Bucovina Profundă

18 Iunie 2014

Duhovnicul Ioan Şişmanian despre Parintele Justin, suferinta si Inviere

Duhovnicul Ioan Şişmanian despre Parintele Justin, suferinta si Inviere

 „Să ne naştem din nou spre Învierea de la Paşte“

Simona Chiţan | Adevarul.ro

 

Părintele Ioan Şişmanian, de la Mănăstirea Petru Vodă, vorbeşte despre ce mai înseamnă Învierea în societatea contemporană, despre iubirea ca jertfă, despre boală şi depresie, despre valorile predeterminării şi pericolul mersului la ghicitoare. Ieroschimonahul îi face un portret emoţionant părintelui Iustin Pârvu, mentorul său spiritual.

Mănăstirea Petru-Vodă, din judeţul Neamţ, se pregăteşte de primul Paşte fără ctitorul ei, Părintele Iustin (1919-2013). Părintele Iustin Pârvu, unul dintre cei mai mari duhovnici, a pus piatra de temelie a mănăstirii Petru Vodă în 1991. Unul dintre cei mai apropiaţi de marele duhovnic, mâna sa dreaptă, a fost ieroschimonahul Ioan Şişmanian. Născut în Bucureşti, absovent de Cibernetică, după ce a studiat şapte ani limba chineză, sistemul taoist, acupunctura, Laureţiu Şişmanian l-a întâlnit în 1988 pe Părintele Constantin Galeriu (1918-2003), paroh din al bisericii Sfântul Silvestru din Bucureşti. „De ce îl porţi pe Buddha la gât?“, l-a întrebat părintele Galeriu, care i-a devenit şi primul duhovnic. Şi de atunci, a început pentru Laurenţiu, armean după tată, vremea descoperiri lui Dumnezeu în ortodoxie, vremea adevăratelor răspunsuri şi mai ales a schimbărilor radicale din viaţa sa.

După şapte de ani de căsnicie, a divorţat, s-a angajat în 1990 la „Viaţa Spirituală“ la TVR, după care a plecat într-un concediu la o mănăstire din Moldova. Nu avea să se mai întoarcă vreodată ca mirean în Capitală, unde are totuşi o mamă iubitoare, un frate şi mulţi prieteni.

S-a călugărit în 1990, la 34 de ani, fără să se uite în urmă. Doi ani mai târziu, întâlnirea cu părintele Iustin Pârvu i-a schimbat întreaga perspectivă asupra ortodoxiei. În 1997, a depus jurămintele de schivnicie, a devenit ieroschimonah (preot schivnic, ultima şi cea mai grea treaptă monahală) şi a primit numele de Ioan de la însuşi Iustin Pârvu.

Ioan, „călugărul din vechiul schit“, despre care s-a mai scris că poate arde cu privirea lui o întreagă pădure de fagi, recunoaşte că la Petru Vodă nu mai există forţa prezenţei Părintelui Iustin, însă spiritul marelui duhovnic a rămas prezent în mănăstirea din inima Moldovei şi ne veghează în continuare pe toţi.

„Weekend Adevărul“: Cât de important este postul în pregătirea Învierii?

Ioan Şişmanian: Postul e foarte important, pentru că fără post nu te poţi aşeza. Postul nu este o restricţie, postul este un mod de viaţă, o stare de fapt a sufletului.  De exemplu, ca atunci când un om are pe cineva apropiat de suflet, bolnav, în spital şi după zile de stat la căpătâiul lui, când intră în operaţie aşteaptă în continuare pe hol. Cei din jur insistă să facă o pauză de la vegherea lui, să se odihnească, să mănânce ceva, iar el răspunde: „Nu pot, cel mai bine în clipa asta e să stau aici, mă simt mai liniştit aşa“. Aşa e şi cu postul: nu poţi mânca.

Atunci când te gândeşti că Iisus e pe cruce sau în drum către cruce, nu poţi mânca. Sau poţi mânca… dar măcar partea ta conştientă să te îndemne să o faci cu măsură, să eviţi îmbuibarea.

Şi aş mai da un exemplu. O fetiţă de 6 anişori îmi spunea la spovedanie, la Paştele trecut, că într-o zi la grădiniţă a văzut că unii din colegii ei nu au ce mânca şi le-a dat pacheţelul ei. La Liturghie auzise de pilda cu înmulţirea peştilor şi a pâinii, şi i-a zis lui Dumnezeu: „Îţi dau sendvişul meu şi tu îl vei împărţi la toţi.” Copilul credea lucrul acesta. Unde era restricţia? Nu exista, era doar convingerea, credinţa. Asta e perspectiva, de fapt, a postului. Din păcate, nu ştim, nu cunoaştem bogăţiile lui, nu cunoaştem… Iubirea. Iar asta este ceva dincolo de viaţa creştină. E în adâncul chipului nostru existenţial.

Ce înseamnă Învierea?

Învierea înseamnă părtăşia la ieşirea din timp şi din spaţiu. Până la Învierea Domnului noi am trăit într-un ritm hebdomadar, de 7 zile, 6 de muncă şi una de odihnă. Dar odihna de care vorbeam atunci nu era decât ziua aceasta a aşteptării şi a nădejdii viitoare. Baza era sâmbăta până la Mântuitorul, ziua a şaptea, Sabatul. Numai că Dumnzeu a înviat în ziua de duminică, aceasta devenind „ziua a opta“, ce marchează ieşirea din prezentul ciclu tempo-spaţial şi intrarea în ziua cea continuă şi nesfârşită. Ziua a opta care înseamnă Veşnicia.  Asta este ceea ce căutăm noi, pentru aceasta luptăm. Veşnicia. Iisus spune foarte clar în Evanghelii – „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel care M-a trimis pe Mine, are viaţă veşnică“. Nu va avea, are viaţă veşnică. „La judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă“. Deci este evident că noi asta vrem, să realizăm această stare, prin totală asumare a Golgotei, a răstignirii, a Învierii, şi astfel să biruim tot ce e trupesc şi muritor în noi. Pentru ca asumându-ne, trăindu-ne, făcând din suferinţă ceva născător, să ne naştem pe noi din nou spre Înviere.

Care e diferenţa dintre durere şi suferinţă?

Problema care se pune e durerea ce a apărut în spaţiul uman din cauza depărtării omului de Dumnezeu. Ca atunci când un copil îşi pierde mama: îşi pierde bucuria de a trăi, îşi pierde sursa vieţii lui şi plânge. Şi în plânsul acesta, negăsind-o, începe să îşi formeze fel de fel de idei şi de variante de gândire. Deja el e căzut, deja are în el şi duhul acesta al uciderii – încă de la Cain primit  –  şi atunci pune valori eronate  în locul trărilor duhovniceşti şi a adevăratei revelaţii a bunului Dumnezeu care e iubire. Asta este perspectiva. Durerea aceasta a omului nu avea cum să se rezolve în viaţa lui, în capul lui, decât punând în jurul ei ceva cu efect de anestezie  –  plăcerea care să ia durerea. Omul a crezut în nebunia lui că asta îl poate elibera de durere, dar Dumnezeu aşa a făcut plăcerea una cu durerea, iar omul o dată cu porţia de plăcere, lua şi porţiunea de durere, care era mai mare. Şi atunci creştea plăcerea luată de om, dar odată cu ea obţinea şi durere, până când ajungea la maximum.

Cum scapi de tot acest chin?

Unica soluţie pentru ca omul să iasă din acest ciclu criminal, sinucigaş, este asumarea durerii. Din durerea chin  –  pe care el nu o vrea, faţă de care se revoltă, de care vrea să scape  – să ajungă la durerea-suferinţă, durerea care naşte. Durerea care naşte copii, durerea care naşte o creaţie, durere creativă, nu durerea distructivă. Această durere creativă l-a făcut pe om să se lipească de Hristos, să urmeze învăţăturile Lui. Şi asta e perspectiva vieţii.  Noi fugim de suferinţă şi fugim de viaţă. Fugim de asumarea unor lucruri. Şi, mai ales, fugim de sărăcie. Dar sărăcia este motorul cel mai bun al vieţii, pentru că în sărăcie –  cum frumos spunea Sfântul Nicolae Velimirovici (1881 – 1956,  fost episcop al Jicei (Žiča) în Serbia –n.r.) – „atunci când nu mai am nimic, în clipa aceea te am pe Tine, Doamne, cu totul“.

„Criza i-a prins pe bărbaţi mai nepregătiţi“

Femeile în societatea contemporană au numeroase probleme sufleteşti…

Femeile din lume, fiind active, au început să preia, şi în societate, din sarcinile bărbaţilor. Da, ele se zbat mai mult. Femeile au fost puse, după Revoluţie, să facă mai mult faţă, şi profesional, şi familial, tuturor încercărilor vieţii. Bărbaţii au dat un pas înapoi, criza şi schimbările i-au prins mai nepregătiţi.  Femeia a început să aducă mai mulţi bani în casă, a mai avut de muncă. Mulţi bărbaţi au rămas în aer, şomeri. Bineînţeles că au fost afectaţi sufleteşte.

În faţa acestei situaţii, când femeia preia din sarcinile bărbatului, ea nu-şi reneagă astfel sensul ei originar?

Femeia a fost luată din coasta lui Adam, practic ea reprezintă inima unui cuplu, inima vieţii. O familie, ca şi un polis, are inima în centru, are izvorul în centru, iar ce este exte­rior este membrană, este zidul reprezentat de bărbat. Oare se poate o cetate să aibă zid şi să nu aibă izvor? Fără izvor nu există viaţă. Centrul vieţii e aşadar femeia care e pe post de izvor, de şcoală, de spital. Exterior, este bărbatul care o circumscrie.

Dacă iese de sub acoperişul bărbatului, femeia îşi pierde valoarea ei interioară, acoperământul ei spiritual.

Femeia poartă acoperământ şi în Biserică, pentru că se simte acoperită de Hristos şi de bărbatul ei. Evanghelia spune clar ce e de făcut: să nu furi, să nu ucizi, să nu fii desfrânat. „Tot ce faci trebuie să faci în numele Meu“. Evanghelia îţi spune foarte clar ce trebuie să faci şi ce nu trebuie să faci. Sexualitatea ţine numai de împlinirea prin Duhul ce vine o dată cu Taina Nunţii. Tot ceea ce este în afară este o sfâşiere. Diavolulul nu creează fericiri, ci numai plăceri.

Când devine iubirea posesie?

Posesie e când spui „vie împărăţia mea, facă-se voia mea“, nu „facă-se voia Ta“. Dacă iubeşti, te jertfeşti pentru celălalt, îi faci lui voia, nu-ţi faci ţie voia.

Femeia, prin credinţa, răbdarea şi jertfa ei, îl poate întoarce pe bărbatul ei la Dumnezeu, dacă acesta este necredincios.

Ce le zic eu femeilor care trăiesc această suferinţă? Dacă tu suferi ca om şi-ţi iubeşti bărbatul, atunci trebuie să rabzi, iar răbdarea asta a ta, jertfa îl pot schimba şi pe el. Bărbatul poate fi bolnav sufleteşte, însă ea, femeia, trebuie să-l iubească, să rabde. E foarte bine să ne asumăm un duhovnic, e bine ca soţii să aibă acelaşi duhovnic. Iubirea e jertfitoare. Dacă femeia iubeşte frumosul din bărbatul ei, frumos care acoperă urâtul din el, Dumnezeu se îndură de amândoi… Însă o femeie nu poate face asta dacă „nu e în priză“, adică  să fie conectată la Dumnezeu. Binele vine întotdeauna de la Hristos.

În societatea contemporană, femeile nu mai au timp să fie şi mame.

E o greşeală capitală, o mare pierdere. Femeia e făcută să iubească, altfel îşi pierde rostul ei existenţial. Maternitatea e foarte preţioasă. Cine poate fi mai valoros pentru copil, cine poate să-l crească şi să fie mai bun decât mama lui? Ce bonă poate fi mai mamă decât mama? Câţi bani ar trebui mama să câştige ca să se înlocuiască pe ea însăşi?

„În comunism, de Paşte spuneam «Adevărat La mulţi ani»”

Cum era Paştele în perioada comunismului? 

Comunismul a fost un mare râs. Totul era o mare gogoaşă. Se ştia că e o minciună, dar toţi se făceau că plouă.

În minister (n.r- a lucrat în Ministerul Transporturilor), de Paşte, se spunea  „La mulţi ani“. „Adevărat La mulţi ani“, se răspundea. Nu puteai vorbi. Se ştia foarte bine că eşti ascultat. Vorbeam cu două înţelesuri. Dacă luam aghiasmă mare, spuneam că e „apă mare tare“. Ceauşescu era un biet om chinuit. Te apuca şi râsul.

V-aţi înscris în Partidul Comunist? 

Am vrut să fac un doctorat, însă nu au vrut să mă înscrie în partid. Am fost secretar UTC. Aveam ceva la dosar, de asta cred că nu m-au lăsat să mă înscriu în partid. Ulterior, am înţeles că fac doctoratul cu părintele Iustin. Că am docenţă, academie, supra-academie aici, la Petru-Vodă, lângă Părintele Iustin. Când omul e în relaţie cu Adevărul şi cu veşnicia nu mai are sens altceva.

De ce aţi ales să faceţi Cibernetica? Aţi păstrat şi în călugărie tableta, laptopul, toate device-uri moderne.

Cibernetica mi-a stimulat mintea şi imaginaţia. M-a învăţat algoritmia vieţii. Acum folosesc toate aceste mijloace electronice moderne de comunicare în folosul ucenicilor mei. Nu sunt dependent de ele.

La câţi ani v-aţi căsătorit? 

M-am căsătorit de tânăr: la 23 de ani. Îmi plăcea foarte mult ideea de familie. Am fost coleg cu soţia mea,ea a făcut specializarea de turism. Însă eu am devenit altul în timp, am plecat, pe drumul acesta al căsniciei, fără Dumnezeu. Mai mergeam la Biserică, însă nu vedeam lucrurile în adâncul lor, nu le vedeam înţelesul cel adânc. Mai târziu, l-am întâlnit pe Părintele Galeriu, i-am ascultat predicile. Mi-am schimbat viziunile: am înţeles că vreau să fiu preot. Soţia mea a refuzat să fie preoteasă. Am fost căsătoriţi 7 ani. Nu am avut copii.  A fost o nepotriveală… Am rămas însă prieteni până astăzi, nu ne-am supărat. Eu mi-am împlinit visul de a deveni preot. Am putut s-o fac în mănăstire: în 1992 eram deja preoţit.

La 34 de ani, puteaţi să vă recăsătoriţi…

Divorţat şi recăsătorit, nu mai puteam deveni preot de mir. Şi oricum o femeie nu are sens să intre în concurs cu Dumnezeu. E vorba de sens. Dacă intri în concurs cu Dumnezeu, e ca şi cum te-ai opune. Călugărul care a plecat nu a părăsit o iubită, a luat-o şi pe ea în inima lui. Ce înseamnă călugărul? În numele cui face el jertfa asta? Pentru cine?  El a luat lumea cu el la mănăstire. Acel pustnic trăieşte pentru lume, devine mielul lui Hristos. Când este înjunghiat, pentru el asta este o bucurie.

„Am avut o trezire spirituală“

Aţi studiat mulţi ani, înainte de călugărie, limba chineza, sistemul taoist, aţi făcut acupunctură.Totuşi, unele boli se vindecă prin aceste metode… 

Uneori aveam de-a face cu transformarea dintr-o boală într-o altă boală, mai puţin vizibilă, mai puţin văzută. Nu poţi scădea entropia. Dacă eu cred că pot să iau din afara mea energie – şi cu energia despre care zic eu că e curată consider că vindec ceva din mine – sunt într-o poziţie antropologică greşită. Creaţia este o oglindă a stării umane. În acupunctură, se înţeapă unde vrea cel care face acupunctura să înţepe. Apare o voinţă a aceluia, iar acest fapt nu ţine de latura spirituală, ci de voinţa omului. Omul are puterea de a fi imperativ. Acţiunea nu este energetică, ci una spirituală. În sistemul taoist, există o energie structurată pe voinţă. Diavolul poate să facă orice în afară de lucruri bune. E perfect funcţional.

Energiile nu le deosebeşti, deosebeşti lucrările în funcţie de cine le creează.

După Hristos, diavolul a fost legat, însă oamenii sunt liberi, pot să îi zică ce să facă. E în putere oamenilor să îi dea diavolului legitimaţia de liberă lucrare.Dacă te laşi în puterea diavolului total, obţii cât mai mult. La şamani diavolul, cu puterea lui demonică, face tot ceea ce face el.

Diavolul face şi bine.Te poate vindecă dintr-o boală. Poate să facă „bine“ între ghilimele, până îţi câştigă sufletul.

Pe diavol îl intereasează veşnicia, nu un bine făcut în prezent sau în viitorul apropiat. Omul nu vrea să înţeleagă. Diavolul, ca o fata morgana, pune mereu minciună peste minciună.

Cât de riscante au fost aceste experienţe?

Eu am avut o trecere experienţială, nu neapărat o trecere mentală. Nu am căutat să găsesc anumite nivele în artele marţiale. Nu asta m-a interesat, ci să găsesc o motivaţie, să găsesc un sens existenţial, să găsesc un mod de viaţă care să fie firesc, care să fie plin de beneficii. Pe mine asta m-a salvat. Partea bună e că am avut experienţa să fiu în faţa unei treziri spirituale. Am avut la ce mă raporta ca să mă trezesc. Binele rămâne numai legat de Adevăr. Nu poţi să ai bine fără de bine. De obicei, nu prea mai ai scăpare, dacă intri în aceste sisteme. Eliade povesteşte că, atunci când s-a întâlnit cu un taoist, a simţit că pierde timpul şi spaţiul din puterea lui de percepţie. A zis că nu vrea asta şi a revenit în timpul şi spaţiul în care trăia. E foarte riscant.

Oamenii nu îşi dau seama ce înseamnă să te joci cu demonicul. Diavolul este real.

Marea păcăleală este următoare: omul este născut după chipul lui Dumnezei, nu îşi valorifică toate calităţile.

Cum poate totuşi o ghicitoare să-ţi prezică viitorul?

Sfântul Ioan Damaschin, în „Dogmatica“, a răspuns la întrebarea cum poate o vrăjitoare să ştie ce faci tu mâine. Din trecut, el ştie ce-ai făcut. Diavolul a coroborat la boala ta şi la tot răul pe care îl trăieşti, diavolul e prezent în ceea ce înseamnă creşterea entropiei. Prin divinaţie se obţin acele informaţii din anumite nivele ale spaţiului spiritual prin interpretarea lucrurilor materiale: asta se face prin ghicitul în cafea, datul în bobi, în cărţi etc.

Ceri de la diavol o informaţie pentru care tu plăteşti. Cu sufletul tău.

Totuşi astea nu îl leagă atât de mult de om, el se poate întoarce la Dumnezeu. Când ajungi să faci spiritism e mult mai periculos, mâna începe să scrie singură, diavolul intră în trupul tău. Devii tu însuţi un mijloc de interpretare a diavolului. Ioan Damaschin spune că stăpânul face ce vrea cu sluga lui. Când diavolul e stăpân pe tine, când tu devii sluga diavolului, când tu crezi şi slujeşti diavolului, asta ţine de făptuire şi tu urmezi învăţătura lui. Diavolul ştie ce vrea să facă, tu nu eşti liber, tu eşti sub stăpânirea lui.

Şi totuşi unele lucruri pe care ţi le prezic ghicitoarele ţi se întâmplă…

Acele lucruri se întâmplă dacă tu eşti în puterea lui şi faci voia diavolului, se întâmplă când tu slujeşti diavolului. Diavolul nu poate să vadă în viitor, ştie însă ce vrea să facă, ce poate să facă mâine…Poate să-ţi zică, prin ghicitoare, că tu îţi rupi un picior mâine şi asta poate să se întâmple. Dacă tu eşti rob, tu vei face ce ţi-a programat el.  Asta se întâmplă dacă acel om e sub puterea diavolului, dacă nu, nu se întâmplă. Puterea lui Dumnezeu e mai mare.

Credeţi că există sau nu predeterminare?

Nu există predeterminare. E cu voia mea când curvesc, când mint. E în puterea mea şi a diavolului. Diavolul te linişteşte, îţi împlineşte anumite lucruri, pentru că vrea să te ţină în mâna lui. Când cineva vrea să te ţină în mâna lui, îţi dă o prăjiturică.

Ce înseamnă boala?

Bolile sunt rezultatele păcatelor. Păcatul are trei moduri de lucru: oboseala, boala, moartea. Păcatul e o rupere de Dumnezeu. Păcatul e entropie.

Dacă vei căuta Adevărul, îl vei afla. Trebuie să-l cauţi sincer. Adevărul e Dumnezeu, cine îl doreşte îl primeşte şi se salvează.

Tot mai mulţi oameni se confruntă cu depresia în zilele noastre… Cine e vinovat că bei gânduri? Beţia e tot beţie. Beţia e asumarea unor plăceri care te distrug. Vrei să fugi de o realitate. Vrei să fugi de adevăr. Când nu mai faci faţă adevărului, fugi. Însă măcar atunci când ţi-e rău, când eşti în depresie, cheamă preotul, bagă-l în seamă. Dumnezeu poate să facă orice pentru tine, poate să te vindece. Depresia începe însă mai de demult: începe de când tu nu mergi la Biserică. Nepăsarea ne omoară. Ignoranţa e o nepăsare în cunoaştere.Viaţa e atât de preţioasă!

Cum priviţi actul artistic? Artiştii, prin creaţia lor, sunt mai aproape de Dumnezeu?

În zona artelor, rareori poţi vedea o operă autentică, o operă de artă originală. Când asculţi o operă interpretată, este altceva. Tu retrăieşti cu gândirea ta, cu simţirea ta un lucru. Mi se pare, totuşi, foarte riscantă poziţia unui actor, care se transpune total în pielea personajul. Actul artistic trebuie să fie cu mesaj bun. O operă artistică trebuie să aibă mesaj. Dacă autorul a trăit o stare foarte proastă, o decepţie, sunt mari şanse să fi făcut o operă care duce spre angoasă, creată din durerile lui. Este esenţial ca o operă să pună în faţa altora o problematică. E bine ca autorul să aducă în discuţie o problematică, în care răspunsurile nu le dă el, ci le dă viaţa. Spectatorului îi apar, astfel, în faţă nişte situaţii care îl fac să problematizeze.

Întrebarea e cum gândeşte: în funcţie de ce criterii? Ce învaţă din asta? „Omul învaţă din durere“, spunea Vlahuţă. Cei înţelepţi învaţă din trăirile altora. E bine să avem în faţă tipologiile de viaţă ale miilor de creatori. Vom avea experienţa multiplă de a cultiva, de a şti să răspundem la diferite situaţii din viaţa sau experienţa lor. Poţi să răspunzi la diferite situaţii din viaţa ta, dar asta nu trebuie să le iei ca realitate, ci ca adevăr.

Adevărul este imuabil şi absolut. Realitatea este perspectiva omului în raport cu ea. Când mă întreb ce culoare au ochii mei, mă uit într-o oglindă absolută. Ce fac dacă oglinzile sunt strâmbe, asta e altă poveste…

La judecata lui Dumnezeu, artiştii nu au nimic în plus faţă de oamenii obişnuiţi.

Un artist e mai uşor de racolat de diavol, pentru că nu-şi supune inima vreunui criteriu. Artistul are şi o viaţă particulară şi va fi judecat după acestă viaţă a sa particulară, dincolo de arta sa. Faptele lui în veşnicie ţin de toată viaţa sa.

„Părintele Iustin cauteriza, mângâia, lumina, vindeca”

De o cultură teologică deosebită, părintele Ioan a devenit un duhovnic foarte popular în rândul tinerilor intelectuali ortodocşi. La îndemnul părintelui Iustin, în 2001 a plecat în judeţul Alba pentru a ridica mănăstirile de la Obârşii, de la Cergăul Mare şi Cergăul Mic, dar şi pentru a cinsti memoria deţinuţilor politici de la Aiud prin susţinerea periodică de slujbe în locul de martiriu unde însuşi părintele Iustin fusese închis. Sub oblăduirea părintelui Iustin, s-a implicat cu trup şi suflet şi în ridicarea Paraclisului de Maici de la Petru Vodă,  dar şi a unor mănăstiri de la Urecheni, Aiud, Poarta Albă, acolo unde zac osemintele unor colegi de celulă ai părintele Iustin.

Care e primul lucru care vă vine în minte când vă gândiţi la părintele Iustin Pârvu? 

Forţa sa. Avea o forţă extraordinară, a fost cu adevărat puternic. Nu era un om simplu, ci un om foarte citit, cunoscător a toate lucrurile, foarte priceput. Părintele Iustin a venit la Petru Vodă în toamna lui ’91. Pe atunci locul era pustiu, şi-a petrecut iarna ’91-’92 într-o chiliuţă de scânduri de doi metri, în care bătea vântul printre şipci. Singurul care i-a ţinut companie a fost un dulău ciobănesc, alb, cu numele Bălan. Apoi, din primăvară, au început să apară părinţii călugări şi să pună bazele obştii. Eu am venit în toamna lui ’92 şi am avut şansa să-l am în preajmă mai bine de două decenii.  Era o bucurie să fii alături de un astfel de Om.

Dincolo de bândeţe, cât de dur era părintele Iustin? 

Cum să nu fie?! Dur a fost şi Mântuitorul: „Du-te şi fă şi tu asemenea“. Noi vedem lucrurile destul de greşit. A fi dur înseamnă a nu accepta compromisuri, a nu accepta să te laşi rănit, a arăta siguranţă celor din jur, a prezenta aşa, ca un fel de sclipire de putere. Nu-i nimic rău în a fi dur.

Duritatea părintelui Iustin nu era goală, era o duritate în iubire. Iubirea înseamnă totala părtăşie cu cel de lângă tine.

În ce mod v-a schimbat părintele Iustin perspectiva asupra ortodoxiei?

Părintele Iustin a fost închis mulţi ani la Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava şi la Aiud, a făcut muncă silnică în minele de la Baia Sprie. Părintele mi-a adus înţelegerea a ceea ce au suferit cei din închisori şi a suferinţei transformate în martiriu. Până a ajunge în Petru Vodă, cunoştinţele mele despre prigoană erau foarte pale.

Alături de părintele Iustin am înţeles cu adevărat ce înseamnă Biserică luptătoare.

A făcut mănăstiri de la firul ierbii 

Aţi mers pe urmele părintelui Iustin, acolo unde a făcut închisoare, şi aţi pus piatră de temelie la noi mănăstiri.

Da, am făcut mănăstiri de la firul ierbii, la Urecheni, la Cergău, la Obârşii, la Poarta Albă. La Cergău, în Alba, am stat din octombrie 2001 până în decembrie 2006.  Părintele mă trimitea să fac biserici acolo unde zăceau oasele martirilor din închisorile comuniste. Am fost, la rândul meu, stareţ în aceste mănăstiri. Tot părintele m-a adus înapoi, în 2007, la Petru Vodă, deşi am vieţuit în 2013 câteva luni şi la Poarta Albă, aproape de Periprava. Însă era prea multă risipire în drumurile mele. Mă bucur că m-am întors acasă, la Petru-Vodă.

De ce spuneţi risipire? Drumurile şi administraţia v-au alterat trăirea duhovnicească?  

Baza este rugăciunea. Eu m-am întins să fac lucruri pe care le făcea părintele Iustin, dar nu am avut şi nu am spatele lui, ca suferinţă şi ca rugăciune.

În asta constă esenţa lucrurilor. Dacă nu ai rugăciune şi putere de comuniune cu Dumnezeu în spate, nu ai cum să ai roade.Te zbaţi, dăruieşti, dar prea puţin poţi transforma, pentru că lucrul tău nu are forţa jertfei, a sângelui dăruit. De asta au mare putere sfinţii care au trăit muceniceşte sau sfinţii închisorilor.

Părintele m-a trimis să fac administraţie, tocmai ca să mă cureţe de ea.

Mănăstirea fost obişnuită cu o putere în spate. Acum e diferit faţă de ce-a fost, însă forţa părintelui Iustin rămâne, el ne veghează, e cu noi.

Se spune că era clarvăzător… Desigur. Altfel nu putea să călăuzească oamenii care veneau la el, să dea un sfat conform cu nevoia şi situaţia fiecăruia în parte. Era un clarvizionar sau – cum spunem noi în ortodoxie –  văzător cu duhul.

Printre altele, Părintelui Iustin i s-a dus faima şi ca tămăduitor. Ce fel de vindecări făcea?

Orice fel de vindecare. De boli normale, de dureri de dinţi, de spate… Lumea nu înţelege un lucru: vindecător nu e unul care dă din mâini, părintele se ruga şi iubirea lui atât de mare era că îi acoperea pe ceilalţi, lipsurile din sufletul lor. Pentru că baza bolilor în general pleacă de la suflet. Iubirea – adică tot ceea ce a înmagazinat el în neamul ăsta, atâţia zeci de ani – era un rezervor din care el dăruia tuturor şi continua să pună, pentru că viaţa lui era o continuă sursă de dragoste şi de dăruire. Părintele cauteriza, mângâia, lumina… vindeca.

Spuneaţi mai devreme că în creştinism este respinsă noţiunea de predeterminare. Cum se împacă asta cu ideea de clarviziune? 

Noi nu vedem lucrurile astea înşirate ca pe aţă. Clarviziunea este o viziune care ţine de comuniunea omului cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu fiind infinit şi văzând infinit lucrurile îi permite omului, de multe ori, să afle ce îi e de folos. Din perspectiva asta e ieşit din timp şi spaţiu, de acolo vede El omul. Pentru că lucrurile nu stau într-un spaţiu linear sau în care nu există mişcare. Omul este liber, viaţa omului este în mâinile lui. Iar în ortodoxie – mai frumos – viaţa omului e în mâinile aproapelui. Pentru că în aproapele te poţi mântui, în aproapele îţi pierzi mântuirea. Depinde cum te raportezi la aproapele. Dacă te mânii pe el e una, dacă îl iubeşti e alta.

Viaţa e jumătate dragoste, jumătate luptă. Asta e simplu de înţeles. Acuma rămâne de înţeles cu cine lupţi şi pe cine iubeşti…

Gândirea marţială de tip creştin presupune lupta cu tine însuţi, nu cu ceilalţi

Adica lupţi cu Diavolul? 

Nu. Lupţi cu tine şi iubeşti pe aproapele.

Şi totuşi ispitele par să vină de multe ori chiar dinspre Biserică şi slujitorii ei.

E o durere pentru mine povestea asta cu relaţia omului cu Biserica. Pentru că Biserica a picat prost mereu şi a picat bine mereu; prost în relaţia cu societatea, cu cei care vor să-i caute nod în papură – totdeauna au găsit, pentru că e simplu să găseşti; iar cei ce au crezut în ea ca şi aşezământ veşnic şi pe care nimeni nu îl va putea birui, îşi vor găsi în ea sprijinul şi acoperământul veşnic, indiferent de ce s-ar spune. De aceea şi părintele Iustin spunea că românul tocmai ca să se apere şi ca să aibă inima nejudecândă, liniştită, a scos vorba de duh „Să faci ce zice popa, nu ce  face popa”. Că e şi el om. Contează ce mărturiseşte un aprod, că ce face el după aceea e treaba lui personală.

Cât de mulţi tineri se mai călugăresc acum? 

Călugării sunt foarte greu de găsit. Trăim un moment foarte greu pentru viaţa monahală. Maici mai sunt, suflete feminine care vin să se jertfească mai sunt.

Am intrat într-un spaţiu al efeminării bărbatului, al pierderii bărbăţiei.

Îţi trebuie mare forţă să intri în mănăstire. Cu maicile te înţelegi mai bine, ele sunt mai jertfitoare, dar şi problemele lor sufleteşti sunt mai mari. Călugăriţa duce dorul maternităţii, al procreerii, maicile au mari suferinţe, care le chinuiesc foarte mult.

Care a fost cea mai grea lecţie pe care a trebuit s-o învăţaţi, în călugărie?

Da, a fost greu….Cel mai greu a fost să învăţ să renunţ la ego, la orgoliu, să înţeleg lecţia umilinţei şi a smereniei.

Cel mai greu a fost să învăţ că atunci când primeşti o palmă, trebuie să întorci şi obrazul celălalt. Problema mare în viaţa duhovnicească e ascultarea. Lepădarea voii proprii. Deşi se spune că ultima zi de facere a voii proprii e cea în care te călugăreşti, una e teoria, alta e practica…

Ce am pierdut cel mai mult, astăzi, în relaţia cu Dumnezeu?

Omul e suspendat între două modalităţi de viaţă, între viaţa care ar trebui să fie dumnezeiască şi viaţa lumească, cu toate grijile ei. Dumnezeu spune foarte clar: „Nu te îngrijora pentru ziua de mâine“. Omul nu aude. Omul vrea să fie asigurat material pentru ziua de azi, pentru ziua de mâine. Omul îşi asigură asigurarea, el simte că trebuie să meargă pe ceva tare. Aici e marea eroare… Noi ne-am pierdut credinţa, rugăciunea şi încrederea în Dumnezeu.

Absolvent de Cibernetică

Numele: Laurenţiu Şişmanian  (părintele Ioan)

Data şi locul naşterii: 27 iulie 1956, în Bucureşti

Starea civilă:  divorţat

Studiile şi cariera:

A absolvit Facultatea de Cibernetică din Bucureşti în 1982.

A lucrat la redacţia „Viaţa Spirituală“ de la Televiziunea Română din iunie până în octombrie 1990.

A fost călugărit la Mânăstirea Râşca în  decembrie 1990.

A fost preoţit în primăvara anului 1992, iar din toamna aceluiaşi an a primit binecuvântarea să intre în obştea Mănăstirii Petru Vodă

În 1997 a fost tuns ieroschimonah (preot schivnic) de părintele Iustin Pârvu.

Între 1994-1995 a slujit în SUA, la Mănăstirea ortodoxă „Glorious Ascension“ (Resaca, Georgia),

Din decembrie 2006 până în octombrie 2007 a slujit la Hozeva, Ierusalim.

Locuieşte la: Mănăstirea Petru Vodă

 

Simona Chiţan | Adevarul.ro

1 comentariu »

  1. Reblogged this on CREDINŢĂ DREAPTĂ ORTODOXĂ!!!.

    Apreciază

    Comentariu de ORTODOXIE — 18 Iunie 2014 @ 18:07 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: