Bucovina Profundă

20 Septembrie 2015

Academicianul Nichifor Crainic, din nou pribeag în Ţara sa. Irodienii de la “Elie Wiesel”. “Sub mască. Memorii: 23 august 1944 – 24 mai 1947“. STUDIU de Florin Duţu plus HARTĂ

Academicianul Nichifor Crainic, din nou pribeag în Ţara sa.

Irodienii de la “Elie Wiesel”. “Sub mască. Memorii: 23 august 1944 – 24 mai 1947“. STUDIU de Florin Duţu plus HARTĂ

Nichifor Crainic 1971 - Pribeag in Tara mea - Memorii - Marturisitorii - Florin Dutu

Teologul şi economistul cibernetician Florin Duţu, cel care s-a preocupat în ultimii doi ani de completarea substanţiala a biografiei Părintelui Arsenie Boca (a publicat cinci lucrări pe aceasta temă în mai puţin de doi ani), a finalizat de reeditat şi publicat şi al doilea volum de Memorii ale profesorului Nichifor Crainic, “Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947“ – Editura Floare Albă de Colţ. Singura ediţie anterioară a volumului al II-lea de memorii a apărut în 1996, sub îngrijirea Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, sub titlul “Pribeag în ţara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu: Răspuns la actul meu de acuzare.“

În ordine cronologică, despre personalitatea Profesorului Nichifor Crainic, Florin Duţu a mai publicat foarte recent: “Mistica Ortodoxă și Schimbarea la Față a Teologiei Românești: Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae: cei mai buni dintre cei mai buni” (Ed. Floare Albă de Colţ, decembrie 2014) şi primul volum de Memorii ale Profesorului Crainic, “Zile albe, zile negre. Memorii.” (Ed. Floare Albă de Colţ, mai 2015), informează Anomismia.

Prin amabilitatea Editurii şi a autorului, MĂRTURISITORII publică în premieră, studiul introductiv al teologului, cu referire directă la atentatul legislativ la memoria marilor români ai perioadei interbelice de aur a României prin intermediul aşa-zisei legi “Elie Wiesel”. Lucrarea poate fi procurată prin comandă direct de la Editură, la preţul de 18 lei, sau de la Librăria Sophia, la preţul de 23 de lei.

Nichifor Crainic - Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 - 24 mai 1947 - Floare Alba de Colt

Nichifor Crainic

Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947

CUPRINS

I. „Iarăşi se tulbură Irodiada… iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan” – Ioan Nichifor Crainic – academicianul prigonit (studiu introductiv de Florin Duţu)

II. Mărturia lui Alexandru Cojan, ginerele lui Nichifor Crainic, despre întâmplările din 1944-1947

III. Pribeag în ţara mea – sub mască. Memorii

„După sfatul lui Petru Groza, am stat camuflat prin satele ardeleneşti doi ani şi jumătate, crezând, după cuvântul său, că vine amnistia politică. M-am predat la 24 mai 1947. Am făcut contestaţie şi, în noiembrie 1947, mi s-a anulat pedeapsa şi s-a început rejudecarea. Dar în 19 iunie 1948, înainte de terminarea procesului, am fost depus la Aiud.” (Nichifor CRAINIC)

Nichifor Crainic la Academia Romana - 1940 - Marturisitorii

Academicianul IOAN NICHIFOR CRAINIC (n. 22 dec. 1889, Bulbucata, Vlaşca, azi jud. Giurgiu; d. 20-21 aug. 1972, Mogoşoaia, Bucureşti-Ilfov) – poet, profesor de teologie mistică, publicist tangențial politic, ziarist (1916-1918 „Neamul Românesc”; 1918-1920 „Dacia”; 1924-1926 „Cuvântul”; 1926-1928 „Rampa”; 1928-1929 „Curentul”; 1932-1933 a condus ziarul „Calendarul”; 1936-1938 „Sfarmă-Piatră”; 1938 „Porunca Vremii”; 1962-1968 o serie de reportaje la revista „Glasul Patriei”); animator cultural (1926-1944 a condus Revista literară şi artistică „Gândirea”, unde a grupat scriitori și teologi de seamă ai ţării: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Petrovici, Gib Mihăescu, Dumitru Stăniloae etc.), scriitor creştin ortodox militant, om politic. Distincţii: academician (membru titular din 21 mai 1940); Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (5 nov.1940); Premiul Naţional de Poezie (1928). Studii: 5 clase primare în comuna natală; 1904-1912 Seminarul Central din Bucureşti; 1912-1916 Facultatea de Teologie din Bucureşti; 1920-1922 Filosofia la Universitatea din Viena (neterminată). Activităţi: 1912-1916 Funcţionar la Casa Corpului Didactic; 1916-1918 Soldat sanitar în Primul Război Mondial; 1923-1926 Director al secţiei culturale la Fundaţia Principele Carol; 1926-1932 Profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău; 1932-1944 Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti; 1940 Preşedinte al Radiodifuziunii Române; 1942-1944 Preşedinte al Societăţii Cinematografice „Filmul românesc”; Demnităţi politice: 1926-1927 Secretar General al Ministerului Cultelor şi Artelor; 1929 Deputat independent de Vlaşca; 1940 Ministru al Propagandei în Guvernul Gigurtu; 1941 – patru luni Ministru al Propagandei în guvernul Ion Antonescu. Cărţi de poezie: 1906 – a publicat versuri încă din clasa a III-a de seminar în diverse reviste literare; 1916 „Şesuri natale”; 1920 „Darurile Pământului”; 1921 „Privelişti fugare”; 1925 „Cântecele patriei”; 1932 „Ţara de peste veac”; postum, 1990 „Şoim peste prăpastie”, versuri create în temniţele Aiudului, unde a fost închis 15 ani de către „apostolii urii” ai comunismului. Cărți de teologie: Dostoievski și creștinismul rus; Cursuri de mistică ortodoxă și mistică germană; Nostalgia paradisului. Alte volume: Puncte cardinale în haos; Ortodoxie și Etnocrație; Spiritualitatea poeziei românești.

Nichifor Crainic - Aglaia, sotia - Fortuna Ioana, fiica - Marturisitorii - Florin Dutu

„Iarăşi se tulbură Irodiada…

iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan”[1]

Ioan Nichifor Crainic – academicianul prigonit

Nichifor Crainic 1971 -  Pribeag in Tara mea - Memorii - Marturisitorii Ro - Florin Dutu

„În preţuirea filosofilor eu am un criteriu unic de judecată, Evanghelia lui Iisus Hristos. Cine se potriveşte cu ea, e gânditor universal. Cine nu, e gânditor personal.”

(N. CRAINIC, Interviu audio inedit luat de fiica sa, 1968)

„Eu m-am format la şcoala lui Nicolae Iorga, pe care l-am proslăvit în toate cărţile mele, în poezii şi în nenumărate articole. El a fost, în mod subconştient, modelul vieţii mele publice.”[2]

(N. CRAINIC, Declaraţie – 31 mai 1947)

„Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămâne fără pereche în analele vieţii noastre literare.”[3] (LUCIAN BLAGA)

„Prin Nichifor Crainic s-a săvârşit o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox.”[4] (Pr. D. STĂNILOAE)

Nichifor Crainic - Zile Albe Zile Negre - Floare Alba de ColtCartea aceasta este continuarea volumului de memorii „Zile albe, zile negre. Memorii”[5] şi cuprinde amintirile din pribegie ale lui Nichifor Crainic din perioada 23 august 1944 – 24 mai 1947. Amintirile au fost scrise după cei cincisprezece ani de temniţă (1947-1962), cu speranța că va putea să și le publice în acei ani. După trecerea în viaţa de dincolo de mormânt (20-21 august 1972), manuscrisul a fost păstrat de fiica sa, Furtuna Ioan, apoi de ginerele său, Alexandru Cojan.

După 23 august 1944, comuniştii români (cca. 800 la număr) au ieşit din ilegalitate şi, sprijiniţi de agenţii sovietici şi de armata lui Stalin, au creat cadrul legal (Legea 488/1944; Legea 312/1945) pentru condamnarea „duşmanilor poporului” şi au început sovietizarea instituţiilor şi anchetarea tuturor naţionaliştilor şi opozanţilor. Spionii lui Stalin au pătruns rapid în Armata Română şi în Serviciul Român de Informaţii de atunci (Siguranţa). La scurt timp au lichidat Poliţia Română şi au transformat-o în Miliţie. Poliţiştii au fost închişi în temniţa din Făgăraş şi chinuiţi în mod bestial[6]. Dar prima măsură au luat-o împotriva ziariştilor naţionalişti printre care se afla şi Nichifor Crainic, tocmai pentru ca, punând stăpânire pe presă, aceştia să-şi poată intensifica propaganda prin care să manipuleze opinia publică. La scurt timp (4 iunie 1945) Nichifor Crainic a fost condamnat în lipsă la detenţie pe viaţă cu confiscarea averii în Procesul ziariştilor naţionalişti. Acesta a fost momentul încetării libertăţii presei în România. Acuzatorul public a fost Alexandrina Sidorovici (1906-2000), soţia lui Silviu Brucan. Autorităţile prosovietice credeau că a emigrat şi l-au condamnat în lipsă: „Profet mincinos, el [Nichifor Crainic] fuge la 23 august odată cu germanii şi ceilalţi trădători, spre a lupta pe pământ străin, contra ţării.” [7]

Nichifor Crainic şi-a început sub mască pribegia în Transilvania după ce obţinuse

un buletin de identitate fals, sub numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea din Bucovina, eliberat de primarul refugiat la Sibiu din Gălăneşti (Rădăuţi). Şi-a lăsat barbă şi şi-a pus ochelari de sticlă groasă pentru a nu fi recunoscut.

Nichifor Crainic la Academie - 1940 si pribeag - 1946 - Foto Florin Dutu - Marturisitorii

Sibiu

S-a adăpostit mai întâi în Sibiu. În această perioadă de confuzie a spiritului public, era denigrat în presă: „mă feream deoarece citeam ziarele şi vedeam că sunt atacat, ca toţi oamenii din fostul regim. Eram atacat pentru activitatea mea de scriitor şi ziarist dusă în favoarea curentelor de dreapta, naţionaliste, dusă înainte de 23 august 1944”[8]. Noii „aliaţi” sovietici încercau să preia cât mai repede puterea politică, iar pentru aceasta utilizau toate mijloacele posibile pentru a-i compromite pe potenţialii opozanţi. A stat o vreme la finul său Emilian Vasilescu (profesor de Istoria Religiilor), apoi la preotul Nicolae Terchilă (profesor de filosofie şi pedagogie), de unde, din cauza chiriei ridicate cerute de acesta, a plecat să locuiască la alte gazde. În acest timp, Părinţii Arsenie Boca şi Dumitru Stăniloae au aflat de situaţia lui Nichifor Crainic şi l-au vizitat în ascunzătoare, ducându-i diverse alimente. Cei doi lucrau la traducerea primelor volume ale Filocaliei, o colecţie de texte ale Sfinţilor Părinţi despre cum se pot oamenii curăţi, ilumina şi îndumnezei prin har.

„L-am vizitat de mai multe ori. O dată sau de două ori l-am vizitat împreună cu prof. STĂNILOAE, iar restul de vizite i le-am făcut singur. Atunci când mergeam în vizită pe la el, îi duceam şi alimente ca zahăr etc.”[9] (Pr. Arsenie Boca)

În Sibiu nu a mai putut rămâne deoarece începuseră raziile româno-sovietice. Părintele Arsenie Boca şi-a asumat riscul de a-l adăposti la M-rea Brâncoveanu:

„Negăsindu-i loc unde să găzduiască în Sibiu, eu m-am hotărât să-l ascund de organele de stat la M-rea Sâmbăta de Sus, unde eu eram preot, însă fără ştirea mitropolitului BĂLAN…”[10]

Deoarece se făceau controale la ieşirile din Sibiu, cei doi s-au ascuns într-un camion ce transporta brânză. Episodul a fost relatat de Nichifor Crainic în această carte.

Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus

Pr Dumitru Staniloae cu Pr Arsenie Boca - Marturisitorii - Florin DutuÎn iarna 1944-1945 Nichifor Crainic a locuit la M-rea Brâncoveanu, unde a scris poezii şi a revăzut din punct de vedere literar manuscrisul traducerii Filocaliei.

„Aşa cum am declarat anterior, profesorul Stăniloae şi Arsenie lucrau la traducerea Filocaliei. El avea la mănăstire primele părţi traduse din această operă şi profitând de ocazie că eram acolo, mi le-a dat să le revăd din punct de vedere al formei literare. Ori în tot timpul n-am lucrat la aceasta. Afară de aceasta, am tradus şi comentat cartea «Exerciţiile» a lui Ignaţiu de Loyola[11]. În calitatea lui de călugăr, fiind foarte curios să cunoască această metodă de viaţă spirituală, m-a rugat să i-o traduc şi s-o comentez.”[12]

Nichifor Crainic a fost prezentat monahilor din obşte ca fratele Ioan:

„Ţin să precizez un lucru că în toamna anului 1944 prin luna noiembrie a venit la noi la mănăstire o persoană care ne-a fost prezentată de către călugăru[l] Boca Arsenie şi care spunea că se numeşte fratele IOAN[13] pe care am auzit ulterior că îl cheamă NICHIFOR CRAINIC, despre care am aflat că avea studii superioare însă nu pot să precizez în ce domeniu avea el studiile; această persoană pentru mine era suspectă deoarece fuma, lucru ce nu era permis să facă un frate de mănăstire, din alt punct de vedere era suspect pentru mine că avea studii superioare şi a venit să se facă frate de mănăstire, tot ca suspect îmi era faptul că el nu ieşea afară din incinta mănăstirii… Prin luna martie, fratele Ioan a părăsit mănăstirea fără ca să spună unde pleacă şi nici nu l-am mai văzut de atunci.”[14]

Părintele Arsenie a mers să discute cu Petru Groza în legătură cu salvarea lui Nichifor Crainic:

„Părintele Arsenie [Boca] cu dragoste de ucenic şi cu tot riscul i-a asigurat adăpost vreme de câteva luni la Mănăstirea Sâmbăta, cu consimţământul tacit al lui Petru Groza în urma unei întrevederi, cu care prilej Petru Groza i-a spus părintelui Arsenie referindu-se la Nichifor Crainic: «Omul acesta trebuie păstrat pentru neamul românesc!…»”[15]

Din cauză că mănăstirea era „un loc imens de pelerinaj”, „sute şi mii de oameni venind să-l asculte pe părintele Arsenie” (N. Crainic), a fost nevoit să caute alte zone mai sigure. A plecat în satele din Hunedoara la recomandarea lui Vasile Şortan, absolvent de medicină (bursier al Mitropolitului Nicolae Bălan) şi apropiat al Părintelui Arsenie. Prima oară s-a adăpostit la rudele acestuia din satul Grosuri Deal.

În judeţul Hunedoara:

Satul Grosuri Deal (comuna Blăjeni, Hunedoara), la doamna Elena Şortan preoteasă văduvă, în vârstă de 68 ani. Această doamnă era mama lui Vasile Şortan, student în medicină şi frate la M-rea Sâmbăta de Sus. Mergând la biserica din sat, a fost recunoscut de preotul Alexandru Vlad, fost student de-al său. A fost nevoit să-şi găsească alt loc din cauza raziilor jandarmilor care căutau oameni din rezistenţa anticonumistă din munţi.

Satul Zdrapţi (comuna Crişcior, lângă oraşul Brad), pe Crişul Alb. Nichifor Crainic a fost găzduit de preotul Ştefi, care era fiu de miner de la Petroşani şi de doamna preoteasă, învăţătoare în sat. Nici aceştia nu ştiau că el este de fapt Nichifor Crainic ci doar un unchi necunoscut din Bucovina. În acest timp, din ziarele aduse de la Bucureşti, a aflat că i s-a emis mandatul de arestare, fiind judecat în lipsă şi condamnat la închisoare pe viaţă cu confiscarea întregii averi, în „Lotul ziariştilor naţionalişti”. Dar preotul Ştefi a fost promovat întru-un alt post la Brad, iar Crainic şi-a căutat altă gazdă.

Comuna Vaţa (în apropierea locurilor natale ale Părintelui Arsenie Boca), în toamna anului 1945, la o familie înrudită cu aceea care-l găzduise la Zdrapţi. Era sora învăţătoarei din satul anterior, tot învăţătoare, măritată cu un funcţionar public. Aveau un băieţaş de cinci ani, care avea să fie prietenul lui Crainic. Aici a început să scrie eseul Spiritualitatea poeziei româneşti. În sfârşit, a părăsit regiunea Munţilor Apuseni deoarece jandarmii căutau tot mai des partizanii din grupurile de rezistenţă anticomunistă, iar „grupuri de tehnicieni din armata rusă, cercetau munţii făcând fel de fel de măsurători”.

În judeţul Mureş sub numele conspirativ Ion Spânu:

Fortuna Ioana, fiica lui Nichifor Crainic - Marturisitorii - Florin DutuSatul Lepindea (comuna Bahnea), între Blaj şi Sovata, la preotul Cornel Dascăl. În acest timp moare şi soţia sa, dr. Aglaia Crainic, care rămăsese în Bucureşti. Află acest lucru chiar de la fiica lui, Ioana Furtuna, care l-a vizitat împreună cu inginerul Alexandru Cojan (cu care aceasta se va căsători în toamna acelui an). Fiica lui a ştiut că se ascunde în satul Lepindea dintr-o scrisoare pe care Crainic i-o trimisese, dar cu numele său conspirativ, Ion Vladimir Spânu. Singurul care avusese curaj să dea o mână de ajutor la înmormântarea Aglaiei fusese teologul Teodor M. Popescu.

Tot în această perioadă se pare că a compus poeziile Epitaf (în amintirea soţiei sale) şi Rugăciune sub cruce:

„Tu ai intrat în marea înserare

De unde nu mai vin câţi au purces,

Tu crin domnesc pe care te-am cules

Din Bucovina lui Ştefan-cel-Mare.

Departe de bărbatul tău proscris,

Te-ai stins rănită ca o căprioară

Ce m-a lovit fu dat ca să te doară,

Ce m-a durut pe tine te-a ucis…”[16]

„Sunt ca o vatră unde mai arde un tăciune,

Mi-a mai rămas din viaţă doar sfânta rugăciune.

Nădejdea cearcă cerul în mohorâri de horn

Când fum, bătut de vânturi, spre mila Ta mă-ntorn.

Auzi-mă, Iisuse! Dă-mi har să mă priceapă

Urechea-ţi sângerândă de spinii cari o-nţeapă.

Dacă mi-ai dat o viaţă trăită de istov

În trista seminţie a biblicului Iov,

Te laud cu schilozii, cu vulturii şi ciufii…

Pe vârfuri de-am jucat-o, sunt doborât la fund,

Din culmea ei în zdreanţa milogului m-ascund.

Urcasem din noianul străbunei umilinţi

Şi-am fost cinstit cu pâine şi vin de regi şi prinţi.

M-am frânt în mii de vorbe şi-n carte după carte,

Azi date la gunoaie ca amforele sparte.

Întru-nvăţaţi şezut-am şi-n sfaturi înţelepte,

M-au prăbuşit, netrebnic, pe ultimele trepte.

Onorurile lumii sunt astăzi terfeloage

Şi puf de păpădie suflat peste pârloage.

Aglaia, sotia lui Nichifor Crainic - Marturisitorii - Florin DutuDacă mi-ai dat şi mie o pâine de femeie[17]

Nu ştiu nici groapa unde sortit i-a fost să steie.

O singură odraslă[18], de două ori orfană,

Visează de la mila călăilor pomană:

Căci ţării mele dacă m-am mistuit prinos

Sunt osândit pieririi ca fur şi ticălos.

Vrăjmaşii în efigii mă ard şi mă sugrumă,

Prietenii au groază de mine ca de ciumă.

Nălucă rătăcită din ce-am putut să fiu,

Mă sbucium în sicriul ocării pus pe viu.

Şi astfel, Milostive, silesc cerescul scut

Cum un lepros ar cere pe bube un sărut.”[19]

Pentru că Nichifor Crainic a început să fie oarecum recunoscut, fostul său student, bunul preot Ioan Sămărghiţan din satul din apropiere Cerghid, a venit în Lepindea, l-a luat şi l-a dus la socrul său, preotul Matei Moruşca din Icland.

Satul Icland (comuna Ernei) la bătrânul preot Matei Moruşca, fratele lui Policarp Moruşca (primul episcop al românilor din America între 1935-1939) şi bunicul actualului ambasador al României în Japonia, dr. ec. Radu Şerban.

Satul Cerghid (în prezent aparţine de oraşul Ungheni), la preotul Ioan Sămărghiţan, ginerele părintelui Matei Moruşca, de unde s-a predat autorităţilor la 24 mai 1947. Tot în acea zi, Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pişculescu) a fost admis ca membru definitiv al Academiei Române în locul lui Nichifor Crainic, care fusese exclus la 2 iunie 1946[20].

Din mărturiile lui Viorel Gheorghiţă aflăm că a mai existat un plan: Nichifor Crainic să plece de la preotul Ioan Sămărghiţan şi să se ascundă la M-rea Hodoş-Bodrog de lângă Arad, cu ajutorul Părintelui Mucenic Ilarion Felea (foto)[21]:

P ilarion_felea„O după-masă de vară, sau, poate, de început de toamnă, nu mai ştiu bine. Singur, pe o bancă, în parcul Academiei, la umbra unui platan bătrân, citeam, fără să bag de seamă apropierea Părintelui Felea. «Citeşti?» Surprins, mă precipit. «Stai jos te rog.» şi se aşează lângă mine. Din vorbă în vorbă, Părintele, apreciind că poate avea încredere deplină în mine, ajunge la subiect: «De bună seamă, ştii că Nichifor Crainic e urmărit de Siguranţă (nu ştiu dacă era înfiinţată sau nu securitatea). A fost adăpostit de un preot şi nu mai poate rămâne. Mâine va sosi la Arad. Rugămintea mea este ca dumneata să-1conduci la Mănăstirea Bodrog.» «Şi unde-l voi putea întâlni?» «O să-ţi comunic mâine». Nu a mai făcut-o. Nichifor Crainic, în chiar acea zi fusese arestat, în casa preotului care-1 găzduise.”[22]

Părintele Sămărghiţan a fost şi el condamnat, dar prietenia dintre ei nu s-a sfârşit odată cu arestarea lor. După ieşirea lui Nichifor Crainic din temniţă, în 1962 (părintele Sămărghiţan fusese eliberat la 5 august 1950), cei doi s-au întâlnit fie la Bucureşti, fie la Cerghid.

Ioan era numele de botez al academicianului de geniu Nichifor Crainic[23]. L-a primit de Sărbătoarea Soborului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, atunci când „popa Barbu”, îngerul satului Bulbucata în vremea aceea (7 ian. 1890), l-a afundat de trei ori în cristelniţa botezului, zicând la întâia afundare: „Se botează robul lui Dumnezeu, Ioan, în numele Tatălui. Amin”. La a doua afundare: „şi al Fiului. Amin”. Iar la a treia afundare: „şi al Sfântului Duh. Amin; acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Sf Ioan Botezatorul

1933

Elena Lupescu, amanta regelui Carol al II-lea, „a cerut pe tipsie capul lui Ioan Nichifor Crainic” pentru că acesta a atacat concubinajul de pe tronul regal în articolul „În ţara Regelui Wieder şi a Reginei Duduia”. Ziarul „Calendarul”[24] a fost suprimat, iar Nichifor Crainic arestat pentru patru luni la Jilava. Felix Wieder a fost un evreu (mare om de afaceri) care ajunsese cel mai important membru al camarilei regale datorită faptului că fusese iubitul Elenei Lupescu, acum concubina lui Carol al II-lea.

1945

Comunista Alexandra Sidorovici, soţia criminalului[25] Silviu Brucan (fost Saul Bruckner) a cerut capul lui Ioan Nichifor Crainic ca acuzator public în Procesul ziariştilor naţionalişti. Ce se întâmplase? Se cunoscuse cu Silviu Brucan probabil în cercurile comuniste din anii ’30, unde, după mărturia acestuia, activau „foarte multe evreice basarabene, cam urâţele, dar având o energie cu totul ieşită din comun”[26]. Comuniștii nu uitaseră articolele sale antimarxiste, atitudinea sa de condamnare a comunismului şi scurta perioadă de ministru al Propagandei. Aşadar „[Alexandra Sidorovici] cere aplicarea maximului de pedeapsă şi confiscarea averii[27]… condamnă pe Ion Dobre zis Nichifor Crainic, profesor universitar, scriitor şi ziarist, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. Polonă, nr. 28, azi dispărut, pentru crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război… să sufere pedeapsa detenţiunii grele pe viaţă şi degradaţiune civică pe timp de 10 ani. Ordonă confiscarea întregii averi a numitului, cu titlu de despăgubiri în folosul Statului, considerându-se în patrimoniul său şi toate bunurile înstrăinate după 22 [23] August 1944, precum şi acelea dobândite pe numele soţiei sale sau al descendenţilor săi, după data de 6 septembrie 1940, cu excepţia acelora ce aceştia au dobândit prin succesiune”[28].

30 iulie 2015

La 22 iul. 2015 a fost promulgată de către preşedintele Klaus Iohannis „Legea nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”. Iniţiatorii ei au fost următorii parlamentari liberali: senatorul Crin Antonescu, deputatul Andrei Gerea şi ex-deputatul George Scutaru[29].

De curând „a cerut capul lui Ioan Nichifor Crainic” nimeni altul decât Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel” pentru Studierea Holocaustului din România. Acesta a terfelit numele lui Nichifor Crainic, declarând (30 iul. 2015) pentru Agerpress că există în spaţiul public cel puţin două simboluri care amintesc de „criminali de război”:

Placa Acad. Nichifor Crainic - Vasile Conta - 3-5 Bucuresti 2015 - Foto Victor Roncea

Nichifor Crainic are placă pusă de Academia Română cu aprobarea Primăriei pe strada Vasile Conta, Nichifor Crainic care a făcut parte din guvernarea Antonescu; mai este un bust al lui Mircea Vulcănescu în sectorul 2, fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe şi condamnat pentru crime de război în baza Legii 312/1945 cu modificările ulterioare. Menţionez că legile în baza cărora au fost condamnaţi în procesele după Al Doilea Război Mondial sunt şi azi în vigoare, iar deciziile definitive sunt şi astăzi valabile”[30].

În apărarea lui Nichifor Crainic s-a ridicat academicianul Eugen Mihăescu:

„Alexandru Florian este mulţumit că acum va putea «promova victimele Holocaustului» într-un spaţiu românesc curăţat de simbolurile fasciste şi citează două: placa comemorativă de pe clădirea în care a locuit Nichifor Crainic şi bustul lui Mircea Vulcănescu din piaţa Sfântul Ştefan. Las la o parte faptul că această expresie, «promovarea victimelor», îmi face pielea de găină. Nu mă miră însă nimic din partea unuia care înţelege să profite de pe urma suferinţei unor martiri demolând statuile altor martiri… Nichifor Crainic ESTE membru al Academiei Române, reinstituit în anul 1995 după ce Curtea Supremă a României a hotărât recursul în anulare pentru «Lotul ziariştilor» din care a făcut parte când a fost judecat de «Tribunalul Poporului» în 1945. A făcut şi 15 ani puşcărie! Întemeietorul revistei «Gândirea» nu are dreptul la o placă?”[31]

Acad. Eugen Mihaescu si Placa Acad. Nichifor Crainic - Vasile Conta - 3-5 Bucuresti 2015 - Foto Victor Roncea

4 august 2015

Alexandru Florian a fost invitat de istoricul Laurenţiu Ungureanu la emisiunea „Adevărul Live”, unde a recunoscut că S-A ÎNŞELAT în privinţa lui Nichifor Crainic:

„În ceea ce se cheamă Procesul Ziariştilor, a fost un lot de 15 ziarişti: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Dumitrescu, alţii şi alţii, Pamfil Şeicaru, toţi au scris în presă nedemocrată… Acest lot a fost supus prin recurs în anulare în 1995 şi, cu excepţia unora dintre ei, («Radu Gyr fiind una dintre excepţii», intervine istoricul Laurenţiu Ungureanu), celorlalţi li s-a anulat verdictul. Deci au fost reabilitaţi. Mi s-a reproşat că am susţinut că lui Nichifor Crainic i s-a pus o placă comemorativă acuma de către Academia Română şi Primărie şi el este condamnat şi aşa mai departe. În măsura în care i s-a retras pentru că a fost judecat în acest lot, într-adevăr a fost reabilitat din punct de vedere juridic.[32]

Între timp „se documentase pe internet” şi aflase că Nichifor Crainic a fost reabilitat în 1995 prin Decizia nr. 17/1995 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţiile unite, luată în urma recursului în anulare declarat de procurorul general împotriva hotărârii nr. 2/1945, privind pe ziariştii: Şeicaru Pamfil, Dumitrescu Ioan zis Dimitriescu, Diana Romulus, Hodoş Alexandru, Bălănescu Gabriel, Vizirescu Pantelimon, Cosma Aurel, Popescu Stelian şi Dobre Ion zis Nichifor Crainic. Documentul se găseşte într-unul din zecile de dosare aflate acum în fondul Penal „Pamfil Şeicaru şi alţii” din arhivele C.N.S.A.S.

Aşadar s-a recunoscut că Procesul ziariştilor din 1945 a fost o făcătură în ceea ce-l priveşte pe Nichifor Crainic.

Ceea ce nu s-a spus, pentru că nu s-a cercetat, este că Nichifor Crainic a fost depus în temniţa Aiudului pentru 15 ani fără sentinţă judecătorească: „M-am predat la 24 mai 1947. Am făcut contestaţie şi, în noiembrie 1947, mi s-a anulat pedeapsa şi s-a început rejudecarea. Dar în 19 iunie 1948, înainte de terminarea procesului, am fost depus la Aiud”[33]. S-a păstrat documentul audio unde Nichifor Crainic vorbeşte despre proces şi cele întâmplate în închisoare:

„M-am prezentat singur în ziua de 24 mai 1947 ca să-mi rejudec procesul. Am cerut anularea sentinţei date în lipsă şi sentinţa a fost anulată fără dificultate în noiembrie 1947, aprobându-mi-se rejudecarea procesului cu 32 de martori ai apărării şi nici unul al acuzării. Martorii erau academicieni, profesori universitari, colaboratori principali de la Ministerul Propagandei, evrei şi minoritari germani. Au depus toţi martorii în mod categoric pentru desăvârşita mea corectitudine, pentru omenia cu care m-am purtat în timpul persecuţiilor, pentru tăria cu care am respins ingerinţele germane în afacerile Statului Român. În cursul depoziţiilor care au durat opt luni, procurorul neformulând nicio acuzaţie, am cerut judecarea fondului. Preşedintele Curţii Criminale, domnul Hart, a suspendat procesul, care suspendat a rămas până azi [16 iunie 1968], iar eu am fost depus în lanţuri la închisoarea Aiud, de unde n-am fost clintit timp de 15 (cincisprezece!) ani deşi primeam mereu citaţii să mă prezint la proces. Avocatul meu, Petre Pandrea, distinsul scriitor, a fost imediat exclus din Barou. Am făcut prin urmare închisoarea cea mai grea timp de 15 ani fără să fiu judecat şi fără să am vreo sentinţă asupra mea. Pe cât ştiu, cazul meu este unic.

Cu toată nedreptatea suferită, n-am crezut niciun moment că voi muri în închisoare. Asprimea absolută a închisorii poate să-ţi anuleze văzul, auzul, să-ţi infecteze mirosul, să-ţi mortifice gustul şi să-ţi interzică pipăitul. Un singur lucru rămâne intact, cugetul tău, eul tău, spiritul tău. E singurul loc unde rămâi stăpân absolut tu însuţi. Anulat pentru lumea dinafară, te refugiezi în spirit şi trăieşti mai intens ca oricând. Fireşte, pentru asta îţi trebuie o disciplină pe care-o aveam, doar nu degeaba studiasem secretele vieţii interioare a spiritului. Dezlipit în mod forţat de lumea dinafară în care ai trăit până ieri, când izbuteai să accepţi fără revoltă această izolare absolută, ajungeai la o pace interioară, la o concentrare şi la o reculegere esenţială, care dădeau spiritului o dispoziţie de activităţi înalte. La mine, în trei moduri se manifestau aceste activităţi: în rugăciune, în cântec popular şi-n poezie. În rugăciune îmi apăreau toţi viii şi morţii mei, fiinţe iubite, prieteni şi duşmani pentru care mă rugam deopotrivă. Multele cântece populare pe care le ştiam îmi reveneau pe rând. Cum nu era voie să le cânţi cu glas, le cântam în gând ceasuri întregi. Ele îmi evocau îndeosebi ţara copilăriei şi-mi creau, ca şi rugăciunea îndelungată, o dispoziţie prielnică poeziei. Poezia năvălea în spirit cu nemiluita. Trebuia o luptă să te fixezi la anumite teme pentru ca ulterior să le ţii minte. Le compuneam în cap, fixându-le în memorie ca pe hârtie. Le repetam în gând până la cristalizarea formei, apoi treceam la alta. Le recapitulam din când în când pe măsură ce apărea una nouă în orizontul interior al rugăciunii şi al cântecului popular. Am compus un volum întreg pe care îl reciteam în minte ca din cartea tipărită. Aş fi putut să compun mai multe volume, dar m-am înfrânt ca să le pot memoriza exact. Ceea ce este curios este că foamea, cu cât e mai acerbă, cu atât devine stimulent pentru poezie. Într-o perioadă, când nu mă puteam ţine pe picioare, am făcut poemul haiducesc Baldovin şi Mădălina de cincisute de versuri, câte o sută pe noapte. În a şaptea zi de greva foamei am făcut poezia Rugăciune pentru pace. Ceilalţi deţinuţi le învăţau şi le răspândeau din celulă în celulă şi din închisoare în închisoare. Zeci de mii de oameni le-au ştiut pe dinafară. Era un fenomen analog cu geneza folclorului. Dar cu cât o poezie vorbită se depărtează de origine, cu atât i se alterează forma originală, deteriorându-se, ceea ce se petrece şi-n folclor.”[34]

De asemenea, domnul Ioan Opriş a publicat o carte numai despre Procesul Ziariştilor Naţionalişti în care a vorbit de anularea sentinţei şi rejudecarea procesului:

„Procesul în sine a scos la lumină lipsa de temeinicie a acuzaţiilor, judecătorii reţinând un dosar superficial şi lipsit de argumente, punându-i în dificultate pe acuzatori.”[35]

În concluzie, dacă sentinţa de „criminal de război” pentru Nichifor Crainic din 1945 ar fi mai rămas în picioare azi, aşa cum a rămas pentru alţii, atunci pentru orice elogiu adresat personalităţii sale, conform noii Legi 217/2015, riscam ani de închisoare. Doamne fereşte!

În continuare prezentăm câteva contribuţii ale lui Nichifor Crainic în cultura română şi în teologia ortodoxă:

Gandirea - Crainic - Academia Romana - Goga - Blaga - Marturisitorii Ro

Revista Gândirea

Gândirismul e un caz unic de ofrandă colectivă adusă patriei noastre întregite.” (N. Crainic, 23 dec. 1969)

Revista Gândirea avea o orientare ortodox-tradiţionalistă şi cerea colaboratorilor săi „noutate grefată pe temeiul tradiţiei dinamice… curentul gândirist reprezentând creaţia cea mai avansată dintre cele două războaie” (N. Crainic). Aceasta fusese înfiinţată în 1921 de scriitorii Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Lucian Blaga şi Adrian Maniu. Din 1923 începe să scrie la această revistă N. Crainic, care, din 1926, va fi singurul ei conducător. El a adunat în jurul acestei reviste cei mai importanţi scriitori din perioada interbelică, i-a trasat orientarea şi idealul:

„Se strânsese elita ţării în jurul aceste reviste. Pentru ce credeţi? Pentru un scop foarte profund? Acela că existând acum România Mare trebuie să-i dăm o directivă românească pentru a crea o cultură românească pe măsura României Mari. Ăsta a fost idealul acestei reviste. Când a venit în ţară celebrul filosof german Hermann von Keyserling, am fost însărcinat de guvern să-l conduc eu prin ţară. Mi-a cerut să-l duc să ia contact cu diferitele cercuri intelectuale. L-am dus în cercul de la Viaţa românească, l-am dus în cercul lui Densuşianu, l-am dus în cercul fantomatic al Convorbirilor literare şi l-am dus şi-n cercul lui Lovinescu, El se informa pentru a scrie o carte pe care a şi scris-o – Analiza spectrală a Europei – în care defineşte toate popoarele Europei după mentalitatea lor. Fireşte, l-am iniţiat şi-n cercul revistei noastre. Ce a găsit el specific în mişcarea noastră culturală? Celelalte nici nu l-au interesat. A spus că sunt idei de împrumut din străinătate. Aşa erau. L-a interesat fiindcă avea idei proprii şi zicea el că pe baza ideologiei Gândirii poporul nostru poate crea în orientul Europei o nouă cultură neobizantină. Aceasta era părerea lui. În marile enciclopedii europene, Gândirea există ca o putere regeneratoare a culturii dintre cele două războaie. Gândirea a dat până acum două genii recunoscute: pe Lucian Blaga şi pe Vasile Voiculescu. Mai sunt şi alţii care nu sunt până azi [23 dec. 1969] reconsideraţi. Această Gândire a urmărit nişte lucruri foarte precise. A urmărit să facă eseuri şi în eseuri să facă filosofie românească. A urmărit să cultive nuvela care nu se mai cultiva în acea vreme fiindcă în acea vreme se scriau numai romane uşoare pe care eu le-am caracterizat, iertaţi-mă, romane care îl văd pe om de la buric în jos… Şi revista Gândirea a creat o mare poezie românească de factura cea mai nouă cu putinţă, de factura cea mai revoluţionară cu putinţă. Fiindcă nimeni nu a fost în vremea aceasta, de la război încoace, un poet mai nou ca Lucian Blaga şi mai revoluţionar în formă. A mai avut o caracteristică această revistă şi eu cred că e metoda cea mai bună de a crea artă: niciunul dintre scriitorii acestei reviste n-a primit niciun ban, fiindcă ştiau că nu aveau de unde să primească. Ambiţia noastră a fost să facem cea mai elegantă revistă de literatură şi de artă pe care-a avut-o Ţara Românească. Şi-am izbutit, domnilor.”[36]

Se urmărea să se facă filosofie românească în eseurile publicate. De asemenea, prin ziaristica sa a introdus prima oară „preocupări creştine în scrisul cotidian”.

Gândirea s-a închegat din năzuinţa unui grup de scriitori cu afinităţi spirituale care au vrut să dea României Mari organul principal de artă şi literatură de care avea nevoie. Toţi aveau cultură universitară, cei mai mulţi veneau de la universităţi celebre unde-şi cristalizaseră în mediul străin specificul sufletesc. Convingerea lor trecută prin cultură înaltă era că o artă şi o literatură originală se dezvoltă din fuziunea creaţiei noi cu zestrea istorică a poporului nostru. Când Cezar Petrescu, plecând la Paris în 1926, a renunţat la conducerea revistei, grupul m-a rugat să iau această grea sarcină asupra mea. Ceea ce mi se atribuie mie la conducerea ei e o muncă de eliminare discretă şi de adaosuri pentru a pune în perfect acord năzuinţele revistei cu spiritul autentic al poporului nostru. La Gândirea i-a plăcut oricărui mare scriitor să colaboreze fiindcă era cea mai frumoasă revistă a României. Matei Caragiale, bunăoară, nu era gândirist, dar aproape toată proza şi-a tipărit-o aici din motive estetice. Unii au fost colaboratori ocazionali, cu condiţia să nu distoneze cu atmosfera revistei pe care o susţineau poeţii, prozatorii şi eseiştii ei. E singura revistă românească în care am închinat un număr întreg problemei Rasă şi religie combătând documentat rasismul german şi wotanismul ateu cu concursul mai multor colaboratori. Mi-am repetat atitudinea în eseul Spiritul german, tipărit tot în Gândirea, când cenzura hitleristă se instalase în România. La Universitate am cerut o prelegere inaugurală despre originea rasismului german care se află litografiată în fruntea cursului meu despre Meister Eckart şi şcoala sa. Cu toatea acestea, publicişti fără obraz mă poreclesc şi azi [1968] rasist… Una e rasismul şi alta problema raporturilor politice dintre două ţări, în speţă dintre România şi Germania. Odată cu rasismul antisemit s-a ridicat ameninţător asupra României norul încărcat de electricitate al revizionismul graniţelor noastre. România era înfeudată politicii franco-engleze, pe când Germania şi Italia susţineau revizuirea graniţelor noastre în favoarea vecinilor. O înţelepciune elementară cerea raporturi normale cu aceste două puteri pentru a stinge adversităţile, ceea ce noi am refuzat sub instigaţia franco-engleză. Dar pactul Societăţii Naţiunilor ne îngăduia o politică proprie pentru apărarea intereselor noastre cu o politică de colaborare economică cu Germania şi Italia, căci atât ni se cerea. Asta am cerut şi eu prin ziarul «Calendarul», adică strict ceea ce ne îngăduia Societatea Naţiunilor, iar nu înfeudarea militară faţă de Germania şi Italia, adăugând că asta nu însemnează ruperea relaţiilor cu Franţa şi Anglia. Eram şi unii şi alţii, membri ai Societăţii Naţiunilor. România oficială a refuzat acest avantaj şi am ajuns la catastrofa din anul 1940 când ţara a fost sfâşiată din trei părţi fără să avem un singur sprijin în lumea întreagă. Forţat să intru în guvernul de lichidare din anul 1940, când nimic nu se mai putea face, am fost acuzat în plenul acestui guvern de Mihail Manoilescu, că nu iau parte efectivă la dezmembrarea ţării. Când al Doilea Război Mondial a izbucnit pentru recucerirea provinciilor pierdute eram un simplu particular. Atunci abia am folosit paginile revistei Gândirea pentru a susţine cauza noastră naţională. Era o datorie elementară de publicist român. În locul meu, Eminescu acelaşi lucru l-ar fi făcut… [După 23 august 1944] cum nu eram ca alţii înfeudat puterilor înfrânte şi cum nu aveam nicio vină faţă de patria mea, am rămas în ţară aşteptând să treacă prima febră revoluţionară. După sfatul câtorva membri din primul guvern revoluţionar [Petru Groza etc., n.n.], nu m-am prezentat la judecată în momentul când aceasta se făcea sumar. Am fost condamnat în lipsă, pe viaţă, în categoria generică de criminal de război deşi nu am avut absolut niciun rol oficial în declararea şi desfăşurarea războiului. A apăsat greu în sentinţă credinţa deşartă că aş fi fugit din ţară – vezi, Doamne, de frica răspunderilor – în timp ce Guvernul şi Academia Română ştiau unde sunt. (N. Crainic, Interviu inedit luat de Nedic Lemnaru la 16 iunie 1968)

Opera

Nichifor Crainic a avut un rol esenţial în cultura românească. Lucian Blaga în răspunsul la discursul de recepţie [22 mai 1941] pentru primirea lui Nichifor Crainic în Academia Română, mărturisea:

„Invazia teologică în cultura românească postbelică – înţeleg penetraţia ei masivă şi profundă – va rămâne pentru totdeauna legată de numele lui Nichifor Crainic… Teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti de astăzi datorită precumpănitor activităţii sale literare, susţinute şi de fiecare zi… Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămâne fără pereche în analele vieţii noastre literare.”[37]

Nichifor Crainic a fost cel ce l-a impulsionat pe Lucian Blaga să scrie Spaţiul mioritic: „Atunci mi-a spus Crainic că trebuie neapărat să scriu odată un studiu filosofic despre cultura noastră populară, în care, amândoi, deopotrivă, vedeam cea mai frumoasă realizare europeană a acestui tip de cultură… Aşa a luat fiinţă Spaţiul mioritic.[38]

Filocalia românească din sec. al XX-lea

Ctitorii de frunte ai Filocaliei româneşti din sec. al XX-lea au fost Nichifor Crainic şi discipolii săi: Părinţii Arsenie Boca şi Dumitru Stăniloae. Părintele Dumitru Stăniloae recunoştea meritele maestrului său N. Crainic în cea ceea priveşte repunerea în circulaţie a sudiilor filocalice şi a adevăratei teologii ortodoxe:

„Alăturea de Filocalie – colecţia scrierilor de caracter mistic-ascetic ale răsăritului – Dionisie Areopagitul este al doilea izvor de frunte al teologiei lui Nichifor Crainic, ambele puse din nou în circulaţie de dânsul… Viaţa creştină interioară la gradul de maximă incandescenţă este firul de aur în preocupările vechii tradiţii ortodoxe. Renaşterea acestei preocupări, restaurarea tradiţiei ortodoxe în ceea ce are ea mai esenţial este meritul aproape exclusiv al lui Nichifor Crainic… e cel dintâi care e preocupat stăruitor în teologia românească nu de stadiul comun al vieţii creştine, ci de vârfurile ei ce ard în lumina dumnezeiască, adică de viaţa pe care dânsul o determină ca «viaţa mistică, de pe culmi, a desăvârşirii în Duh, sau a sfinţeniei, sau viaţa religioasă realizată la maximum». E cel dintâi care a concentrat într-o expunere sistematică «Teologia mistică» pe care o defineşte îndrăzneţ şi original, dar în acord intern cu duhul ortodox: «Ştiinţa îndumnezeirii omului», întrucât «viaţa mistică e viaţa dumnezeiască participată», în ea omul devine «dumnezeu prin har».”[39]

În 1938 Nichifor Crainic a cerut sprijinul Bisericii pentru publicarea Filocaliei printr-o scrisoare către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. S-a discutat în şedinţa Sinodului din 28 iunie 1938, iar Mitropolitul Nicolae Bălan şi-a luat angajamentul tipăririi acesteia. În primăvara anului următor, Părintele Arsenie Boca a fost trimis cu o bursă la Muntele Athos (12 martie – 8 iunie 1939), unde să înveţe toată rânduiala duhovnicească şi meşteşugul artei bizantine, dar de unde să aducă şi scrieri ale Filocaliei. Zian Vălean Boca s-a întors de la Muntele Athos cu transcrieri după Filocalia de la Prodromu (o traducere a monahilor români de la Schitul Românesc Prodromu, din anul 1922), apoi s-a retras la M-rea Sâmbăta de Sus. Al Doilea Război Mondial începuse, iar România se afla sub Imperiul Haosului (Gheorghe Buzatu). În acest timp, Părintele Arsenie Boca l-a încurajat pe Părintele Dumitru Stăniloae să realizeze împreună o ediţie a Filocaliei în limba română și i-a desenat inclusiv coperta:

„P.C. sa împreună cu mişcarea religioasă din jurul Mănăstirii Brâncoveanu sunt ctitorii Filocaliei româneşti. Se vede că duhul Filocaliei, pe care l-a reînviat P.C. [Arsenie Boca] sa în viaţa religioasă a poporului nostru, a fost condiţia de maturitate pentru apariţia scrierilor din Filocalie la lumina tiparului în româneşte” (D. Stăniloae, Prefață la Filocalia III, 1948).

Prima catedră de mistică ortodoxă

Nichifor Crainic a fost cel care a întemeiat prima catedră de mistică ortodoxă din România, la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Predase cursuri despre Dostoievski şi creştinismul rus şi de mistică ortodoxă şi la Facultatea din Chişinău (1926-1932), dar la Bucureşti se formează mii de preoţi sub influenţa sa.

Părinţii D. Stăniloae şi A. Boca s-au maturizat teologic la umbra lui Nichifor Crainic. Primul s-a format prin însuşirea teologiei lui Nichifor Crainic din studiile şi cursurile publicate de acesta şi a fost invitat să scrie la revista Gândirea. Recunoaştea că este un ucenic de-al său într-un interviu. Părintele Arsenie i-a audiat cursurile care i-au deschis calea către îndumnezeire, în perioada cât a fost student la Academia de Arte Frumoase (1933-1938). Între cei trei s-a legat o frumoasă prietenie.

Mărturia Părintelui Arsenie Boca:

Aveam legături de cunoştinţă şi prietenie, cunoscându-l ca pe un profesor foarte bun.[40]

Şi mărturia lui Nichifor Crainic:

„Relaţiile mele cu Arsenie au fost de natură pur intelectuală, ca de la un profesor mai bătrân la un tânăr care cerea adesea lămuriri în chestiuni teologice sau îmi comunica experienţele de viaţă duhovnicească care le trăia… El pretindea că audierea cursurilor mele i-a deschis calea spre desăvârșirea spirituală.”[41]

Mărturia Pr. Constantin Galeriu, care l-a avut coordonator pe Crainic la teza de licenţă despre îndumnezeirea omului:

„Nichifor Crainic m-a atras de la început… Eu l-am urmărit pe Crainic la toate cursurile. Talentul lui excepţional de vorbitor, de gânditor, de om al stilului, al verbului, cucerea… Cel care m-a cucerit a fost într-adevăr Nichifor Crainic.”[42]

Nichifor Crainic a fost primul care a salvat teologia academică ortodoxă din robia teologiei scolastice, apoi a încercat să facă acelaşi lucru discipolul său, Pr. D. Stăniloae, care a venit la București în 1947 pe locul lăsat liber de Nichifor Crainic, alcătuindu-și un curs de mistică ortodoxă după modelul celui ținut de Crainic:

„Nichifor Crainic este cel dintâi teolog în epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt şi ocolit al specialiştilor, prezentând-o într-o formă impunătoare atenţiunii generale a lumii intelectuale… Nichifor Crainic e misionarul de prestigiu al credinţei bisericeşti în mijlocul intelectualilor români… Prin Nichifor Crainic s-a săvârşit o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox.”

„Asupra harului Nichifor Crainic insistă mult. Harul este necreat, izvorând din fiinţa dumnezeiască. În această privinţă Nichifor Crainic ajută prin propovăduire curajoasă la reactualizarea unui important punct de doctrină ortodoxă formulat de Sf. Grigorie Palama, asupra căruia teologia românească din epoca modernă trecea cu tăcerea, timorată de opoziţia susţinută a catolicismului după care harul e numai o putere creată de Dumnezeu în suflete. Nichifor Crainic şi-a dat seama că fără învăţătura despre caracterul necreat al harului, concepţia ortodoxă despre îndumnezeirea omului, importanta idee teandrică şi toată spiritualitatea specifică a ortodoxiei se volatilizează.”[43]

„[Nichifor Crainic] a fost un martir, un dăruit…[44] Îl aprobam în toate părerile lui despre spiritualitatea poporului român şi despre credinţa lui strămoşească. Am suferit mult când a trebuit să îndure ani îndelungaţi de închisoare fără să se fi făcut vinovat de apartenenţa la vreun partid politic, ci numai pentru fierbintea lui iubire de neam şi de afirmarea vie şi nouă a credinţei strămoşeşti… A suferit o grea mucenicie atât el cât şi familia lui numai pentru iubirea neamului său şi a lui Hristos.”[45] (Pr. Dumitru STĂNILOAE, 26.01.1992)

Florin DUȚU

Sursa: MĂRTURISITORII

Foto: Floare Albă de Colţ – FB

harta Pribegiei lui Nichifor Crainic-intocmita de Cezar  BUTEREZ si Florin DUTU - Marturisitorii Ro

Note:

[1] Omilie atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur (c.349-407), al cărei început „Iarăşi se tulbură Irodiada…iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan” l-a pictat Părintele Arsenie BOCA (1910-1989) în altarul Bisericii Drăgănescu.

[2] ACNSAS, fond Penal, dosar 13206, vol. 2, f. 508.

[3] Lucian BLAGA, Izvoade, Ed. Humanitas, 2011, p. 44.

[4] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Opera teologică a lui Nichifor Crainic, în revista Gândirea, an XIX, nr. 4, aprilie 1940.

[5] Volumul academicianului Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, a fost publicat la Editura Floare Albă de Colţ în 2015.

[6] La 23 august 1944, Poliţia Română avea 16394 de angajaţi. În perioada imediat următoare, au rămas, pentru o vreme, doar 4040 dintre cei vechi, iar restul de 12354 au fost excluşi, rândurile lor fiind ocupate de tot felul de specimene umane, puse pe căpătuială, care ascultau orbeşte de comunişti. Astfel a fost compromisă Poliţia Română (Florin ŞINCA, Martirii Poliţiei Române: distrugerea Poliţiei sub regimul comunist, Ed. RCR Editorial, 2004, p. 66).

[7] Actul de acuzare pentru Ion Dobre zis Nichifor Crainic şi Stelian Popescu, în: Emil RUS, Delictul de opinie: procesul ziariştilor 1945, Ed. INST, Bucureşti, 2012, p. 124-126.

[8] ACNSAS, fond Informativ, dosar 2637, vol. 2, f. 89v.

[9] ACNSAS, fond Penal, dosar 1659, vol. 4, f. 34-36.

[10] ACNSAS, fond Penal, dosar 1659, vol. 4, f. 34-36 [Proces Verbal de Interogatoriu, 3 oct. 1955, orele 11.15-19.50, Timişoara. Arestat: Arsenie Boca].

[11] Ignatius de Loyola (1491-1556), ofiţer spaniol, a fost rănit la Pamplona (1591) şi nevoit să renunţe la carieră. A plecat apoi în pelerinaj la Ierusalim. S-a reîntors, a studiat teologia şi în 1534 a depus votul monahal. A întemeiat Ordinul Iezuit (Societatea lui Iisus), aprobat (1540) de Papa Paul III. Loyola este cunoscut mai ales prin lucrarea „Exerciţii spirituale” ce este un fel de jurnal în care şi-a notat trăirile.

[12] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 2637, vol. 2, f. 89-91 [Proces Verbal de Interogatoriu, 14 oct. 1955, Nichifor Crainic, Bucureşti].

[13] Ioan era prenumele de botez al lui Nichifor Crainic.

[14] ACNSAS, fond Penal, dosar 1659, vol. 1, f. 41-41 [Proces verbal de interogatoriu, LANGA IOAN, 25 oct. 1955, oraşul Stalin].

[15] Monahia Zamfira CONSTANTINESCU, Limpeziri pe marginea memoriilor lui Nichifor Crainic [17 dec. 1991, Sinaia], în: Revista Gândirea, serie nouă, nr. 2-3 (Numărul Învierii), Sibiu, 1992, p. 12.

[16] în: Revista Manuscriptum, an XXVI, nr. 1-4/1995 (98-101), f. 19.

[17] Nichifor Crainic a întâlnit-o la Viena pe bucovineanca Aglaia Cârstiuc (n. 24 feb. 1892, Petriceni, Bucovina; d. 26 mai 1946, Bucureşti), care studia medicina. Aceasta a fost medic ginecolog. Cu ea s-a căsătorit la data de 22 august 1921 la Rădăuţi. Nichifor Crainic avea 32 de ani, iar soţia sa 29 de ani.

[18] Au avut un singur copil, o fată, Furtuna Ioana (1921-1983).

[19] în: Revista Manuscriptum, an XXVI, nr. 1-4/1995 (98-101), f. 16.

[20] Nichifor Crainic a fost repus în drepturile de academician, post-mortem, la 22 nov. 1995.

[21] Părintele Mucenic Ilarion FELEA (n. 21 mart. 1903, com. Valea-Bradului, Hunedoara; †18 sept. 1961, închisoarea Aiud); în 1958 a fost arestat în lotul preoţilor arădeni şi condamnat la 20 de ani muncă silnică „pentru uneltire contra ordinei sociale” şi 20 ani temniţă grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare şi a miscării revoluţionare”; a murit, ca mucenic, la închisoarea Aiud, deoarece i s-a refuzat asistenţă medicală.

[22] Viorel Gheorghiţă, Et ego. Sărata, Piteşti, Gherla, Aiud, la: www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/gheorghita/docs/cap7.htm [accesat 8 noiembrie 2014]. Cartea a fost publicată şi la Ed. Marineasa, Timişoara, 1994.

[23] Am arătat în cartea Mistica ortodoxă şi Schimbarea la faţă a teologiei româneşti: Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae cum s-a ajuns la schimbarea şi legalizarea numelui. Numele său era DOBRE, iar prenumele IOAN. Dar în vremea studiilor la Seminarul Teologic din Bucureşti (1904-1912), Ioan Dobre a scris articole pe care le-a publicat în diverse reviste literare. Pentru că directorul seminarului, arhimandritul Iuliu Scriban, „nu vedea cu ochi buni literatura şi a eliminat un elev pentru că citea pe Sadoveanu”, atunci Ioan Dobre a fost nevoit să recurgă la pseudonimul literar Nichifor Crainic, pe care l-a folosit şi după absolvirea Seminarului pentru a-şi semna poeziile şi articolele. Mai târziu, la 20 aprile 1926, şi-a legalizat numele prin Parlament (decizie publicată în Monitorul Oficial, nr. 92 din 25 apr. 1926). Hotărârea o luase după ce făcuse un împrumut de la Dumitru Mociorniţa, marele antreprenor din perioada interbelică din sectorul încălţămintei şi al pielăriei. Acesta văzându-l că se semnează pe poliţă Ioan Dobre, un nume necunoscut lui, i-a cerut lungi explicaţii. Ca să evite eventuale încurcături în viitor, şi-a legalizat noul nume Ioan Nichifor–Crainic.

[24] Nichifor Crainic a întemeiat propriul său ziar, „Calendarul”, care a apărut pentru doi ani, începând cu 24 ianuarie 1932. Fondurile necesare i-au fost dăruite de inginerul Zamfir Christodorescu, pe care-l cunoştea de la Iaşi, din timpul primului război mondial. Chistodorescu se afla atunci printre inginerii cu stare şi generoşi, care susţineau ziarul lui Nicolae Iorga, „Neamul românesc”, unde debutase Nichifor Crainic. Acesta absolvise Şcoala de Poduri şi Şosele din Paris şi fusese impresionat de ziarul „Le temps”. Era un patriot şi făcea parte din pleiada de ingineri care creaseră industria românească din Regat. Soţia îi murise în accidentul de tren de la Bârnova (31 dec.1916/13 ian.1917, cea mai cumplită catastrofă din istoria Căilor Ferate Române, cca. 1000 de morţi, din cauză că trenul era supraaglomerat, frânele n-au mai funcţionat în gara Ciurea), în timpul războiului, şi nu avea urmaşi. Când Nichifor Crainic s-a întors de la Viena, Christodorescu i-a oferit locuinţă, pentru o chirie mai mult simbolică, în strada Polonă 38, unde a fost şi sediul revistei Gândirea, după care s-a mutat în strada Vasile Conta 5. Singura condiţie impusă de finanţator lui Nichifor Crainic pentru ziar: „să spună adevărul şi numai adevărul”. „Calendarul”, subintitulat „ziarul tuturor categoriilor sociale”, a apărut 2 ani, până în 1933, şi ajunsese a treia gazetă ca tiraj din ţară: 50.000 exemplare/zi (Universul: 100.000 ex.; Dimineaţa: 80.000 ex.; Curentul: 12.000 ex.; Cuvântul: 6.000 ex.). În primul număr, N. Crainic a scris articolul „Începem”, în care menţiona că dezastrul financiar şi economic din România este opera politicianismului „aplicat parazitar pe vlaga ţării noastre. În nici o ţară din lume secătura incapabilă şi banditul demagog n-au confiscat cu o mai savantă rapacitate înaltele demnităţi ca în România. Profitor cinic şi indolent al belşugului de ieri, politicianismul român se dovedeşte nul în virtute, la întâia ciocnire de realitatea cruntă. Articolul arată apoi că va demasca „toată această neputinţă învăluită în aroganţă de club, fără să căutăm la faţa nici unui partid şi nici unei personalităţi izolate. România are nevoie de o deparazitare radicală. Unde suntem, ne-a adus politicianismul farsor şi profitor. A-l tolera mai departe înseamnă a accepta rostogolirea în catastrofă”.

[25] În perioada de la Scînteia, „a cerut cu vehemenţă suprimarea, inclusiv fizică, a elitelor politice democratice româneşti”, în: Vladimir TISMĂNEANU, Dubioasa convertire a lui Silviu Brucan, în Revista 22, anul XV (864), 29 sept. – 5 oct. 2006.

[26] Silviu BRUCAN, O biografie între două revoluţii: de la capitalism la socialism şi retur, ed. de A. Singer, Ed. Nemira, 1998, p. 14-15.

[27] Hotărârea nr. 2 din 4 iun. 1945 a Tribunalului Poporului în care este condamnat întregul lot al ziariştilor, în: Emil RUS, Delictul de opinie: procesul ziariştilor 1945, Ed. INST, 2012, p. 177-179.

[28] Emil RUS, Delictul de opinie: procesul ziariştilor 1945, Ed. INST, Bucureşti, 2012, p. 241-242.

[29] Mai multe informaţii şi o critică a Expunerii de motive la legea în discuţie a oferit preotul şi jurnalistul Marcel RĂDUŢ: „suficiente argumente pentru a demonstra că această Expunere de motive este superficială, precară din perspectiva juridică şi că promovează o viziune politizată asupra unor evenimente istorice pe care specialiştii în domeniu înca le studiază”, la: Marcel RĂDUŢ, Despre promulgata lege „anti-legionară” – recurs împotriva uitării şi necinstei sufleteşti, ziarul Adevărul, (I) 15 iul., (II) 25 iul., (III) 3 aug. 2015

(http://adevarul.ro/news/politica/despre-legea-anti-legionara–recurs-uitarii-necinstei-sufletesti-i-_55a5efcaf5eaafab2c9562bc/index.html#)

[30] Mihaela TUDORACHE, Alexandru Florian (INSHR-EW): Legea ce interzice simbolurile fasciste, rasiste sau xenofobe – sincronizată cu normele UE, la: www.agerpres.ro/social/2015/07/30/alexandru-florian-inshr-ew-legea-ce-interzice-simbolurile-fasciste-rasiste-sau-xenofobe-sincronizata-cu-normele-ue-14-10-39, [accesat la 10.08.2015].

[31] vezi: Deşteaptă-te, române! Academicianul Eugen Mihaescu despre Legea «Elie Wiesel»: Azi, luptătorii anticomunişti sunt prima ţintă a tovarăşului Florian. Cine urmează mâine? Mihai Eminescu?, la: www.ziaristionline.ro/2015/08/02/desteapta-te-romane-academicianul-eugen-mihaescu-despre-legea-elie-wiesel-azi-luptatorii-anticomunisti-sunt-prima-tinta-a-tovarasului-florian-cine-urmeaza-maine-mihai-eminescu/ [accesat la 10.08.2015]

[32] Video la: adevarul.ro/cultura/istorie/de-era-nevoie-lege-antilegionari-alexandru-florian-directorul-institutului-elie-wiesel-adevarul-live-8_55c067f7f5eaafab2c3a9818/index.html [10 aug. 2015].

[33] ACNSAS (SIE), dosar 3722, vol. 1, f. 177-178.

[34] Nichifor Crainic, Interviu inedit luat de Nedic Lemnaru la 16 iunie 1968, document inedit aflat în Arhiva Nichifor Crainic.

[35] Ioan OPRIŞ, Procesul ziariştilor naţionalişti, Ed. Albatros, Bucureşti, 1999, p. 161.

[36] Nichifor CRAINIC, Discurs de mulţumire către cei prezenţi la aniversarea sa de 80 de ani, 23 dec. 1969, document audio inedit păstrat în arhiva familiei.

[37] Lucian BLAGA, Izvoade, Ed. Humanitas, 2011, p. 44.

[38] Lucian BLAGA, Începuturile şi cadrul unei prietenii, în revista Gândirea, nr. 4, aprilie 1940.

[39] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Opera teologică a lui Nichifor Crainic, în revista Gândirea, an XIX, nr. 4, aprilie 1940 (număr festiv Nichifor Crainic la 50 de ani).

[40] ACNSAS, fond Penal, dosar 1659, vol. 4, f. 33v.

[41] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 2637, vol. 2, f. 85-88.

[42] Interviu cu părintele Constantin Galeriu, de Cezar Tănase, [www.crestinortodox.ro, accesat 13 sep. 2014].

[43] Pr. D. STĂNILOAE, Opera teologică a lui Nichifor Crainic

[44] Pr. Ioan PINTEA, O întâlnire cu Părintele Stăniloae, în: Pr. Dumitru Stăniloae, teolog al profunzimilor, Ed. Renaşterea, 2012, p. 25. Publicat iniţial în Revista Renaşterea, nr. 9, sept./1990, p. 4.

[45] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Amintiri despre Nichifor Crainic, directorul «Gândirii» (26.01.1992), în: Revista Gândirea, serie nouă, nr. 2-3 (Numărul Învierii), Sibiu, 1992, p. 9.

1 comentariu »

  1. FRAȚI ROMÂNI, DEPUTATUL AUREL VAINER SPUNE LA SFÂRȘITUL INTERPELĂRII DIN PARLAMENTUL ROMÂNIEI CĂ ,,în lumea civilizată, postbelică, nu ar trebui să-şi mai găsească locul asemenea manifestări vizuale care să incinte mai departe la ură între oameni, între etnii, între naţiuni, între rase, să nu mai fie dovezi ale antisemitismului în România”…

    A FOST MIȘCAREA LEGIONARĂ UN PARTID DE EXTREMĂ DREAPTA, ULTRA-NAȚIONALIST? RĂSPUNS: NU. PARTIDUL TOTUL PENTRU ȚARĂ A FOST DOAR NAȚIONALIST ȘI CREȘTIN PE DEASUPRA… AȚI APĂRA ȚARA DE EXPANSIUNEA COMUNISMULUI SOVIETIC ȘI MASONIC REPREZINTĂ EXTREMISM??? EXTREMISMUL DE DREAPTA ESTE REPREZENTAT DE NAZISM ȘI FASCISM, CARE CA ȘI COMUNISMUL (EXTREMISM DE STÂNGA) URMĂREAU ACELAȘI LUCRU: ERADICAREA SAU EXTERMINAREA CREȘTINISMULUI… DE ACEEA NU NE MIRĂ FAPTUL CĂ HITLER L-A AGREAT ȘI PREFERAT PE ION ANTONESCU (CĂRUIA I-A DAT MÂNĂ LIBERĂ ÎN LOVITURA DE STAT ANTILEGIONARĂ DIN IANUARIE 1941, ETICHETATĂ DE COMUNIȘTI CA ,,REBELIUNE LEGIONARĂ”), ÎN DETRIMENTUL LEGIONARILOR (NAȚIONALIȘTI CU ADEVĂRAT) CARE AU FOST UCIȘI, ARESTAȚI, TORTURAȚI, UNII TRIMIȘI PE FRONTUL RUSESC ÎN LINIA ÎNTÂI CA SĂ MOARĂ…

    A INCITAT MIȘCAREA LEGIONARĂ LA URĂ SAU RASISM? A FOST MIȘCAREA LEGIONARĂ ANTISEMITĂ? NU. NICI VORBĂ. PENTRU CĂ A PLEDAT PENTRU IUBIREA DE DUMNEZEU ȘI IUBIREA APROAPELUI (DE NEAM ȘI DE ȚARĂ). APOI, EA S-A DESPĂRȚIT DE LA ÎNCEPUT DE ALIANȚA NAȚIONAL-CREȘTINĂ, DE CUZIȘTI (ADEPȚII PROFESORULUI A.C. CUZA DE LA IAȘI, CARE ERAU ÎNTR-ADEVĂR ANTISEMIȚI, MAI EXACT ANTI-EVREI, CEI CARE DE ALTFEL SE ÎMBRĂCAU ÎN CĂMĂȘI ALBASTRE… DE ACEEA LEGIONARII S-AU ÎMBRĂCAT ÎN CĂMĂȘI DE CULOARE VERDE, PENTRU A NU FI CONFUNDAȚI CU EI… IAR ACUZAȚIA DE ANTISEMITISM ESTE PROFUND ERONATĂ… PENTRU CĂ UN CREȘTIN NU POATE FI ANTISEMIT, NU URĂȘTE PE NIMENI… PENTRU CĂ MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS, MAICA DOMNULUI ȘI SFINȚII APOSTOLI AU FOST EI ÎNȘIȘI EVREI (IUDEI)… ORI ANTISEMIT ÎNSEAMNĂ SĂ FII ÎMPOTRIVA SEMIȚILOR (ÎMPOTRIVA SEMINȚIEI LUI SEM, INCLUSIV ÎMPOTRIVA ARABILOR)… A FI ÎMPOTRIVA OLIGARHIEI EVREIEȘTI CARE PROPAGA COMUNISMUL ÎN ROMÂNIA NU ÎNSEAMNĂ A FI ANTISEMIT…

    Apreciază

    Comentariu de Radu Iacoboaie — 21 Septembrie 2015 @ 14:56 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: