Bucovina Profundă

19 August 2013

20 august: pomenirea marturisitorului Nichifor Crainic (1889-1972)

Filed under: Nichifor Crainic,poezie,România Profundă,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 23:05

20 august: pomenirea marturisitorului

Nichifor Crainic

(1889-1972)

Teologul, gânditorul şi poetul creştin mult încercat, mare personalitate a perioadei interbelice, s-a născut la 22 decembrie 1889 la Bulbucata-Ilfov, cu numele de Ion Dobre. De la părinţii săi Nichifor a deprins cele dintâi valori creştin-ortodoxe. A absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti, 1916. Publică versuri, articole şi traduceri în diverse reviste, semnate Nichifor Crainic, nume pe care tânărul Ion N. Dobre l-a adoptat ca pseudonim literar.

A fost profesor la Facultatea de Teologie de la Chişinău şi mai apoi în Bucureşti, unde a înfiinţat Catedra de Ascetică şi Mistică şi a devenit decan. Poet eseist, ziarist, om politic, va colabora la prestigioase reviste din ţară, două conduse de el: Calendarul şi Gândirea (1926-1944), fiind principalul animator al gândirismului tradiţionalist. Ca om politic a fost Secretar general în Ministerul Cultelor şi Artelor (1926), deputat de Vlaşca şi Ministru al Propagandei Naţionale (1940-1941). Membru al Academiei Române în 1940, în locul lui Octavian Goga. În anul 1945 a fost exclus din Universitate şi condamnat la închisoare pe viaţă, s-a predat în 1947 şi a fost eliberat după 15 ani, de la Aiud, aprilie 1962. A fost forţat de securitate (1962-1968) să colaboreze la redactarea ziarului de propagandă comunistă „Glasul Patriei”, care avea menirea de a influenţa românii din exil. Era o metodă curentă comunistă de a murdări oamenii mari prin compromisuri şi în acelaşi timp de a-i folosi pentru atragerea „recalcitranţilor”.

Trece la cele veşnice în 20 august 1972 la Mogoşoaia lângă Bucureşti.

Poeziile sale ating Divinitatea. Crainic a reuşit să schimbe caractere şi comportamente. „Prin martirajul lui, a ispăşit credinţa pe care a avut-o, sub dominaţia păgână a comunismului, care a făcut din el un martir. Acest mare credincios, un om cinstit, cu o căldură sufletească, deosebită, un mare susţinător al dreptului existenţei noastre, a fost în cele mai teribile chinuri, sub dominaţia păgână a celor care stăpâneau ţara, dat pe mâna comuniştilor, batjocorit, scuipat… Crainic şi-a purtat Crucea; bătut, scuipat, schingiuit, batjocorit, lăsat flămând, fiindcă era cea mai copioasă pradă, apărătorul credinţei noastre creştin ortodoxe şi a Neamului nostru ortodox” (v. la A. Gabor, Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist, 1945-1964, curs la Teologie Ortodoxă Bucureşti).

În volumul de Memorii, Crainic povesteşte despre chinurile îndurate: foame, mizerie, boli, asupririle colegilor de celulă şi ale paznicilor. Suferă foarte mult pentru imposibilitatea de a fi alături de fiica sa, Nina, rămasă singură după ce mama ei, soţia lui, Aglaia, a murit în vara lui 1945. Despre foamea îndurată povesteşte:

„Forma culminantă a foamei, înainte de moarte, e caşexia. Un fenomen care a apărut dintr-o dată la noi. Ai fi zis că e o molimă, dar nu era. Caşexia nu are nimic molipsitor. E un fenomen fiziologic provocat de o foame maximă. În câteva zile majoritatea dintre noi ne-am umflat ca nişte butoaie… Umflătura începea de la picioare şi se ridica necontenit în sus, până cuprindea tot corpul şi membrele. Erau oameni care, văzându-i a doua zi cu faţa umflată, nu-i mai recunoşteai. Când carnea de pe torace se umfla, te strângea ca într-un corset de oţel, nu mai puteai respira, te sufocai şi mureai”.

Despre comportamentul său în închisoare, părerile sunt împărţite. Unii spuneau că pentru un polonic în plus la masă, spunea că nu este Dumnezeu. Martorii oculari (v. Ilie Tudor, deţinut legionar) spun însă că pocăinţa lui era pe măsura declaraţiilor: noaptea era văzut rugându-se jos pe ciment plângându-şi neputinţele. Dar chiar afirmaţia lui cum că nu e Dumnezeu, o spunea într-o formă sesizată de colegii de suferinţă ca o dovadă că el crede. „Nu,… există Dumnezeu”. Deci după cuvântul NU făcea o pauză apoi spunea: există Dumnezeu. Desigur că gardienii, nişte brute analfabete, nu sesizau diferenţa de nuanţă dintre „nu există” şi „nu, există”.

„În vara anului 1956, am stat cu Nichifor Crainic în acelaşi salon din Secţia a II-a a închisorii, unde mai era şi Kurt Mott, profesorul macedonean Gheorghe Zima (mort în Aiud după câţiva ani) şi unul din fraţii Cioculescu. Poziţia noastră era în apropierea uşii, pe partea dreaptă la intrare, la primul nivel, iar Crainic stătea la nivelul II al priciului, pe diagonală, în partea stângă. Era acest om atât de mare, încât tot timpul mă întrebam cum de încape într-un loc atât de strâmt, neaerisit, cu o tinetă de murdărie într-un colţ şi, mai ales, cărui fapt mi se datorează onoarea de a sta în aceeaşi încăpere cu el, cu marele Nichifor Crainic. La ora 8.00, în capătul opus se auziră uşi deschizându-se şi un glas de gardian care striga: La un moment dat, cineva dintre noi i se adresă lui Nichifor Crainic:

– Domnule profesor, vorbiţi-ne ceva! Trebuie să spun că acest mare om era un orator desăvârşit în orice domeniu. Putea vorbi ceasuri la rând, fără oprire, fără nici o pauză de „ă” sau de „î”, oricând, la orice oră, trezit din somn sau înainte de a adormi, flămând, bolnav sau în oricare altă condiţie de întemniţat. În acea perioadă neagră din viaţa mea, am audiat multe personalităţi din crema intelectualităţii române, dar nimeni nu l-a egalat pe acest munte de om, Nichifor Crainic.

Şi a început maestrul să vorbească. În poziţia în care ne aflam în momentul când acesta a deschis gura, aşa am rămas, nimeni nu s-a mai mişcat. Cuvintele lui ieşeau ca dintr-o sursă de basm, dintr-un izvor de lumină, coborau parcă pe căi lactee, astrale, pe raze de luceferi. Toţi din încăpere îl ascultam fascinaţi. Mă întreb şi astăzi, cum a pus Dumnezeu atâta har în acest om şi de ce o aşa ilustră personalitate a trebuit să fie aruncată într-una dintre hrubele, temniţele murdare ale comunismului? Trecuseră ore în şir şi noi, furaţi de melodia divină a lui Crainic, nu am realizat nici când a încetat deschiderea uşilor pentru plimbare, nici când bucătarii au adus hârdaiele cu mâncare pe coridor şi nici când a început distribuirea acelor lături mizerabile.

Deodată, zăvoarele au sunat surd iar uşa a fost izbită de perete. În prag – un Maier, care s-a îndreptat cu repeziciune înspre maestrul nostru, apostrofându-l:

– Crainic! Dă-mi cartea!

– Ce carte, domnule şef?

– Crainic, dă-mi cartea, spun! Nu stau eu de două ore în dosul uşii şi te ascult?!!

– N-am nici o carte, domnule şef!

Atunci au intervenit câţiva dintre oropsiţii celulei, încercând să-i explice gardianului îngrămădit la minte:

– Domnule şef, dar este Nichifor Crainic! N-a citit. A vorbit!

A stat gardianul uitându-se lung, meditând – dacă i se poate atribui această calitate unei fiinţe ca el, apoi, întorcându-se pentru a părăsi celula, i-a zis:

– Băăăi, Crainic, băi! Băga-te-aş în p…. mă-tii, da’ deştept mai eşti!”.

„În perioada cât serveau masa în curte, era vară, l-am cunoscut pe Nichifor Crainic. Era scos din Zarcă şi se îndeletni­cea cu spălarea veselei. Era un om contestat, chiar hulit. I se puneau în sarcină tot felul de fărădelegi: că e turnător; că e apostat, lepădându-se de credinţă pentru un polonic de mâncare, că a ajuns să-i dezguste până şi pe torţionari. Care e adevărul, nu ştiu. Ceea ce ştiu e că am vorbit cu el, nu o dată, că era un om care accepta munca, aceea de spălător de vese­lă, fără să o considere incompatibilă cu statutul lui anterior, de intelectual de marcă, şi că accepta dialogul în mod deschis, cu oricine. Prilejul apropierii noastre a fost unul aparte… În condiţii anormale şi oamenii, mai devreme sau mai târziu, devin anormali.

Cazul Crainic e însă unul aparte. Mi-a fost dat să-1 întâlnesc la baie, complet dezbrăcat. Alcătuire dispropor­ţionată. Capul, mare; trunchiul şi mai ales abdomenul şi cele de sub el, nefireşti; membrele inferioare, scurte; pielea, căzută în şorţuri. Văzându-1, într-o fărâmă de clipă am realizat un fapt. Fiziologia omului acestuia, ca şi inteligenţa lui, sunt deosebite de ale noastre. Metabolismul lui e altul, necesităţile lui sunt altele, suferinţa lui e alta. Nimeni nu are dreptul să-1 judece ca om al instinctelor. Că instinctele i-au fost puternice, nu mă îndoiesc. Instinctele nu sunt însă subsumabile planului etic. Ele nu sunt morale sau imorale, după cum nu este morală sau imorală culoarea ochilor. Dimpotrivă, ele reprezintă firescul legea pusă de Dumnezeu în adâncul fiinţei. Că există şi devieri ale instinctelor, nu mai frecvente decât cele ale raţiunii, este ade­vărat. Aceasta e însă o altă problemă, fără vreo legătură cu Nichifor Crainic.

De bună seamă, Nichifor Crainic nu poate fi dat exemplu de probitate morală. Nu voi putea uita totuşi faptul mărturisit de Nistor Chioreanu, cum că acest om, potrivit cu el în celulă pentru a-l iscodi în legătură cu apartenenţa lui Lucian Blaga la Mişcarea Legionară, noaptea, când socotea că ceilalţi deţinuţi din celulă dorm, se cobora din pat, îngenunchea şi se ruga, plângând cu, suspine”. (Viorel Gheorghiţă, „Et ego”, 1994, p.260-261)

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ;
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce leagănă-n tărie
Undelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina Celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarbă care vede-n întuneric
Taine necuprinse în cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, veţi vedea.

Cântecul potirului

Când holda taiata de seceri fu gata
Bunicul si tata
Lasara o chita de spice în picioare
Legand-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau matasos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când painea-n cuptor semana cu arama,
Bunica si mama
Scotand-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parca moaste cinstite si lucii
Ca painea, dand abur cu dulce miros,
Parea ca e barba lui Domnu Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,
Hraneste-mă mama de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu painea de-a pururi a neamului meu.

Din coarda de vita ce-nfasura crama
Bunica si mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunandu-mi povestea;
Copile, graira, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mama varsate prinos
La casnele Domnului nostru Cristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul si tata
In joc de calcaie jucand nestemate
Ce lasa ca rana siroaie-nspumate,
Copile, graira, e must sangeros
Din inima Domnului nostru Cristos.

Si iata potirul la gura te-aduce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe cruce;
Adapa-mă, seva de sfant Dumnezeu.
Ca bobul în spice si mustu-n ciorchine
Esti totul în toate si toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Podgorii bogate si lanuri manoase,
Pamantul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveste-te-n vie si vezi-te-n grane
Si sangera-n struguri si frange-te-n paine,
Tu, viata de-a pururi a neamului meu.

Rugăciunea din amurg

Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.

Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.

De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.

Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.

Tara lui Lerui-Ler

Spre tara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, –
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.

Spre ţara de peste veac
Nesfârşire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile Duhului
Pururea de strajă.

Sus ! pe sparte frunţi de zei,
Şovăielnici paşi ai mei !
Piscuri de-ntrebări – momâi
Să-mi rămână sub călcâiu
Şi genuni de zare !

În ţara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colţ de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi
Nimenea nu poate şti –
Singur Lerui-Ler.

 

# # #

1 comentariu »


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: