Bucovina Profundă

11 Ianuarie 2014

10 ianuarie: Pomenirea Marturisitorului de viţă domnească Prinţul Alexandru Ghica

10 ianuarie:

Pomenirea Marturisitorului de viţă domnească

Prinţul Alexandru Ghica

(19.. – 1982)

 Un aristocrat în Gulagul Valah, cum îl denumea cineva, prinţul Alexandru Ghica a fost doctor în Drept, fruntaş al Mişcării Legionare, director în Siguranţa Statului Naţional-Legionar în perioada sept. 1940-ian. 1941.

Condamnat în 1941 la 12 ani închisoare. După 1944 este rejudecat de comunişti şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Trece prin închisori cu o mare demnitate şi ţinută morală, cu toate pedepsele şi umilinţele la care este supus. Eliberat în 1964, îşi regăseşte familia, care suferise şi ea umilinţe şi nedreptăţi. Puţin după eliberarea lui, soţia se îmbolnăveşte de cancer iar el o îngrijeşte cu dragoste şi devotament până la sfârşitul ei. Trece la cele veşnice smerit, neştiut de nimeni, ca un sfânt, la 10 ianuarie 1982.

Mărturiile tuturor cunoscuţilor săi arată că a dus o viaţă de sfinţenie, a răbdat umilinţele, loviturile, bătăile, degradările fiinţei umane dar cu o demnitate de creştin exemplar. N-a făcut nici un compromis pentru a ieşi din închisoare ori a-şi uşura situaţia. Era de fapt un compromis cu satana, căci comuniştii sunt oamenii satanei, comunismul este religia satanei şi nu poţi face compromisuri cu ea. Din aceste motive considerăm că Alexandru Ghica poate fi trecut în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe.

„Au fost oameni care după primele 24 ore au cedat, dar să stai 24 ani, ultimii 18 în condiţiile în care te puneau asiaticii comunişti… Şi insultele, înfometarea, izolarea şi lanţurile; mai ales când ajungeai la izolare, de acolo ieşeai ori la spital – adică grav, grav bolnav – ori la cimitirul temniţei. Prinţul Ghica le-a înfruntat pe toate şi a ieşit aşa cum a intrat” (Dumitru Banea, „Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele”, Sibiu, 1995, p.164)

„Dintre legionarii întâlniţi în închisoarea din Aiud, în decembrie 1941, prinţul Alexandru Ghica mi-a lăsat o amintire neştearsă. Era un bărbat impunător, cu trăsături regulate de efigie romană. Avea fruntea boltită, înaltă, cu ochii mari, cu privire adâncă, sprâncene stufoase. Părul începuse să-i încărunţească. Mergea spre patruzeci de ani. Se menţinea într-o permanentă rezervă şi vorbea rar.

Distincţia, pe care n-o afişa ostentativ, nu avea nimic cu distanţarea aristocratului tradiţional. Căldura sufletească şi-o manifesta cu discreţie, fără gesturi şi cuvinte mari. Micul grup de camarazi în care se integrase cu naturaleţe, Iuliu Stănescu, Măntăluţă, Comănescu, Caramalău, Mihai Sănătescu, Sanpietru, Ghiţă Stancu, îi apreciau modestia şi recunoşteau tacit distincţia acestui frate de suferinţă, atent şi curtenitor cu toată lumea.

Vorbea puţin, despre sine mai niciodată. Nu căuta să se impună. Când povestea, o făcea fără înfloriri de prisos. Ştiam că este urmărit de răzbunarea lui Antonescu, care nu putea să-i ierte că rămăsese credincios Legiunii şi lui Horia Sima. O singură dată a povestit despre procesul înscenat fără artă şi pricepere, care a dat dureri de cap completului de judecată. Era acuzat de răzvrătire care n-a avut loc. Şeful poliţiei statului a slujit cu fidelitate regimul legal, Statul Naţional Legionar. Cât despre spionaj, această acuzaţie a indignat şi pe adversarii lui cei mai înverşunaţi.

Începuseră să sosească trupele germane în România. La direcţia generală a Siguranţei, s-a deschis un dosar în care se consemna numărul soldaţilor germani care intrau pe teritoriul României. După lovitura de stat din ianuarie 1941, acest dosar a fost fotografiat şi, în urma unei dispoziţii a lui Antonescu, a fost înmânat legaţiei germane. La proces, Mihai şi Ion Antonescu, citaţi ca martori, au refuzat să se prezinte. Avocatul Bentoiu, consultat ca specialist, a declarat: „Alexandru Ghica, în calitatea pe care o deţinea, nu numai că era abilitat să cunoască efectivele armatei germane din România, era obligat să o facă. El trebuia să vegheze la independenta patriei”.

Şi totuşi a fost condamnat. La şirul de crime şi abuzuri, justiţia militară a adăugat încă un caz. Omul acesta, tăcut şi liniştit, avusese un rol important în abdicarea lui Carol al II-lea…

Prinţul Ghica purta în suflet chipul unei societăţi româneşti de nobleţe spirituală pe care Legiunea urmărea să o înfiinţeze în ţara noastră şi a acceptat sacrificiile pentru realizarea ei. După 1941, Ghica a refuzat compromisurile pe care i le cerea regimul pseudo-burghez întronat în ţară, şi rămâne fidel crezului său de viaţă. Viclenia, perversiunea şi absurdul loviturilor şi curselor întinse de dictatura militară, amestecate într-un spectacol de carnaval şi cruzime iraţională, le-a învins cu luciditate şi statornicie în credinţă. Prinţul cavaler, a păstrat o conduită fără concesii de la drumul onoarei, refuzând compromisul, necerând niciodată indulgenţă.

A urmat infernul carceral al „frontului roşu”, unde torţionarii prin vocaţie şi profesioniştii urii, acţionau la limitele precare ale existenţei. Supravieţuirea nu poate fi explicată decât printr-un efort de voinţă şi prin intervenţia divină care a salvat pe cei aleşi meniţi să depună mărturie în faţa veşniciei, să dea o dovadă în plus eroismului triumfător.

Prinţul Ghica atestă biruinţa spiritului asupra materiei şi forţa invincibilă a credinţei. Eliberat pentru puţine zile prin 1956, i se fixează domiciliu forţat în „Siberia românească”, în Bărăgan, unde este îngrijitor la o fermă de porci. A fost readus după puţin timp, după o nouă judecată nedreaptă şi peregrinări prin multe temniţi, în citadela pentru legionari de la Aiud. A trebuit să îndure presiunile psihice şi fizice, neînchipuit de grele, ale experienţelor cu cobai umani din perioada 1961-1964.

A suportat un număr record de zile în camerele frigorifice de izolare. A rămas consecvent cu el însuşi. A părăsit temniţa din Aiud în 1964, cu conştiinţa nealterată. Specialiştii în mutilări sufleteşti ai col. Crăciun, n-au reuşit să-şi îndeplinească norma. În ţarcul strâmt pentru el al libertăţii, a trăit în sărăcie şi mizerie, într-o izolare strictă, cu satisfacţia celui care îşi încheie viaţa mergând pe propriul său drum. N-a cerut decât un singur lucru copiilor săi, care au părăsit ţara, să nu uite că sunt români şi să-i înveţe graiul strămoşilor care au clădit o ţară.

În anul 1982 s-a stins din viaţă un om cum putini au fost, un adevărat aristocrat al spiritului românesc, al jertfei şi datoriei: un legionar.” (Nicolae Călinescu)

În faţa călăului Gh. Crăciun şi a mulţimii de deţinuţi adunaţi în sala de reeducare, are curajul să-l înfrunte astfel: „Crăciun: – Aţi vândut ţara nemţilor! Aţi trădat interesele poporului român!; Ghica: – Şi voi ruşilor! Noi le-am dat nemţilor grâu şi petrol, voi aţi vândut sufletul neamului! Vă va judeca istoria. Aş vrea să trăiţi până atunci, să vedeţi cum vă vor blestema fiii şi nepoţii că aţi fost slugile diavolului de la răsărit! Comunismul e o utopie, d-le colonel! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va dovedi! Pe noi o să ne terminaţi, dar veţi fi blestemaţi, din neam în neam, de copiii şi nepoţii voştri, cărora le-aţi închis ochii de dragul unei idei sortite eşecului! Noi cei de aici vă iertăm, dar istoria nu iartă!” (la Ilie Tudor, „De sub tăvălug”)

„Dacă ar fi să se înalţe un monument demnităţii umane, acesta ar trebui să-l reprezinte, fără îndoială, pe prinţul Alexandru Ghica aşa cum l-am cunoscut eu în Aiudul acelor vremi. Înalt, uscăţiv, cu faţa iluminată de o intensă trăire interioară, prinţul Alexandru Ghica părea un ascet căruia spiritul îi năpădise ţesuturile. Demn fără ostentaţie, modest fără făţărnicie şi ferm fără nici cea mai mică urmă de rigiditate, el se comporta în toate împrejurările ca un adevărat prinţ. Desigur, în închisorile prin care am trecut, am întâlnit şi alţi deţinuţi care, asumându-şi conştient suferinţa ca pe o datorie a vieţii lor, au reuşit să depăşească lumescul şi să trăiască la graniţa dintre omenesc şi sfinţenie. Nici unul însă (eu, cel puţin, nu am mai întâlnit pe nici unul) nu a reuşit să realizeze acest lucru, atât de firesc, atât de armonios, cum a reuşit să o facă el

Pe cât de exigent cu propria-i persoană, pe atât de înţelegător era cu ceilalţi. Ştia, ca nimeni altul, să menajeze susceptibilităţile celor din jur. Nu se lăsa niciodată antrenat în discuţii sterile şi niciodată nu a contrazis pe nimeni. Nu pentru că nu ar fi avut opinie, ci pentru a nu răni micile orgolii ale celor de lângă el. În raporturile cu administraţia penitenciarului era ferm dar niciodată nu avea atitudini demonstrative, bătăioase…

Altă dată, prinţul Ghica a fost luat, urcat într-o maşină şi dus prin împrejurimile Aiudului să vadă şi să se minuneze de măreţele realizări ale regimului. A vizitat ferme de stat, şantiere de construcţii, blocuri de locuinţe etc. şi în drum a trecut şi pe lângă Mureş, pe malurile căruia cresc splendide sălcii plângătoare. La întoarcere prinţul a fost dus în faţa oamenilor adunaţi în sala în care se ţineau şedinţele de reeducare şi  l-a îndemnat să le spună  unde a fost şi ce i-a plăcut mai mult din cele câte a văzut. „Sălciile plângătoare, domnule colonel, sălciile plângătoare” a răspuns prinţul Ghica cu o uşoară urmă de ironie în glas. „Auziţi, domnilor, ce i-a plăcut prinţului. Sălciile plângătoare!  Altceva n-a văzut. N-a avut ochi decât pentru sălciile plângătoare”, a ţipat aproape colonelul şi a ieşit mânios din sală urmat de suita sa”.

„Credea – ca nimeni altul dintre laici – în forţa mântuitoare a rugăciunii şi, fără să fie un bigot, îşi petrecea o mare parte din timp, chiar şi atunci când nu era singur în celulă, în meditaţie şi în rugăciune. Avea o mare înţelegere pentru oameni în general şi pentru cei ajunşi în situaţii limită în special, pentru îndoielile şi frământările lor sufleteşti. Nu a judecat niciodată pe nici unul dintre cei care au acceptat reeducarea, nici chiar pe aceia care, prin poziţia lor, ar fi avut datoria morală să reziste, considerând că fiecare are dreptul să încerce să se salveze, atunci când nu mai are resursele sufleteşti necesare continuării luptei, aşa după cum crede el de cuviinţă şi după cum îi dictează propria conştiinţă.

Desigur, om fiind, prinţul Ghica va fi avut şi el îndoielile, slăbiciunile şi dorurile lui. Va fi avut şi el, ca noi toţi ceilalţi, momentele lui de deznădejde. Niciodată însă nu s-a lăsat copleşit de ele. Niciodată nu a dat adversarului satisfacţia de a-l vedea  clintindu-se din hotărârile lui. O singură dată a fost totuşi surprins, de către unii din camarazii săi de suferinţă cu lacrimi în ochi. Aceasta s-a întâmplat atunci când colonelul Crăciun i-a citit, în faţa deţinuţilor adunaţi în acest scop la „club”, o scrisoare de acasă, de la soţia lui. Căci securitatea care, de bună seamă, supraveghea îndeaproape acţiunea de reeducare, recurgea – în unele cazuri – la acest mârşav procedeu. Punea pe cei din familie (părinţi, soţie, copii) să scrie celui în cauză o scrisoare prin care acesta era implorat să fie docil şi să se supună regulamentelor închisorii, pentru a se putea bucura, ca şi alţii, de clemenţa regimului. O asemenea scrisoare a primit şi prinţul Ghica. Colonelul Crăciun a ţinut să i-o citească personal pentru a-i mări, credea el, efectul asupra lui, cât şi asupra celorlalţi deţinuţi… Prinţul a ascultat lectura scrisorii fără să scoată un cuvânt. Nici o tresărire pe faţa-i uscată şi osoasă, nici un semn care să trădeze vreo emoţie. Părea o stană de piatră. La sfârşit, când colonelul Crăciun, după ce i-a ţinut şi discursul de rigoare, l-a poftit la loc, a zis doar un mulţumesc sec şi s-a îndreptat spre fundul sălii, de unde venise. În drum, deţinuţii printre care a trecut au observat că ochii îi erau scăldaţi în lacrimi”. (Demostene Andronescu, „Reeducarea de la Aiud”)

„Prima mare surpriză: în celulă este prinţul Alexandru Ghica, arestat din 1941… Cunoscându-l pe prinţul Alexandru Ghica, mă gândesc la unele teorii despre degenerescenţa nobilimii. În cazul prinţului Ghica s-a produs un fenomen invers. Selecţia pozitivă a concentrat şi amplificat în persoana lui toate calităţile ascendenţilor. Este un om dotat deplin din punct de vedere fizic şi intelectual. În ceea ce priveşte caracterul moral, este nobil în cel mai propriu sens al cuvântului. El constituie un caz în care nobleţea socială coincide cu nobleţea morală. Datorită atitudinii sale din lunga lui detenţie, va fi supranumit “Prinţul demnităţii legionare”. Alexandru Ghica onorează descendenţa sa dintr-o familie domnitoare. Este din spiţa lui Grigore Ghica-Vodă, martirul integrităţii hotarelor româneşti. Este o personalitate de referinţă a Mişcării Legionare.

Prinţul este frământat de viitorul Mişcării Legionare, mai ales într-un prelungit regim de dominaţie bolşevică” (pr. Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, cap. 8)

„Tot atunci, prinţul Ghica mi-a povestit o întâmplare, o noutate cu adevărat senzaţională:

– Am fost scos din închisoare împreună cu alţi comandanţi legionari şi plimbaţi prin ţară cu automobile ca să vedem realizările  regimului comunist.

La întoarcere, colonelul Crăciun m-a luat de o parte ca să discute cu mine ceva  „de la om la om”.

M-a dus tocmai în grădina de zarzavat unde era mai multă linişte:

– Ei, Ghica, ai văzut câte a făcut regimul comunist în ţară?

– Am văzut.

– Ce zici?

– Ce să zic. Noi făceam mai mult şi fără robi”.

„La una din şedinţele de club a fost dus şi prinţul Ghica. Colonelul Crăciun a insistat să ia cuvântul şi prinţul.

– Spune tu, Ghica, cu propria ta gură, ce ţi-au văzut ochii pe întinsul ţării?

Prinţul, provocat cu atâta insistenţă, i-a răspuns:

– Ce să văd, domnule colonel, am văzut o salcie ce plânge.

Colonelul s-a întunecat la faţă şi a zis celorlalţi deţinuţi: – Formidabil! Câţi bani am cheltuit cu prinţul Ghica să vadă o salcie ce plânge!”

„În capătul celălalt al curţii l-am zărit pe prinţul Ghica, înalt şi subţire ca o trestie rămasă în mlaştină după un incendiu. (Dimcică Sima, în „Mărturii… mărturii…”, de Gh. Andreica)

„Când a fost dus la proces, i-a spus preşedintelui:

– „Nu recunosc nici un tribunal care ar avea calitatea să mă poată judeca pe mine. De aceea nu răspund la nici o întrebare”. Spre stupefacţia tuturor a încheiat cu salutul „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!” şi nu a mai scos nici un cuvânt.” (Aurel Vişovan, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, vol. 2)

„M-a primit zâmbind prinţul Alexandru Ghica, prinţ şi la propriu, şi la figurat, un mare domn al pământului. Vorbind despre dimensiunile acestui om, l-aş alătura marilor cavaleri medievali plecaţi din inima Europei să elibereze Ierusalimul, sau Ceahlăului care domină întinsa Moldovă până departe, peste hotare. Cei care am luat atitudine în faţa reeducării trebuia să stăm continuu sub teroare, una din modalităţi fiind şi cea de a spăla duşumeaua celulei, chiar şi de două ori pe zi, aruncând apă cât mai multă care nu mai apuca să se usuce şi al cărui abur îl trăgeam în plămâni. Executam cu rândul această silnicie. N-am uitat niciodată că, ori de câte ori îmi venea rândul, prinţul Ghica nu mă lăsa, pe considerentul că sunt bolnav. Făcea el această operaţie şi pentru mine, intrând pe burtă pe sub paturi şi frecând o duşumea care, pe zi ce trecea, parcă se subţia tot mai mult.” (Grigore Caraza, „Aiud însângerat”)

„Cu Prinţul Ghica m-am împrietenit repede (1956), ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea. Dânsul era un om foarte blând şi comunicativ. I-au plăcut povestirile mele, despre cele ce-am trăit şi am văzut în Cercul Polar de Nord şi m-a botezat „Vorkuta”. În anul 1958, când am ajuns în Aiud, toţi deţinuţii din Celular ştiau deja de Nicu Popescu Vorkuta. Din conversaţiile avute cu dânsul, am auzit pentru prima dată de rugăciunea inimii, pe care o practica de mulţi ani.

– Datorită acestei rugăciuni, îmi spunea dânsul cu toată convingerea, n-am căpătat nici o lovitură, atunci când, aici, în Jilava, năvăleau zilnic gardienii în celule şi băteau cu bâta, cu bocancii, cu pumnii!” (Nicu Popescu Vorkuta, „Crez şi adevăr”, Bucureşti, 2009, p.246)

„De la Prinţul Ghica am primit lecţii de bună-creştere. Era un om foarte politicos. El te saluta întâi. Deşi noi eram mai tineri, venea el primul şi ne dădea „Bună dimineaţa”. Te întreba: „Îmi dai voie să mătur eu astăzi în celulă în locul dumitale?”. Cum să-i dai voie?! Cum să-i zici: „Da, domle’, mătură!”!?… Dar el insista: „Te rog, te rog!”. Şi-ţi era ruşine să-l refuzi până la urmă. Sau dacă era cineva bolnav ori slăbit, prinţul se scula de dimineaţă şi mătura înainte ca acela să apuce. Şi era de-o eleganţă în expresie, de-o nobleţe, ceva extraordinar! Nu a făcut nici un compromis, a avut o demnitate princiară. Şi era şi foarte credincios” (Pr. Gh. Calciu, în „Viaţa Părintelui Gh. Calciu”, p.73)

„Am stat în vara anului 1961 în aceeaşi celulă din celularul închisorii Aiud. Timp de trei luni am avut ocazia să mă inspir din tot ce am văzut la acest „adevărat Prinţ şi cavaler al omeniei româneşti”. Mi-a rămas călăuză pentru totdeauna de cum trebuie să fie şi să se comporte un legionar. Era modest în viaţa de celulă. Nu mi-a admis niciodată să fac curăţenia sau serviciile din acest spaţiu în locul lui. Eu eram tânăr şi simţeam nevoia de a-mi face o datorie faţă de cei mai afectaţi de anii mulţi la număr de penitenţă.

De la prinţul Ghica am preluat pentru memoria mea date importante despre Căpitan şi Moţa, despre Comandantul Horia Sima, despre multe alte intimităţi legionare din perioada Căpitanului. Mi-a prezentat cu multă claritate evenimente legionare trăite de dânsul şi un documentar asupra Legiunii… A fost unul din cei ce au respins cu demnitate diabolica reeducare comunistă de la Aiud a colonelului de securitate, Gheorghe Crăciun”. (Luca Călvărăsan, „Istoria în lacrimi”, vol. 2, 1998, p.449)

Sursa: “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche

 

3 comentarii »

  1. Doamne, mai da Doamne sa se nasca asemenea Oameni !
    Poate adunati cat mai mutle materiale despre cel care ar trebui sa fie MODEL pentru mule generatii si tipariti o carte bibliografica.
    Ma gandesc ca doar in acest mod, poate poate si-l vor mai alege ca model si altii.
    Doamne, ce Om !
    Alexandru printul !
    Prezent !

    bucovineanul…

    Apreciază

    Comentariu de . — 11 Ianuarie 2014 @ 18:25 | Răspunde

  2. […] 10 ianuarie: Pomenirea Marturisitorului de viţă domnească Prinţul Alexandru Ghica  […]

    Apreciază

    Pingback de ARTICOLE BLOGURI ORTODOXE (12.01.2014): ARIEL SHARON si FALSUL MESIA. Impartasirea deasa. In 1925 jandarmii au ucis 4 tarani care n-au vrut sa treaca la noul calendar | Saccsiv's Weblog — 12 Ianuarie 2014 @ 21:30 | Răspunde

  3. […] De pe: 10 ianuarie: Pomenirea Marturisitorului de viţă domnească Prinţul Alexandru Ghica […]

    Apreciază

    Pingback de Pomenirea prințului Alexandru Ghica – 10 ianuarie | — 12 Ianuarie 2016 @ 22:13 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: