Bucovina Profundă

29 Iulie 2015

29 iulie – pomenirea marturisitorului Zaharia Marineasa: „Mi-aş exprima dorinţa, adresată ca rugăciune lui Dumnezeu, ca sutele de vieţi care au fost curmate de comunism, pentru că s-au opus comunismului, să fie primite ca jertfe la făurirea României Creştine.”

Mă numesc Zaharia Marineasa. Ca apartenență politică sunt legionar. Am executat la Aiud 21 de ani de detenţie politică pentru fapte de ordin politic. Întotdeauna am fost încadrat în articole de lege referitoare la ceea ce justiţia de atunci considera uneltire împotriva orânduirii sociale. În cuprinsul sentinţelor pronunţate împotriva mea, nu se găsesc acuzaţii pentru manifestări rasiste, antisemite, de intoleranță religioasă sau contra etniilor conlocuitoare.

Rezumând faptele mele, nu am fost condamnat pentru crimă de omor şi deci cei 21 de ani de temniţă pe care i-am executat nu pot fi justificaţi de nici o orânduire socială din lume.

În continuare mă voi opri pe scurt şi la faptele mele legate de luptă împotriva comunismului. Voi repeta unele fragmente din interviul dat în revista „Gazeta de Vest”, în septembrie 1992.

Mi s-a pus întrebarea dacă organizaţia pe care am condus-o a fost cea care a luat parte la primele ciocniri armate anticomuniste din Banat. În primăvara anului 1948 eram urmărit de comunişti pentru a fi arestat. Purtam costum ţărănesc şi opinci. În traistă aveam un pistol automat. Am răspuns atunci „Gazetei de Vest” următoarele: Admit că ciocnirile cu Securitatea, în care am fost implicat ca şef, în total, aparţinând grupului, (semnalez) trei ciocniri, (care) au fost primele din această regiune. Ele sunt insuficiente însa pentru a acoperi un titlu cu pretenţii de luptă anti-comunista. Aş vrea să menţionez că organizarea de luptă anticomunista în regiunea muntoasă a Banatului a început încă din anul 1946 şi aparţine profesorului Filon Verca.

Spiru Blănaru, comandorul Domășneanu şi ţăranul Gogu Cristescu ne-au fost camarazi de luptă, despărţindu-mă de dânşii din cauza arestării şi condamnării mele, care a avut loc înainte de apariţia legii de condamnare la moarte.

La prima ciocnire pe care am avut-o, rolul principal mi-a aparţinut şi a fost favorabil pentru mine, dar, cu îngăduinţa dvs., voi trece peste amănuntele acestei întâmplări, considerând mult mai importantă implicarea mea sufletească în situaţia respectivă. După arestare, la trei luni după această întâmplare, la Securitate, anchetatori fiind colonelul Coloman Ambrus, Mois şi Kling Zoltan, am fost întrebat: „De ce în faţa unor arme încărcate şi numai la 2 sau 3 metri depărtare, ai ridicat pistolul automat şi ai tras în sus?” Menţionez că la această întâmplare nu au fost victime. Le-am răspuns celor 3 anchetatori: „Pentru că o voce dinlăuntru m-a determinat să nu procedez ca într-un război declarat.” Nu ştiu dacă ei au înţeles ce le-am spus, dar chiar dacă prin răspunsul meu nu mi-am micşorat duritatea anchetei, am fost ocolit, recunosc, de vulgarităţi şi insulte. În instanţă, această întâmplare din gara Herculane a fost apreciată ca fiind favorabilă mie pentru faptul că am acceptat marele risc personal prin gestul voluntar de a folosi arma numai pentru intimidare, renunţând la un mod de apărare egal cu al adversarilor; adversari care în situaţia respectivă erau şi agresori, şi reprezentanţi ai ocupaţiei comunisto-sovietice.

Situaţii asemănătoare am întâlnit în cărţile pe care le-au scris profesorul Verca şi Ion Gavrilă. Profesorul Verca povesteşte că se afla în pădure şi avea asupra sa o grenadă şi un pistol. L-a văzut pe pădurar conducându-l pe jandarm la locul unde se afla. Nu a aruncat grenadă, căci pădurarul avea copii. S-a predat, dar după câteva zile a evadat din arestul Securităţii din Timişoara. Lui Ion Gavrilă, unul din coloneii care-l urmăreau îi spune locul în care l-a pândit, asigurându-l că l-ar fi ciuruit, dacă l-ar fi văzut. Ion Gavrilă îi arată şi el colonelului câteva din locurile în care l-a văzut, aflându-se la o mică distanţă de el, şi nu l-a împușcat. Se cuvine ca istoricii viitorului să treacă sub lupa aceste gesturi, care sunt atitudini aparent simple, dar în ele sunt adunate rezultatele unei educaţii creştine.

Despre prezenţa mea în închisoarea Aiud.

Din prima condamnare politică am executat cinci ani la Aiud. A doua condamnare, de 15 ani, am executat-o tot la Aiud, şi după expirare am continuat prelungirea la Periprava. După cum spuneam, în 1948 am fost condamnat la 15 ani, maximum de pedeapsa care se dădea unui şef de lot în acel timp, fiindcă nu apăruse încă legea de condamnare la moarte pentru cazurile de confruntare armată. Regimul din închisoarea Aiud era următorul: foamete, izolări, bătăi, toate mergând până la suprimare. În toţi cei 15 ani şi opt luni nu am avut nici o legătură cu familia. Nici scrisori, nici pachet, nici dreptul de a citi şi a scrie. Am făcut parte în mod obişnuit din lotul celor care n-au fost ocoliţi nici de izolări, nici de pedepse. Cred că ar fi revelator pentru cunoaşterea mediului penitenciar să vorbesc despre câteva modalităţi esenţiale de convieţuire într-o celulă. Cele mai importante şi binevenite sunt dragostea şi bunătatea, dreptatea şi corectitudinea nefiind suficiente. Când te afli singur în celulă, trebuie să ai atenţia mărita la gânduri. Îţi trec prin minte o sumedenie, de tot felul, pe lângă cele ziditoare te pot asalta şi gânduri tulburi, deprimante. Pe acestea din urmă trebuie să ţi le îndepărtezi imediat. Şi eu, conform spiritualităţii legionare, am năzuit la o autentică trăire creştină. În măsura în care am reuşit rămâne să aprecieze camarazii mei de suferinţă. Au fost situaţii când nu am putut face binele, dar întotdeauna cu orice risc m-am opus să fac rău, să sufere cineva din cauza mea. La expirarea sentinţei de 15 ani nu am fost eliberat. Detenţia mi s-a prelungit din oficiu, fără judecată. Prelungiri asemănătoare de detenţii li s-au aplicat şi altora, dar, înainte cu jumătate de an de la acea dată, aceste prelungiri de detenţie au fost suspendate, căci din închisoarea Aiud se eliberaseră în jur de trei mii de deţinuţi politici cu pedepse neexpirate, oameni de mare importanţă în trecut: miniştri, generali şi diverse somităţi. Mi s-a spus ca prelungirea detenţiei şi a izolării mele, singur în celulă, are trei motive: întâmplarea din gara Herculane, apreciată de data asta ca defavorabila mie, o grevă a foamei pe care o declarasem cu şase ani în urmă pentru a obţine asistența religioasă şi Noul Testament, fapt considerat ca o instigare, pentru că unul din punctele grevei generale legionare care a urmat la Aiud a fost şi acesta formulat de mine, şi al treilea a fost modul în care am luat cuvântul ca răspuns la presiunea care se făcea pentru acceptarea reeducării, răspuns care a fost considerat nesatisfăcător.

În încheiere mi-aş exprima dorinţa, adresată ca rugăciune lui Dumnezeu, ca sutele de vieţi care au fost curmate de comunism, pentru că s-au opus comunismului, să fie primite ca jertfe la făurirea României Creştine.

(Zaharia Marineasa în Rezistența anticomunistă în Munții Banatului, de Miodrag Milin, Editura Marineasa, Timișoara, pag. 30-33)

sursa online: fericiticeiprigoniti.net

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: