Bucovina Profundă

20 Noiembrie 2013

18 noiembrie – Părintele Ioan Boboc Mărturisitorul (1911-1977)

Filed under: Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 03:56

Hristofilia-Ioan_Boboc18 noiembrie

Părintele

Ioan Boboc

Mărturisitorul

(1911-1977)

 Originar din comuna Lopătari, Buzău, a fost arestat în 1952 şi ulterior internat în spitalul psihiatric Săpoca (Saboca). Pr. Prof. dr. Gheorghe Drăgulin semnala încă din 1991 ca preotul Boboc să fie trecut în rândul sfinţilor. El propunea spre cinstire îndeosebi cinci nume: Arhim. Arsenie Boca, Arhim. Benedict Ghiuş, Pr. Ioan Şt. Boboc (Călţuna, jud. Buzău), Prof. Univ. Teodor M. Popescu şi medicul-poet Vasile Voiculescu[1].

„În 1952, în cel de-al patruzeci şi unulea an al său, el a fost arestat. I s-au confiscat toate cărţile. Soţia sa a fost obligată să ceară divorţul, pentru a-şi păstra postul de învăţătoare. În 1970, Părintele Boboc a împărtăşit un elev bolnav. Directorul şcolii a cerut de la copil o declaraţie mincinoasă, forţându-l să scrie că preotul l-a împins să nu se după la şcoală. Consecinţele acestei maşinaţii poliţiste fură tragice. Un maior de Securitate îl îmbarcă într-o zi şi îl internă în spitalul de la Sapoca, judeţul Buzău, rezervat bolnavilor mintali, unde a rămas doi ani. ‘Tratamentul”, pe care i l-au administrat călăii în bluze albe, l-a pus într-o stare de dezechilibru psihic. El locuia, în ultimul timp, la sora lui, în comuna Lopătari, ca pensionar de gradul la doilea de invaliditate, fără drept de muncă” (Sergiu Grossu, „Calvarul României creştine, pg. 272-273).

Părintele Boboc s-a născut la 14 septembrie 1911 în Lopătari, Buzău, ca fiu al lui Stoian Boboc, dascălul bisericii, şi al Neacşei. A făcut liceul „B. P. Hasdeu”, Buzău; Facultatea de Teologie la Bucureşti (1930-1934). A legat o frumoasă prietenie cu scriitorul Al. Lascarov Moldovanu. Refuză o parohie în Bucureşti, se căsătoreşte în noiembrie 1934 cu Sofia Gănescu (învăţătoare) şi primeşte parohie la Mărculeşti, Buzău. Din 1935 se află în parohia Bărăşti-Scărişoara, comuna Cislău, Buzău. Publică în 1943 cartea „Strigătul credinţei” şi în 1945 scrie cartea „Flori sufleteşti”. Din 1947 se hotărăşte pentru o viaţă misionară. În 1950 îl cunoaşte pe Gala Galaction care-i devine duhovnic. În vara lui 1952 este arestat la Hodoboaia, în munţii Buzăului. În 1967 a stat în spitalul din Zalău, iar până în 1970 au loc eliberări şi arestări succesive, cu schimbări de parohii în Muntenia şi Ardeal. La 16 sept. 1970 a fost o încercare de călugărie la Cernica. Între 1970-1972 a fost internat forţat la Săpoca, iar între 1972-1977 are domiciliu forţat în Lopătari. În toamna lui 1977 e luat pe ascuns, fără buletin de către preotul Ioan Grigorescu, la îndemnul maicii Christophora care-l însoţise în peregrinări şi arestări, dus în satul Poienărei, com. Corbi şi în com. Nucşoara unde moare la 18 nov. 1977. Poliţia face anchetă până şi în dimineaţa înmormântării, 22 noiembrie. Înmormântat la Poienărei, Corbi, Argeş.

 

Sfaturi şi cugetări ale părintelui (din Hristofilia)[2]:

„Dimineaţa când deschizi ochii, citeşte întâi din Sf. Carte: Lasă pe Domnul să-ţi vorbească, apoi sculându-­te, roagă-te, spune-I şi tu adică ce doreşti. Ziua toată să-ţi fie gândul şi inima numai la El, ca să iei putere şi înţelepciune contra încercărilor dinlăuntru ale omului vechi (apucăturilor vechi) şi dinafară ale lumii rele. Seara adu-ţi aminte de câte ori ai uitat pe Domnul. Numără-ţi greşelile făcute cu inima, limba sau fapta. Revizuieşte-ţi purtarea de peste zi ci adormi cu Cartea lui Dumnezeu în mână”.

Pe crucea mormântului de la Poienărei stă scris: „Dragostea de Hristos şi de săraci: atât am înţeles din preoţie”.

„Dacă nu mărturisesc, nu propovăduiesc şi nu urmez pe Hristos aici, mă aşteaptă pedeapsa iadului! Iar dacă propovăduiesc, mă aşteaptă închisoarea! Ce voi face? Prefer închisoarea pentru Hristos, decât iadul, căci nu se compară pedeapsa”.

Niciodată omul nu este mai mare decât când se roagă, deoarece el atunci stă de vorbă cu Cel Mare, Dumnezeu şi cu Sfinţii lui. Nimic nu creşte mai mult sufletul unui om şi nu-l umple de putere cerească şi pace, ca rugăciunea necontenită. Oamenilor năzuitori spre împărăţia lui Dumnezeu, ca să nu vă prăbuşiţi în iadul păcatelor, stăruiţi în neîncetata rugăciune! (1Tes. 5,17). Privegheaţi mereu cu mintea şi grija de împărăţia cerurilor care se apropie! Aceasta-i siguranţa şi fericirea, alături de Scriptură, milostenie şi împărtăşanie. Nu mai amânaţi!

Plugul nefolosit rugineşte, iar fiind mereu la arătură, se curăţeşte de rugină, se face frumos. Aşa şi creştinul mai ales preotul, cu cât e mai în plină activitate, cu atât se curăţeşte de patimi.

Pr. Ioan Buga despre părintele Boboc:

„Jertfa lui a fost totală; calea fiind aceeaşi cu a lui Hristos, Golgota era inevitabilă. În anii prigoanei ateiste ce se abătuse cu furie dinspre răsăritul stalinist, o lumină ca a lui nu putea să rămână neasaltată de puterile întunericului. De la simple avertizări, s-a trecut la ameninţări şi înscenări. Moralitatea şi bunăstarea lui erau însă inatacabile şi nu s-a „aflat nimic rău la omul acela”. Închisoarea deci nu putea fi o soluţie. Chiar şi pentru „dreptatea” ateistă, era prea nedrept ca un om de integritatea şi de înălţimea lui morală să poată fi acuzat şi condamnat. Dar de la primele prigoane anticreştine, pierdute în adâncimile veacurilor, vrăjmaşul  şi-a perfectat necontenit arsenalul; şi veacul X are privilegiul celei mai demonice torturi: neuro-psihiatria. Omul care „făcuse sănătoşi” atâţia bolnavi sufleteşte este internat şi păstrat ani şi ani în spitalul de neuro-psihiatrie de la Săpoca. Dar şi în acest întunecos cotlon al iadului modern, lumina lui lucra consecvent şi mulţi din cei cu adevărat bolnavi – pacienţi ori din personalul spitalului – erau vindecaţi de marele taumaturg, la modul plenar.

„Tratamentul” îndelungat şi detenţia nesfârşită, în acest infern contemporan, avea să-l răpună până la urmă. Devenit inofensiv pentru „societatea cea mai dreaptă, comunistă”, a fost eliberat şi a mai supravieţuit câţiva ani, în casa surorii lui, din satul natal. Cei care l-au întâlnit, în acei ultimi ani, descopereau un surâs necontenit pe chipu-i anahoretic şi, dacă îi reaminteai cine eşti, răspundea blajin: „Să te binecuvânteze Dumnezeu”; atât mai rămăsese din vulcanul creştin: surâsul şi binecuvântarea. Şi erau de-ajuns”.

Pr. Gh. Drăgulin despre părintele Boboc:

„În anul 1943 mi-am petrecut vacanţa de Sf. Paşti în localitatea Cislău din judeţul Buzău. În curtea Oficiului poştal unde locuiam a intrat într-o zi un preot tânăr. Ca elev în clasa I a Seminarului Teologic din Buzău desigur că mă atrăgea persoana oricărui preot. Interesându-mă, am aflat că cel care trecuse pe lângă noi era Părintele Ioan Şt. Boboc de la parohia Bărăşti – Scărişoara. În câteva minute am simţit că am văzut un slujitor al Domnului parcă altfel decât ceilalţi. Chiar dacă eram în fond un copil, avusesem prilejul să cunosc atâţia preoţi în instituţia şi în oraşul în care îmi începusem studiile teologice. Totuşi nici unul nu mă captivase de la prima privire…

Învăluia pe oameni cu o privire care parcă ţintea în realitate, şi prea devreme, la împărăţia cea de dincolo de veacul acesta. Se simţea din primele clipe că el nu umblă după chiverniseala pământească obişnuită. Pe enoriaşi îi domina prin tăcere şi prin acea demnitate izvorâtă din prezenţa lucrătoare a iubirii şi a credinţei în Dumnezeu. Din această pricină, mulţi i se supuneau de la început, pentru ca până în sfârşit să-l urmeze şi mai mulţi. Gândurile duhovniceşti ale acestui slujitor şi proiectele creştine pe care le propovăduia plăcea ascultătorilor, dar nu-i mobiliza uşor. Ele se dovedeau prea înalte faţă de mijlocia lor spirituală. De aceea de unii era iubit în timp ce de alţii era câteodată nesocotit. Poate că aceştia din urmă îl şi dispreţuiau cu sentimentul care se opune şi precede convertirea lor. Era „ura” nepotrivirii dintre fierbinţeala apostolului şi sufletul călduţ     cu care el să se confrunte, după îndemnul Apocalipsului…

Nenumărate neplăceri a trebuit să îndure râvnitorul păstor de la „căldiceii” din jur, deranjaţi în rutina lor ruinătoare. Aceştia se simţeau stânjeniţi nu numai că preotul de la Scărişoara era un „mistic” (greu păcat şi atunci şi mai în urmă!) ci şi pentru că nu accepta remunerarea slujbelor sale. Cel care se retrăgea săptămânal în pădure, pentru înfrânare, rugăciune şi contemplare, după pilda ­Sfinţilor Părinţi. recomanda altora „cămara milosteniei” din tinda bisericii, dar o practica el mai întâi. Şi în mod sincer…

Cu un program duhovnicesc atât de sever de desăvârşire personală a preotului şi, prin el, a parohiei, Părintele Ioan nu putea să nu fie taxat de „prea habotnic”, de „exagerat”, de „deplasat”. În cazul hăitaşilor care i-au pregătit o Golgotă fără sfârşit, o simpatie platonică faţă de un curent politic naţionalist le-a servit de pretext de neiertat. Pentru moralitatea şi pentru manifestările sincere de iubire a aproapelui, a oricărui om, n-au îndrăznit să-l atace direct. Au făcut-o însă prin spate, prin intermediul ipochimenilor condamnaţi în orice veac să-şi lingă lanţurile de la picioare. Calea insinuărilor şi a şicanării nu are sfârşit.

Este drept că el nu era nici în simpatia administraţiei bisericeşti. Activitatea evanghelică austeră a Părintelui Ioan de o viaţă s-ar fi simţit înlănţuită doar cu atât. Şi atunci el, omul senin al localismului creator, a devenit surghiunit; el, apostolul cel mai paşnic,  a trebuit să fie socotit indezirabil şi prigonit…

După părerea enoriaşilor săi din atâtea locuri, a Arhim. Cleopa Ilie, a Pr.Prof. Dr. Constantin Galeriu, a Pr.Prof. Ioan Buga, a Pr. Constantin Sburlan, urmaşul său la parohia Călţuna, el a rămas „un om deosebit”, „curat la suflet”, apreciat şi regretat de mulţi păstoriţi. După modestul nostru simţământ de odinioară şi de astăzi, Pr. Ioan Şt. Boboc a fost un sfânt neînfrânt de toate vicisitudinile prin care a trecut.

El este din rândul preoţimii de mir ortodoxe, corespondentul Cuviosului Ioan Iacob Hozevitul, dintre monahi”.


[1] Cf. Gh. I. Drăgulin, Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia aghiografului contemporan, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-9, 1991, Bucureşti, p. 96.

[2] Pr. I. Boboc, Hristofilia, Valea Plopului, 1997.

2 comentarii »

  1. Dumnezeu sa-l odihneasca cu Sfintii!!
    Mare slujitor al Domnului a fost parintele Ioan Boboc. Pe multi a adus la credinta si multi din ucenicii lui, azi, sunt adevarate calauze duhovnicesti. Inclusiv tatal meu, preot, datorita Pr.Ioan.
    SA FIE CANONIZAT!

    Apreciază

    Comentariu de orthologos — 24 Noiembrie 2013 @ 18:26 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: