Bucovina Profundă

19 August 2013

Pr. prof. dr. Mihai Valică – România între martiraj, ocrotirea, răsplătirea şi convertirea torţionarilor şi teroare ideologică

pr-prof-mihai-valica-predicand

România

între martiraj, ocrotirea, răsplătirea

şi convertirea torţionarilor

şi teroare ideologică

 Pr. prof. dr. Mihai Valică

1. Introducere

A scrie despre martiri şi teroare în România este un mare curaj, întrucât nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri iar dacă nu ai trăit nici vremurile de martiraj şi teroare,  atunci poţi fi atins, cu siguranţă, de o umbră de impostură[1].

 

1.1.           Motivaţia titlului

Personal doresc să cunosc adevărul istoric recent al României, care a dat ”nor de mărturii”[2] ale credinţei creştine şi ale demnităţii umane. Ştiu că acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt peste noi şi ţara noastră, ca să nu ne uscăm în deşertul uitării, al minciunii şi al nesimţirii actuale, în special al nesimţirii intransigente a unor cenzori ideologici, care ne interzic astăzi, să vorbim de proprii martiri, în România martirizată tocmai de stăpânii lor, care răsplătesc cu pensii mari pe torţionari şi sfidează pe cei torţionaţi…!

Să fie oare perioada postdecembristă nu doar o epocă a devalizării economiei şi a tranziţiei năucitoare, care a transformat România întro rezervaţie naturală a sărăciei în aer liber, fără economie şi fără viitor, sau este şi o continuare subtilă a comunismului reşapat şi integrat global în himera mondializării? Conspiraţia tăcerii, amnistia de iure a torţionarilor, protejarea şi răsplătirea lor generoasă, jefuirea ţării şi umilirea ei, etc. fac oare parte componentă din de-ontologia noii democraţii mondiale? Să fie oare România ţara torţionarilor fericiţi[3], care îşi consumă, fără pic de jenă, pensia uriaşă, pătată cu sânge şi moarte? Iată doar cîteva dileme, pe care ar trebui să le dezbatem civic şi eclesial.

Chiar dacă adevărul este crud şi barbar, am credinţa că el ne poate ajuta la purificare şi mântuire. Ştim că ”cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte”[4] spune Eminescu şi doar el” te face liber”[5] ne învaţă Mântuitorul Hristos. Iar ”acolo unde lipseşte curajul nici o altă virtute nu poate supravieţui”, spune un apologet creştin[6].

Doresc doar să cunosc Istoria naţională sau ”naţionalitatea în marginile adevărului”[7] pentru a putea trăi în viitor cu demintate naţională şi să am răspunsul gata pregătit când voi merge la judecata Domnului  ”cu slava neamului meu”[8].

Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata ob­ştească, stă scris: „Neamurile vor umbla‑n lumina ei, şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi vor aduce slava[9]; şi „cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate”[10].

Deci scriu despre martiraj şi teroare ideologică din România recentă, din perspectivă eschatologică, ca teolog şi preot şi nicidecum din postura de martir sau erou şi nici ca judecător moralist al istoriei.

Cu toate că în mizeria ideologică a epocii în care trăim ”s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj […] iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste nu-ţi trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală” [11], personal, îmi asum acest risc de a fi considerat orice, doar de dragul adevărului şi de dragul înveşnicirei neamului meu.

Doresc să arăt apoi, că martirajul este un act de credinţă creştină profundă şi o şansă enormă spre mântuire, în ciuda faptului că unii laici democraţi  nu au înţelegere pentru martiraj iar în concepţia lor ”martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră […] iar opinia curentă este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără nici un rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile […]”[12] şi nu mergem la judecata lui Dumnezeu decât cu ruşinea neamului dat uitării şi nicidecum cu slava lui…!

Cu toate că nu există martiri universali, însă respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinţii universali ai lui Dumnezeu, care devin ”împreună cetăţeni cu sfinţii  şi casnici ai lui Dumnezeu”[13], doar dacă au făcut actul martiric în numele şi de dragul lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi al lui Hristos şi a credinţei creştine, în Legea Harului. Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori torţionari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, dacăce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric[14].

 

2. Ce este un martir după învăţătură ortodoxă?

Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel[15], răbdând chinul, nedreptăţile sau dându-şi viaţa de dragul lui Hristos, a adevărului şi a credinţei creştine, dobândind astfel, harisma iubirii, care lucrează în cele patru virtuţi: „luarea aminte, [adică era atent la toate evenimentele vieţii cotidiene] bărbăţia, înfrânarea şi dreptatea” scrie Sfantul Evagrie Ponticul[16].

De aceea, unii filosofi, sociologi şi critici ai creştinismului au indentificat  religia creştină, cu suferinta chiar cu masochismul, ceea ce este total fals, întrucât, „suferintele creştinilor nu sunt creaţii proprii, ci sunt opera prigonitorilor, iar creştinii le-au acceptat nu ca să se autoflageleze, ci pentru a-şi păstra credinţa chiar şi cu preţul vietii”[17].

Când cineva  eclipsează sau îşi asumă de unul singur suferinţa multora, doar că a supravieţuit terorii şi temniţelor comuniste, sau când deturnează suferinţa altora în favoarea unei confesiuni[18], a unei tagme, a unei etnii, sau a unei mişcări politice, cu scopul de a-şi etala meritele  sau curajul, sau şi mai rău cu scopul de a falsifica şi muşamaliza istoria[19], atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuitudine noţiunea de martiraj şi o poate  transforma,făcând-o fără valoare hristică. Aceştia nu sunt martiri creştini, ci victime a unui sistem sau erori umane.

Falsul martir se trâmbiţează pe sine, aduce mărturie lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni şi omisiuni.

Mucenicul creştin luptând pentru adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii şi a nedreptăţii de orice fel. ”Mucenicii au fost omorîţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o forma luată de rău în vremurile şi locurile respective”[20].

Cei omorâţi sau închişi de comunişti sunt martiri creştini pentru că au luptat împotriva răului, întruchipat la acea dată de comunişti. Cei care ştiu sau au ”ştiut că sunt din Dumnezeu […]” au luptat să iasă de sub lumea, care zăcea ”sub puterea celui rău”[21] şi să urmeze îndemnului Sf. Ap. Pavel, care zice:  ”urâţi răul, alipiţi-vă de bine”.[22]; ”fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!”[23].

Aceştia au devenit martiri creştini, chiar dacă crezul lor creştin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii şi nu pot fi catalogaţi pentru aceasta nici ca revoluţionari sau răzvrătiţi şi nici ca duşmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologici odinioară, iar mai recent îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari, reacţionari şi nedemocraţi[24].

În contextul de mai sus martirii adormiţi în Domnul sau în viaţă, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creştini şi fericiţi în Domnul  şi nu sunt doar nişte luptători anticomunişti sau eroi ai neamului, deoarece şi-au dat viaţa sau şi-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului: comunismul.

Pentru martirii în viaţă, aceştia păstrează demnitatea de martir creştin, doar dacă au rămas constant până în prezent în lupta împotriva răului[25] şi nu s-au lăsat reeducaţi de Piteştiul modern al zilelor noastre, precum şi cei ce au fost torţionari şi s-au căit de faptele lor, se pot mântui[26].

Însă, cine se lasă modelat  sau reeducat după duhul lumii acesteia, nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temniţele comuniste, întrucât ”cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”[27].

Există un interes făţiş pentru o astfel de transformare şi deturnare a stării de martir creştin, în luptător moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic şi astfel martirul creştin, devine, pe nesimţite, un deontolog al societăţii civile sau al responsabilităţii civice şi un specialist al suferinţei lui de odinioară sau al suferinţei altora…!?

Lupta împotriva răului pentru o mică sau lungă perioadă din viaţa noastră nu ne îndreptăţeşte la demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în suferinţă şi atitudinea constantă de a lupta cu timp şi fără timp, ”împotriva duhurilor răutăţii”[28], până în clipa morţii, acestea ne dau cununa vieţii veşnice.

 

2.1. Actualitatea martirajului

Nu doar comunismul naşte martiri creştini, ci şi astăzi şi pe viitor oricine luptă împotriva răului sau a nedreptăţii, prigonit fiind din ”pricina numelui” lui Iisus Hristos[29] se poate număra, fără echivoc, printre martirii neamului nostru, cu valoare  hristică mântuitoare.

 

Raportată la istorie şi lume, mucenicia creştină are un caracter temporal: atâta vreme cât răul coexistă cu binele în această lume. Raportată, deci, la persoana creştină, care nu se ”lăsa biruită de rău, ci biruieşte răul cu binele”[30], mucenicia creştină, ca luptă, este limitată temporal: până la sfârşitul vieţii terestre a creştinului. După primirea cununii cereşti, mucenicia are valoare veşnică, întrucât sufletele martirilor sălăşluiesc sub jertfelnicul cel ceresc: ”şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o”[31].

 Deci vremea martirilor creştini nu a încetat, ei nu sunt un episod încheiat al istoriei, ci martirajul este necesar mai ales în zilelele noastre, când trăim în direct: epoca mondializării, a masonizării fără graniţe, a regionalizării impuse, a sodomizării afişată public şi legiferată, a globalizării fără de Hristos şi împotriva lui Hristos, a des-creştinării lumii; toate acestea  au generat deja o secularizare soft, ce va conduce  spre un ateism militant şi anticreştinism feroce.

Martirii creştini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunaţi şi nu şi-au acuzat niciodată torţionarii de atrocităţile lor[32]. Aceştia reprezintă coloana vertebrală a neamului românesc creştin şi sunt o mulţumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţii. Ei sunt aleşii credinţei şi ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. România sub teroarea roşie a holocaustului comunist a dat ”nor de mărturii”[33] ai credinţei creştine. Cred că va sosi clipa, când martirii creştini vor fi puşi în calendare şi în sinaxare şi nu uitaţi în sertarele indiferenţei.

Să nu uităm că fundamentul Bisericii Orotodoxe este puterea de desăvârşire şi îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioşilor ei şi apoi aceasta lucrează dreapta cunoaştere şi dreapta trăire a faptei celei bune în Duhul Sfânt.

3. România modernă între prigoană ideologică şi asumarea istoriei

După vinovata amnezie care ne-a fost impusă şi în care ne-am complăcut, a sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării. Rândurile de faţă ne ajută să nu uităm relele făcute de potrivnicii Bisericii şi ai Neamului, tocmai pentru a nu se mai repeta şi în acelaşi timp pentru a-i cinsti pe cei ce s-au jertfit şi a ne ruga pentru cei ce s-au făcut vinovaţi prin tăcere, nelucrare, compromisuri, laşităţi şi chiar trădare. Pe cei din urmă nu-i judecăm şi nici nu-i condamnăm ci doar să ne rugăm pentru ei!

Trebuie reţinut faptul că în timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta[34], nici o instituţie a unui stat nu-şi poate desfăşura activitatea liber, nici măcar o instituţie divino-umană cum este Biserica. Este absurd să i se pretindă Bisericii să fi avut o altă soartă decât a celorlalte instituţii ale Statului: Învăţământul, Justiţia, Poliţia, Armata etc., mai ales că Biserica era considerată duşmanul cel mai de temut şi imprevizibil al statului comunist[35].

Iată de ce se cuvine ca societatea românească să nu uite acest context şi să evalueze la justa valoare evenimentele petrecute, iar Sinodul Sfintei Bisericii Ortodoxe Române să-i canonizeze, în sfârşit, pe toţi cei care au suferit şi au luptat pentru Biserică şi neam în anii dictaturii comuniste. Cred că aceasta este datoria morală a Sf. Sinod[36].

            Astăzi se duce o luptă subtilă, la toate nivelurile societăţii civile, de a fi eliminaţi luptătorii jertfitori şi sinceri împotriva răului şi a neorânduielii oculte, întrucât dacă elimini luptătorii şi pe cei care gândesc altfel decât sistemul, atunci poţi face ce doreşti cu un neam, cu un stat, cu o biserică sau o societate.

Răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinţei, a împotrivirii şi a jertfei noastre până la sânge[37], până la martiraj. Lipsa fermităţii împotriva răului, atât a păstorilor cât şi a păstoriţilor, „domesticirea” (îndulcirea, relativizarea) Evangheliei lui Hristos, precum şi lipsa martirilor este văzută de Origen ca lipsă a mijlocirii pentru iertarea păcatelor oamenilor: „Tare mă tem că de când nu mai sunt martiri şi s-au suprimat jertfele sfinţilor, aduse ca victime pentru păcatele noastre, noi nu mai obţinem iertarea păcatelor noastre […]. Nu mai suntem vrednici să fim persecutaţi pentru Hristos, nici să murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu[38]. Iată cel mai mare rău, care ne vizează pe toţi şi azi.

Dacă nu mai putem fi martiri, mai ales într-o eră a globalizării, când sunt tendinţe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonal şi himer, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scară planetară, când se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi a mântuirii prin Hristos, este necesar măcar să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „[…] ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor”[39], să ne smerim de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unităţii neamului şi a adevărului Bisericii lui Hristos.

În acest context cred, că nu prudenţa, nu compromisurile sau exlusiv tactul pastoral al unora, au salvat Biserica în perioada comunistă, ci Însuşi Iisus Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu şi ca veşnic jertfitor pe sfintele altare, a salvat Biserica pentru jertfele mucenicilor de-a lungul istoriei şi pentru sângele, prigoana şi jertfele martirilor ucişi în temniţele comuniste, precum şi pentru persecuţiile de tot felul, îndurate în  rândul creştinilor şi a oamenilor verticali în faţa răului, în perioada Holocaustului roşu[40].

 

4. Dileme şi întrebări actuale

Cei conştienţi de rolul lor în istorie şi de responsabilitatea acestora în cadrul comunităţii eclesiale sau civice, au reacţionat şi acţionat conform convingerilor lor profesionale, morale şi spirituale împotriva ideologiei comuniste atee, iar unii se opun vehement şi mondializării oculte actuale. Mulţi au plătit cu viaţa, alţii au suferit sau suferă până astăzi.

Nu demult puterea politică a simulat un gest, pe măsura caracterului ei duplicitar şi nedeplin, condamnând formal comunismul. Paradoxal este faptul că, statul actual a „condamnat” în general crimele comunismului dar nu şi ideologia care le-a făcut posibile. Având în vedere că după unii[41] „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, ba chiar se consideră, după 20 de ani de la căderea lui, „mai periculos decât fascismul”[42] şi luând în considerare că istoria ţine de conţinutul credinţei creştine, Biserica este datoare moral să intervină şi să-şi precizeze poziţia faţă de următoarele dileme etice şi constatări morale:

  1. Cum e posibil să se demaşte totalitarismul ateu şi să se condamne crimele comunismului,  fără să se treacă la identificarea responsabilităţilor şi culpabilităţilor celor care le-au comis?
  2. Nu este moral ca la finalul războiului rece şi în perioada tranziţiei năucitoare, bilanţul să arate, că tot victimile sunt cele care au pierdut şi atunci şi acum, iar torţionarii şi fii acestora precum şi politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câştige şi atunci şi acum.
  3. Nu este oare o ipocrizie fără margini să condamni crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu) fără să fie demascaţi adevăraţii călăi?
  4. De ce crimele şi ororile comunismului nu sunt considerate genocid sau holocaust şi condamnate ca atare, aşa cum au fost declarate cele ale nazismului?
  5. De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid sau  un holocaust? Iată intrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului.
  6. Din păcate atât politicienii din România şi cei din Uniunea Europeană cât şi Biserica se complac duplicitar, de două decenii în această incertitudine şi compromis, prin faptul că nu condamnă moral, cu toată fermitatea adevărului, comunismul ca ideologie care deformează, umileşte şi ucide pe om.

Fără reconsiderarea şi asumarea istoriei, pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, atât pentru Biserică, cât şi pentru societatea românească.

 

 

4.2. Eventuale criticii în urma tăcerii generale

Este profund creştin să nu ignori experienţele generaţiilor trecute, oricât de neplăcute sau de stânjenitoare ar fi acestea şi să îndemni la pocăinţă comunitară sau ecclesială, oferind, astfel, posterităţii exemple de sancţiune şi de reparaţie morală. Este inadmisibil că din partea BOR nu s-a început procedura de canonizare a victimelor holocaustului roşu. Să nu uităm că Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, bucurie şi pace în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Nu pot exista concret stările şi elementele esenţiale ale Împărăţiei lui Dumnezeu, enumerate mai sus, dacă Biserica nu le promovează şi în mod practic, nu numai declarativ.

Soluţia ieşirii din această situaţie jenantă şi condamnabilă este folosirea unei măsuri corecte de evaluare şi asumare a istoriei recente, având ca punct de pornire valoarea omului ca persoană şi chip al lui Dumnezeu sau cel puţin să se raporteze la valorile etice sau bioetice ale fiinţei umane.

În cazul când Biserica îşi asuma istoria şi îşi îndeplineşte cu toată responsabilitatea funcţia ei liturgică, diaconal-filantropică, profetică şi jertfelnică a mărturisirii lui Iisus Hristos şi a Împărăţiei Sale pe pământ la toate nivelurile şi în toate împrejurările, înseamnă că ea este lucrătoare prin iubire şi mărturisitoare în Duhul Adevărului.

În cazul când Biserica nu va condamna moral ororile unei dictaturi atee şi abuzive, înseamnă că ea devine colaboraţionistă cu sistemul prin tăcere, contribuind prin aceasta, la muşamalizarea istoriei, la relativizarea ororilor unui sistem ateu, la secularizare şi va fi percepută de credincioşii ei, împreună asupritoare şi nicidecum slujitoare.

Creştineşte, nimeni nu are voie să condamne personal pe cei vinovaţi, ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos[43],  sau să despartă cu forţa pe cei răi de cei buni, întrucât parabola evanghelică despre grâu şi neghină[44], ne arată că numai Dumnezeu poate despărţi pe supuşii Împărăţiei de supuşii celui rău, la sfârşitul veacuri­lor[45].

Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viaţă nu este numai grâu, ci şi neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane  şansa de a deveni grâu, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui[46].

5. Propuneri şi perspective

Reconcilierea naţională prin iertarea creştină este soluţia vindecării României şi a rănilor sufleteşti din inimile foştilor deţinuţi politici sau deţinuţi pe motive de    credinţă şi luptă împotriva răului. Trebuie să avem milă şi pentru cei ce au torţionat şi să-i conştientizăm de răul făcut, măcar în ultima clipă a vieţii lor, să-i îndemnăm spre pocăinţă şi îndreptare, precizându-le faptul că, sintagma folosită de ei: mi-am făcut doar datoria şi am îndeplinit un ordin dat, nu reprezintă o scuză şi nici o îndreptăţire morală, ci starea jalnică în care au ajuns ei, la un moment dat în viaţa lor: aceea, că au fost folosiţi doar ca instrumente ale torturii şi ale morţii. Pocăinţa lor ar reprezenta de fapt, dezicerea tocmai de acea perioadă a căderii lor. Altfel, vor rămâne întro permanentă stare de de-cădere morală în veşnicia păcatului.

Recuperarea, asumarea şi transfigurarea istoriei şi nu condamnarea torţionarilor ca persoane, se poate face la nivel eclesial, din punct de vedere a invăţăturii ortodoxe, dacă martirii şi eroii  perioadei comuniste vor fi canonizaţi şi trecuţi în sinaxare şi calendare.

Cred că nu are nimeni interesul, să lase răul să rămână rău, satana să nu primească nici o lecţie, iar Biserica să fie acuzată că bate toba despre nimicuri cotidiene, iar despre lucruri importante, cum ar fi jertfa neomartirilor şi pregătirea aperceptivă a credincioşilor pentru a deveni rezistenţi la era globalizării nimicului, nu vorbeşte şi nu face nimic. …!?

Dacă pe parcursul celor două milenii de creştinism, potrivnicul a „perfecţionat arta de a nu face martiri ”[47], Biserica, dimpotrivă, nu trebuie să se lase prinsă în această capcană vicleană, întrucât Biserica, spaţiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie şi actualizare, dintre trecut şi prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării şi al iertării este chemată să amintească omului şi generaţiilor, că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greşelilor şi a păcatelor în mod personal, comunitar şi plenar.

Calendarele creştine sunt pline de martiri dar şi de unii din călăii şi torţionarii lor, care s-au căit şi convertit, transfigurând astfel, fapta lor abominabilă, prin pocăinţă sinceră şi harul Sfântului Duh, în şansă a îndreptării şi a mântuirii lor. În Ortodoxie nimic nu este irecuperabil.

Jertfa martirilor şi convertirea torţionarilor reprezintă o lecţie dură dată de Dumnzeu, în istorie, satanei, care în epoca globalizării sărăciei şi a neomeniei şi-a schimbat tactica şi nu mai lasă creştinului actual „dreptul martirului public, pentru a nu se converti. El ştie deja că cei tari în credinţă le înfruntă pe toate cu bărbăţie, ajutaţi de Dumnezeu”[48].

Biserica este obligată prin vocaţia ei profetică, să amintească fostelor slugi ale regimului totalitar comunist, că nu e moral să stea fără penitenţă şi remuşcări la adăpostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o jumătate de secol, le-au contestat şi că nu e corect şi drept să se bucure de o amnistie generală tacită, fără penitenţă morală, de conştiinţă măcar, dacă nu una de ispăşire spirituală eclesială, urmare unui canon dat de duhovnic. Aceeaşi atenţionare hristică ar trebui să o adreseze Biserica, preventiv şi noilor artizani, diriguitori, idelogi şi slugi ai mondializării fără Dumnzeu şi împotriva omului.

Concluzia generală a simpozionului internaţional de martirologie din 11-12 oct. 2010 de la Bucureşti a fost aceea, ca Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să ”facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului martirilor holocaustului românesc. Având în vedere rolul matern al Ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, atunci când ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, se întâmplă două lucruri: sau este vorba despre înţelepciune sau despre trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxă”[49], spune părintele prof. Metallinos.

Să ne rugăm ca Biserica Ortodoxă Română să depăşească aceste obstacole[50] şi să recunoască holocaustul românesc din veacul al XX-lea, hotărând după o amănunţită cercetare a adevăraţilor martiri creştini, o anumită zi de pomenire şi de cinstire a martirilor frumos-biruitori sub regimul comunist ateu, ca mărturisitori, jertfitori şi eroi ai credinţei noastre ortodoxe[51].

 

                                           Pr. dr. Mihai VALICĂ

 


[1] Vezi pe larg Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în: Moartea martirică, fundația Sf. Irina, București 2010, p. 65.

[2] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.

[4] Mihai Eminescu, Manuscrisul Superfluenţa populaţiei, în Opere, vol. XV, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 85.

[5] Ioan 8, 32.

[6] Irlandezul C. S. Lewis, un apologet creştin contemporan nouă, în: Surprins de bucurie, citat de  Claudiu Târziu în: http://c-tarziu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie-cum-ne.html

[7] Mihai Eminescu, Manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, pag. 457. El scrie: “Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional. Naţionalitatea în margenile adevărului”.

[8] Apocalipsa 21, 24.

[9] Ibidem

[10] Apocalipsa 15, 4

[11] Sorin Lavric, Despre martiri, op. cit; Vezi și ziarul Lumina, 15 oct. 2010.

[12] Ibidem.

[13] Efes. 2, 19.

[14] Op. cit.

[18] Este cunoscut faptul că din punct de vedere istoric valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-catolice), care a acceptat torturile ca pe un mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! ”Astfel s-au născut monştri Revoluţiei Franceze şi bolşevice, a nazismului şi a jalnicelor imitaţii ale lor din Est şi din Vest până astăzi” spune prof. G. Metallinos în: http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216

[19] Vezi canonizarea recentă a cardinalului   Szilárd Bogdánffy, de origine maghiara, sanctificat de curând de Vatican. A fost cunoscut ca  un om plin de ură contra românilor din Ardeal: http://theologhia.wordpress.com/2010/11/01/presupus-colaborator-al-organiza%C8%9Biilor-anti-romane%C8%99ti-bogdanffy-szilard-a-fost-beatificat-in-prezen%C8%9Ba-trimisului-papei/.

[21] 1 Ioan 5, 19.

[22] Romani 12, 9.

[23] 2 Timotei 4, 5.

[24] Compară și Sorin Lavric, op. cit.

[25] Vezi Iezechil 33, 12, 18; Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri

pentru aceasta.

 

[26] Iezechil 33, 19:  De asemenea, dacă nelegiuitul s-a întors de la nelegiuirea sa şi a început să facă judecată şi

dreptate, pentru aceasta el va trăi; Iezechil 18, 27-32.

[27] Matei 10, 22: Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.

[28] Efeseni 6, 12.

[29] Matei 5, 11: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

[30] Romnai 12, 21.

[31] Apocalipsa 6, 9.

[32] Vezi Monahul Moise, Sfântul închisorilor ed. Agnost, Sibiu, 2009. Cartea se referă la unul dintre martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu; Vezi și: Anca Bujoreanu, Sfinți martiri și mărturisitori în epoca contemporană, ed. Fotini, Galați, 2007; Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România, ed. Agaton, Făgăraș, 2010; Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2010.

[33] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.

[35] Vezi şi art. Pr. Ioan Alexandru Mâzgan, Biserica şi securitatea, în „Rost” din 10 febr. 2006.

[36] Vezi şi articolul Pr. prof. univ. dr. Gheorghe I. Drăgulin în revista „Biserica Ortodoxă Română”, an CIX (1991), nr. 7-9, pp. 91-98.

[37] Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”.

[38] Origen, Scrieri alese, PSB 6, Bucureşti 1981, p 155.

[39] 1 Corinteni 4, 12-13.

[40] Vezi Alexandru Salcă, În zeghe, printre sfinți – memorii II, Brașov, 2000, pp. 5-13; Vezi și Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, Cluj-Napoca, 2010, pp. 11-15.

[41] Andrei Pleșu, „N-am să mai apuc alt chip al acestei țări”, Adevărul , 7 august 2009.

[42] Jeliu Jelev, „Comunismul este mai periculos decât fascismul”, în ziarul Lumina 14, nov. 2009, p. 15.

[43] Matei 6, 14-15. Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre; 18, 35: Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

[44] Matei 13, 24‑30, 36‑43.

[45] Matei 25, 31.

[46] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu și dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171.

[47] Vezi pe larg Nina NEGRU, „Arta de a nu face martiri”, în: http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/123-nina-negru-qarta-de-a-nu-face-martiriq.html:

 

[48] IDEM.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: