instinctiv revolutionară, dar revolutionară neomogen si disparat, fără a sti clar ce ideal urmăreste impulsul ei spre reactie, ci numai călcând în picioare si negând trecutul.

De acest haos moral, la care s-a adăugat haosul economic, într-un vârtej satanic, au profitat pseudo-valorile, pentru a se introna pe treptele tuturor manifestărilor în viata de stat. De-aici si despicarea moralei în două mari aspecte : de o parte, inflatia valorilor etice, de către generatiile mai vechi ; romantizarea inutilă a acestor valori si centrifugarea moralei în dogme, care, ca tot ce e simplă dogmă, se exteriorizează numai, anulând purele valori intrinsece si reale, tiranică si intolerantă fată de adevăruri pe care nu le-a ridicat la rangul de dogme.

Astfel, prin artificializare si prin îndepărtare de la morala naturii, prin costumarea în carnavalul unor false valori si teama de autenticul moral al vietii, s-a ajuns la ipocrizia care, în mod fatal, avea să determine o reactie .

De altă parte, însăsi această reactie.

Dar o reactie nu întemeiată pe parităti si reconstructii morale, ci limitată la un anarhism de suprafată, fără obiective profunde ; un anarhism de ceată, necreator si inutil dizolvant, secundat de strecurările din umbră ale unor alte pseudo-valori, care, la clipe oportune, s-au constituit într-o falsă si putredă dominatie si care amenintau printr-un pericol mult mai grav chiar ipocrizia vechii societăti, împotriva căreia pretextau că reactionează.

Lângă toate acestea, dezechilibrul politic.

Aparitia cangrenei omului politic postbelic, cancerat de arivism, sterp de ideal, păpusar demagog, egocentric si mârsav în interese meschine, cu fata sub oribilul zâmbet de complezentă al măstii democratiei. Iar imediat lângă democratia redusă la simpla pastisă grotescă, strâmbată si diformată până la parodie si caricatură, ghiarele rosii înaintând treptat, ale marxismului iudeo-bolsevic, camuflat patetic, sub evocarea unui martiriu proletar, într-o stângă reactionară, anarhic dizolvantă, cu doctrina sonoră de tinichea : materialism istoric !

În preajma acestor rictusuri rosii, clasele sociale îsi zvâcneau panica asteptând răsturnări si inversări în ordinea de stat. Confuziile sociale, la adăpostul aceleiasi democratii, cresteau si alăturea de ele crestea ignoranta ; marea ignorare a unui adevăr fundamental : acela că dinamica evolutiei sociale, a progresului real, o constituie nu topirea iluzorie a diferentierilor sociale, ci tocmai distinctia dintre clase, stabilirea definitivă a contributiei, a aportului, în travaliu si civilizatie, a fiecărei dintre ele.

Si în vreme ce, subteran, se lucra la răsturnarea valorilor sociale, în cadrul unui alt haos, în care subliniez în treacăt tragedia intelectualului autentic, pururi un ghilotinat moral, însăsi cultura si civilizatia, în criză de unitate si de esente de spiritualitate, ce torsionau în căutări superficiale de directive. Iar pseudo-cultura deschidea portile invaziei de anarhisme si insurectii, de curente brusc reformatoare în artă. Derutei, ivită în urma rapidei succesiuni de revolutii estetice, cu viduri interioare si etichete importate, îi răspundea confuzia acolo unde , existând totusi sinceritate si nu falsă tendintă de-a se primeni unele forme de expresie artistică, evolutia prea bruscă a noilor valori estetice fată de zăbava evolutiei comprehensiunii publicului, nu aducea decât ceată si rupere de punti între artist si ambiante.

Iată deci un ansamblu de stridente si de răsturnări, în care pseodos-ul triumfa si-n care crizele : morală, economică, politico-socială, se aliau crizei de omogenitate în spirit si cultură.

Si în timp ce, din orizonturi vinete, îsi revărsa lesia amurgul caracterelor de bronz, al spiritualitătii , alături de amurgul cultului trecutului, iubirii de neam, al autenticii intelectualităti si-al artei, printre putregaie si ruini crestea, ca o floare bolnavă, copilăria rănită a generatiei noi. . .

În loc de zurgălăii anilor strălimpezi si de râul aprilin al micilor bucurii îngeresti, copilăria aceea a mers, cu tălpi însângerate, printr-o lume din care basmele si cântecul de leagăn plecaseră departe, si unde stăpâneau materialismul crunt si dezaxarea generală. Si asa, în mijlocul coruptiei, al ipocriziei sau al cinismului, în cadrul otrăvit al absentei sanctiunilor morale si în vacarmul falselor valori, ochii măriti si speriati ai copilandrului au resfrânt numai tristeti de crepuscul.

Iar când, zbuciumat si călcând ametit spre dezorientările de pretutindeni, adolescentul a voit să intre în viată, cu ascunsele lui comori de seninătăti si cu inelul de aur, tinut cu teamă si grijă la o parte, al entuziasmului tânăr, în fata lui au apărut cernite, zări fără perspectivă, cărări înfundate pentru viitor, porti zăvorâte. Pentru el totul părea închis. Oricare pas interzis. Întreaga lume părea că-i strigă : nu mai e loc si pentru tine. Înainte nu se mai poate !

Ei bine, acest tânăr putea să fie rostogolit în toate prăbusirile : de la anarhia rosie, la mlastina morală si la cenusă.

Ce fortă tainică i-a dăruit , atunci, umeri de granit ca să azvârle jos dezorientarea care-l încinsese si să se înalte , limpezit si nou, din energii si substante până aici latente, de parcă ar fi sorbit cu nesat dintr-un izvor cu apă vie ascuns pe un crestet de munte spiritual ?

Sovăirilor tânărului, determinate de toate corelatiile divulgate mai sus, le-au urmat coordonarea si echilibrul aspiratiilor, disciplina spiritului si idealul sub stindardul căruia s-a închegat o generatie nouă.

Sustras pericolului care-l ameninta cu dezagregarea, tânărului i s-au deschis luminisuri si lucidităti. Necesitatea unui ideal comun i-a înflorit în suflet mai mult printr-o revelatie mistică, decât printr-o simplă comprehensiune.

Permanenta idealului în întreg trecutul.

Întregul trecut, străin si românesc, s-a deschis deodată, ca o magică usă, iar permanenta unui ideal s-a ivit înflorită în toate marile epoci ale istoriei, în toate marile evolutii ale spiritului omenesc.

Astfel în idealul istoric, s-au circumscris idealul elin si idealul latin.

Idealul elin, cu liniile de bronz ale efebului curgând în spirit si trup, si cu uriasa constructie a civilizatiei antice.

Idealul latin,cu obiectivul politic al creării statului roman si-al expansiunii latinitătii.

Si lângă acestea :

Idealul Renasterii, cu admirabila-i sinteză de civilizatie, contopind artele, stiinta si idealul politic si legând punte de azur cu marele trecut spiritual, al antichitătii.

Dar în acelasi cadru istoric, idealul românesc al lui Mihai Viteazul, alături de toate celelalte înalte idealuri românesti :

idealul lui Horia, Closca si Crisan ;

idealul Domnului Tudor, sfârtecat, numai pentru soarele său si aruncat, ciosvârte înstelate, în fântâna Târgovistei ;

idealul bătrânilor cronicari,oftând si tânjind de visul contopirii neamului românesc ;

idealul lui Sincai, cu picioarele sfâsiate de bolovanii pribegiei si cu marele-i vis atârnând în desaga din spinare care îi purta cronica ;

idealul boierilor, fugăriti peste munti, numai fiindcă îndrăzniseră să visătorească frumos la unire ;

în sfârsit, idealul ciungilor si mutilatilor din crâncenul război de întregire. . .

Sau, mai departe, idealul în artă : secolul lui Pericle si acele ale lui Cesar, alături de idealismul lui Platon si de idealul estetic al lui Aristotel.

Renasterea italiană si Pleiada franceză.

Idealul clasic al celui de-al XVII-lea veac francez.

Romantismul, îmbibat de tinerete si idealism, simbolizat prin vesta rosie a lui Theophile Gautier, de la reprezentarea lui „Hernani”. . .Idealul romantic englez cu Byron, Shelley sI Tennynson. . .Idealul lui Heliade Rădulescu , cu acel naiv dar admirabil îndemn la „scris”. Idealul olimpian ca un cer de primăvară al poeziei lui George Cosbuc, sau acel tumultos si năvalnic , ca un torent carpatic, al liricii înspumate a lui Octavian Goga.

Dar mai ales quintezenta idealului artistic si românesc în poezia de curcubee si orgi marine, de viscole si ninsori lunare, a geniului nostru national : Mihail Eminescu.

O serie de frământări , de curente literare si estetice, toate pentru un ideal !

Si, după idealul istoric si cel artistic, iată, rezumativ, galeria idealului etic, întrupat simbolic în :

a) etica eroului elin, sintetizată, la rândul ei, în eroii lui

Homer sau în sufletul de bronz al lui Leonida ;

b) eroul crestin,cu largile lui blajinităti , pregătit

oricând, pentru jertfă si granit sufletesc neclintit, creând o morală si-o spiritualitate nouă, urcând spre purităti de asceză si transcendente ;

c) eroul cornelian, purificat în stalagtită de vointă si ideal moral, elevat peste mocirlele vietii ;

d) eroul, atât de ridiculizat pe nedrept si atât de

sublim în candorile naivitătii luminate de vis , al lui Cervantes, sfânt Don Quichote, umbră înstelată în goană eternă după vis, înfrânt de morile realitătii brutale.

e) eroul moral al lui Carlyle, lespede de clestar pentru marile altare ale eticei ;

f) eroul ibsenian, întruchipat în Brand, în acest Brand cu umerii necocârjati de viforele vietii ; ca un cerc de fier în strasnica lui tinută morală, în neclintirea lui de bloc umano-ceresc ;

g) eroul tolstoian, turnat în minunatul Nekludov

din „Învierea”, descătusându-se , prin revelatie mistică, de toate bunurile vremelnice si pământene , transfigurat interior si pornit spre ascensiuni de spiritualitate crestină ;

h) si, în sfârsit, chiar în eroul lui Jack London, acel „vagabond des etoiles”, ocnasul condamnat la carceră grea, cu gleznele prinse în ghiulele de fier si bratele strivite în lanturi, ajuns prin durerea continuă a cărnii , la amortire si anulare trupească si la o limpezire neobisnuită a spiritului, la o evadare a sufletului din trup si la o siderală plutire pe drumul astrelor eterne. . .Admirabil simbol al sufletului destelenit din suferintă banală, în albă lunecare peste ea.

Studentimea si idealul spiritual.

Ei bine, permanenta aceasta de idealuri, istorice, etice si artistice, de-a curmezisul veacurilor, demonstrează setea si nevoia de ideal în marile epoci, mai cu seamă în acelea care au succedat perioadelor de tulburări si dezaxare.

Hotărât ; trăim o mare epocă istorică.

Anii ce vin vor contura-o tot mai precis.

Mobilitatea aspectului actual, politic si spiritual, al întregii Europe, va înceta mai curând decât ne asteptăm . Vechile valori si sisteme ratate se vor lichida prin ele însăsi. Criza democratiei – presărată de sincope – si agonizând în apus, se va refugia în ultimu-i bârlog – Republica rosie – iar în fata ei vor creste digurile de grele armături ale nationalismului latin si germanic. Din transfigurările în nationalism, va apărea , înaripată, o dinamică nouă a spiritului si a civilizatiei, cu aporturi si cu structuri noi.

Noul european, nationalist, spiritualist si energetic, va zdrobi desmătul moral, va prăbusi falsele-valori si purificat în el însusi, va întemeia o lume nouă, o etică nouă. Desigur, promovatoarea europeanului-latin, precursor al omului de mâine de pe continent, a fost Italia fascistă.

Să nu ni se spună, însă, că tineretul românesc intelectual, în marile lui primeniri interioare de acum, în disciplina si aspiratiile sale, e o imitatie, o simplă copie a tineretului fascist sau hitlerist. Nu ! Tineretul nostru detestă servilismul si parodiile.

El nu imită. El crează.El ar fi profund rănit , adânc durut, dacă l-am crede un palid hipnotizat, un incapabil de ideal propriu.

Linia pe care tineretul nostru se formează este produsul unui moment european, al unui spirit care-si revarsă efluviile spontan, printr-o consecintă logică a unei epoci si a unor structuri lichidate.

Tineretul românesc merge paralel si nu satelitic cu noul suflet nationalist latin, asa cum va merge întreg tineretul francez, asa cum a mers, victorios, tineretul italian.

Conversiunea tineretului nostru la un ideal spiritual si national e un fenomen de sincronism si nu o pastisă.

Nu imitatie după organizatii străine visează acest tineret, ci, dimpotrivă, deplină eliberare din orice vasalitate, de orice pasalâc străin . El vrea adâncirea până în străfunduri a sufletului autohton si valorificarea fortelor lui subterane si inedite în orice manifestare.

El vrea zidirea României-Noi, cu mâini proprii si cu spirit propriu.

O vrea construită din arămurile adânci si încă neuzate ale vigorii românesti, centrifugă si necanalizată. De aceea studentul român a defilat simbolic în fata Regelui Tării, pe un car alegoric, într-o mână cu cartea grea de învătătură si în cealaltă cu fierul carabinei, contopind într-un singur tânăr : stiinta cu dârzenia si eroismul.

Si-n marele lui vis de noi temelii si zidiri, tineretul cărturăresc pe care-l cunosc e gata de jertfe, dacă zidurile i-o vor cere. E gata să se tencuiască în piatra lor, ca un alt mester de la Arges, care, de data asta, s-ar zidi pentru visul turlelor înalte pe el însusi.

Tineretul nostru universitar este un mag, în acelasi timp. El merge purtat de un luceafăr propriu care îi arată calea : Crucea, Regele, Natiunea.

De aceea el este un mistic.

În misticismul lui, se arcuieste, alături de boltile tuturor energiilor spirituale, cearcănul de smaragd al crestinismului, iar umbra purtătorului de cruce ca o lumină curge peste acest tineret.

Asa îl visa, poate, Eminescu, în umbra stihurilor lui : curat la suflet, mântuitor al „bietului român săracul” si arhanghel pedepsitor al celor „care-au îndrăgit străinii, mânca-le-ar inima câinii”.

Asa îl vrem astăzi cu totii :

Iscător al românului de mâine : bărbatul de bronz, cu sufletul limpede si fără oscilări , lucrând, cu patimă, la ferecarea tării sale în aramă.

Aspectele idealului spiritual.

Si acum să vedem care ar fi fatetele idealului spiritual al tineretului cărturăresc , asa cum s-ar desprinde din manifestările lui active si teoretice.

Ele ar fi : idealul unei etice noi ;

idealul spiritualist crestin ;

idealul national, si

idealul cultural si artistic.

Idealul unei etice noi.

a) Prin sinceritate si cinste, la reactia împotriva ipocriziei.

b) O nouă ierarhizare a valorilor reale.

Crearea individului nou : energic si pur.

Crearea unui eroism sufletesc pe care poporul nostru nu l-a mai avut de mult.

Crearea unei generatii de elită si a unui Pantheon moral al României, în care marile spirite si nobletea sufletului românesc – indiferent de clasă socială si pregătire intelectuală – să-si primească încununarea.

c) Fuziunea dintre cărturar si muncitor.

Tara, de câtiva ani, cunoaste santierele pe care tineretul universitar lucrează, cu mâinile lui, plămădind cărămidă, ridicând ziduri, cioplind lemn sau îngrijind răzoare de ferme.

De sub brazdele studentesti, răsar – minune nouă, în tara în care trândăvia devenise oficială – biserici, case de adăpost, cămine culturale, grădini.

Prin aceasta, o nouă educatie se dă tânărului : munca fizică se leagă, prin inel spiritual, de intelectualitate.

Se crează, astfel, disciplină, simplitate, constiintă, modestie.

Si-n timp ce directori de liceu „venerează” în loji francmasonice, otrăvind scolărimea care a avut nenorocul să-i aibe ca dascăli, – tineretul acesta lucrează, cu piepturile goale si descult, cu o bucată de pâine si-o strachină de ciorbă la prânz si cină !

d) Spiritualitatea crestină.

Promovarea spiritului si evitarea bucuriilor cărnii , prin elevatie transcedentală.

Ascensiunea în spirit si apropierea de puritătile ascezei.

Am văzut de-aproape tineretul universitar – numai cântec, numai gând, numai viată interioară – odihnindu-si trupul istovit de muncă, după o zi de lucru la fermă sau la cărămidărie , pe-o mână de fân sau pe o rogojină, în bordeie simple, de stuf.

Dar , în acelasi timp, tineretul mai cultivă o altă experientă spirituală, un fenomen mistic invers ascezei. Transcendenta nu în altitudinea divină, ci în profunzimea mistică a spiritului national. Penetrarea străfundurilor spiritualitătii românesti, pentru scoaterea la lumină a inelului de aur care licăreste în adâncurile lor. Un fenomen nou de spiritualitate natională, pe care l-as numi : asceza etnică a tineretului român.

e) Cultul trecutului.

În loc de negativismul sterp si anarhic de până mai acum, tineretul trebuie să aducă respectul valorilor trecutului si-al traditiei, legând, prin verigă solară, datina, trecutul si prezentul.

Idealul national.

a) Constructia viguroasă a statului nou : ordine.

Valorificarea spiritului autohton în toate manifestările vietii de stat : politică, socială, economică si culturală.

Exploatarea marilor rezervoare ale acestui spirit.

b) Dreptul românilor de-a fi la ei acasă, si de-a fi folositi numai ei pe noile santiere românesti.

De la „numerus clausus” al universitătilor, la „numerus nullus” în viata de stat.

Extirparea suzeranitătii evreiesti si-a străinismului în Statul românesc.

c) Arderea, cu fierul rosu, a cangrenei si-a cancerului democratiei infectate.

d) Ridicarea Statului pe bronzuri de : autoritate, prestigiu, dinamică constructivă. Întreaga Tară transformată într-un imens santier : românimea întreagă la lucru !

e) Responsabilitatea si sanctiunile. Sanctiuni puternice si imediate.

Versul lui Eminescu :

„Îndrăgi-i-ar ciorile

Si spânzurătorile. . .”

se va preschimba, din imagine poetică, în fapt.

f) Crearea unei adevărate independente a spiritului national. Sfârsitul dictaturilor străine si sfârsitul pasalâcului mafiei iudaice si-a lojilor francmasonice. Interzicerea amestecului străin în ordinea de stat si sfărâmarea directivelor economico-politice impuse de sforarii finantelor iudeo-europene – gen Finaly – sau de presa Sărindarului .

g) Într-un cuvânt : ivirea românului nou„`, demn si inflexibil la influente, constructiv si fixat pe-o axă si pe-o spiritualitate.

h) De-aceea studentimea va sprijini cu tânăr entuziasm actiunea marelui român Vaida-Voevod, fără , însă, a se înregimenta efectiv în partidul său politic, ci constituind, permanent, o rezervă neîntinată, neuzată, proaspătă si pregătită , încet, pentru completarea si cimentarea operei înaintasilor.

i) De aceea, adevărata studentime nu poate decât dispretui actiunea dezertorilor ei – din norocire atât de putini – care condusi din umbră, sărmane victime hipnotizate de dusmanii românismului curat, se constituie, hilar, în caricaturi de atitudini, ca un asa-zis „front studentesc democratic” sau „front anti-fascist”, ( înapoia cărora veghează comunismul si jidovimea de la „Adevărul” si „Lupta”) si care nu au nici o tangentă cu aspiratiile noastre etnice.

Idealul cultural si artistic.

a) Pătrunderea în străfunduri a specificului autohton, în autentica lui substantă mistică si ridicarea la rangul de valori estetico-culturale al acestui specific – unică mină de aur – transfigurat estetic.

b) Inflorirea unei civilizatii si-a unei arte reprezentativ românesti. Să nu fim gresit întelesi : nu o artă artificializată prin tezism si traditionalism didactic, ci una vie, de circulatie universală, dar cu atât mai vie, cu cât va utiliza toate resursele inedite pe care specificul spiritual românesc le poate oferi.

O artă îndrumată pe linia marilor artisti români, care au căpătat valoare universală tocmai prin prospetimea sufletului inedit, zidit în actul lor : Eminescu, Cosbuc, Creangă, Caragiale, Goga, Grigorescu, George Enescu…

O artă, cu obârsia în argintariile frumusetii artei populare : folclor, artă decorativă, plastica populară.

Să ne gândim ce minunat si permanent izvor de inspiratie constituie lirica si etosul populare, – de la „doine”, la „Miorita”, la „Mihu Copilul”, la „Toma Alimos”, sau la „Mogos Vornicul” – alături de marea poezie a chilimurilor, a scoartelor, a costumelor sau a ornamentatiei nationale. O întreagă baladă se resfiră, de pildă, pe chilimurile oltenesti : curcubeie se aprind, se potolesc, se întunecă. Energia rosului se îmbină cu lingoarea de visătorie a galbenului, cu doina haiducească a verdelui întunecat de codru. Întreg chilimul e, rând pe rând, vivacitate, incendiu, potolire si stingere de mari melancolii, sau haiducească evocare de lunci albastre. . .

Dar iată pitorescul costumului de tară. Sobrietatea vestmântului gorjean. Serpii negri, subtiri, împletiti pe alb. Armonii de alb si negru. Sobrietate, în contrast violent cu văpăile costumului doljean. Evoc, iarăsi, poezia cioarecilor, tuzlugilor si ipingelei panduresti.

Întreaga răscoală , eroică si romantică, a Domnului Tudor, sintetizate într-un costum gorjean ! Si, alături , frumusetea calmă de amurg, stropit cu flori mari, a vâlnicului !

Duhul Olteniei, cu marile lui aprinderi si cu umbrele lui de dor si visătorie , culcat pe-o tesătură de artă populară !

Arta noastră cultă nu poate, nu trebuie să ocolească această fântână doldora de rouă a specificului artistic national.

Căci specificul national, transfigurat estetic, departe de-a avea glezna prinsă în plumb, fâlfâie o aripă nouă, colorează si aromeste opera de artă, căreia îi dăruie un suflu, o caracteristică si-o valoare în plus.

Diferentiază, reliefează, asează sub steme grele de aur propriu. Specificul national în artă conturează potentialul spiritual al unui neam, crează dinamica unei expresii proprii si-a unei contributii vii si bine precizate. Fără specific national, topit si prelucrat esteticeste, arta ar fi de-o uniformitate exasperantă.

Ce admirabil exemplu, pentru contactul continuu cu arta populară, ne oferă, bunăoară, Yugoslavia ! O serie de cântăreti populari – pevacii – care dăinuiesc , printr-un straniu reflex, guslarilor de odinioară, colindă si azi sate si târguri, chemati ca să cânte vechile balade sârbesti la sezători familiare. Desi redusi, astăzi , la rolul de simpli recitatori ai bătrânului cântec popular, pevacii demonstrează, însă, via necesitate a sufletului yugoslav de-a sorbi, pătimas si ne-ntrerupt, din marea poezie a trecutului întipărit în balade, trecut pe care-l actualizează, astfel, mereu, pe plan estetic !

c) Asa dar : întronarea stimei pentru arta si cultura românească.

Vechiul „le respect de l’art” al Pleiadei franceze, se va converti în „respectul valorilor artistice nationale”.

Atunci, da, fireste, nu se va mai putea ajunge, cu atâta usurintă, la distrugerea focarelor de cultură, cum, atât de tragic, s-a întâmplat cu bătrânul teatru craiovean, căzut pradă indivizilor suspecti si străini de neam, si jocului meschin al politicienilor.

d) scriitorii si artistii români nu vor mai putea rămâne , mult timp, în imposibilitatea de până acum fată de gravele frământări interioare ale acestui neam si de înaltele lui aspiratii.

Ei vor trebui să vibreze simultan cu tara, iar opera lor să capete o rezonantă nouă si adâncă. Nu hermetism, nu rafinerii, nu importatii superflue de etichete si formule „estetice” de peste hotare, – ci suflet, emotie sinceră, tâsnită din îmbrătisarea cu pământul tării !

Dar aurora unei poezii noi fulgeră la orizont. O poezie „nouă”, prin tumultul ei lăuntric , dar pe linia de traditie a marilor cântăreti ai neamului.

Iată, de pildă, cum stie să cânte poetul A. Cotrus, în versuri de piatră si cer, pe „Horia”, pe care-l vrea ivit si-n restristea zilelor de-acum.

Horia.

de jos

te-ai ridicat drept, pietros, viforos,

pentru moti,

pentru cei săraci si goi, pentru toti. . .

si-ai despicat în două istoria,

tăran de cremene

cum n-a fost altul să-ti semene,

Horia ! . . .

te-ai desprins aspru din gloată

cu-obraji supti,

cu ochi crunti,

să lupti,

să înfrunti

din sălbaticii-ti munti :

ostile craiului, temnită, roată. . .

vrut-ai să spinteci pe munti, pe văi ,

largi, netede, slobode căi

pentru-ai tăi

cei mâncati de străini , despuiati

de biruri, de zbiri,

de rele-orânduiri. . .

sI uitati

de regi si-mpărati . . .

pân’la Bălgrad pe roată,

uimind călăi, nemesi, gloată,

ti-a bătut neschimbat sub tundra săracă

aceeasi mare, ne-nfricată inimă romano-dacă. . .

duhul trăieste încă treaz în munti

si va trăi dârz cât vor domni peste moti

sbiri cruntI

si miselnici despoti. . .

urias domn

pe-al adâncurilor noastre sfâsiat somn,

pe-al răzmeritelor rosu praznic, –

mai rosi-vei oare vreodat’, năpraznic,

acestui neam, viata si istoria, –

tu

munte

al vrerilor noastre celor mai crunte,

Horia ? ! . . .

de-ai iesi din mormânt. . .

de-ai iesi din mormânt între noi

si-ai vedea atâtia moti zdrentosi pe munti goi

si neamu-ti flămând ca acu,

ce-ai zice, Horia, tu ? ! . . .

te-ai jelui, ai doini din fluier

ori ai da un nou, si lung, si rosu suier,

muntii toti să se cutremure,

liftele câmpiei să tremure,

să le vezi, îngrozite, de pe culmea-ti săracă,

din ale belsugului târguri cum pleacă ? ! . . .

de-ai trăi tu

acu,

ce-ai face Horia, cu miseii ce vând

norodul flămând ? ! . . .

nu ti-ar veni să-i cauti pe toti,

de gâturi să-i scoti,

din paturi, de la cini, de la prânzuri,

si-n mijlocul pietilor celor mai mari,

ca pe cei mai miselnici tâlhari,

de limbă să-i spânzuri ? ! . . .

Lângă acest Horia „viforos” si „pietros”, izbucnit din cremenea versurilor lui Cotrus si viguros simbol pentru cruntele zile de-acum, să-mi fie îngăduit să vă înfătisez versurile de restriste ale unui tânăr , foarte tânăr poet, Constantin Goga. Noul poet, într-o carte de poeme verzi : „Inscriptii pe veac”, cheamă vedenia de flăcări a lui Tudor, izbăvitor pentru cei cărora le-au „rupt cei lacomi si răi mejdina răbdării ”.

Poezia pe care o citez e, mai ales, semnificativă în ceea ce priveste noua năzuintă lirică la un pâlc de tineri scriitori, care nu se mai solidarizează cu impasibilitatea celorlalti scriitori „oficiali” si „hermetici” fată de frământările colectivitătii si de aprigele amaruri ale tăriilor :

Un semn.

Să stii,

Că noi

Am fost stăpâni pe codrii si pe glii. . .

Am fost stăpâni pe codrii si pe glii

Si n-am slujit străinilor adusi de vânturi ;

Avem altare si pământuri,

Si, spune slova din pisanii,

Că-n plaiul nostru niciodată

N-au curs pâraie de jelanii. . .

Am fost, de mult, odată. . .

Am fost o minunată gloată

Si-am coborât năvalnic de la munte

cu Tudor Slugerul în frunte. . .

Tudore, Tudore,

Azi gloata română

Se zbate

În plug de durere, în jug de nevoi

Si-o fiară străină

O bate, –

O pleacă cu fruntea-n noroi ;

Azi gloata rumână

Cerseste pe drum,

Iar cerul si norii

Apasă pe sate urgia ;

În tară, – puternic blestem, –

Stăpânii cu inimi de scrum

Îi fură mosia,

I-aruncă în temniti feciorii. . .

Auzi-i Tudore, auzi-i cum gem. . .

Nu mai putem, Tudore, nu mai putem,

Căci ne-au rupt cei lacomi si răi

Mejdina răbdării. . .

Un semn, Tudore,

Un semn doresc nepotii tăi

Si vor zvârli securea-n fruntea depărtării,

Va pune Jiul pieptul lui de taur

Si va izbi în stânci,

Din temnite flăcăii vor iesi atunci

Si nou rumân,

Cu suflet si cu inimă de aur,

Va fi numit si ctitor si stăpân

Pe vremuri noi, pe neamul meu, pe codri si pe lunci.

E, după cum se vede, un început de reactie în arta scrisului, care, desigur, se va amplifica din ce în ce, încadrând, încă de pe acum, si alte contributii lirice, ca, de pildă, volumul de zbucium si tulnice „Gloata” al poetului ardelean, sau versurile poetilor legionari Ion Hodos si Vasile Posteucă.

Dar să-mi fie îngăduit , înainte de-a încheia acest capitol din conferinta mea, să mă alătur si eu acestei poezii românesti printr-o baladă în care am încercat să-l reîmprospătez pe „Corbea” din legendă si să-l smulg dintre zidurile cu mucegai în care zăcea.

Corbea.

De ce-mi zace Corbea-nchis

în temnită la opris ?

Pentr-un palos fermecat,

si cu aur ferecat,

de nu stiu cine furat.

Baladă veche.

Zace Corbea ca pedeapsă

în mocirlă până-n coapsă.

Ziduri cu pecingene,

ocnă cu funingine.

Troznesc gleznele-n butuci

de aramă si de tuci.

Funii mari ca bârnele

îi usucă mâinile.

Barba-i salcie prin ani

rădăcină-n bolovani.

Mucegaiul si duhoarea

înverzitu-i-au spinarea.

Creste mlastină adâncă

pana gleznei i-o mănâncă.

Când l-au fost adus în fiare

era fulger, era zare,

bratu-i suier de mierloi,

umerii luceferi noi,

iepuri gleznele zbătute ,

trupul lunecări de ciute,

joc albastru si tâlhar

de văpaie de clestar.

Lacăt de argint bătut

lumina, la poartă, mut.

Brostile, năucile,

erau mici ca nucile.

Serpii ca inelele

cu pui ca mărgelele .

Chitorani subtiri cu plozi

se-ncurcau, fugind, în cozi,

iar păinginii : scântei

teseau fum de funigei.

Lacăt negru de cenusă

azi se-ntunecă la usă.

Brostile

ca plostile.

Serpii si-ntind grinzile

lucii ca oglinzile.

Puii lor cât puntile

îsi serbează nuntile.

Chitoranii – roscovanii,

sobolanii si chitcanii

s-au umflat ca bolovanii

si tesându-si funia

torc păingi cât inima.

Corbeo,

o năpârcă ra

scoate pui în barba ta.

Grosi guzgani somnuri grele

dorm pe umerii-ti de stele.

Si din geana-ti somnoroasă

torc păingenii mătasă !

Corbeo,

suflete în funii,

furule, tâlhar al lunii,

Corbeo, pană de soiman,

muica ta de hotoman,

umflă-te suvoi răslet

si spinare de mistret,

tună lung ca o sâneată,

aprinde-te dimineată,

rupe funiile-n sase,

calcă brostile râioase,

crapă lacătul în trei

fulgeră lespezi si stei,

clatină ocna-n văzduh ,

săi afară jar si duh,

încalecă haiduceste

scuipă-n frunte si păleste

potere voevodale,

ochii Mârsăviei-Sale,

stelele să le plesnească,

anafura lor crăiască !

Du-te iară lotru-n tară,

flacără de piatră rară,

cu soarele de-a călare

si luceferii-n spinare.

Mierlele, poenele,

corbii, cotofenele

să-ti mângâie genele.

Serile si apele

să-ti fluture pleoapele.

Ciutele si trestia

să-ti sărute inima,

văile si linistea

să-ti legene dragostea.

*  *

Iată, pe scurt, fresca idealului spiritual al studentimii.

Ca un comandament suprem se asează, în fruntea lui noul individ si noua colectivitate sub aureola unei eroice morale si cu o limpezime de suflet ca un iezăr de munte.

Iată studentimea pornind în cântece de năier , spre tărmurile verzi de mâine.

Iat-o, mai ales, căpătând un suflet de bronz, din sufletul omului pe care-l stiu eu.

Acel „flăcău de tară” – cum îl numea Dragos Protopopescu, – pe frunte cu arsita nămiezilor lui Ciresar, în ochi plutind calmul de smaragd al mărilor, dar si ascunzând, în fundurile lor, furtunile marine ; capabil de spiritualizare până la asceză, dormind pe pat de scânduri si pe rogojină, atunci când lucrează în biserici, lângă flăcăii lui ; neînfricat si limpede ca o stalactită, dar arzător si biciuitor ca o vifornită, îngenuncind si sărutând pământul tării, cu ochii umezi, – dintr-o pornire pe care nu si-o poate stăpâni si purtând tărână culeasă la Putna si la Mărăsesti în săculet pitit lângă inimă : Căpitanul.

Iar lângă icoana acestui adâncitor al spiritualitătii românesti, dati-mi voie să evoc si imaginea acelui, atât de drag nouă, general-grănicer si legionar, alb de leaturi ca un sfânt Nicolai, întelept ca un cronicar moldovean sau ca acel Stolnic Cantacuzino din care se trage, dar tânăr si înaripat la suflet ca un student si înalt în vitejie si dârzenie ca un crestet al Rarăului,

Aceste două icoane morale, studentimea trebuie să le poarte săpate, adânc, în suflet.

Prin limpezimea si prin spada arhanghelului pe care studentimea legionară si l-a ales patron, tineretul nostru calcă spre ideal.

Să credem în pasii lui, – să credem în tineretul nostru !

 9 iunie 1935

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: