evaggelio1 Biblia, naţiunea şi naţionalismulIntroducere
În fiecare veac – privit ca vreme sau epocă a unui fel de a fi al oamenilor –oamenii au, pe lângă cele bune ale lor, şi pe cele rele. Foarte multe dintre acestea sunt legate de unele prejudecăţi, de unele idei prestabilite – cel mai adesea greşite.
În veacul nostru există o linie dominantă vest-europeană şi mai ales nord-americană ce s-a impus prin „corectitudinea politică”. Izvorul acestei linii este, în sine, nobil: încercarea de a îndrepta sau măcar limita rasismul occidental.
Acest rasism s-a manifestat puternic în istorie, ducând la uriaşe tragedii umane. De la cruciatele care au dezlănţuit masacre îngrozitoare asupra creştinilor ortodocşi, musulmanilor şi altor oameni ne-supuşi Papalităţii la conquista care a distrus imperii şi civilizaţii. De la persecuţia sistematică a unor naţiuni şi religii declarate inferioare – precum românii, evreii, catarii, rutenii etc. – şi până la sclavagismul cel mai brutal.
„Corectitudinea politică” se arată astfel a fi, în intenţie, o iniţiativă pozitivă, având ca rost corijarea acestui fatal rasism.
Nenorocirea constă în faptul că, veniţi dintr-un mediu rasist, iniţiatorii şi apoi aplicatorii „corectitudinii politice” au uitat că a se crede pe ei înşişi „universali” este tot rasism! Altfel spus, ei au dat istoriei locale, occidentale, o valoare absolută, ajungând să atribuie întregii lumi propriilor greşeli, evenimente, principii etc.
În zona acestei erori se află şi termeni precum naţiune şi naţionalism.
Care, după gândirea „politic corectă” sunt [termeni] negativi, fiind echivalenţi cu şovinismul, xenofobia, filetismul etc.
Este adevărat, foarte adevărat, că există o foarte răspândită înţelegere şi aplicare deformată a acestor noţiuni. Dar asemenea greşeli se întâlnesc faţă de foarte mulţi alţi termeni, fără a determina blamarea lor de către straturile superioare – intelectual sau politic – ale societăţii. Dimpotrivă, se încearcă, de multe ori sistematic, îndreptarea înţelegerii (şi aplicării) deformate. Credem că această atitudine ar trebui să existe şi faţă de naţiune şi naţionalism. Mai ales dintr-un motiv extrem de greu, extrem de puternic: nu avem înlocuitor pentru ele. Şi mai ales pentru termenul de naţionalism.

Începuturile termenilor
Dar, dincolo de această introducere, să vedem ce înseamnă, la origine, cele două cuvinte.
Pentru a le înţelege, trebuie să ne amintim că nation(em) apare pentru prima dată la Sfântul Ieronim. Acesta este un fiu al romanităţii dunărene, născut la hotarul dintre Panonia şi Iliria, într-o zonă în care, până la invazia slavă din secolul al VII-lea, au trăit strămoşii noştri (numiţi adesea de specialişti „vechi-români” sau „stră-români”). În toată această zonă, în epoca în care s-a născut şi a trăit Sfântul Ieronim, exista o puternică viaţă creştină, viaţă care constituia atât temelia cât şi esenţa culturii băştinaşe. De aici îşi ia educaţia şi valorile definitorii şi Sfântul Ieronim, care devine, printre altele, primul mare traducător al Bibliei în limba latină. El foloseşte în traducere mai ales latina vorbită pe plaiurile strămoşeşti, o latină sensibil diferită de cea zisă „cultă”. De aceea şi traducerea lui este cunoscută sub numele de Vulgata (tradusă ad-literam ar însemna „Populara”).
Este nevoie să înţelegem acest context cultural deoarece el este definitoriu pentru termenul de naţiune folosit de Ieronim şi răspândit ulterior în întreaga Europă, iar astăzi în întreaga lume.
De fapt termenul este o precizare al lui gentes din latina biblică cunoscut în limba română de astăzi sub forma de neam/uri.
Totuşi, în timp ce gentes ori neamuri are un înţeles multiplu (însemând, contextual, sau naţiuni, sau generaţii, sau necredincioşi) Ieronim a realizat prin nation o precizie specială şi o punere în valoare a unui singur înţeles. De fapt, prin combinarea lui populus cu gentes putem înţelege mai bine valoarea semantică a termenului. Prin naţiune Sfântul Ieronim înţelegea un grup de oameni cu o cultură comună bine închegată şi, în general, cu o origine genetică de asemenea comună. Evident, acest grup trebuia să fie conştient de existenţa sa ca atare, de caracterele sale comune.
Înţelesul sau noţiunea în cauză nu este născocit(ă) de Ieronim!
El există înainte şi la mulţi alţi gânditori, dar şi la multe naţiuni, precum egiptenii, evreii, grecii sau chiar romanii. Sfântul Ieronim doar foloseşte pentru acest înţeles un termen mai precis care se va răspândi apoi în întreaga lume.
Evident, pentru că Ieronim era un om profund credincios şi crescut într-o legătură extrem de strânsă – aş îndrăzni să spun fiinţială – cu Biblia, de aici s-a inspirat în înţelegerea noţiunii de naţiune.

Dimensiunea biblică
Dar, pentru că nu am dorit să facem o analiză a termenului natio la Ieronim, ci omică prezentare a noţiunilor de naţiune şi naţionalism în Biblie, odată ce am arătat contextul naşterii termenului, ne întoarcem la subiectul nostru.
Cum priveşte Dumnezeu, în conformitate cu textul biblic, naţiunea şi naţionalismul?
Intră oare ele în termenii blamabili moral? Sunt oare acceptabili sau inacceptabili pentru cel care crede în Sfintele Scripturi? Se potrivesc sau nu sinonimiei negative creată de curentul „corectitudinii politice”?

O să ne oprim pe scurt la câteva puncte biblice care ni se par foarte importante. Acestea ar fi (1) referatul babelic, (2) raportul dintre Poporul Ales şi neamuri, (3) naţiunea şi naţionalismul în Noul Testament.


Este, credem noi, mai mult decât evident că despre toate acestea se pot scrie cărţi întregi. O să ne cerem iertare şi vom cere înţelegerea cititorului pentru o tratare foarte pe scurt a respectivelor puncte.

(1) Referatul babelic.

Este un termen, recunoaştem, neobişnuit, dar cel mai succint posibil. În textele biblice despre Turnul Babel (Facerea, cap. 11) se vorbeşte despre amestecarea limbilor. Prin urmare, au fost interpretatori (târzii) care au încercat să folosească această menţiune ca argument împotriva naţiunilor şi etniilor. Ideea de bază era că dacă Dumnezeu a amestecat limbile, iar acestea sunt definitorii pentru naţiuni şi etnii, înseamnă că acestea din urmă sunt neplăcute Domnului, sunt împotriva moralei creştine, şi ar trebui să dispară. Este o logică falsă, care pleacă de la confuzia între „amestecarea limbilor” şi o presupusă „duşmănie a lui Dumnezeu” faţă de „limbi”, faţă de popoare. În fapt, vedem în acel referat faptul că „amestecarea limbilor” este o soluţie împotriva celor care se înţeleseseră între ei în a face răul, care se aliaseră spre a face răul. Existenţa unei „naţiuni unice” este o garanţie în cazul omului păcătos pentru înveşnicirea răului. Aici este de fapt înţelesul Turnului Babel! Acesta urma să fie un monument al unităţii în răzvrătire. Existenţa naţiunilor sau limbilor nu începe însă cu Turnul Babel! Înainte de Noe existau alte diviziuni ale omenirii în rase şi popoare decât cele de după el (Fac. 4.20-22, 6.2, 25.23, Ps. 21.33, Tob. 4.12 etc.). Evident, prin Potop şi limitarea oamenilor la urmaşii direcţi ai lui Noe, pentru o vreme avem „o singură limbă şi un singur grai” (Fac. 11.1). Dar tocmai această unitate se dovedeşte negativă, pentru că împiedicând diversitatea duce la înveşnicirea răului. Deci, paradoxal la prima vedere, referatul babelic arată, dimpotrivă, că existenţa „limbilor” sau popoarelor (naţiunilor) este un dar de la Dumnezeu, un mijloc prin care diversitatea (lingvistică, etnică) salvează omenirea din monomanie.

(2) Raportul dintre Poporul Ales şi neamuri.

O altă interpretare eronată provine din opoziţia existentă de mai multe ori între Poporul Ales al lui Dumnezeu şi neamuri. Greşeala înţelegerii acestui conflict izvorăşte din ignorarea cauzelor lui. Cei care cercetează Biblia nepărtinitor găsesc în ea şi cazuri ale prieteniei între neamuri şi Poporul Ales, începând cu socrul lui Moise şi terminând cu aceia dintre neamuri care sunt printre strămoşii Domnului nostru Iisus Hristos. Opoziţia între neamuri şi Poporul Ales nu este fiinţială, aşa cum greşit înţeleg unii. Ea este produsă de şi limitată strict la conflictul religios. De aceea ea nu constituie în niciun caz un argument împotriva existenţei neamurilor. Dimpotrivă, în Biblie se arată că adevăratul duşman al neamurilor este Satana (Isaia 14.12), iar aleşii lui Dumnezeu sunt pildă neamurilor spre îndreptare (Sir. 44.16). Acesta este şi rostul Poporului Ales, de a ajuta neamurile să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu, după cum stă scris „Veseliţi-vă, neamuri, împreună cu poporul Lui şi să se întărească toţi fiii lui Dumnezeu!” (Deut. 32.43).
(3) Naţiunea şi naţionalismul în Noul Testament.

Prin venirea lui Iisus Hristos „s-a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei”, făcându-se pace între Dumnezeu şi oameni dar şi între toate neamurile (Ef. 2.14-18 ş.u.). Problema este că unii înţeleg această pace, ca şi „Împărăţia lui Dumnezeu”, ca pe un tot unitar, în care fiinţial vorbind „nu mai este nici iudeu, nici elin” (Gal. 3.28), nici barbar sau scit ci „toate şi întru toţi Hristos” (Col. 3.11).
Problema care se pune este dacă această unitate, clar menţionată de Biblie, este fiinţială – deci presupune des-fiinţarea neamurilor sau naţiunilor – ori este unitate în diversitate.
(În această ultimă situaţie „nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos” (Col. 3.11) având înţelesul depăşirii tuturor dezbinărilor făcute pe temeiul deosebirilor, nu al desfiinţării deosebirilor.)
În această privinţă aş pleca de la concluzia finală a Bibliei, adică de la Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan.
Este vorba despre Ierusalimul ceresc, în care „nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii” (Apocalipsa 21.27). Acest Ierusalim ceresc este concluzia finală a Bibliei şi a istoriei lumii, este locul în care încetează ceea ce a fost şi începe, total, desăvârşit, o nouă lume. O lume cu totul nouă, în care locuieşte dreptatea (II Petru 3.13).
Ori în această lume desăvârşită, o lume a lui Dumnezeu, o lume în care Acesta este văzut mereu faţă-către-faţă (Apoc. 21.23), o lume a bunătăţii şi adevărului, în acest Ierusalim ceresc „neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor” şi „vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor” (Apoc. 21.24 şi 26).
Putem spune că o asemenea concluzie era de aşteptat, căci Dumnezeu este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Apoc. 19.16), ceea ce nu ar putea să fie dacă nu ar fi, alături de El – sau, mai bine zis, sub El – împăraţi şi domni, deci şi neamuri. Însă, dincolo de aşteptările noastre, care pot fi greşite, rămâne mărturia clară a Scripturii, care nu poate fi greşită.
Se vede, prin urmare, că neamurile sau naţiunile există în veşnicia lui Dumnezeu, prin ceea ce este slava şi cinstea şi mărirea lor. Adică prin ceea ce au creat ele bun şi frumos, prin cultura creştină pe care au creat-o.

Dar ce înseamnă, oare, naţionalism, în perspectivă nou-testamentară?
Trebuie să sublinem aici faptul că dacă termenul ca atare poate să nu existe în Scripturi, poate exista însă noţiunea, aşa cum multe din noţiunile biblice – inclusiv „noţiune biblică” – nu există ca termen dar există ca înţeles (sens, noţiune) în Biblie.
Cred că în această privinţă sunt mai multe pilde biblice foarte grele – infinit de grele – şi, pentru mine, chiar cutremurătoare, din care voi da aici una singură.

Sfântul Apostol Pavel spune: „aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup, care sunt israeliţi, ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele, ai cărora sunt părinţii [Patriarhii, Proorocii] şi din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci” (Romani 9.3-5).
Este un cuvânt cutremurător, ce ar trebui să fie citit mult şi binecunoscut fiecăruia. În el vedem o dragoste infinit de mare pentru propriul neam, pentru propria naţiune. Dar o dragoste adevărată, care, deşi prezintă o laudă minunată – şi perfect adevărată – a propriului neam, nu înlătură nici existenţa răului în propriul neam – în acest caz, despărţirea de Dumnezeu şi Fiul Lui. Citind capitolele 8, 9, 10 şi 11 din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel învăţăm – câştigăm, aş spune – înţelesul cel mai deplin şi curat al naţionalismului: o dragoste plină de duh şi adevăr faţă de naţiunea în care ne-am născut prin voia lui Dumnezeu. O dragoste care vede şi cele bune şi cele rele, o dragoste care luptă pentru înmulţirea binelui şi înlăturarea răului. O dragoste ce nu se prăbuşeşte în faţa căderii de moment ci, plină de încredere în Dumnezeu, urcă mai departe în istorie către o clipă a izbăvirii din rău.
Sfântul Apostol Pave îşi mărturiseşte această încredere în Dumnezeu şi neamul său atunci când scrie cu dor şi dragoste „Deci, întreb: S-a poticnit [neamul evreiesc], oare, ca să cadă? Nicidecum! Şi prin căderea lor, neamurilor le-a venit mântuirea, ca Israel să-şi întărâte râvna faţă de ele. Dar dacă greşeala lor a fost bogăţie lumii şi micşorarea lor bogăţie neamurilor, cu cât mai mult întreg numărul lor!” (Romani 11.11-12).
Este atât de mult înţeles în aceste cuvinte încât cu greu ne putem opri a le dezvolta dincolo de limitele pe care ni le-am propus acum. Totuşi, să vedem cum neamurile şi Israel sunt împreună în dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Să vedem cu Dumnezeu lucrează spre mântuirea tuturor. Şi să vedem cu Sfântul Apostol Pavel, Apostolul neamurilor, îşi mărturiseşte iar şi iar dragostea faţă de propriul popor, dragostea faţă de propria naţiune, încrederea în bunătatea lui Dumnezeu faţă de ea şi în ridicarea ei.
Este cea mai curată pildă a naţionalismului aşa cum este el ca noţiune biblică şi cum ar trebui să fie pentru toţi oamenii.

Concluzii
Naţiunea şi naţionalismul sunt noţiuni biblice. Pozitive şi veşnice.
Înţelesul deformat al naţionalismului, sinonimia fals creată cu termeni negativi – ca xenofobia sau filetismul – izvorăsc din absolutizarea unor tare locale (vest-europene) ceea ce constituie o greşeală fundamentală. Şi este exact acel tip de greşeală pe care de fapt „corectitudinea politică” ar vrea să îl înlăture.
Se pune problema dacă nu ar trebui totuşi, în urma generalizării confuziei, să înlocuim termenul de „naţionalism” cu altul nou. De exemplu, s-a propus termenul de „patriotism”. Dar acest termen defineşte „iubirea de Patrie”, nu iubirea de neam! Astfel încât substituirea ar fi o falsificare gravă a termenului. Ungurii, armenii, evreii, curzii, irlandezii sau români aflaţi în altă patrie decât cea naţională pot fi patrioţi, dar în acelaşi timp este firesc să fie şi naţionalişti. Adică este natural să îşi iubească şi patria ai cărei cetăţeni sunt, dar şi naţiunea de care aparţin.
Soluţia este, prin urmare, nu înlăturarea unui termen – deocamdată neînlocuibil – din pricina uzului incorect, ci îndreptarea uzului în conformitate cu înţelesul corect, cu noţiunea reală acoperită (iniţial) de termen.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Filetism – în Ortodoxie, erezia conform căreia se pun naţiunea şi iubirea sau preţuirea naţiunii (= naţionalismul) mai presus de adevăr, mai presus de credinţă, de Dumnezeu.
 Nu proto-români, cum se spune greşit uneori, deoarece în vremea respectivă deja erau stabilite caracterele etnice – sau, dacă doriţi, naţionale – ale românilor, în liniile lor fundamentale.
 Monomanie – stare patologică în care un singur gând, o idee fixă, domină viaţa unui om sau unui grup de oameni. Uniformismul cultural sau etnic produc (şi de multe ori sunt chiar ele produse de) monomanie.

 

sursa: foaienationala.ro