Bucovina Profundă

10 Mai 2013

Profetismul lui Ioan Ianolide: document pentru o lume nouă

Filed under: articol,ianolide,România Profundă,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 16:50

Profetismul lui Ioan Ianolide:

document pentru o lume nouă

Faptul că scrierile lui Ioan Ianolide îşi asumă şi un caracter profetic reiese limpede atât din cartea “Deţinutul profet”, dar şi din titlul celei de-a doua părţi a volumului “Întoarcerea la Hristos”, anume “Document pentru o lume nouă”. Din prefaţa acestei cărţi am putut afla care a fost soarta manuscriselor lui Ianolide, redactate în condiţii dramatice, ele fiind stilizate şi prelucrate pentru tipar (conform rugăminţii autorului) la mănăstirea Diaconeşti. Cu siguranţă că în cursul acestui proces s-au operat şi unele selecţii din vastul material conţinut în manuscrisele originale.

Cine a citit cartea “Mărturisirea unui creştin – părintele Marcu de la Sihăstria” de monahul Filoteu Bălan poate face o comparaţie. Anume, începând cu p.137 aici sunt citate fără omisiuni câteva fragmente din acel “Document pentru o lume nouă”, în care Ioan Ioanlide relatează o întâlnire cu părintele Cleopa. Pasajele scoase în evidenţă în textul care urmează sunt cele care lipsesc din cartea “Întoarcerea la Hristos”, fiind prezente doar în cea mai sus amintită. Restul textului este comun celor două versiuni, el putând fi citit începând cu pagina 344 a mult mai cunoscutei cărţi “Întoarcerea la Hristos”.

*

Ioan Ianolide – Document pentru o lume nouă

Au trecut câţiva ani. Mă dusesem în creierii munţilor la un schit, să consult un vestit duhovnic şi aspru ascet. M-a impresionat puterea cu care vorbea cât şi vastele sale cunoştinţe teologice şi mistice. Se plimba cu uşurinţă prin toţi Sfinţii Părinţi şi-i tâlcuia atât de personal încât părea că de la sine vorbeşte. Se situa la înălţimi greu de urmărit, vorbind despre comuniunea cu Dumnezeu. L-am ascultat câteva zile şi apoi l-am întrebat despre libertate, comuniune şi comunitate, despre unitate, solidaritate şi har şi despre Ierusalimul cel ceresc, Împărăţia lui Dumnezeu şi mesianism. Ascetul s-a uitat la mine şi mi-a spus:

–În tinereţe am crezut că pe Hristos Îl pot afla în rugăciune, în aspre nevoinţe şi singurătate, azi am înţeles că El este în lume, în fapte şi în “nebunia” credinţei. Nu trăim vremuri de contemplare, ci de acţiune, deşi fără Harul primit prin comuniunea cu Dumnezeu nici mărturisirea Lui în lume nu va fi puternică. Există un aspect tehnico-economic al lumii moderne care a cucerit masele populare, dar le-a şi obosit şi acum oamenii revin spre peşteri şi pustii în căutarea rugătorilor celor sfinţi. Dar mai este şi un aspect satanic-ateu, care se propagă cu putere mare şi a pustiit sufletele, ori aceasta cere o ripostă a Duhului Sfânt. Este vremea marilor mărturisitori. Trebuie să ştim ce vrea Dumnezeu cu noi, căci oamenii ne întreabă ce este materia, ce este clasa socială, ce este lupta de clasă, ce este proprietatea şi toate câte se leagă de viaţă, iar noi nu putem să le vorbim despre războiul nevăzut al duhurilor şi despre treptele Scărarului, nu pentru că n-ar fi valabile -căci de fapt din ele ne tragem înţelepciunea, din ele trebuie să desprindem chipul şi înfăţişarea lumii creştine. Trebuie să avem răspunsuri la toate problemele. Creştinii s-au preocupat de răspunsurile capitale ale existenţei, în vreme ce fiii întunericului au dat ideile lor în problemele actuale ale lumii. Or, oamenii trăiesc “acum” şi numai după ce au pace “acum”, vor năzui şi spre cele veşnice. Sufletul se înfrumuseţează cu dumnezeieştile virtuţi pentru ca “acum” să trăiască creştineşte şi aşa să se angajeze pe drumul veşniciei. Nu este nici o dogmă, nici o virtute, nici o idee oricât de înaltă care să nu se reflecte “acum” în viaţa noastră. Noi nu putem de exemplu să renunţăm la dogma Sfintei Treimi, pentru că totul s-ar destrăma şi am rămâne orfani şi păcătoşi ca şi ateii. Dar problema problemelor este să dovedim oamenilor că numai Dumnezeul cel spiritual şi imaterial este Adevărul şi că fără El nu numai noi, dar însăşi materia nu mai este nimic. Nu putem noi oamenii să anulăm materia prin ideile noastre, dar prin schimbarea viziunii noastre despre materie, adică prin materialism, ne mutilăm sufleteşte, ne dezorientăm mintal şi viaţa devine un coşmar. Deci Dumnezeu e necesar azi, acum, aici – altfel suntem pierduţi. Nu e vremea să mai căutăm argumente despre existenţa lui Dumnezeu. El este atât de necesar, S-a făcut pe Sineşi atât de evident prin puterea ateistă, încât nu trebuie decât să-L trăim sincer şi să-L mărturisim cu putere. Pentru aceasta Domnul Iisus este prigonit acum, pentru că nemaifiind Împărat al celor din înaltele dregătorii, este Împărat al poporului, al sufletului, al vieţii şi al lumii.

– Părinte, zic eu uimit, cum ai ajuns la aceste concluzii? Aici în schimnicie, între Sfinţi şi Scripturi?

– De fapt, tot ce ţi-am spus este ascuns în viaţa monahală, căci nu pe sineşi se slujeşte monahul, ci lumea. Mănăstirile nu şi-au pierdut menirea, ele sunt centralele spiritualităţii creştine, a căror lumină va dovedi ca oarbe luminile electrice, cu uzinele lor cu tot. Oamenii sunt pe cale să piară înghiţiţi de ştiinţa şi de tehnica lor şi nu le vor putea stăpâni decât dacă, situându-se în perspectiva creştină, vor vedea limitele materiei, sensul lucrurilor, rostul vieţii – şi aşa să le stăpânească şi să le coordoneze. Acum oamenii sunt orbi şi robi, orbiţi de lumina falsă din ei, robiţi de materia în care au crezut. Nu-i nimeni stăpân, nimeni nu mai este la cârma corăbiei civilizaţiei secolului XX. Trăim vremuri apocaliptice. Fiara e omul şi maşina e unealtă a nimicirii omului. Nici pacea nu va fi pace, nici războiul nu va rezolva nimic, căci criza este religioasă şi numai Dumnezeu redevenit Stăpân în oameni va putea oferi o orânduire şi un sens bun omenirii întregi. Ne trebuie forţa interioară de a gândi materia şi maşina iscodită din ea şi a o stăpâni în limitele folositoare vieţii. Dar nu vom putea face acest lucru decât dacă vom vedea lumea însăşi în limitele şi normele ei divine. În fine, niciodată n-o vom realiza dacă nu ne pocăim, dacă nu ne supunem lui Dumnezeu, dacă nu-L primim pe Dumnezeu în noi, dacă nu ne îndumnezeim!

*

Abia în această versiune completă ni se revelează întreaga dimensiune profetică a mesajului lui Ioan Ianolide. Abia acum putem înţelege mai bine sensul acelei “lumi noi”, a duhului hristic.

Spre întregire, mai jos alte câteva idei semnificative ale lui Ianolide din “Deţinutul profet”, menite să prefigureze aceeaşi “lume nouă”:

*

Ioan Ianolide – Deţinutul profet

Păcatul este individual, comunitar şi politic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice. Păcatul tinde să orienteze, să organizeze şi să stăpânească lumea. Păcatul personal este grav în profunzime, dar nu are suprafaţă mare. Păcatul organizat, legalizat şi guvernamental preia toată gravitatea păcatului personal şi-i adaugă orizont larg, tinzând să corupă şi să piardă lumea toată. Suferinţele cele mai cumplite ale lumii sunt cele comunitar-politice şi atrag şi cele mai grave pedepse. Creştinismului opune păcatului virtutea şi sfinţenia, dar spre a înfrunta forţele organizate ale păcatului, credinţa trebuie să fie mai lucratoare, mai puternică şi mai convingătoare decât tentaţiile păcatului. Lupta se dă la modul individual, comunitar şi politic. Biserica nu se poate rezuma la păcatul personal, ci trebuie să dispună de conceptele şi mijloacele luptei cu păcatul comunitar şi politic. Restaurarea lumii e un proces complex şi complet prin biruinţa lui Hristos în toate planurile şi dimensiunile vieţii. Hristos a biruit lumea – aceasta este nădejdea lumii.

Obiectul Bisericii este mântuirea lumii. Mântuirea lumii e asemănătoare cu creaţia lumii, adică este un fenomen unitar, solidar şi integral. Împărăţia lui Dumnezeu se zideşte concomitent în inimi, în lume şi în ceruri. Responsabilitatea Bisericii este integrală.

După Ioan Gură de Aur s-a ajuns la un modus vivendi discutabil între Biserică şi Stat. Aici trebuie căutată originea regretabilului cezaro-papism ce s-a impus în Ortodoxie. Ortodoxia s-a refugiat în mistică, spiritualitate, eshatologie şi a lăsat istoria să se dezvolte liber. Spiritualitatea ortodoxă a influenţat istoria, dar nu a făcut istorie.

Criza creştinătăţii

Ajungând la această concluzie, ne cutremurăm de responsabilitatea pe care ne-o asumăm pronunţându-ne pentru un nou început de creştinătate. Care este el? Cum trebuie să fie? (…) Considerăm că noul este o poruncă a Duhului Sfânt ce ne călăuzeşte, astfel că vom articula tradiţia cu noul, spre mântuirea lumii. Nu avem aerul de a epuiza problema şi nici pe acela de a fi infailibili, ci facem o mărturisire de credinţă izvorâtă din martiriul secolului XX, care a cunoscut atât uciderea trupului, cât şi uciderea sufletului.

Eu caut un Hristos integral. Lumea are nevoie de un Arhetip universal valabil, care să fie viu şi evident pentru toate categoriile de oameni şi îndeosebi pentru spiritele de elită şi cu forţă creatoare. Deci şi teologul şi laicul, şi artistul şi omul de ştiinţă, şi politicianul şi economistul trebuie să aibă imaginea integrală a Celui ce este Hristos, Logosul întrupat în istorie, chiar dacă fiecare dintre ei, conform darului ce-l are, adânceşte şi se dedică unei anume înţelegeri a lui Hristos.

 

selecţie şi comentarii: Bogdan Munteanu

sursa: revista PERMANENTE, nr.3-4, 2013

2 comentarii »


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: