Bucovina Profundă

27 Iulie 2015

26 iulie – pomenirea martirului Constantin Oprişan. Părintele Gheorghe Calciu: „Constantin Oprişan – un om deosebit, un adevărat sfânt”

Acolo unde a fost unire, credință adâncă și rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărțit în așa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprișan, care-și scuipa plămânii – nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineață scuipa cheaguri de sânge și bucăți de plămâni. În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia, la fel, unul cu instabilitate psihică. În celula cu cei doi nebuni au murit toți! Noi am rezistat fiindcă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprișan, care a fost un om deosebit, un adevărat sfânt!

– Era și una din cele mai cunoscute figuri legionare la acea vreme, nu?

Da, era șeful Frățiilor de Cruce pe țară. Era un fel de inteligență genială. Omul acesta, tot ce făcea, făcea la perfecție. Trecuse prin Pitești. Fusese distrus fizicește. Probabil că și sufletește, dar în orice caz, se refăcuse. Avea o credință așa de adâncă și o seninătate așa de puternică, încât răspândea lumină în jurul lui ca sfinții! Era desprins de toate cele lumești și trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată nu a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toți i-a iertat și mereu ne vorbea de iertare și dragoste. Mi-aduc aminte că acolo, la Casimcă, în timpul experimentului acestuia pe care îl făcea Securitatea cu noi, cu sufletele și trupurile noastre, veneau din când în când, de la Securitate sau de la partid, nu știu de unde, oameni îmbrăcați civil, cu niște figuri reci, care deschideau ușa și se uitau la noi timp de zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră! Nu spuneau nici un cuvânt, ne cercetau doar din priviri, cum cercetează un medic bolnavul și pe urmă plecau. Lăsau în urmă un fel de groază și simțeam ceva demonic în ei. Și când noi, tulburați, începeam să vorbim despre asta, Costache Oprișan ne spunea:”Și păcătoșii se mântuiesc, și criminalii se mântuiesc! Lăsați-i în pace!”. Și atitudinea lui convertea cu adevărat sufletele noastre – fiindcă tot am vorbit mai înainte de convertiri…

– Cum rezista el, așa bolnav, în Casimcă?

Practic el fusese adus aici ca să moară. Condițiile erau clar de exterminare. Apa curgea pe pereți, umezeala era permanentă, saltelele putreazeau sub noi. Iar Costache era în stare gravă

. În fiecare dimineață își făcea, ca să zic așa, toaleta plămânilor. Trebuia să tușească, să tușească mult. Se ducea să scuipe flegmă, puroi, poate chiar bucăți de plămân, și tot ritualul acesta îți lăsa impresia că i se rupe pieptul. Celula noastră era foarte mică: două paturi în dreapta, două în stânga, butoiul cu apă și tineta. Și cum stăteam chiar lângă el, prima dată când am văzut tot puroiul care-i curgea din plămâni am simțit greață și am fost gata să vărs. Atunci Costache s-a oprit puțin, s-a uitat la mine și mi-a spus din priviri: ”Iartă-mă!”. M-am simțit foarte vinovat și pentru că făcusem doi ani de Medicină, am hotărât să mă ocup de îngrijirea lui. Eu l-am spălat, eu l-am hrănit tot timpul, până a murit…

Noi făceam totul ca să-l salvăm, sau măcar să-i prelungim viața. De pildă, cum nu aveam medicamente, mi-am adus aminte că penicilina se face din mucegai. Puneam seara bucățele de pâine sub pag, în umezeală și până dimineața mucegaiul creștea înalt de două degete. Luam acest miceliu, îl dizolvam în apă, îl puneam într-un tifon și i-l țineam lui Costache la nas, ca să tragă aer, să respire prin el. Și sunt convins că acest tratament cu miceliu de mucegai i-a prelungit viața cu câteva luni. Dar noi am fi vrut să rămână mereu cu noi, fiindcă el era sfântul nostru. Costache a fost aracul de care ne-am agățat toți. Era la pat, orizontal fizic, dar spiritual era foarte drept și înălțat spre cer. Și sunt convins că prezența lui acolo a fost rânduită de Dumnezeu pentru noi. Nimeni din cei trecuți prin experiența demonică de la Pitești nu a fost abandonat de Dumnezeu. (…) Dumnezeu a scos înaintea noastră oameni care ne-au salvat. Nouă, la Casimcă, ni l-a trimis pe Constantin Oprișan. (…)

După infernul căderii și al îndoielii de mai înainte, acum era cu adevărat paradis. Aveam o linie, un curaj, aveam o tărie. Mă certam regulat cu gardienii pentru Costache Oprișan! Mâncam bătaie, dar nu mă mai dureau nici loviturile, nici nimic! (…)

– Din celula sfinției voastre n-a trădat nimeni?

Nu, și asta datorită lui Costache. Dacă nu era el, poate ne pierdeam, nu știu ce se întâmpla cu noi. Ori poate că Dumnezeu nu ne lăsa. Dar oricum, el a fost îngerul nostru.

Aș mai vrea să vă întreb ceva. Mulți deținuți cu care am stat de vorbă mi-au spus că în închisoare Dumnezeu i-a avertizat în diferite moduri despre anumite lucruri care urmau să se întâmple. Ați avut asemenea avertismente?

Nu, nu…

Sau poate în alt mod…

Nu. În a doua detenție am avut așa, niște semne, când eram deja preot. Însă aici, la Casimcă, am simțit din plin prezența lui Dumnezeu. Am avut și un vis, pe care nu l-am înțeles decât mai târziu. Într-o zi m-am certat cu ofițerul de serviciu pentru Costache Oprișan, că regimul încalcă propria Constituție în privința lui. Și atunci ofițerul m-a pedepsit cu șapte zile de izolare. (…) Am stat acolo șapte zile. În a treia zi, aveam așa, o stare de somnolență și am auzit vocea tatei care m-a strigat de trei ori: ”Gheorghe, Gheorghe, Gheorghe!”. Pe urmă m-am trezit, fiindcă au băgat pe cineva în celula de alături. Era chiar fratele lui Costache…

– Fratele lui Constantin Oprișan?

Da, fusese și el arestat. I-am transmis că stau în celulă cu Costache și că nu cred că va mai scăpa cu viață. După o lună de zile, Costache a și primit o hârtie de la Securitate, prin care soția lui solicita verigheta și alte lucruri personale. Voia astfel să știe dacă a murit sau mai trăiește. (…)

– Spuneți-ne ceva și despre moartea lui Constantin Oprișan!

Pe Costache îl supravegheam încontinuu, ca să nu moară. În ziua aceea l-am auzit pe Marcel că zice: ”Ghiță, Ghiță, moare Costache!”. Am simțit că s-a rupt ceva în mine. M-am întors înspre patul lui și am văzut că moare. Avea un cap așa de mic și o față așa de slabă și osoasă! Iar ochii lui aveau perdeaua morții. M-am speriat și am început să strig: ”Costache, Costache!”. L-am chemat înapoi. Și el s-a trezit. Și-a revenit. Când m-a văzut, s-a speriat tare. S-a făcut mic, parcă ar fi vrut să intre în pernă și a început să geamă și să plîngă ca un copil. M-am întrebat de mai multe ori de ce o fi plâns Costache? Ce a văzut? Marcel și Iosif, care erau mai optimiști, ziceau că l-am întors dintr-o lume frumoasă în care plecase, în lumea aceasta de suferință și de păcat și s-a speriat. Îmi plăcea versiunea aceasta. Dar eu cred că s-a speriat de mine. M-a văzut cu toate păcatele mele și s-a speriat de mine. Pe urmă a venit gardianul și ne-a pus să-l scoatem afară. L-am pus în pielea goală pe o targă și l-am dus afară. Eu cu Iosif l-am dus. Marcel stătea acolo și plângea cel mai mult.

– Vă mai amintiți exact ce dată era?

Nu mai știu, dar Marcel știe, el a notat.

– L-am întrebat și pe dânsul și nu mai știe. Zice că prin iunie, era început de vară…

Da, era început de vară, era foarte frumos! Erau flori, era o vegetație teribilă! Când am ieșit afară și am văzut ce frumoasă era lumea, ce cer albastru, ce flori, ce iarbă era în curtea aceea, am zis: ”Cui îi pasă de noi? Costache a murit, mâine murim și noi. Nici cerului nu-i pasă de noi , nici oamenilor, nici gardienilor…! Florile sunt tot așa de frumoase, cerul tot așa de senin!”. Era spre apus și l-am văzut pe Costache așa, în acea lumină. Era absolut galben. Eu cred că în momentul morții, fierea i s-a revărsat în sânge. Era galben ca o floare de șofran. Dar Iosif a avut un gest: s-a aplecat, a rupt o floare și a pus-o pe pieptul lui Costache. Costache era cu fața în sus, și i-a pus-o pe piept. Gardianul a strigat: ”Ce, bă! Vă învăț eu minte pe voi!” Însă Iosif i-a răspuns: ”Domnule plutonier, pe noi ne puteți învăța minte, dar Costache a scăpat!”. Ne-am mai uitat odată înapoi. Soarele apunea și era o lumină ca de aur. Și am văzut trupul de aur al lui Costache. Era un trup în întregime aurit și o floare albastră pe pieptul lui. E ultima imagine pe care am păstrat-o.

– Cum a fost după moartea lui?

În momentul când Costache Oprișan a murit, parcă s-a frânt ceva în noi și câteva luni am fost dezorientați. Eram eu, Marcel Petrișor și Iosif Iosif . Am simțit că suntem precum copiii mici părăsiți de tată. Dar ne dăduse destul Costache Oprișan ca să ne putem rezidi singuri în duh după plecarea lui. Și am supraviețuit datorită faptului că am fost uniți, că dincolo de micile neînțelegeri, n-am avut conflicte majore. De atunci l-am chemat de multe ori pe Costache Oprișan să-mi dea un semn. Nu mi-a dat niciun semn, dar ne-a spus înainte de a muri că dacă Dumnezeu îl va asculta, se va ruga pentru noi și vom scăpa cu toții. A spus că vom scăpa cu toții, noi, cei trei. Și așa s-a întâmplat!

– Simțiți și astăzi rugăciunea lui pentru sfinția voastră?

Sigur, și în duh suntem împreună tot timpul. Îi cer mereu să se roage pentru noi.

(Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pag. 60-66)

Citiţi şi articolele de aici: 

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: