Bucovina Profundă

21 Iunie 2013

PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – Biografia unei biruinţe

PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU

Biografia unei biruinţe

SONY DSC

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Părintele Justin Pârvu s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă la 10 Februarie într-o familie dePărinţii Părintelui Justinromâni ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif. A iubit de mic frumuseţea credinţei creştine, s-a închinoviat în 1936 în Mănăstirea Durău şi a fost călugărit în 1939, după care începe studiile la Seminarul Cernica, unde deprinde dogmele tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie, apologetică. Întotdeauna într-o desăvârşită împreună-glăsuire cu Biserica, niciodată nu s-a oprit din sârguinţa de a învăţa, astfel că la 94 de ani încă citea nu doar toate cărţile patristice care apăreau, dar şi cele de cultură, istorie, filozofie şi politică, pătrunzând idei complexe pe care, cu memoria sa extraordinară, le sintetiza uluitor de repede şi de plin de o seninătate milosârdnică (dar totodată şi cu note de umor), ce se pot numi cu adevărat drept apoftegmele cele mai reprezentative spiritului creştin al acestui popor.

Părintele Justin în anul 1938, la Mănăstirea Durău

Şi-a făcut un ideal din a împlini toate poruncile Noului Testament, între care dragostea este cea mai mare, şi Dumnezeu i-a ajutat să-şi împlinească acest dor, astfel că dragostea de Dumnezeu şi de oameni a devenit trăsătura sa fundamentală. A priceput Botezul ca pe o chemare de a împlini Evanghelia prin slujirea tuturor nevoilor de mântuire fie a Cetăţii, fie a Mănăstirii, ca pe o armonie unitară între toate mădularele Trupului lui Hristos, Biserica.

Tocmai de aceea, asemenea unui milion de români care prin naturaleţea sentimentului patriotic şi prin nobleţea celui creştin aderaseră deja la Mişcarea Legionară, atunci când părintele a intrat la seminarul de la Cernica, aflând atât profesorii, cât şi elevii, în integralitatea lor, membri ai acesteia, el însuşi astfel s-a alăturat. A avut colegi pe mulţi dintre marii părinţi şi arhierei, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigorie Băbuş, Ioasaf Popa, şi Gherasim Iscu. Râvna sa pentru studiile teologice l-a numărat între cei mai buni elevi ai seminarului, dovadă că la sfârşitul anilor 60 părintele încă dădea meditaţii seminariştilor de la Mănăstirea Neamţ la dogmatică, greacă veche, franceză şi germană. După desfiinţarea Seminarului Cernica de către mareşalul Antonescu, părintele continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar în anul 1941, la Iaşi, este hirotonit preot de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor. În anul 1942 se înrolează ca preot misionar pe frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română, în care slujeşte Sfânta Liturghie pentru soldaţii de pe front până la 23 August 1944, dată după care se întoarce la mănăstirea sa. În 2012 părintele a ctitorit primul monument pentru pomenirea eroilor români căzuţi în luptele crâncene de la Codrii Paşcanilor, locul unde se afla în August 44.

PrIustin(~1945)

Începând cu 1946 îşi continuă studiile la seminarul din Roman. Schimbarea regimului politic l-a pus în situaţia ingrată de a accepta, ca decan de vârstă al elevilor seminarului, funcţia de preşedinte al Asociaţiei de prietenie româno-rusă din seminar. Faptul că nu a subscris nici uneia din iniţiativele bolşevice cerute de ocupanţi, ci a făcut lecţii de educaţie creştină şi naţională, a dus la arestarea sa în 14 Mai 1948, şi la condamnarea la 12 ani de închisoare. Despre aceasta a scris, în anul 2008, unui ziarist: „Legionarismul nu a fost o sectă; el s-a supus întru totul Bisericii Apostolice, învăţăturilor de credinţă ortodoxă şi a slujit Biserica lui Hristos cu multe jertfe, cu preţul vieţii multor martiri care şi-au închinat toată viaţa Bisericii şi neamului. Oameni pe care i-am cunoscut personal în închisoare şi care îşi dădeau bucata lor de pâine şi haina de pe ei celor mai neputincioşi, neputând să vadă suferinţa fraţilor lor; mai bine mureau ei, decât fraţii lor; aveau atâta forţă în mărturisirea credinţei, nu alta decât cea ortodoxă, încât mulţi dintre gardieni se îmblânzeau de puterea dragostei lor şi rămâneau muţi în faţa tăriei credinţei lor.”

Anii de detenţie au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, prin toate mijloacele folosite de regim: foame, frig, tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare. Folosind pentru osteneala rugăciunii clipele care par a fi fost insuportabil de grele, părintele a preferat vreme de 17 ani nevoinţa tăcerii, în timp ce iluştrii săi fraţi de suferinţă întru Hristos, elita intelectuală precum Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Daniil Teodorescu, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea, George Manu, Nichifor Crainic, şi mulţi alţii – elită decimată sub ochii săi-, îşi dăruiau dragostea ţinând cursuri universitare celor prigoniţi. Tăcând şi ascultându-i pe fiecare, părintele a învăţat mai ales să plângă în taina inimii sale, şi s-a pogorât într-un adânc de smerenie despre care graiul nostru nu ştie mărturisi. Perioada acelor ani i-a fost zăvorârea cu care a început arderea sa de tot pentru Dumnezeu, şi pecetluirea unei taine sufleteşti de o măreţie care s-a văzut mai ales prin minunile săvârşite de Dumnezeu prin el şi în anii libertăţii, cu oblăduirea Maicii Domnului căreia i-a închinat eforturile sale de ctitor.

Periplul său prin temniţele anticreştine a fost uimitor şi prin felurile de experienţe pe care le-a putut transforma, din teribile şi demonice, în prilejuri de desăvârşire creştină. De câte ori s-a putut, a săvârşit Sfânta Liturghie pe propriul său piept, împărtăşind cu Sfintele Taine pe mulţi dintre deţinuţi, unii aflaţi chiar pe pragul trecerii din această lume. A fost torturat şi anchetat până în August 1949 la închisoarea din Suceava, de unde a fost transferat la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. Aici a rămas până în 1951, când a fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie. Aici a rămas până în 1954, când a fost mutat la Gherla şi apoi în alte închisori. În închisoarea Gherla, după cuvintele sale: „Nu mai eram o persoană, eram un număr, 267. Nici nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume; toţi purtam numere. Puteţi să vă imaginaţi aceasta?”

În 1960, la expirarea pedepsei date pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi eliberat, şi a răspuns: „O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii!” Pentru acest cuvânt a primit încă 4 ani de închisoare fără condamnare, pe care i-a executat în Delta Dunării, în teribilul lagăr de la Periprava. N-ar fi putut îndura despărţirea de fraţii săi întru Hristos pe care Dumnezeu i-a chemat prin mucenicie la Sine, dacă nu i s-ar fi descoperit de la Maica Domnului că are de împlinit încă o lucrare până ce va primi şi el un sfârşit de mucenic. Această lucrare este redeşteptarea conştiinţei muceniceşti şi mărturisitoare a tuturor creştinilor, a cărei biruinţă se vede astăzi prin înrâurirea sa în întreaga lume creştină. Un aspect la fel de important al acestei lucrări este cea privitoare la monahism, în care a adus reînvierea chipului de chinovie vasiliană şi pahomiană, care îmbină laturile filantropică, catehetică şi duhovnicească.

Propovăduirea pocăinţei şi apropierea venirii Domnului şi a sfârşitului lumii sunt identic acelaşi mesaj pe care prorocii, apostolii, toţi sfinţii, şi Însuşi Mântuitorul l-a adus pe pământ, iar părintele dimpreună cu Cuvântul lui Dumnezeu a rostit neobosit, mai ales în ultimii ani, acelaşi îndemn către pocăinţă. Ortodoxia învăţăturilor părintelui, (fie cele direct adresate poporului, fie cele transmise cu binecuvântarea sa prin ucenici), este la fel de fără prihană ca şi nobleţea jertfei sale pentru neam, astfel ca mulţimea celor ce l-au vrăjmăşit să amuţească înaintea unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu, neaflând cusur în cuvintele şi faptele sale.

La întoarcerea în casa părintească, după 14 Mai 1964 când a fost eliberat, mama părintelui, Ana, despre care el însuşi spunea că „era o sfântă”, la scurtă vreme s-a mutat la Domnul, şi este cinstită şi azi de biserica locului. Apoi, fiindcă i s-a refuzat întoarcerea în mănăstire până în 1966, părintele a lucrat ca muncitor forestier, an când chiar la iniţiativa ofiţerului de securitate care îl avea sub observaţie, a fost reprimit în monahism la Mănăstirea Secu din judeţul Neamţ, unde i-a avut ca duhovnici pe părintele Epifanie Acatrinei şi pe părintele Antim Găină, un preacuvios şi sfânt ce în vara anului 1974 a răposat în braţele Părintelui Justin, care mereu l-a dat pe duhovnicul său pildă de cea mai autentică şi mai înaltă viaţă monahală.

Părintele Justin în anul 1967, împreună cu duhovnicul său, Protosinghelul Epifanie Acatrinei, la Mănăstirea Secu, într-una din primele ascultări de după reprimirea în monahism, aceea de stupar

După ce în 1975 a reuşit să primească aprobarea regimului să călătorească în Sfântul Munte Athos, pentru faptul că, deşi i s-a sugerat să rămână acolo, a preferat să se întoarcă în ţară, autorităţile l-au mutat cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Bistriţa, lângă Piatra Neamţ. Aici, împreună cu alţi duhovnici mari ai acelei vremi, s-a îngrijit de bună-starea duhovnicească şi de educaţia creştină şi naţională a tuturor creştinilor care l-au căutat. Mulţi dintre ei au ales de atunci calea monahismului sau a preoţiei. Faima sa de bun duhovnic şi iscusit pedagog, chiar dacă i-a adus multe necazuri de la autorităţile regimului ateu, l-au făcut cunoscut în multe părţi ale ţării şi ale lumii ortodoxe, şi nu a încetat să sporească de atunci.

Părintele Justin, în satul Petru Vodă, înconjurat de familie şi de credincioşi (~1970)

În toamna anului 1991, după o scurtă reîntoarcere la Mănăstirea Secu, a venit în satul natal, Petru Vodă, şi, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Daniel Ciobotea, Mitropolit pe atunci iar astăzi părinte Patriarh, să pună temelia mănăstirii de călugări, cu hramul Sfinţilor Arhangheli.

În 1992 a început rânduiala athonită la Petru Vodă, cu binecuvântarea episcopului vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, prezent la sfinţirea bisericii. Dorinţa fierbinte a părintelui stareţ a fost de a închina mănăstirea generaţiei jertfite pentru Hristos în temniţe, ale căror sfinte moaşte odihnesc şi în raclele din biserică, şi în cimitirul mănăstirii, precum părintele Gheorghe Calciu, părintele Ştefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu, şi ceilalţi. Evocându-i pe Sfinţii închisorilor, a zis: „Mi-e atât de dor de ei şi atât de tare mă bucur la gândul că ne vom vedea, cu mult mai mult decât la gândul că mă voi vedea cu părinţii mei”.

Doi sfinţi ai închisorilor, în anul 1995: Părintele Constantin Voicescu şi Părintele Justin Pârvu, vegheaţi tainic de Maica Domnului, la Mănăstirea Petru Vodă

Petru Vodă a devenit în scurtă vreme o adevărată vatră de înaltă trăire şi cugetare ce a primenit şi a însufleţit întreaga viaţă românească. Oaza de libertate duhovnicească creştină, prin păstrarea neştirbită a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a adevărului istoric al poporului român, fac din această mănăstire testamentul limpede al Voii lui Dumnezeu propovăduite şi împlinite de părintele stareţ Justin. S-a sârguit mai presus de orice să prindă în noi chip Hristos, uniţi prin frăţietatea aceluiaşi părinte duhovnicesc. Iubirea părintelui Justin pentru noi, ucenicii, este chip al asemănării iubirii Domnului pentru sfinţia sa.

Părintele Justin cu obştea Mănăstirii Petru Vodă, 2009

În toate ctitoriile şi slujirile sale părintele a avut o deosebită grijă să fie făcute după rânduiala şi cu binecuvântarea Bisericii. Ca finanţare a folosit numai donaţiile credincioşilor, în integralitatea lor, aşa încât la ridicarea mănăstirilor sale a participat întreaga ţară, ca un simbol al biruinţei Duhului Sfânt şi al unităţii duhovniceşti şi liturgice al cărei păstor iubitor este. Părintele s-a implicat activ atât în cele mai de detaliu, cât şi în cele mai înalt-conceptuale aspecte ale vieţii ortodoxe româneşti. Aceasta a făcut-o mai ales ca duhovnic, dar şi ca ctitor al multor schituri, mănăstiri şi biserici de mir din toată ţara. Mănăstirea Sf. Iustin Filosoful şi sfinţiţilor mucenici români, ctitorită împreună cu alţi 3 supravieţuitori ai temniţei de atunci pe locul lagărului de muncă de la Poarta Albă (Canal), unde au pierit atâţia preoţi, i-a adus cea mai înaltă mulţumire sufletească, ca astfel şi România să-şi poată cinsti cum se cuvine mucenicii.

Din anul 1999, a început să ridice Mănăstirea de maici din Paltin-Petru Vodă, mănăstire la început doar axată pe programul filantropic (găzduind un spital-azil de bătrâne, o şcoală internat de copii, un laborator de plante medicinale, cabinete medicale), iar pe măsură ce mănăstirea a devenit cea mai mare chinovie din ţară, numărând 170 de suflete, a devenit şi un centru de propovăduire a cuvântului ortodox, prin lucrul la cărţi patristice şi publicaţii apologetice, precum revista Atitudini.

Părintele Justin Pârvu şi maicile de la Mănăstirea Paltin

S-a silit în tot chipul mărturisit de Paterice şi în fiecare clipă şi către Împărăţia Cerurilor dinlăuntrul său şi din al fiecărei persoane pe care o întâlnea, fie faţă către faţă, fie pentru care se ruga. A preţuit mai mult ca orice curăţia credinţei trăită prin curăţia inimii, nedespărţind niciodată cugetarea cea dreaptă de vieţuirea cea sfântă, astfel ca toată viaţa sa să se facă adeverire a Evangheliei lui Dumnezeu-Cuvântul. A urmărit ca Scriptura să se plinească prin faptele sale, şi ca totul în viaţa lui să slujească mântuirii oamenilor, atât prin efortul mărturisirii grăite, cât şi prin nevoinţa riguroasă şi permanentă, nevoinţă mai presus de fire pe care a sporit-o până la sfârşitul vieţii acesteia. În anii petrecuţi ca stareţ, programul zilnic al părintelui era:

– prezenţa fără lipsă de la Sfânta Liturghie,

– între 14 şi 18 ore pe zi (!) slujirea credincioşilor veniţi din toată lumea cu cea mai diversă gamă de suferinţe, pentru care găsea mereu cel mai potrivit leac

– aspra postire, şi gustarea abia noaptea târziu a puţină hrană

– citirea pravilei şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi

– odihna 2-3 ceasuri pe noapte

Minunile dumnezeieşti arătate prin părintele Justin sunt nenumărate, de la frecventele cazuri de cancer vindecate, la dezlegarea naşterii de prunci, la exorcizarea cazurilor celor mai grave, la izbăvirea de patimi îndelungate şi grele, la schimbarea totală a celor mai nefericite caractere, la obişnuitele dovezi de străvedere şi înainte-vedere. Mărturiile acestor minuni abia de acum înainte pot fi notate şi publicate, ştiută fiind desăvârşita smerenie a părintelui, care nu suferea să audă despre sine vreun cuvânt de laudă cât era încă în trup, însă care acum cu siguranţă şi-ar dori ca prin cunoaşterea lor să fie slăvit Numele lui Dumnezeu, spre bucuria tuturor.

Viziunea creştină şi harul faptelor, cuvintelor şi existenţei părintelui Justin au demonstrat că Biserica este chivotul vieţii veşnice şi temelie a societăţii româneşti, având parte de o evlavie populară întocmai cu cea către marii sfinţi ai Bisericii, cât şi o înrâurire de unitate şi de întărire întru credinţă asupra ţării şi a neamului românesc precum marii şi drept-credincioşii voievozi. Chipul cuvios şi pătruns de Duhul Sfânt al sfinţiei sale va rămâne veşnic în inimile celor ce l-au cunoscut drept cea mai sublimă şi mai sfântă persoană cu care Dumnezeu a învrednicit acest neam.

Biruinţa

Ca duhovnic, urmând cu mare rafinament pilda Învăţătorului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, părintele a îngrijit cu o fără cusur dreaptă-socoteală şi negrăită milostivire desăvârşita libertate a fiilor săi, nepunând pe nimeni în vreun şablon, ci a observat cu precizie ipostasul sufletului şi chemarea celui de sub patrafir şi s-a luptat să pună în sfeşnic lumina pe care Dumnezeu a aprins-o în fiecare dintre noi prin Sfântul Botez, amintind prin însăşi viaţa sa cuvântul dumnezeiesc care l-a chemat şi care şi pe noi ne cheamă: Fiţi Sfinţi, precum Eu sunt Sfânt! Sfârşitul mucenicesc prin cele 40 de zile de cumplite suferinţe (timp în care a cerut să fie tuns în Marea Schimă tot cu numele Justin), l-a trăit cu o impecabilă demnitate şi plinătate de har care au mărturisit tuturor că era purtător de Dumnezeu, precum este scris: “Cel ce a devenit un singur duh cu Dumnezeu prin darul Harului, şi cel ce pătrunde dumnezeieşti taine prin dorirea de Dumnezeu a inimii lui spre iconomia comuniunii Bisericii, unul ca acesta străluceşte şi este cinstit spre slava Treimii celei de viaţă făcătoare în vecii vecilor. Amin.” (Sfântul Symeon din Muntele Minunat)

Sfinte preacuvioase părinte Justin, bucură-te, intrând în bucuria Mirelui Tău! Şi fiindcă acum ai aflat îndrăzneală de mare mucenic – căci pentru păcatele noastre ai pătimit -, roagă-te să aflăm şi noi har înaintea lui Dumnezeu şi să nu ne părăsească milosârdia Lui, ci să primim vreme de pocăinţă înaintea venirii Sale celei prea-slăvite. Ci, o, grabnic-ascultătorule al celor sărmani, cere Domnului să nu ne lipsească de tine nici în cele ce vor fi în veacul acesta, nici în cel ce va să fie, ci să fim întru duhul dragostei sfinte cu toţii una, precum şi pe tine împreună cu Dumnezeu unit te-a făcut. Amin!

Zâmbetul din veşnicie al Părintelui Justin

Au consemnat:

monahul Filotheu pentru obştea Mănăstirii Petru Vodă

şi rasofora Neonila pentru obştea Mănăstirii Paltin

 

sursa: petruvoda.ro

3 comentarii »

  1. Apreciază

    Comentariu de Mircea Puşcaşu — 21 Iunie 2013 @ 02:39 | Răspunde

  2. Reblogged this on albastru de….

    Apreciază

    Comentariu de gabrielamihaitadavid — 21 Iunie 2013 @ 06:58 | Răspunde

  3. Apreciază

    Comentariu de Mircea Puşcaşu — 23 Iunie 2013 @ 00:13 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: