Bucovina Profundă

26 Ianuarie 2016

21-23 ianuarie 1941: Rebeliune legionară sau lovitură de stat antonesciană? Audiatur Et Altera Pars: Horia Sima – Era Libertății. + Mircea Nicolau despre rebeliunea ”legionară”

Mircea Nicolau despre rebeliunea ”legionară”

 

21-23 ianuarie 1941:

Rebeliune legionară sau lovitură de stat antonesciană?

Audiatur Et Altera Pars

Horia Sima – Era Libertății

LOVITURA DE STAT A GENERALULUI ANTONESCU

1. Originile loviturii de Stat

N-a existat o rebeliune legionara, cum au difuzat „urbi et orbi” sursele antonesciene. A fost o lovitura de Stat a Generalului Antonescu contra Actului Constitutional din 14 Septembrie 1940. Ce-a urmat dupa aceea, rezistenta maselor populare, n-a fost decât reactia natiunii la lovitura de Stat a Generalului Antonescu. Poporul, neîndemnat de nimeni, a sarit în ajutorul Legiunii, pentru a apara fiinta Statului National-Legionar.

Cauzele care l-au determinat pe Generalul Antonescu sa recurga la forta pentru a-i expulza pe legionari din incinta Statului, calcând ordinea constitutionala în vigoare, sunt multiple si variate. Enumeram cele mai importante:

1. Firea lui orgolioasa. Nu putea suporta pe nimeni lânga el care sa-i îngradeasca exercitiul puterii lui. Nu era capabil de o colaborare loiala, de o împartire a raspunderilor, caci odata ajuns la un rang în Stat, tintea la o pozitie mai înalta. Pentru a-si atinge telul, n-avea nici un scrupul. Era capabil de toate crimele si tradarile. Pactul cu Miscarea era o solutie provizorie, impusa de necesitatea de a-si consolida puterea, dar, din primul moment, s-a gândit sa depaseasca aceasta faza, fie aservind Miscarea, fie înlaturând-o.

2. O cruzime înnascuta. Nu iubea poporul si varsa sângele lui cu usurinta. El credea numai în stat, iar poporul nu era altceva decât un fel de materie prima, destinata sa întretina Statul cu sacrificiile lui. Era un patriot sui-generis, întelegând prin patriotism supunerea celorlalti propriei lui persoane.

3. Bun militar, dar nu om politic. Nu era capabil sa se orienteze în timp, sa vada dincolo de interesele imediate, care se confundau cu propriile lui interese de dominatie personala. A mers în 1940 cu Axa, pentru ca numai cu sprijinul german putea sa ajunga la putere si sa se mentina. Dar când frontul din rasarit a început sa se clatine, si-a uitat de vechile lui declaratii de loialitate fata de Hitler si a început sa sondeze partea cealalta, pentru a se desprinde de Axa la momentul oportun.

4. O noua camarila. În jurul Generalului Antonescu s-a constituit un alt anturaj, de aceeasi extractie infama ca si a Regelui Carol II. Camarila îl împingea la o ruptura cu Miscarea. Setea de putere, banii si alte interese s-au întretesut, formând platforma politica a noii camarile. Între anturajul antonescian si Miscare s-a produs o rivalitate crescânda, care nu putea duce decât la otravirea relatiilor noastre cu Conducatorul.

5. O camarila înstrainata de neam. Anturajul Generalului Antonescu nu era animat de sentimente nationale ca sa-si dea seama de raul ce-l poate face tarii. Era o camarila deschisa infiltratiilor straine, din care n-au lipsit nici agentii puterilor ostile Axei: englezi, americani, bolsevici. Obiectivul acestor infiltratii din imediata apropiere a Generalului era sa provoace ruptura Generalului de Miscare, caci odata ramas singur în fruntea Statului, usor putea fi manevrat.

 

2. O formidabila coaliție

Pentru a patrunde în esenta evenimentelor de la 21-23 Ianuarie 1941, trebuie sa luam în considerare fortele care în acel moment s-au coalizat, pentru a provoca darâmarea Statului National-Legionar.

Un front anti-legionar, întins si puternic, s-a închegat în săptămânile care au premers loviturii de Stat. România nu putea fi scoasa în acel moment din Axa – armata germana era în România, iar Antonescu semnase Pactul Tripartit – dar se putea slabi baza operativa a Axei la Bucuresti, prin ruptura Generalului de Miscare. Odata acest succes initial obtinut, Generalul putea fi usor manevrat mai târziu de aceleasi forte, din motivele pe care le-am expus în capitolul precedent.

Formidabila coalitie îsi avea centrul de greutate în strainatate, sprijinindu-se în interiorul tarii pe serviciile secrete ale Angliei, Statelor Unite si Uniunea Sovietica. Îngloba apoi partidele politice, resturile cadrelor carliste si puternicele organizatii evreiesti. Liderii partidelor national-taranesc si liberal, surprinsi de amploarea biruintei legionare si speriati de moartea violenta a lui Iorga si Madgearu, cereau Generalului sa puna capat anarhiei din tara, plângându-se ca le ameninta propria lor viata. Resturile cadrelor carliste stateau la pânda, asteptând momentul sa-si ia revansa. Cât îi priveste pe evrei, acestia îsi vedeau zguduita dominatia lor economica din România, dar mai ales se temeau de represalii sângeroase din partea legionarilor, ca razbunare pentru participarea lor – via Elena Lupescu – la asasinarea lui Corneliu Codreanu si apoi la baia de sânge din noaptea de 21-22 Septembrie 1939. Presedintele Comunitatii Evreiesti, Filderman, era adeseori primit în audienta de Antonescu, cerându-i acestuia masuri de protectie a populatiei evreiesti contra „exceselor” legionare. Am aratat în capitolul anterior cât de putin întemeiate erau reclamatiile acestuia, iar cât priveste varsari de sânge în populatia evreiasca, ele n-au existat în perioada guvernarii noastre.

Arcul monstruoasei coalitii mergea mai departe acaparând si anturajul lui Antonescu, unde a gasit un mediu favorabil, din cauza manunchiului de intriganti din jurul Presedintiei. Elementele agreate de Antonescu îl atâtau din toate puterile pe acesta ca sa se separe de Miscare „caci toata tara e cu el”.

Mai ramânea sa fie captata si piesa principala, Conducatorul Statului, pentru ca sa se produca ciocnirea cu Miscarea.

 

3. Opacitatea germana

Toata aceasta formidabila coalitie anti-legionara ar ti fost sortita înfrângerii, daca nu i-ar fi venit într-ajutor un aliat nesperat, însasi Germania national-socialista.

Ca sa întelegem comportamentul uluitor al lui Hitler în conflictul dintre Antonescu si Miscare, trebuie sa examinam înca odata tendintele politice fundamentale ale celui de-al Treilea Reich si apoi sa luam în considerare si mecanismul de guvernare al acestui Stat, adica prin ce filiera treceau si se rezolvau toate problemele lui de ordin intern si extern.

Hitler se gasea în acel moment în apogeul puterii lui. Succesele neîntrerupte ce le-a obtinut pâna atunci, în special scoaterea din lupta a Frantei în sase saptamâni, i-a întarit convingerea în misiunea lui istorica providentiala. Masinii de razboi germane nu-i poate rezista nici o putere. Chiar în ce priveste Rusia, el credea ca va fi suficienta o campanie de trei luni ca sa o puna în genunchi. Daca si înainte Hitler era greu de abordat pentru a accepta dialogul si a ajunge la solutii de compromis în fata unui litigiu, acum devenise intratabil. El dicta solutiile si nu le negocia. Stapânit de aceasta mentalitate de satrap, micile puteri europene nu mai reprezentau decât o importanta secundara pentru planurile lui de reorganizare a Europei. Orice solutie ar fi dat conflictelor de interese ce se iveau între natiunile europene, ele nu puteau sa altereze finalul victorios al razboiului purtat de Germania si atunci va triumfa si ideea unei noi ordini pe continent, dominate de cel de-al Treilea Reich. Din aceasta perspectiva, nici România nu putea fi tratata altfel. Cauza ei apartinea ansamblului de probleme si interese pe care le va rezolva Hitler în conformitate cu Weltanschauung-ul sau, la momentul oportun.

Trecând la mecanismul de guvernare al celui de-al Treilea Reich, constatam ca el se baza exclusiv pe vointa lui Hitler, care lua în ultima instanta toate deciziile importante. Dar ca sa rezolve problemele ce se iveau în cursul guvernarii, era avizat si el la informatiile ce le primea. Si în acest punct constatam un alt aspect negativ al puternicului Reich German. Serviciile informative germane nu erau la înaltimea celor straine. Erau enorm diversificate, dar lipsea o oficina centrala care sa le coordoneze. Hitler se pierdea în hatisu1 de informatii ce le primea din toate partile si lua hotarâri gresite. Nu trebuie uitate apoi profundele infiltratii anglo-americane si sovietice în sânul acestor servicii, care atingeau chiar centrii vitali ai Statului. Este astazi un fapt bine verificat ea nu numai Abwehr-ul, ci si Marele Stat Major si chiar Ministerul de Externe si aveau agentii lor straini, bine plasati chiar în vârful acestor institutii.

Primind din România informatii ostile Miscarii, pe diferitele canale informative, dintre care unele erau corupte de inamic, Hitler începuse sa creada în ele. Pe de-o parte îl vedea pe Antonescu omul ordinii; pe de alta parte, Miscarea, o adunatura de elemente anarhice, de speta SA, din perioada Rohm. Amintirile sumbre din 1934 îl obsedau si-l împiedicau sa vada realitatea din România, o conspiratie inversa, care urmarea sa slabeasca pozitiile germane din sud-estul european.

Dar cu toate aceste deficiente de guvernare, e greu de înteles decizia lui Hitler de a se asocia cu Antonescu la actiunea de nimicire a Miscarii. Caci prigoana îndurata de noi sub Antonescu n-a durat o luna, doua, trei, ci ani de zile. Practic n-a încetat niciodata. E imposibil ca în atâtia ani Hitler sa nu fi aflat adevarul, sa nu fi descoperit cine e agresorul si cine sunt victimele.

Si atunci trebuie sa presupunem ca a fost ceva mai mult din partea lui Hitler, un gând mai ascuns. N-a fost nici persoana lui Antonescu care l-a impresionat, nici eventualele noastre greseli, nici ostilitatea lui Fabricius, nici multimea de informatii deformate prin prisma agentilor straini… Era ceva mai mult. Probabil ca îi convenea lui Hitler ca Miscarea Legionara sa fie îndepartata de pe scenariul politic al României, pentru ca sa nu impieteze cu exuberanta ei nationalista asupra rolului ce trebuie sa-l joace Germania în sud-estul european. Legiunea era un partener incomod, în timp ce Antonescu o figura tranzitorie, care putea fi usor dominat la sfârsitul razboiului.

 

4. Întoarcerea de la Obersalzberg

N-am fost înstiintat nici când a plecat Generalul Antonescu sa-l vada pe Hitler la Obersalzberg si nici la întoarcerea lui la Bucuresti. Mai târziu s-a spus ca nu m-am prezentat sa-l salut pe Conducatorul statului, cum cerea protocolul, nici când s-a urcat în avion si nici la sosire. În realitate, am fost tinut într-o ignoranta totala asupra acelor doua date. Antonescu n-a binevoit nici sa-mi treaca conducerea guvernului, în timpul absentei lui din tara, cum a procedat alta data.

Am aflat ca vizita generalului la Hitler s-a desfasurat într-o singura zi, 14 Ianuarie, si ca a doua zi Antonescu revenise la Bucuresti.

L-am vazut pe General îndata dupa sosirea lui. Era însotit de Fabricius. Amândoi ma priveau scrutator, dar fara vreun semn de neliniste. L-am întrebat pe General cum a decurs audienta „militara” la Führer. Mi-a raspuns scurt: ” bine si cu rezultate pozitive, pentru tara”. Fabricius a dat si el din cap afirmativ. Ma priveau amândoi cu un surâs enigmatic. Simteam ca era ceva necurat la mijloc. Întrebând pe Fabricius de sosirea lui Killinger, mi-a raspuns evaziv ca înca nu s-a stabilit ziua când îsi va prezenta scrisorile de acreditare. Era ceva anormal.

Banuielile mele s-au risipit când am aflat ca Generalul Antonescu semnase o decizie prin care largea atributiile Secretarului de la Interne, Dr. Victor Biris. Acest gest de atentie mi s-a parut de bun augur. Tocmai la Interne, unde Generalul s-a aratat întotdeauna nemultumit si nu înceta cu admonestarile! Asta însemna ca a gasit la Hitler o atmosfera favorabila Miscarii si vrea sa dreaga lucrurile.

În realitate, cum s-a adeverit mai târziu, recompensa oferita lui Biris era cu tâlc, o masura de ordin tactic, destinata sa ne însele vigilenta, acoperind lovitura ce-o va da peste câteva zile.

Nici în zilele urmatoare, pâna la 20 Ianuarie, nu s-a petrecut nimic deosebit în relatiile mele cu Antonescu. Se parea ca vechile animozitati au intrat ca prin farmec în adormire. Dar nu era asa. Aparentele înselau. Pregatirile erau în toi ca sa ne atace cu armata.

 

5. Mari adunari legionare în toata tara

Pentru Duminica, 19 Ianuarie 1941, am convocat publicul sa participe la o serie de întruniri, atât în capitala, cât si în provincie, pentru a-i asculta pe oratorii trimisi de la Centru, carora le-am fixat sa trateze acelasi subiect: „Lupta Germaniei si Italiei pentru a instaura o noua ordine europeana”.

Aceste conferinte n-au fost improvizate. Îsi au o istorie mai veche. Ideea lor s-a zamislit într-o convorbire avuta cu Generalul Antonescu, cam pe la începutul lunii Decembrie, dupa ce a trecut valul Jilavei si apele s-au potolit.

– Domnule Sima, Guvernul si Legiunea savârsesc o multime de lucruri bune pentru tara, dar mi se pare cp aceste fapte nu se cunosc suficient în public.

– Aveti dreptate, Domnule General, dar cum credeti D-voastra ca s-ar putea mari eficacitatea propagandei noastre?

– Ar trebui ca oameni instruiti de-ai D-voastra sa mearga în provincie si sa explice poporului efortul ce-l facem zi de zi ca sa-i vindecam ranile trecutului.

– Bine, Domnule General. Urmarind sugestia D-voastra, voi face în asa fel încât cel putin odata pe luna personalitati de la Centru sa viziteze capitalele de provincie si sa explice lumii politica guvernului.

Cum aceasta discutie s-a petrecut în Decembrie si nu mai era timp suficient pentru a convoca lumea la adunari, din cauza apropierii Sarbatorilor, am amânat proiectul pâna în Ianuarie. Convocarea de la 19 Ianuarie nu era decât punerea în aplicare a unei dorinte exprese a Sefului Statului, formulata de el cu o luna si mai bine înainte.

Cu aprobarea lui Antonescu, asadar, am organizat aceasta serie de întruniri, fara ca sa ridic nici în acel moment vreo obiectie. Am ales ca subiect al acestor conferinte „Lupta Germaniei si Italiei pentru a instaura o noua ordine europeana”, deoarece România intrase într-o noua faza de politica externa, aderase la sistemul de aliante al Puterilor Axei, si era necesar ca poporul sa afle ratiunea acestei schimbari si perspective ce ni se deschid într-o Europa nationalista. Era un prim subiect ce trebuia tratat, urmând ca, luna de luna, sa abordam alte probleme care sa reflecte politica guvernului si realizarile lui. Ideea lui Antonescu era excelenta si am adoptat-o cu toata convingerea.

Oratorii alesi sa vorbeasca publicului în diferite puncte ale tarii erau de prima linie: ministrii legionari si toate figurile marcante ale Legiunii au fost mobilizate si au plecat în orasele unde s-au anuntat adunari: Constantin Papanace la Timisoara, Traian Braileanu la Sibiu, Alexandru Constant la Brasov, P.P. Panaitescu la Galati, Victor Biris la Constanta, si altii… În capitala, trei oratori în trei locuri diferite, au vorbit în sali arhipline: Vasile Iasinschi, profesorul Eugen Chimoaga si Viorel Trifa.

Succesul întrunirilor a fost impunator. Zeci de mii de oameni au umplut salile unde s-au tinut aceste conferinte, aplaudându-i frenetic pe oratori, izbucnind în urale când se rostea numele lui Hitler, lui Mussolini si al Conducatorului Statului.

Desi participarea publicului a fost masiva în toate orasele, nu s-a înregistrat nici cel mai mic incident. Multimile, dupa ce au intonat Sfânta Tinerete Legionara, s-au împrastiat în perfecta liniste la casele lor.

Si acum comentariile rauvoitorilor care ne-au dat lovitura la 21-23 Ianuarie 1941: „Aceste adunari au fost convocate de mine în vederea pregatirii rebeliunii”. Iata cum o initiativa a lui Antonescu, realizata conform dorintei lui, s-a întors împotriva noastra, devenind cap de acuzatie în Pe Marginea Prapastiei si în alte scrieri si articole de aceeasi speta infama. În timp ce publicul ce umplea salile acestor conferinte si-l aplauda pe Antonescu, el îsi scotea pe ascuns pumnalul din teaca sa ne loveasca miseleste pe la spate…

Si un alt aspect deceptionant, pe care l-am descoperit mai târziu. În timp ce noi copleseam cu elogii Puterile Axei, conducatorii ei ne aratau într-un mod cu totul neasteptat ce înseamna „noua ordine europeana”: închisori si lagare de concentrare. Noua ordine europeana era pentru Miscare tot vechea ordine, cunoscuta de pe timpul lui Carol, cu deosebire ca se schimbase calaul…

 

6. Asasinarea Maiorului Döring

Astazi este un fapt bine stabilit ca asasinarea maiorului german Döring la Bucuresti a fost organizata de serviciile aliate, cu scopul sa provoace tulburarile care au urmat apoi în România si care sunt fals cunoscute sub numele de „rebeliune legionara”. Cum s-a exprimat just un istoric din exil, acest atentat a servit ca detonatorul loviturii de Stat a Generalului Antonescu. Dar eu nu fac istorie dupa documente, ci povestesc ce-am trait atunci, cum am reactionat fata de aceasta tragica întâmplare, care ne-a zguduit profund.

Cum am scris în capitolul anterior, Duminica, 19 Ianuarie, s-au desfasurat mari manifestatii legionare în toata tara, pentru a ne arata atasamentul fata de Puterile Axei si de lupta ce-o poarta pentru instaurarea unei noi ordini europene. Aceste manifestatii înaltatoare au fost întunecate de vestea asasinarii unui ofiter german de catre un agent strain pe strazile Capitalei. Ministerul de Interne a dat un comunicat cu urmatorul continut:

„Atentatorul a încercat sa fuga, dar a fost prins.

Ofiterul german a murit imediat.

Guvernul a ordonat cele mai aspre masuri.

Ancheta asupra motivelor atentatului continua.”

Cine era ofiterul german asasinat? Maiorul Döring, seful transporturilor Misiunii Militare Germane. A fost împuscat în mijlocul unui grup de ofiteri germani care se întorceau de la o masa comuna spre Hotel Ambasador, unde-si aveau resedinta. Maiorul Döring avea o misiune importanta în cadrul programului de deplasari de trupe din Germania spre România. Dar nu era un sef de primul rang. Prin uciderea lui, armata germana n-a suferit decât o pierdere accidentala. Atunci de ce s-a tras în el? Nu era vizata armata germana si nici vreun-sef de-al ei, ci scopul atentatului era sa cada un ofiter german, oricare, pentru a procura Generalului Antonescu. prilejul sa-si puna în aplicare planul de a alunga Legiunea de la putere. Era un fitil, o materie incendiara, destinata sa demonstreze nemtilor incapacitatea guvernului national-legionar sa mentina ordinea în tara. Între împuscarea Maiorului Döring si declansarea loviturii de Stat a Generalului Antonescu exista o conexiune clara, imediata si inechivoca.

Atentatorul intrase în tara cu un pasaport turcesc pe numele de Sarandos, dar, la perchezitia domiciliara, s-a gasit la el un al doilea pasaport, emis de autoritatile grecesti, de asta data pe numele lui adevarat, Dimitrie Sarantopoulos. Cu un pasaport turcesc, agentul putea sa intre si sa ramâna mai usor în tara, fara sa trezeasca banuieli, în timp ce pastrând identitatea de grec, dat fiind conflictul dintre Grecia si Puterile Axei, putea fi suspectat.

Mi-am dat seama de gravitatea faptului si de complicatiile ce se pot ivi. Ma temeam de reactia din partea nemtilor. În ceea ce ne priveste, eram linistit. Atentatul nu putea avea consecinte asupra Miscarii sau asupra ministrilor legionari, deoarece Serviciul Secret al Armatei, de care depindea urmarirea agentilor straini pe teritoriul României, era sub controlul lui Rioseanu.

Generalul Petrovicescu nu putea fi pus în cauza, deoarece nu avea atributii în Serviciile Armatei.

A doua zi, 20 Ianuarie, Luni dupa amiaza, însotit de Biris, care vorbea o germana impecabila, m-am prezentat Sefului Misiunii Germane, Generalul Hansen, pentru a-i exprima indignarea si durerea noastra pentru pierderea suferita de armata germana, asigurându-l de loialitatea nezdruncinata a Miscarii fata de Führer si de Reich.

 

7. Destituirea Generalului Petrovicescu

Luni, 20 Ianuarie, pe la orele 11, intra în biroul meu de la Presedintie un general de statura mijlocie, putin congestionat la fata si, cu un aer stângaci, îmi spune ca este noul Ministru de Interne, numit chiar acum de Conducatorul Statului, pentru a lua locul Generalului Petrovicescu. A venit sa se prezinte Vice-Presedintelui Consiliului de Ministri si s-a recomandat Generalul Dimitrie Popescu. I-am raspuns ca nu stiu nimic de aceasta schimbare si sunt surprins de ea. Un zâmbet siret i-a aparut pe fata, ca si cum ar fi zis „daca ati sti voi ce va mai asteapta”. I-am întins mâna, am schimbat câteva cuvinte de circumstanta si ne-am despartit.

Fulgerator mi-am dat seama ca ma aflam în fata unei situatii ireversibile. Generalul Antonescu, cum s-ar zice, trecuse Rubiconul. Destituirea lui Petrovicescu era semnalul loviturii de Stat. Cu aceasta hotarâre atât de grava, Generalul distrugea însasi ordinea legala a Statului National-Legionar. Caci el nu putea sa-i înlocuiasca pe Generalul Petrovicescu fara sa ma consulte, iar daca as fi consimtit, ar fi trebuit sa-i ia locul tot un legionar indicat de mine. Era inutil sa ma mai duc la el si sa-i cer explicatii. Savârsise un act de flagranta încalcare a Actului Constitutional de la 14 Septembrie. De pe o pozitie de drept, cum spunea Capitanul în 1938, când Regele Carol suprimase Constitutia, ne-a azvârlit pe o pozitie de forta. De acum ne putem astepta la orice. Chiar la arestarea mea si a celorlalti fruntasi legionari.

Primul lucru de facut era sa plec de la Presedintie, unde nu ma mai simteam sigur. Cladirea aceasta devenise o fortareata inamica, cu trupa si ofiteri înauntru. Antonescu instalase chiar cuiburi de mitraliera. Mi-am luat hârtiile de pe birouri, însotit de secretarul meu Borobaru, am parasit în graba Presedintia, uitându-ma în urma sa nu vina cineva dupa mine.

Ajuns acasa, îi spun sotiei mele cele întâmplate si o previn ca ar putea fi si mai grav, ca pe timpul lui Carol. Tocmai atunci soseste si un sol de la Prefectura de Politie cu o stire senzationala: grecul care a intrat în tara cu un pasaport turcesc si l-a ucis pe Maiorul Döring era un protejat de-al lui Rioseanu! Viza de sedere în tara îi expirase înainte de savârsirea atentatului si s-a prelungit, la ordinul lui Rioseanu. Complicitate sau simpla neglijenta, Rioseanu trebuia sanctionat si nu Petrovicescu. Ori, Generalul Antonescu procedase tocmai invers de cum ar fi trebuit sa faca un servitor loial al Statului: îl crutase pe culpabil si lovise în omul nevinovat. Gândurile mi se încrucisau în sinea mea, daca nu era si Generalul Antonescu partas la aceasta conspiratie, urzita cu scopul sa disloce Legiunea de la Putere. Graba cu care l-a înlocuit pe Petrovicescu nu avea alta explicatie. În mod normal, trebuia sa se astepte rezultatul anchetei în curs, sa fie cercetat agentul care trasese în Döring si apoi fusese prins asupra faptului. În al doilea rând, si ca urmare a primei anchete, trebuia sa ordone cercetari în cadrul Ministerului de Interne, pentru a stabili responsabilitatile. Atunci adevarul ar fi iesit la lumina si în nici un caz nu se putea atinge de persoana Generalului Petrovicescu.

În comunicatul dat de Presedintia Consiliului, referitor la înlocuirea lui Petrovicescu, se spuneau urmatoarele:

Presedintia Consiliului de Ministri comunica: „Generalul Antonescu l-a înlocuit pe Generalul Petrovicescu de la Ministerul de Interne pentru urmatoarele motive:

1. Pentru a întari ordinea interna, care, în ultima vreme, reclama noi masuri de liniste si autoritate, spre a curma actele de anarhie, însusirile de avere în scopuri personale si care conduc la dezordine economica.

2. Pentru ca Ministerul de Interne, 9 ore dupa comiterea unui asasinat împotriva unui brav ofiter german, nu luase masurile impuse de împrejurarile crimei.

3. Pentru ca nu ordonase nici o paza la sediul Misiunii Militare Germane”.

Lasam frazeologia antonesciana de la punctul 1, care se refera la generalitati, si ne oprim la punctele 2 si 3, care explica motivele imediate ale îndepartarii lui Petrovicescu din Guvern.

Punctul 2. Ce masuri putea lua Generalul Petrovicescu? Asasinul fusese prins si ancheta era în curs. Fiind un cetatean strain, era de resortul Serviciului Secret al Armatei (Cristescu si Rioseanu) sa descopere dedesubturile crimei, cine l-a trimis, ce serviciu strain si cu ce scop. La ancheta trebuia sa participe în mod obligatoriu si Misiunea Militara Germana, victima fiind un ofiter german.

Punctul 3. Pretentia lui Antonescu friza ridicolul. Cum era sa apere agentii Ministerului de Interne Misiunea Militara Germana? Aveau nevoie ofiterii germani de paza unor civili români, când puteau chema câte santinele vroiau si alt personal specializat în urmarirea suspectilor? Cel mult puteau fi trimisi jandarmii sa pazeasca resedinta Misiunii Militare Germane. Dar înca din luna Decembrie 1940, Corpul Jandarmeriei fusese scos de sub comanda Ministerului de Inteme si trecut sub autoritatea directa a Sefului Statului. Învinuirea ce i se aducea lui Petrovicescu era nefondata si se întorcea contra Generalului Antonescu, care nu luase masurile cuvenite de a-i apara pe membrii Misiunii Militare Germane.

Sub toate aspectele, reaua credinta a lui Antonescu era clara ca lumina zilei. Detonatorul îsi produsese efectul. Rioseanu îi procurase motivul de care avea nevoie, pentru a rupe colaborarea cu Miscarea. Prin împuscarea Maiorului Döring de catre un agent strain, Antonescu facuse dovada cercurilor germane ca „valul anarhiei legionare” punea în primejdie însasi securitatea trupelor germane din România. Situatia devenise intolerabila. Prin rapida si energica lui interventie, destituindu-l pe Generalul Petrovicescu, Conducatorul Statului vroia sa arate la Berlin ca e dispus sa ia cele mai energice masuri pentru a restabili linistea si ordinea în România, într-un moment crucial pentru soarta razboiului, când diviziile germane se pregateau sa intervina în Balcani.

 

8. Manifestatia studentimii

Cum am scris în capitolul „Asasinarea Maiorului Döring”, Luni dupa masa, am fost la Generalul Hansen, Seful Misiunii Militare Germane, pentru a-i exprima condoleantele noastre pentru pierderea suferita de armata germana. Eram cu sufletul tulburat din cauza nedreptei demiteri a Generalului Petrovicescu. În cursul întrevederii cu Generalul Hansen, nu m-am legat de acest subiect si nici el n-a deschis discutia. Dar din raceala cu care ne-a primit, am tras concluzia ca aproba hotarârea luata de Conducatorul Statului.

Întors acasa, am stat câteva minute pe gânduri. Trebuia sa fac ceva si cât mai repede. Era o chestiune de ore. Gestul brutal al lui Antonescu nu putea ramâne fara replica. Cu certitudine ca dupa destituirea Generalului Petrovicescu, va urma si epurarea aparatului de Stat de toate elementele legionare. Era de neimaginat ca noul Ministru de Interne sa lucreze cu chestori, primari si prefecti legionari. Era un singur plan, dar executat în doi timpi, în doua miscari tactice. Nu poti sa provoci miscarea prin înlaturarea Generalului Petrovicescu, fara sa mergi pâna la ultimele consecinte.

Dar cum sa-i raspund lui Antonescu? Sa-l atac frontal, asa cum a facut Capitanul în 1938, cu Regele Carol, în scrisoarea adresata lui Vaida Voievod, semnând si eu un manifest în care sa-l denunt în fata tarii, ca sperjur, uzurpator al Statului si calcator al ordinii legale, sau sa ma limitez la un avertisment, în care rolul principal sa-l joace studentimea din capitala? Am ales aceasta cale, pentru ca mai pastram o oarecare consideratie pentru Generalul Antonescu, as putea adauga, ma lega de el o anumita afectiune, gândindu-ma la colaborarea noastra anterioara la rolul lui în plecarea din tara a Regelui Carol. În al doilea rând, socoteam ca o iesire a mea directa ar putea avea grave urmari asupra ordinii interne. Noi dispuneam de forte suficiente ca sa ne înfruntam cu Antonescu, dar, odata focul aprins, s-ar fi extins cu usurinta în toata tara. Ma gândeam si la aliatul german, atât de grijuliu sa nu se provoace tulburari pe teatrul romanesc de operatiuni.

Calauzit de aceste gânduri, am ales cea mai blânda si inofensiva reactie la brutala interventie a Generalului Antonescu, care calcase în picioare Actul Constitutional de la 14 Septembrie 1940. Act care purta si semnatura Regelui. O manifestatie de protest a studentimii contra destituirii Generalului Petrovicescu si de denuntare a adevaratilor vinovati de asasinarea Maiorului Döring. În cursul manifestatiei nu va fi atacat Conducatorul Statului, ci doar i se va cere sa restabileasca echilibrul guvernarii, readucându-l în fruntea Ministerului de Interne pe Generalul Petrovicescu si eliminând din guvern si din anturajul sau elemente dubioase, care sunt în slujba oculta a inamicului.

L-am chemat pe Viorel Trifa, Presedintele Uniunii Nationale a Studentilor Crestini Români, pe la orele 5 dupa amiaza, la mine acasa, si i-am cerut sa organizeze chiar în cursul acelei seri o manifestatie studenteasca de solidaritate cu Generalul Petrovicescu. I-am fixat clar obiectivele:

1. Nu va fi atacat Generalul Antonescu-, ci, dimpotriva, numele lui va fi acoperit de urale, ca la toate manifestatiile noastre.

2. Va fi stigmatizat Rioseanu, Subsecretarul de Stat de la Interne, protectorul si complicele asasinului.

3. Când coloanele studentesti vor ajunge în fata Presedintiei Consiliului, se vor împrastia în cea mai perfecta liniste.

4. În cursul noptii, serviciile de ordine ale Miscarii vor veghea sa nu se produca nici cel mai incident în capitala, pentru a nu fi speculate eventualele dezordini contra noastra, falsificând obiectivul primordial al acestei manifestatii.

În graba am redactat un manifest, care trebuia semnat de Trifa si difuzat în cursul manifestatiei, pentru ca publicul Capitalei sa ia act de protestul studentimii contra nedreptatii savârsite Generalului Petrovicescu.

Iata acest manifest:

„Români! Un maior german a fost ucis miseleste din ordinul Angliei printr-un agent al Intelligence Service-ului, pe strazile Capitalei.

Protectorii si aparatorii acestui asasin, un grec de origine, sunt: Eugen Cristescu, seful serviciului secret, fostul om de încredere al lui Armand Calinescu, si Alexandru Rioseanu, omul jidanilor si grecilor.

În loc sa fie îndepartate aceste elemente satanice, a fost silit sa plece din guvern viteazul general si om de caracter, Generalul Petrovicescu, fiindca asa a ordonat Legatia engleza si masoneria.

Îl rugam pe Generalul Antonescu sa faca dreptate pentru români. Cerem înlocuirea tuturor persoanelor masonice iudaizate din guvern.

Cerem guvern legionar.

Vrem pedepsirea vinovatilor asasinarii maiorului german.

Studentimea româna crestina nu poate admite ca soldatii germani sa fie macelariti pe strazile Capitalei de agentii Angliei.

Viorel Trifa Presedintele Uniunii Nationale a Studentilor Crestini Romani

Recitind mai târziu manifestul redactat de mine si predat lui Trifa, pentru a fi difuzat, am descoperit în el doua alterari de text, doua adaosuri care nu-mi apartin.

De Rioseanu se spune ca este „omul jidanilor si al grecilor”. În textul meu era numai „omul jidanilor”. Nu puteam sa-i pun alaturi si pe greci, pentru ca as fi ofensat natiunea helenica si minoritatea de origine greceasca din România, care n-aveau nimic comun cu asasinul de origine greceasca. Acesta a fost o unealta a unor servicii straine si nimic mai mult. Apoi în miscare aveam multi legionari de origine greceasca, între care eroi si martiri ai Legiunii. As fi savârsit un act de impietate fata de acestia.

Apoi în manifest apare si lozinca:

„Cerem guvern legionar”.

Nici aceasta revendicare nu-mi apartine. Scopul urmarit de mine era sa separ cauza Generalului Antonescu de a unor colaboratori dubiosi ai lui. Daca as fi cerut guvern legionar, as fi facut un pas politic gresit, caci as fi anulat limitele moderatoare ale replicii mele. Nu cred ca este Trifa responsabil de aceste schimbari. Probabil ca, în cursul tiparirii manifestului, cine stie ce zelos ce l-a avut în mâna, a adaugat acele completari, pentru a-i da mai mare rezonanta.

De altminteri, în cursul acestui conflict, au aparut în capitala si provincie o multime de apeluri, proclamatii si îndemnuri de la diferiti legionari, cum a fost si manifestul lui Groza, de care eu sunt total strain. Fiecare a reactionat cum a crezut mai bine în fata agresiunii antonesciene.

Demonstratia studentimii a fost maiestuoasa. Apelul lui Trifa catre studentime a fost urmat de celelalte corpuri legionare din capitala, Razleti, Muncitori, Sectia Feminina, organizatia judeteana din Ilfov si alte grupari mai mici. În cele din urma, manifestatia a luat aspectul unui fluviu uman, îngrosat cu zecile de mii de cetateni ai Capitalei. Coloanele studentesti au pornit din fata Universitatii, au strabatut Calea Victoriei si s-au concentrat în fata Presedintiei Consiliului de Ministri, din Piata Victoriei. Piata era o mare de oameni. Palatul Presedintiei era încercuit. Cei dinauntru se uitau speriati pe ferestre, daca nu se va încerca un asalt contra Presedintiei. Se vedeau soldati cu arma în mâna, pazind intrarile. Dupa discursurile tinute de conducatorii studentimii, dupa cântecele intonate, a aparut Dr. Victor Biris pe treptele Presedintiei, a cerut un moment de liniste, a multumit pentru manifestatie, si a rugat multimile sa se împrastie în liniste. Ca la o comanda, imensa masa de oameni a golit piata, strigând înca odata „Jos Rioseanu”, „Traiasca Generalul Petrovicescu”, „Traiasca Conducatorul Statului”.

Am fost de fata, la finalul manifestatiei din Piata Victoriei, amestecat în multime. De departe am vazut, în fata Presedintiei, silueta lui Victor Biris, i-am auzit glasul lui puternic si melodios, exhortând multimile sa se împrastie în liniste.

S-a spus de catre „binevoitori”, care vor sa justifice masurile ulterioare luate de Generalul Antonescu, ca demonstratia studenteasca din seara de 20 Ianuarie a fost un act de „rebeliune” contra autoritatii Sefului de Stat.

Dar de când o manifestatie contra abuzurilor guvernamentale intra în categoria crimelor contra Statului…? De la 1922, studentimea a facut nenumarate manifestatii pentru a-si sustine revendicarile profesionale sau politice. Unele guverne le-au reprimat, dar nici unui ministru nu i-a trecut prin cap sa le asimileze crimelor de „rebeliune” contra Statului. În acest caz toate libertatile cetatenesti sunt suprimate. În tarile de constitutie democratica, manifestatiile de protest sunt la ordinea zilei. Numai în tarile comuniste ele sunt interzise. De asta data însa, manifestatia studentimii era justificata si prin natura protestului, al carui scop era sa apere ordinea constitutionala existenta contra loviturii de Stat a Generalului Antonescu. Destituindu-l pe Generalul Petrovicescu, Conducatorul ataca însasi structura legala în vigoare, bazata pe colaborarea cu Miscarea Legionara.

În al doilea rând, manifestatia din 20 Ianuarie nu s-a atins de persoana Sefului Statului. El a fost salutat cu urale de studentime, cerându-i-se numai sa repare raul ce l-a savârsit prin îndepartarea Generalului Petrovicescu. În loc sa se ataseze de tineret si sa asculte glasul poporului, Generalul Antonescu a preferat sa ramâna prizonierul elementelor dubioase care-l înconjurau.

Manifestatia s-a desfasurat în perfecta ordine, fara cea mai mica urma de violenta. Ordinea interna n-a suferit nici cea mai mica alterare. Unde este atunci „rebeliunea”?

În sfârsit, cercurile evreiesti s-au pretat la fabuloase interpretari pâna astazi, sustinând ca demonstratia din seara de 20 Ianuarie a fost prilejul „pogromurilor” savârsite mai târziu contra populatiei evreiesti. De unde trag aceasta concluzie? Manifestul semnat de Trifa nu cuprinde nici un rând de atâtare contra evreilor. Când se spune ca Rioseanu este „omul evreilor”, asta e o declaratie banala si este des întâlnita în discursurile oamenilor politici. Despre câte personalitati din România nu s-a spus ca sunt în slujba evreilor si despre câti straini din lumea întreaga nu s-a afirmat acelasi lucru? Atunci orice dezvaluire a unor legaturi nepermise între guvernanti si cercurile evreiesti ar echivala cu o incitare la omor contra evreilor. Teza este absurda. Au fost omorâti evrei în cursul tulburarilor provocate de lovitura de Stat a Generalului Antonescu, dar mult mai târziu si din alte motive.

Dupa sfârsitul manifestatiei studentesti, m-am întors acasa doar pentru a-mi lua ramas bun de la sotie si prietenii care locuiau cu mine, Borobaru, Ponta, Stoicanescu.

Dupa ce am parasit Presedintia, domiciliul meu oficial, am parasit si domiciliul meu particular. Nu ma mai simteam sigur nici acasa. Era suficient ca Antonescu sa trimita o patrula militara si sa ma ridice. Eu am fost pazit tot timpul mandatului meu de doi legionari din „Garzile Încazarmate”, în timp ce Palatul Presedintiei, unde se afla Antonescu gemea de soldati. Am plecat în necunoscut… cum am plecat de atâtea ori, gonit de uzurpatorii puterii. În curând toata tara va cunoaste un nou val de teroare, care nu se va deosebi cu nimic de ispravile sângeroase ale Regelui Carol.

 

9. A doua faza a loviturii de Stat. Înlocuirea Prefectilor si chestorilor legionari

Dupa destituirea Generalului Petrovicescu, a doua zi, Marti, 21 Ianuarie, a venit rândul Prefectilor si Chestorilor legionari din toata tara sa fie înlocuiti. Era a doua faza a planului de „restaurare a ordinii în Stat”, conceput si executat chiar de Conducatorul Statului, Generalul Antonescu.

În capitala, ordinea publica era asigurata de Prefectura Politiei Capitalei si de Directiunea Generala a Sigurantei si Politiilor. Acesteia din urma îi erau subordonate, în afara de comisariatele din capitala, toate chesturile, sub Generalul Petrovicescu, de legionarii Alexandru Ghica, la Siguranta si de Radu Mironovici la Prefectura de Politie.

În dimineata de 21 Ianuarie, Antonescu a dispus înlocuirea tuturor prefectilor si chestorilor legionari si concomitent au fost înlaturati din functiile lor Alexandru Ghica si Radu Mironovici. Operatia întreprinsa de Antonescu era generala, având ca scop final epurarea aparatului de Stat de personalul legionar, aflat pâna atunci în functiune.

Acum, trebuie observat un fapt esential: noile numiri nu s-au facut în conformitate cu dispozitiile legale. Noii sefi ai acestor instituitii nu dispuneau, cum s-ar zice, de acte în regula, pentru a-si exercita functiunea lor. Antonescu daduse un ordin general, ca armata sa ocupe toate institutiile publice, punând în fruntea lor ofiteri sa le conduca. Ca urmare, ofiterii se prezentau la institutiile respective pentru a le lua în primire, pe baza unui ordin dat de Comandamentul Militar local. Cu acest procedeu, normativul legal al numirilor în înaltele functii ale Statului a fost ignorat. În mod normal, pentru a fi cineva numit Prefect de Judet, trebuia sa se întocmeasca un Decret, semnat de Conducatorul Statului. Acest Decret trebuia publicat în Monitorul Oficial. Abia dupa îndeplinirea acestor formalitati, titularul lui se putea prezenta pentru a-si lua postul în primire. Ori, ofiterii care se prezentau la diferitele organe subalterne ale Ministerului de Interne pentru a le lua în primire, nu dispuneau decât de ordine verbale, emanate de la garnizoanele militare locale. Singura lor justificare era forta de care dispuneau: veneau însotiti de un pluton, de o companie sau chiar de un regiment, dupa necesitatile locului si momentului. Pretentia lor de a li se ceda locul se baza exclusiv pe amenintarea ca vor trage, în caz de nesupunere.

Caracteristicile loviturii de Stat erau mai evidente acum, când efectele ei s-au generalizat în toata tara. Ofiteri de diferite grade se prezentau în institutiile detinute pâna atunci de legionari si pretindeau cladirile (prefecturi, chesturi etc.), pe baza ordinelor primite de la superiorii lor. Ei ignorau faptul sau refuzau sa recunoasca ca legionarii pâna în acel moment în functiune îsi exercitau mandatul lor pe baza unui Decret publicat în Monitorul Oficial, fiind investiti cu toate puterile Starului, în vreme ce ei faceau figura de uzurpatori, nedispunând de o acoperire legala, de un act prevazut cu sigiliul Statului, ci doar de un ordin venit de la garnizoana locala. Ei savârseau o flagranta violare a legilor fundamentale ale Statului, în timp ce antecesorii lor, legionarii, erau aparati de aceste legi.

Pentru a înlesni armata sa ocupe institutiile publice fara rezistenta din partea posesorilor lor legitimi, Generalul Antonescu a recurs la un viclesug. Prin Ministerul Coordonarii, a trimis tuturor Prefectilor de judet ordinul de a se prezenta la Bucuresti, chiar în ziua destinata înlocuirii lor, la 21 Ianuarie, în vederea unor „importante consfatuiri economice”. Un ordin asemanator s-a trimis mai târziu de Rioseanu chestorilor de politie, convocându-i sa se prezinte tot în aceeasi zi la Inspectoratele Regionale de Politie, în vederea unor „consfatuiri informative”.

Ce urmarea Antonescu? Ca în momentul în care armata se va prezenta pentru a ocupa chesturile, prefecturile si alte institutii publice, posesorii lor legitimi si fie absenti din localitate. Când s-ar fi întors, ar fi fost pusi în fata unor fapte împlinite. Au fost înlocuiti cu militari. Cum puteau sa se împotriveasca acestei uzurpari, când ei, posesorii legali, ai acestor institutii, se gaseau la sute de kilometri distanta de sediul puterii lor?

Nici eu si nici vreun ministru legionar n-am fost înstiintati de existenta acestor ordine. Au fost strict confidentiale. Convocarea Prefectilor si a Chestorilor s-a facut înainte de demiterea lui Petrovicescu, pentru a nu trezi banuieli, între 17-19 Ianuarie, încât destinatarilor ordinul li s-a parut o dispozitie normala si i-au dat curs fara nici o rezerva.

Despre siretlicul folosit de Antonescu cu aceste convocari, ne-a ramas marturia scrisa a lui Nicu Iancu, care pe vremea aceea functiona ca chestor al orasului Sibiu. El si-a publicat amintirile în cartea lui Sub Steagul lui Codreanu. Iata ce citim la pagina 136-137:

„Cu câteva zile înainte de data la care urma sa se produca lovitura de Stat a Generalului Antonescu, Prefectul Judetului, Dr. Ion Fleseriu, a fost chemat la Bucuresti, pentru a lua parte la o conferinta a prefectilor. Acelasi truc a fost folosit fata de mine, care îndeplineam functia de Chestor al Politiei: am primit ordin telegrafic de a ma prezenta la Inspectoratul Regional din Alba Iulia, la o reuniune informativa si de „consfatuire”. La fel s-a procedat în întreaga tara.

Tinând seama ca toti prefectii si chestorii erau legionari, nu e greu de ghicit rostul acestor provocari, facute din ordinul Conducatorul Statului. În ziua loviturii, toate prefecturile de judet si politiile din tara, în lipsa titularilor, urmau sa fie ocupate de armata, iar acestia înlocuiti cu ofiteri.

Exact asa s-au petrecut lucrurile, iar faptele expuse mai sus sunt, la rândul lor, dovada cum nu se poate mai clar ca lovitura de Stat a lui Antonescu – aruncata în cârca legionarilor sub denumirea de „rebeliune” – a fost dinainte planuita si organizata.

Prefectii legionari habar n-aveau ce se pune la cale, ce rosturi ascundea în realitate convocarea lor la Bucuresti. La rândul lor, chestorii si sefii de politie stiau, înca de prin luna Noiembrie, ca Generalul cauta „a scapa” de legionari, pentru a ramâne singur si absolut stapân pe frânele tarii. Totusi nu cred sa fi banuit ca invitatia ce-o primisera în 19 Ianuarie, de a se prezenta la inspectoratele regionale respective, ar sta în legatura directa si imediata cu lovitura ce-o pregatea Generalului Antonescu regimului national-legionar.

(…)

Aceste banuieli si presimtiri mi s-au întarit în momentul în care, în doua zile dupa convocarea prefectilor la Bucuresti, o convocare identica, adresata de asta data sefilor de politie, a venit sa determine absenta acestora pe timp de 48 de ore de la institutiile pe care le conduceau”.

 

10. Planul si realitatea

Generalul Antonescu, ca ofiter de Stat-Major si bun strateg cum se pretindea, luase toate masurile ca lovitura de Stat contra regimului legionar sa se desfasoare în conditii optime si sa se încheie cu o victorie deplina. Îsi faurise un plan amanuntit, care, trebuie sa recunoastem, era excelent întocmit.

I. Nu s-a avântat în aceasta întreprindere antilegionara înainte de a primi consimtamântul lui Hitler, în audienta din 14 Ianuarie, ca sa restabileasca „ordinea interna” din România, neamenintata de nimeni altul decât de el însusi.

II. Dupa întoarcerea de la Obersalzburg, nu si-a trâmbitat îndata succesul obtinut, ci, dimpotriva, a creat impresia ca guvernarea va continua sa se desfasoare în aceleasi conditii. În acest scop a facut un gest care ne-a surprins si ne-a întarit convingerea în buna lui dispozitie fata de Miscare: printr-o decizie, a marit sfera împuternicirilor si atributiilor Dr. Victor Biris, Secretar General al Ministerului de Interne si legionar notoriu. Actul lui de bunavointa servea, în realitate, pentru a-i induce în eroare pe proprii sai colaboratori, adica pe noi, camuflându-si intentiile agresive.

III. A dat dispozitii ca pentru ziua „H”, prefectii de judet si chestorii de politie legionari sa lipseasca din localitatile lor – rostul faimoaselor convocari la Bucuresti si alte centre – pentru ca armata sa se bucure de avantajul surprinderii, în momentul când va executa ordinul de a ocupa prefecturile si chesturile. În absenta titularilor legitimi, va fi mai usor sa puna mâna pe ele.

IV. A evitat calea legala pentru noile numiri de ofiteri în locul legionarilor, care ocupau pâna atunci prefecturile si chesturile. Nu s-au întocmit decrete si decizii de numire si în Monitorul Oficial n-a aparut nimic. Daca s-ar fi îndeplinit aceste formalitati, i-ar fi pus în garda pe legionari, îndemnându-i la rezistenta.

V. A fost complice, prin Rioseanu, la organizarea atentatului contra Mariorului Döring de catre serviciile aliate. Uciderea ofiterului german îi procura motivul major ca sa-l îndeparteze din functie pe Generalul Petrovicescu. A fost facut responsabil de acest asasinat omul cel mai putin vinovat în aceasta afacere tenebroasa.

VI. A oferit nemtilor ca atentatul se datoreaza reorganizarii statului din cauza „anarhiei legionare”, pentru a justifica destituirea lui Petrovicescu. Forurile germane, cu o remarcabila stupiditate, au acceptat teza lui Antonescu si i-au aprobat masura acestuia de a-l demite pe Petrovicescu. Examinând acest plan sub toate aspectele lui, rezulta ca Generalul Antonescu trecuse la actiune sub cele mai favorabile auspicii. Nimic nu parea sa împiedice executarea loviturii de Stat în conditii optime si cu certitudinea unui final victorios.

Nu era la prima încercare de acest gen. Avea experienta loviturii de Stat. Antonescu, în calitate de Ministru al Armatei, a fost principalul executor al loviturii de Stat a Regelui Carol II, din 10/11 Februarie 1938, când a fost suprimata Constituitia în vigoare si s-a instaurat dictatura regala. Masurile luate de el atunci nu dadusera gres. Nimeni n-a îndraznit sa se ridice contra proclamatiei Regelui, care instaurase propria lui dictatura. Când Corneliu Codreanu si Iuliu Maniu au cazut de acord sa faca o manifestatie de protest contra actului de forta al Regelui, care suprimase Constitutia în vigoare, Generalul Antonescu le-a trimis vorba sa nu încerce sa faca ceva „caci armata va trage”. Si într-adevar nu s-a miscat nici frunza în tara.

Generalul Antonescu având în minte doar modelul acestei lovituri îsi zicea ca, si de asta data, cu oarecare ajustari, operatia se va desfasura dupa acelasi calapod: armata va intra în institutiile publice, ofiterii îsi vor lua locul la pupitrul de comanda, devenind prefecti sau chestori si când se vor trezi legionarii va fi prea târziu. Vor ramâne la usa ca niste simpli particulari. Având în buzunar si aprobarea lui Hitler, nimeni au va cuteza sa se împotriveasca „ucazurilor” lui.

Cine a întreprins actiuni militare, politice, revolutionare, stie ca nici cea mai buna pregatire nu poate garanta succesul lor. În desfasurarea unei actiuni colective, intervin necunoscutele, neprevazutele, imponderabile umane, care pot altera mersul evenimentelor, deviindu-le de la cursul dorit de planificatorul lor. Adeseori, rezultatele pot fi diametral opuse. În loc de succes, sa ajungi la o situatie nedecisa sau chiar la o înfrângere.

Asa a platit si Generalul Antonescu cu planul de a disloca din Stat Miscarea Legionara „manu militari”. Impecabil pus la punct, s-a împotmolit de la primul asalt în vârtejul tulburarilor ce le-a provocat în toata tara. Lovitura de Stat n-a reusit si trufasul general a fost azvârlit în defensiva. Fara ajutorul lui Hitler, ar fi trebuit sa capituleze. De la prima ciocnire cu realitatile, planul n-a mai functionat dupa dorinta lui Antonescu, izbindu-se de acele „imprevizibile” si „imponderabile”. Ordinele lui nu se mai executau si evenimentele s-au desfasurat peste capul lui, cu o logica proprie si cu o impetuozitate nebanuita. Atât în capitala cât si în provincie s-au constituit puternice grupuri de rezistenta contra loviturii Generalului si pentru apararea legitimitatii Statului National-Legionar.

Se pune o întrebare fundamentala. Cine a luat comanda fortelor contrare, opunându-se lui Antonescu? Cine a organizat rezistenta? Cine a mobilizat masele populare, blocând cu uriasa lor participare ordinele venite de la Presedintie si transmise unitatilor militare?

Multi autori, si în special cei ce sustin versiunea „rebeliunii legionare”, mereu pomenesc numele meu, ca si cum eu, din „ascunzisurile” mele, dirijam rebeliunea în toata tara. Nimic mai fals si mai îndepartat de realitate. Paradoxul acestor zile memorabile este ca nici eu n-am fost în centrul evenimentelor. Desi mi s-a atribuit de acuzatorii antonescieni si postantonescieni fel de fel de initiative, realitatea este ca n-am dat nici un ordin, n-am organizat centre de rezistenta si n-am ordonat actiunile legionare întreprinse de organizatiile noastre locale. Ultimul meu act, în calitate de Comandant al Miscarii legionare, a fost sa-i cer lui Trifa sa organizeze o manifestatie de protest contra destituirii Generalului Petrovicescu. Tot ce s-a petrecut de aici înainte a scapat de sub controlul meu; am plecat de acasa, caci nu-i puteam oferi lui Antonescu satisfactia sa ma ia ostatic, si, în zilele acestea, 21-23 Ianuarie, am vagabondat din casa în casa, din familie în familie, în capitala, punându-ma la adapost. Singurul avantaj ce l-am oferit legionarilor în aceste zile de tensiune a fost ca ma stiau liber, crezând ca ma aflu undeva la vreun post de comanda în transee, alaturi de alti camarazi. În realitate, n-am exercitat comanda Legiunii, ca la 3 Septembrie 1940 sau în alte împrejurari. Mai mult decât atât. Când mi-au sosit primele vesti, incoerente si fragmentare, nu-mi venea sa cred. De unde au rasarit acesti viteji fara numar care sa se înfrunte cu forta militara a Statului?

Cine este autorul real al acestei rezistente fara precedent în istoria României? Nimeni altul decât poporul. Lupta s-a dat între tara si Uzurpator. Sute de mii de români, milioane de români, s-au ridicat ca sa apere asezamântul constitutional al Statului National-Legionar. N-a existat o „rebeliune legionara”. A existat o lovitura de Stat a Generalului Antonescu. Aceasta lovitura s-a împotmolit în masiva împotrivire a unui popor întreg. Adevaratul protagonist a fost poporul.

N-a existat o rezistenta organizata de mine, un ordin un ordin sau chemare la lupta. Nu poate nimeni sa dovedeasca, prin vreun act oarecare, ca am razvratit poporul. Poporul s-a razvratit de la sine, presimtind ca lovitura lui Antonescu va aduce nenorociri mari pentru tara, cum s-a si întâmplat. Caci de aici pleaca tot raul care s-a abatut asupra neamului nostru de atunci si pâna astazi.

Planul lui Antonescu, de a înlantui din nou natiunea, a fost pulverizat de spontaneitatea si amploarea reactiei populare.

 

11. Cine a ocupat institutiile publice? Agresorul si victimele

O alta afirmatie falsa, pe care o vânturau calomniatorii de profesie ai Miscarii Legionare, este ca interventia militara a Generalului Antonescu era necesara, pentru ca legionarii începusera sa ocupe cladirile publice: prefecturi, chesturi, primarii etc.

Afirmatia nu numai ca era falsa, dar e de-o prostie fenomenala. Nimic mai usor de combatut. Legionarii nu puteau ocupa aceste institutii pentru simplul motiv ca se gaseau în posesia lor legala si legitima. Cum sa iei cu asalt ceea ce îti apartine, nu prin dreptul primului ocupant, ci prin dreptul pe care ti-l confera legea? Prefectii, chestorii, primarii si alti înalti functionari ai Ministerului de Interne se gaseau în fruntea acestor institutii în virtutea decretelor semnate de Conducatorul Statului sau prin decizii ministeriale. E absurd si ridicol sa presupui ca acesti înalti demnitari ai Statului, ca niste perturbati mintal, cuprinsi de un fel de amok, s-ar fi dedat la exercitii de ocupare a propriilor lor institutii, pe care le conduceau de mai bine de patru luni.

Si atunci, excluzând ca imposibila aceasta versiune, probabil ca lucrurile s-au petrecut altfel. Agresorii trebuie cautati în alta parte. „Rebelii” nu sunt altii decât unitatile militare, trimise, din ordinul lui Antonescu, sa ocupe institutiile publice, aflate în stapânirea reprezentantilor legitimi ai Statului. Aceste unitati militare n-aveau ce cauta în aceste institutii publice cerând predarea lor. Nu era de competenta lor sa conduca prefecturile, primariile sau chesturile. Rostul lor era în cazarma, unde sub conducerea ofiterilor lor, sa se pregateasca pentru apararea patriei de dusmanii din afara. Tara nu-i platea si nu le-a pus armele în mâini ca sa tulbure ordinea interna, deposedându-i pe functionarii Statului, legal instalati, la conducerea acestor institutii. Militarii, care se prezentau cu escorta sa ia în primire chesturile, prefecturile, primariile etc., erau rebelii, erau uzurpatorii puterii în Stat, erau agresorii, iar victimele interventiei lor neloiale, nedrepte si anticonstitutionale, erau legionarii, care aparau aceste institutii si refuzau sa se supuna somatiei lor. Functionarii legionari se gaseau în stare de legitima aparare ca sa organizeze rezistenta contra acestor intrusi.

Îmi îngadui sa reproduc din nou din cartea de amintiri a lui Nicu Iancu, Sub Steagul lui Codreanu, convorbirea avuta de acesta cu un ofiter care se prezentase pentru a lua în primire Chestura de la Sibiu, pe baza unui ordin de la Comandamentul Militar local. Scena ilustreaza cum nu se poate mai bine conflictul dintre legalitatea pozitiei legionare, aparate de Nicu Iancu, si actul de forta pe care-l executau militarii, din ordinul lui Antonescu.

„Scurt dupa ce ajunsesem la Chestura, a aparut în fata portii acesteia un ofiter în grad de maior, acompaniat de o escorta militara, cerând sa fie lasat sa intre în localul politiei. I s-a comunicat ca poate intra, însa fara escorta. De asemenea i s-au dat asigurari ca, dupa ce se va achita de misiunea ce-o avea, va putea parasi chestura în orice clipa va dori, fara nici un fel de împiedicare.

Dupa câteva minute mi s-a comunicat ca maiorul – comandantul unui regiment de artilerie din localitate – s-ar fi hotarât sa intre singur. Semnificativ a fost faptul ca dupa ce i-am garantat cu cuvântul meu de onoare cele ce i-au fost comunicate la poarta chesturii de catre un comisar de politie si de însusi seful garnizoanei legionare, mi-a solicitat „cuvântul de legionar” (!), pe care, bineînteles, i l-am dat.

Cu putin timp în urma a fost condus în cabinetul meu, situat la primul etaj, unde l-am primit cu toata atentia. De la primele cuvinte schimbate cu maiorul Gheorghe Dorin, mi-am dar seama ca am de-a face cu un om cult si de fina educatie. Desi, în situatia data, ne gaseam fata în fata ca adversari, conversatia ce-a urmat, a fost dusa într-un limbaj foarte ponderat si într-un ton aproape curtenitor. Un comisar ce intrase, la un moment dat, pentru a ne prezenta niste hârtii spre semnare, a povestit afara, spre mirarea tuturor, ca „d-l chestor discuta cu d-l maior ca si cum ar fi doi prieteni vechi” (de altfel în cursul acestei întrevederi s-au servit cafelute turcesti).

În executarea misiunii primite de la superiorii sai, ofiterul mi-a înmânat apoi o hârtie ce continea doar câteva rânduri batute la masina, semnata de însusi Generalul Leventi, Comandantul Corpului de Armata din localitate. Textul acestei hârtii era aproximativ urmatorul:

„D-l Maior Gheorghe Dorin este delegat de noi cu conducerea Chesturii Politiei Sibiu… Veti face imediat predarea…” etc.

Desigur, ca functionar public, numit si întarit în functiune de guvernul prezidat de însusi Generalul Antonescu, am refuzat sa dau urmare acestei invitatii (sau mai exact somatii) redactata si semnata de un comandant militar, lipsit în acest caz de orice calitate legala.

(…)

Iata ce i-am raspuns – cu aproximatie – Maiorului Dorin, în timp ce-i restituiam ordinul scris, prin care mi se cerea predarea chesturii:

„Numirea mea în fruntea institutiei ce o conduc nu mi-a fost retrasa pâna în clipa de fata, sub nici una din formele prevazute. Din partea Ministerului de Interne – va dau cuvântul, domnule maior – n-am primit nici un fel de ordin: nu am nici o cunostinta sa fi fost destituit sau macar suspendat din serviciu. Ma gasesc deci în exercitiul legal al functiei în care ani fost numit, iar datoria mea este de a apara în acest oras ordinea legala împotriva oricaror încercari de tulburare sau rasturnare a ei, din orice parte ar veni… tinând seama ca nu ne aflam nici sub stare asediu, refuz categoric de a lua în considerare un ordin venit de la o persoana sau autoritate lipsita de competenta…”

Maiorul a recunoscut ca situatia ce s-a creat este într-adevar cum nu se poate mai confuza, ca el nu întelege nimic din ceea ce se petrece; în ce-l priveste, el executa doar un ordin.

Discutia a continuat apoi pe un ton mai familiar, iar la sfârsit am adaugat zâmbind:

Ce-ati zice D-voastra, domnule maior, care sunteti Comandantul regimentului 36 Obuziere, daca într-o buna zi m-as prezenta la D-voastra cu o hârtie semnata de… hai sa zicem, de Înalt Prea Sfintia sa Nicolae Balan, Mitropolitul Ardealului, cerând sa-mi predati comanda regimentului…? Mi-ati preda-o?

Refuzul meu de a ma supune unui ordin emanând de la un comandament militar era perfect legal. Ilegalitatea si abuzul de putere s-a dovedit a fi din partea celor ce pornisera a mâna pe frânele tarii, întrebuintând în acest scop siretlicul si forta bruta” (pp. 140-142).

 

 

12. Atitudinea armatei

Cea mai mare deceptie a suferit-o Generalul Antonescu din partea armatei. De unde credea el credea ca – în doi timpi si trei miscari-, ca pe vremea lui Carol, armata va executa ordinul ce i-a fost transmis, de a ocupa institutiile publice, stirile ce i-au venit în ziua marelui asalt, 21 Ianuarie 1941, nu erau deloc îmbucuratoare.

În unele parti, armata a fost de la început ostila ordinelor Conducatorului si a facut cauza comuna cu legionarii, ca aparatori ai ordinii si legalitatii; în alte puncte ale tarii, dupa primele încercari neizbutite de a ocupa institutiile, s-a retras în cazarmi, adoptând o atitudine de expectativa în fata rezistentei legionare; în sfârsit au fost si locuri unde armata a pus stapânire cu usurinta pe prefecturi si chesturi, fie profitând de elementul-surpriza fie dupa ce soldatii au facut uz de arma, ucigând lume nevinovata. Situatia generala a interventiei militare ordonata de Antonescu era, în seara de 21 Ianuarie, de nesiguranta, confuzie si asteptare.

Ca sa întelegem comportamentul sovaielnic al Armatei, trebuie sa cunoastem în prealabil curentele de opinie care o strabateau, în ajunul loviturii de Stat a Generalului Antonescu. În linii mari, la nivelul comandamentului superior armata era împartita în trei grupe:

1. O parte din sefii supremi erau neconditionat la dispozitia Generalului Antonescu, ca de pilda Pantazi, Steflea si altii.

2. A doua parte apartinea vechilor cadre carliste, demoralizate si timorate.

3. A treia parte, fatis sau în forul lor interior, manifestau simpatii pentru Miscare.

În relatiile cu Armata, Miscarea dispunea si de alte avantaje, de care era lipsit Antonescu:

A. Trupa, masa soldatilor, era formata din legionari sau simpatizanti ai miscarii, în proportie covârsitoare.

B. Tinerii ofiteri, locotenentii si sublocotenentii, erau în numar impunator afiliati spiritual Miscarii Legionare.

C. Elita liceelor militare si a scolilor militare de toate armele era încadrata în Fratiile de Cruce.

Aceasta întrepatrundere legionaro-militara a paralizat în multe regiuni ale tarii interventia militara ordonata de Antonescu contra Statului National-Legionar.

Atitudinea Armatei în aceste zile tulburi a fost influentata si de necunoscuta regala. Actul Constitutional de la l4 Septembrie 1940, care consacra existenta Statului National-Legionar, purta si semnatura Regelui Mihai. Ce va face Regele când va afla de lovitura de stat a Generalului Antonescu? În favoarea cui va înclina balanta? Se va asocia cu Antonescu în actiunea lui distructiva sau va cauta sa mijloceasca o solutie de aplanare a conflictului? În definitiv Regele era Seful Armatei si un mesaj al lui ar putea avea un larg ecou în Comandamentul Militar si în special între tinerii ofiteri.

Dar mai era si o alta necunoscuta, de importanta si mai mare, care i-a determinat pe multi comandanti la prudenta. Ce va face armata germana din România? Ce atitudine va adopta în conflictul dintre Miscare si militari? Oare nu-i miscarea legionara atasata ideologic national-socialismului si se bucura sefii ei de o larga audienta pe lânga Hitler si guvernul Reichului? E greu de imaginat ca Hitler va abandona Miscarea ca sa fie decimata de Antonescu. Pe atunci nimeni nu stia ca Antonescu obtinuse în prealabil consimtamântul lui Hitler de a „restabili ordinea în România”, înainte de a da lovitura de Stat. Pâna când n-a sosit ultimatumul lui Hitler, nici armata româna si nici armata germana nu banuia ce decizie a luat guvernul german. Dovada, manifestatiile de fraternizare între legionari si armata germana, care se tineau lant pe tot cuprinsul tarii.

În seara de 21 Ianuarie, rezultatele obtinute de General pe planul actiunii militare contra legionarilor nu erau doar nesatisfacatoare, dar de rau augur pentru succesul întreprinderii lui. Trei corpuri de armata n-au raspuns ordinului lui de a deschide focul contra „rebelilor”.

Comandantul Corpului IV din Iasi, Generalul Coroama, nu numai ca n-a trimis armata sa ocupe institutiile publice, ci a fraternizat cu Miscarea. I-a chemat la sine pe sefii legionari si a cazut de acord cu ei ca sa mentina împreuna ordinea în tara, în perfecta armonie. Cum Iasiul era oras de frontiera cu Uniunea Sovietica, era în interesul tarii sa se evite orice incidente.

Când Generalul Antonescu a telefonat la Iasi, întrebându-l pe Coroama care e situatia locala, sa înnebuneasca si nu altceva. Generalul Coroama i-a raspuns ca grupe de soldati si de legionari patruleaza în comun prin oras si nu s-a semnalat nici cel mai mic incident. Nici populatia evreiasca n-a suferit nimic. Cum autoritatea Generalului Coroama cuprindea întreaga Moldova, în toata regiunea domnea cea mai perfecta liniste.

La Brasov, Generalul Corneliu Dragalina, Comandantul Corpului de Armata VI a urmat o conduita asemanatoare. A refuzat sa execute ordinele lui Antonescu de a trimite armata sa-i scoata pe legionari din institutiile publice, pe care acestia le detineau în mod legal. A luat contact cu sefii legionari si a convenit ca sa se respecte reciproc si sa vegheze în comun la mentinerea ordinii. Alta lovitura de maciuca în capul lui Antonescu. Buna armonie între Armata si Legiune era tot ce ura mai mult Generalul în acele momente.

Doua Corpuri de Armata fusesera scoase din functiune, neîndeplinind sângeroasa misiune ce le-o încredintase Antonescu.

La Sibiu, sediul Corpului VII Armata, s-a petrecut o timida încercare din partea comandantului local de a lua în stapânire Chestura si Prefectura de Politie, conform ordinelor primite. Generalul Leventi, Comandantul Corpului, a trimis ofiteri, cu ordine semnate de el, ca sa ia în primire institutiile publice, aflate în posesia legionarilor. Scena confruntarii dintre ofiterii delegati de General si sefii legionari locali a fost magistral descrisa de Nicu Iancu, în cartea lui de amintiri. Sefii legionari au refuzat sa predea institutiile, motivând, si pe buna dreptate, ca ordinele primite contravin legilor în vigoare.

Generalul Leventi, în fata rezultatului negativ al demersului sau, n-a fortat nota. A luat act de refuzul legionarilor de a preda Prefectura si Chestura si a consemnat trupa în cazarmi. Nici al treilea Corp de Armata, care avea ca raza de actiune Ardealul de Vest si cu Banatul, nu raspundea la ordinele lui Antonescu.

În Dobrogea comanda Generalul Avramescu. La Tulcea, la Constanta, Avramescu a trimis unitati militare ca sa ia în stapânire institutiile publice, cu succes partial. La Tulcea, armata a ocupat prin surprindere Prefectura, profitând de lipsa Prefectului Mitica Predescu, convocat la Bucuresti, dar legionarii, prinzând de veste, s-au baricadat la Chestura, unde au ramas pâna ce a venit ordinul meu de evacuare. La Constanta, institutiile publice au ramas pâna în ultima clipa în mâinile legionarilor.

Generalul Avramescu, un om ales si nobil, nici el n-a vrut sa verse sânge nevinovat, dând curs „ad-litteram” ordinelor scelerate ale lui Antonescu. A luat el anumite masuri militare, dar nu i-a atacat pe legionari, continuând sa pastreze cu ei o linie de dialog si buna întelegere, vrând sa-i convinga sa cedeze de buna voie. O alta înfrângere pentru Antonescu. Situatia a ramas stationara pâna ce a venit ordinul meu de evacuare a institutiilor publice.

În Moldova de Sud, la Tecuci, unde fusese mutat la Comandamentul Corpului III Armata, care înainte fusese la Chisinau, Generalul Atanasiu, seful acestui Corp, a luat o atitudine identica, binevoitoare fata de Miscare.

Ca urmare, subalternul lui, Generalul Popescu, care comanda Divizia de la Galati, s-a înteles din primul moment cu autoritatile legionare ca sa pastreze în comun ordinea. Iata marturia lui Gheorghe Costea, care a trait aceste zile la Galati.

„Ordinul dat de generalul Antonescu, ca armata sa ocupe cladirile publice, n-a avut nici o urmare la Galati. Ofiteri desemnati sa ia în primire institutiile publice nu s-au prezentat si nici nu s-a recurs la forta. Primaria, Prefectura, Chestura, si-au continuat serviciul normal. Nu a fost nevoie sa ne baricadam în ele, pentru a le apara contra unei actiuni militare, deoarece armata nu a intervenit”.

Autoritatile legionare s-au prezentat Generalului Popescu, pentru a ajunge cu el la o întelegere. Pentru a-si arata buna lui credinta, Generalul Popescu a venit cu urmatoarea propunere pentru mentinerea ordinii:

„Dat fiind ca suntem oras de granita, ca nu cumva sa profite rusii de dezordine si sa ne atace, pâna ce se vor limpezi lucrurile la Bucuresti, sa constituim echipe comune, formate din legionari si soldati, care sa mentina ordinea în oras.

Propunerea era excelenta, caci fiecare ramânea pe pozitia lui. Generalul Popescu nu ne cerea sa parasim institutiile publice în care activam. Am fost de acord cu el si am pus imediat ideea în aplicare. Din acel moment patrule mixte, formate din soldati, condusi de ofiteri si legionari, patrulau prin oras, spre satisfactia generala a întregii populatii”. (Marturii despre Legiune, pp. 63-64).

Mai dramatica, am putea zice chiar disperata, se prezenta situatia militara a lui Antonescu în capitala. Provinciile erau departe si nu toate stirile ajungeau la auzul populatiei. Dar în capitala, oricine putea sa constate „de visu” esecul loviturii de Stat a lui Antonescu.

Bucurestiul era sediul Corpului II Armata si dispunea de puternice contingente militare. Nu e nici o îndoiala ca daca regimentele din capitala s-ar fi napustit asupra institutiilor publice ocupate de legionari, le-ar fi ocupat cu usurinta. Disproportia nu era la numar, ci la puterea de foc. De ce n-a facut Antonescu uz de aceasta impunatoare forta militara? Pentru acelasi motiv pe care l-am spus mai înainte. Nu era sigur de reactia unitatilor din capitala, nici la nivelul Comandamentului si nici al trupelor. Îi era teama sa nu se produca acte de fraternizare, ca la Iasi, Timisoara, Brasov si alte localitati. Si atunci a preferat sa consemneze regimentele în cazarmi, ca o rezerva potentiala, pâna când se va limpezi situatia cu ajutorul lui Hitler.

Înfrângerea lui Antonescu pe plan militar la Bucuresti se vedea cu claritate din situatia penibila In care a ajuns. Se refugiase în Palatul Presedintiei, unde se baricadase ca într-o cetate, iar dincolo de Piata Victoriei, capitala era totalmente în mâna legionarilor. Generalul Antonescu era prizonier în Palatul Presedintiei. La o suta de metri de Palat, masele legionare controlau intrarile si iesirile spre oras. În acest perimetru a ramas Antonescu blocat, pâna ce a venit ultimatumul lui Hitler.

Neavând încredere în trupele din capitala, Antonescu a început sa-si aduca trupe credincioase din provincie, în special din regiunea Pitesti. Miscarea aceasta de trupe a fost terminata în ziua de 24 Ianuarie 1941, când si asa rezistenta legionara luase sfârsit, în urma ultimatumului lui Hitler si ordinului meu.

 

13. Contraatacul

Elementul-surpriza, pe care conta Antonescu ca sa ocupe în cea mai mare graba institutiile publice, pentru a evita o reactie legionara, n-a avut efectul dorit. Doar în anumite judete, unde Miscarea nu dispunea de organizatii puternice, ocuparea institutiilor „manu militari” s-a realizat fara împotrivire.

Acolo însa unde Legiunea era tare, absenta prefectilor, convocati fraudulos în capitala, în vederea unor consfatuiri „economice”, a fost substituita de alte organe conducatoare sau de sefii de judet. Asa de pilda, la Sibiu, Prefectul Judetului, Dr. Ion Fleseriu, fiind plecat la Bucuresti, conducerea rezistentei contra loviturii de Stat a preluat-o Chestorul Nicu Iancu, sprijinit de întreaga organizatie judeteana. Ca urmare a acestor reactii neprevazute în planul de operatii al Generalului Antonescu, chiar daca anumite pozitii detinute de legionari în Stat s-au pierdut în primul moment de buimaceala, au fost repede recucerite prin energica interventie a sefilor legionarilor locali.

La Timisoara, Comandamentul Diviziei a trimis o companie de soldati ca sa ocupe Prefectura Judetului. Compania s-a desfasurat în fata Prefecturii, în asteptarea ordinului sa patrunda în cladirea ce se afla în posesia legionarilor. Dar în acelasi timp se adunasera în fata Prefecturii mase mari de tineret, muncitori si tarani, veniti din satele dimprejur. Comanda lor o avea Ica Tanase. Acesta a îndemnat masele de tarani sa se apropie de linia soldatilor si sa-i încercuiasca. Cea mai mare parte a soldatilor erau legionari sau simpatizanti ai Miscarii. Între legionari si soldati au început discutii prietenesti. Ica Tanase s-a amestecat în vorba si i-a convins pe soldati si anumite grade sa predea armele legionarilor, iar ei sa rupa rândurile si sa se întoarca la cazarma. N-a fost nevoie de prea multe discutii. Soldatii au lasat armele legionarilor si s-au întors la cazarma. Dupa aceasta patanie, Comandantul Diviziei n-a mai scos nici o unitate pe strada de teama sa nu se repete actul de fraternizare. Totul s-a petrecut fara presiuni, fara violente, printr-un proces de întrepatrundere sufleteasca între legionari si soldati.

La Arad, un regiment a avut aceeasi soarta. Trimis de comandamentul militar local sa ocupe institutiile publice, când a dat de masele legionare, a fraternizat cu „rebelii”, adica cu fratii lor de sânge si convingeri. Regimentul a facut stânga împrejur si a luat-drumul înapoi spre cazarma. Legionarii au ramas stapâni pe institutiile publice si pe întreg orasul.

Cazurile acestea au fost extrem de numeroase în toata tara. La prima încercare de a forta nota, armata s-a izbit de ostilitatea soldatilor si a tinerilor ofiteri de a se încaiera cu legionarii.

A doua zi dupa lovitura de Stat, 21 Ianuarie, Marti, spre seara, situatia, în ansamblul ei, era cum nu se poate mai critica pentru General. Conform planului, toate obiectivele fixate de General, adica ocuparea institutiilor publice, trebuia fie atinse în aceasta zi. Programul maxim nu numai ca n-a fost împlinit, dar nici cel putin n-a putut fi operat pe o arie întinsa a tarii, pentru ca Presedintia sa poata comunica ca mai exista „focare de rezistenta în curs de lichidare”. Tara se ridicase ca un singur om sa apere Statul National-Legionar, iar Antonescu a fost azvârlit în defensiva.

Trebuie sa spulberam si legenda ca Generalul Antonescu, daca n-a avut succesul asteptat din prima zi a „loviturii”, aceasta se datoreaza faptului ca „nu vroia sa verse sânge”. Contrarul e adevarat. El daduse ordin ca acolo unde se întâmpina rezistenta la ocuparea cladirilor publice, sa se întrebuinteze forta, tragând fara mila. Ordinele erau categorice. La Braila, Prefectura era ocupata de legionari. Armata a tras în ei si 11 tineri legionari au platit cu viata rezistenta lor la uzurparea antonesciana.

La Ploiesti s-a produs o alta tragedie. Victor Silaghi, Comandant legionar de pe timpul Capitanului, fusese numit de mine sef al organizatiei Prahova. Vazând cele ce se întâmpla în capitala, Silaghi a zburat cu masina la Ploiesti, în 21 Ianuarie, pentru a se interesa de situatia în judetul sau. Însotit de înca doi legionari, s-a dus la Prefectura Judetului, unde spera sa-l gaseasca pe Prefectul legionar, Mantaluta. Dar aici se afla deja armata. Când a încercat sa intre, un sublocotenent zelos a dat ordinul sa se traga în pasnicii legionari care vroiau sa ceara doar explicatii. Îsi poate imagina oricine ca trei oameni, fara arme, nu se puteau încumeta sa-i scoata pe soldati din Prefectura pentru a restabili ordinea anterioara. Silaghi a fost lovit mortal. A mai cazut un tânar legionar, Badea Popescu, Seful Fratiilor de Cruce din Prahova.

Au fost si capitale de judet în care ocuparea Prefecturilor de armata s-a realizat fara nici o împotrivire, ca de pilda în Dâmbovita, Muscel sau Oltenia. Dar aceste trofee antonesciene reprezentau o minoritate pe aria întinsa a tarii.

În seara de 21 Ianuarie, situatia se stabilizase în favoarea Legiunii. Capitala, Ardealul, Banatul, Moldova si Dobrogea erau controlate de legionari. În Muntenia si Oltenia, multe prefecturi au fost ocupate de armata, dar mai existau altele unde legionarii au ajuns la un compromis cu militarii.

Trebuie precizat ca victoria legionara contra uzurpatorului nu se putea realiza fara atitudinea binevoitoare a armatei, la marile ei comandamente asa, cum am scris în capitolul anterior. Daca în toate partile armata ar fi procedat ca la Braila, fara îndoiala ca n-am fi putut rezista. Ar fi curs mult sânge. Mii de oameni ar fi fost ucisi spre bucuria lui Antonescu. Trebuie sa ne aducem aminte de acesti generali de înalta tinuta morala, patrioti si întelepti, care, vazând situatia creata în tara de lovitura de Stat a Generalului Antonescu, au refuzat sa-i urmeze ordinele scelerate. Trebuie sa ne aducem aminte cu recunostinta si de masele de soldati care au fraternizat cu legionarii si de tinerii ofiteri care au luat aceeasi atitudine nobila. S-a realizat de fapt o coalitie militaro-legionara, care a permis miscarii sa-si afirme suprematia fata de încercarea de uzurpare a Statului Legal si Legitim de catre Antonescu.

 

14. Înfrângerea lui Antonescu

Miercuri, 22 Ianuarie, lovitura de Stat a lui Antonescu se împotmolise. Nu mai avea alta perspectiva decât sa capituleze. Faptul nou care se întâmplase în aceasta zi era aparitia multimilor de la sate, care invadasera capitalele de judet, zeci de mii, sute de mii de oameni din rezerva natiunii, se concentrasera la orase, ascultând de comanda sefilor legionari si marind cu prezenta lor masiva capacitatea de rezistenta a Miscarii. Generalul nu mai era capabil de nici o miscare, de nici o initiativa, din cauza aluviunilor de mase populare. Era mai mult decât înfrânt. Blocat, sufocat, strivit literalmente de acest torent popular.

Trebuie spulberata o alta defaimare pusa în circulatie de propaganda antonesciana: ca legionarii au tras în armata. Nicaieri si niciodata, în nici o parte a tarii, nu s-a tras în ostasi. În schimb, în anumite locuri trupa, la ordinele unor ofiteri inconstienti, a tras în legionari, facând victime. Si în acest caz, desi în legitima aparare, legionarii n-au ripostat.

N-a cazut nici un soldat ucis de legionari. Au murit doi soldati la Bucuresti, dar accidental. Unul din cauza unei ciocniri de masini, iar altul ars tot printr-un accident. Aceste cazuri accidentale de soldati morti au fost exploatate la maximum de propaganda antonesciana. În special s-a facut mare vâlva ca legionarii ar fi stropit cu benzina un soldat si i-ar fi dat foc, când în realitate acesta a fost victima unei întâmplari nenorocite.

Legionarii nu puteau trage în armata, desi aveau si ei ceva arme, din doua motive:

1. Respectul ce-l purtau institutiei militare.

2. Nu puteau trage în proprii lor frati si camarazi, caci multi soldati concentrati pe vremea aceea proveneau din rândurile miscarii.

Din cauza acestor conflicte sufletesti, legionarii se aflau în stare de inferioritate fata de atacatori. Suportau focul militarilor fara sa raspunda, iar daca ripostau vreodata, nu era spre trupa, ci rafale trase în aer, spre intimidare. Norocul legionarilor în aceste zile a fost ca atâtia generali bravi si întelepti au refuzat sa asculte de ordinele scelerate ale lui Antonescu.

În dupa amiaza de 22 Ianuarie, ma cauta, la locuinta unde ma ascundeam, Nicolae Petrascu, Secretarul General al Miscarii. Venea de la Legatia Germana, unde avusese, o întâlnire cu Fabricius. Acesta continua sa reprezinte interesele Reichului, în lipsa titularului nou numit Killinger, care nu aparuse înca la Bucuresti. Ce-mi spune Petrascu?

– Am fost chemat la Legatia Germana, unde am avut o întrevedere cu Fabricius. Acesta mi-a comunicat pe un ton grav ca Generalul Antonescu este decis sa se retraga si vrea sa lase puterea unui guvern propus de mine. Sa-i comunic în graba numele viitorilor ministri.

Daca comunicarea ar fi venit direct de la Antonescu, m-as fi îndoit de veracitatea ei. Petrascu vorbise cu Fabricius si comunicarea fusese transmisa prin el. Era angajat în declaratie si Reichul german. Decizia lui Antonescu de a se retrage nu putea reflecta decât o sugestie de la Berlin, având în vedere situatia haotica creata în tara de lovitura de Stat a acestuia. Aceasta a fost interpretarea mea de atunci. Antonescu capituleaza si vrea sa asigure o succesiune normala.

În cursul guvernarii noastre, de cate ori izbucnea vreo neîntelegere intre noi, Generalul mi-a spus nu odata, ci de zeci de ori, ca vrea sa se retraga. Dar asta era teatru. Vroia sa pipaie pulsul interlocutorului sau. Si lui Maniu i-a oferit de nu stiu câte ori, când se agravase situatia de pe front, sa ia conducerea guvernului, stiind prea bine ca va refuza! Când a fost arestat de Rege si deposedat de titlul sau, a avut un acces de furie, amenintându-i pe toti ca, „mâine vor fi împuscati”. Antonescu era un patimas al puterii, reprezentând tot sensul vietii lui. Posesia puterii o punea mult deasupra intereselor tarii.

Am crezut ceea ce mi-a comunicat Petrascu, pentru ca era cu garantia lui Fabricius. Am socotit ca este o indicatie de la Berlin, care fusese informat ca noi am fost victimele unei agresiuni neprovocate si n-am facut decât sa aparam fiinta Statului existent. Si atunci m-am apucat sa redactez în graba o lista de guvern, din care nu lipseau vechile nume de legionari, adaugând altele, în special în sectorul militar. În ce priveste pozitia Generalului, am menajat-o pe cât am putut si în aceste împrejurari exceptionale, când varsase sânge de legionar. Aflând ca vroia sa se retraga, i-am trimis vorba sa accepte sa ramâna mai departe în fruntea Statului, iar mie sa-mi transmita numai conducerea guvernului. Era un semn de atentie si recunostinta din partea mea pentru colaborarea noastra. Cu aceasta lista s-a prezentat Petrascu la Legatia Germana si i-a predat-o lui Fabricius.

Decizia lui Antonescu oglindea de fapt situatia reala a tarii. Nu mai putea guverna. Era blocat. Nici marile comandamente militare nu mai raspundeau ordinelor lui! Ce era sa faca? Berlinul nu-i daduse înca avizul în dupa amiaza de 22 Ianuarie.

Mai târziu, Antonescu s-a exprimat ca cu lista de întocmita de mine, am vrut sa-l fac „din cal magar”. Nimic mai fals. Fabricius i-a declarat lui Petrascu ca Generalul vrea sa se retraga din toate functiile, inclusiv cea de Sef al Statului. A fost un gest prevenitor al meu, când l-am rugat sa ramâna în fruntea statului.

S-a mai spus dupa ce conflictul se transase la Berlin în favoarea lui Antonescu, ca eu i-as fi dat Generalului un ultimatum când i-am prezentat lista noului guvern.

A nu se confunda acest episod cu interventiile a diverse personalitati legionare, senatori ai miscarii, pe lânga Antonescu, ca sa se ajunga la o întelegere. Aceste demersuri s-au realizat independent de mine si n-am stiut nimic de ele. Dupa cum se stie, nu s-a ajuns la nici un rezultat.

Fișier:AntonescuYHoriaSima30111940.jpeg

 

15. Apeluri disperate la Berlin

Strâns în chingi în tara, paralizat în încercarea lui de a rasturna prin forta Statul National-Legionar, Generalul Antonescu si-a pus ultima lui nadejde la Berlin. Mai exista o instanta suprema, Hitler, care putea sa-l salveze.

La ultima lui întrevedere cu Hitler, în 14 Ianuarie 1941, la Obersalzburg, Antonescu reusise sa-i smulga Führerului consimtamântul pentru a lua masuri „de restabilire a ordinii interne”. Obtinuse, cum s-ar zice, mâna libera de la Hitler pentru a stârpi „anarhia legionara”. Dându-i aprobarea, Hitler credea ca Generalul, sprijinit de armata, nu va întâmpina greutati ca sa curete statul de elemente ostile conducerii lui – asa cum a procedat el, în Iunie 1934, contra capeteniilor S.A. Antonescu, la rândul lui, era tot atât de încrezator în puterile lui. Avea doar experienta loviturii de stat de pe timpul regelui Carol si credea ca lucrurile se vor desfasura dupa acelasi calapod. Cu ajutorul armatei se va înfrunta cu legionarii, expulzându-i din functiile ce le ocupau în stat. Deci, nici unul si nici altul nu se îndoiau, când s-au despartit la Berchtesgaden, ca problema legionara va fi repede rezolvata.

Dar iata ca socotelile nu au iesit dupa dorinta lor. În 21 Ianuarie, când Antonescu daduse ordinul ca legionarii sa fie scosi din Prefecturile, Primariile si Chesturile ce le ocupau în mod legal, s-a izbit de o puternica rezistenta. În cursul operatiunilor de „curatire a terenului”, o serie de înalti comandanti ai armatei au refuzat sa exercite ordinele lui nefaste, adoptând o atitudine de expectativa, ceea ce a înlesnit contraatacul Legiunii si mobilizarea maselor populare. În 22 Ianuarie, „rebelii” erau concentrati cu zecile de mii la portile consiliului, iar în provincie dominau în cea mai mare parte a tarii.

Perspectiva era sumbra pentru Conducator. Cum am scris în capitolul anterior, Antonescu se gândise în amiaza acestei zile, 22 Ianuarie, sa lase puterea. În acest scop mi-a trimis vorba prin Fabricius sa-i întocmesc o lista a noului guvern. Caci daca Hitler nu-i sarea în ajutor, cu fortele de care dispunea în România, trebuia sa capituleze.

Si acum trebuie sa urmarim cu foarte mare atentie ce s-a petrecut dupa acest esec, pentru a descoperi noua postura a Generalului. Ce cerea de asta data Antonescu prin mijlocirea lui Fabricius? Nu neutralitatea armatei germane din România pâna ce el îi va lichida pe „rebeli”, asa cum primise aprobarea în audienta din 14 Ianuarie, ci interventia directa a armatei germane, alaturi de el, contra legionarilor. Deosebirea era enorma. În 14 Ianuarie se multumise sa ceara de la Hitler acordul sau, pentru a restabili „ordinea interna”, cu propriile lui forte, adica întrebuintând exclusiv armata româna. Cum operatia lui nu daduse rezultatul asteptat, ci dimpotriva, se soldase cu o amenintare iminenta pentru propria lui securitate politica, acum cerea un lucru si mai grav, incalificabil din punctul de vedere al demnitatii nationale, ca si cum am fi fost o tara ocupata: ca armata germana din România sa intre în actiune alaturi de armata româna pentru a zdrobi rezistenta legionara.

De la 14 Ianuarie la 22 Ianuarie, Antonescu facuse un salt din pozitia de aliat al Reichului în aceea de vasal al Reichului. Una e ca sa fii de acord cu Antonescu pentru expulzarea legionarilor din stat, pentru motive de dezordine în exercitarea functiilor ce le detineau, si cu totul altceva sa te amesteci în afacerile interne ale României, cu toata forta militara de care dispui în aceasta tara, pentru a salva pozitia politica a Conducatorului, amenintata sa se prabuseasca.

Complicele lui Antonescu, Fabricius, si-a îndeplinit si de data aceasta misiunea lui întunecata, cu zel si ardoare. În aceste momente critice, când se hotara soarta tarii, Fabricius nu s-a mai despartit de Antonescu. Era mai mult la Presedintie, pentru a primi ultimele informatii, decât la Legatie. Permanent agatat de telefon, trimitea rapoarte peste rapoarte Ministerului de Externe, Cancelariei Reichului si sefilor militari care îi cerea lamuriri. Fabricius zugravea situatia din România în culorile cele mai negre. Se poate ajunge la razboi civil. În miscare s-a infiltrat un mare numar de agenti comunisti care provoaca dezordini si atâta la revolta contra sefului statului. Interventia armatei germane este neaparat necesara pentru a se pune capat tulburarilor. Altminteri, este periclitata însasi securitatea Reichului în România, ca baza operativa pentru proxima campanie din Balcani.

Fara îndoiala ca Hilter, în fata acestor cereri repetate ale lui Fabricius de a veni în ajutorul lui Antonescu, a fost pus într-o situatie grea. Alte surse informative nu avea, decât ceea ce-i raporta ministrul lui de la Bucuresti, care, la rândul lui, repeta aidoma ce-i spunea Antonescu. Nu era usor sa ia o decizie atât de grava. Caci una e o rafuiala între Antonescu si Horia Sima si cu totul altceva sa iei partea lui Antonescu contra legionarilor, care si ei erau prietenii Germaniei. Dupa lungi sovaieli, raspunsul de la Berlin a venit târziu de tot, spre miezul noptii, 22 Ianuarie, si era pe placul lui Antonescu.

 

 

16. Ultimatumul lui Hitler

Unde ma aflam eu în timpul acesta? Nici pe baricade în mijlocul camarazilor si nici în vreun centru legionar de comanda al Capitalei. Pierdusem contactul si cu ministrii si capeteniile Miscarii. Umblam singur din loc în loc, din casa în casa, cautându-mi adapost pe unde puteam. Ideea mea fixa era sa nu cad în mâna zbirilor lui Antonescu, stiind ca daca ma prind, ma lichideaza în învalmaseala evenimentelor de atunci. Dar mai important decât aceasta era ca legionarii sa stie ca sunt în viata si în libertate. Stiam ce s-a întâmplat cu Capitanul în 1938, când, din cauza arestarii lui, toata miscarea a fost paralizata.

N-am avut nici un amestec în tulburarile din tara. Ultimul meu act politic a fost sa-l chem pe Trifa si sa-i cer sa organizeze o manifestatie de protest contra demiterii Generalului Petrovicescu, Ministrul de Interne. De atunci n-am mai dat nici un ordin, nici verbal ci nici în scris. Rezistenta legionara ce-a urmat contra loviturii de Stat si apoi ridicarea poporului contra uzurpatorului s-au petrecut spontan si peste capul meu.

Vagabondajul meu pe strazile Capitalei era extrem de periculos acum. În timp ce în prigoana din 1938 ma plimbam în voie, nefiind decât un ilustru necunoscut venit din provincie, în timpul guvernarii sute de mii de oameni îmi vazusera mutra, fie la manifestatii fie din ziare. Singura legatura ce-o pastram era cu credinciosul Boian. Dar si legatura cu acesta era un risc, deoarece fiind în timpul regimului nostru Sef al Serviciului de Ordine al Miscarii, era el însusi cautat de agentii lui Antonescu.

Pe unde n-am fost în acele trei zile de când am plecat de acasa: 20, 21, 22 Ianuarie 1941? Am avut trei gazde principale: mai întâi am tras la parintii camaradului Nicolau, care fusese inspector de politie în timpul guvernarii noastre, apoi la o familie de unguri pe care o cunosteam înca din prigoana anului 1938, în strada Dumbrava Rosie Nr. 10; în sfârsit, în casa Doamnei Polihroniade, care locuia împreuna cu mama sa pe Strada Pallade, lânga Calea Mosilor.

Ultima mea gazda a fost la Doamna Polihroniade. Aici a venit în dupa masa zilei de 22 Ianuarie, Miercuri, Petrascu, cu cererea lui Antonescu, transmisa prin Fabricius, sa întocmesc lista noului guvern. În acea dupa amiaza, nu se mai auzeau focuri de arma. Parea ca atmosfera s-a linistit. Dar iata ca în noaptea de 22/23 Ianuarie, Miercuri spre Joi, pe la orele unu sau chiar mai târziu, intra în locuinta Doamnei Polihroniade Stoicanescu, însotit de Gunne, îmbracat în uniforma de ofiter german. Gunne era ajutorul imediat al lui Bolschwing, care era seful lui SD (Sicherheitsdienst) din România. Nu mi-a placut ca Stoicanescu l-a adus pe Gunne la locuinta unde ma ascundeam, dar n-am avut ce face. Gunne era sas din Ardeal si vorbea perfect româneste. Si Stoicanescu si Gunne mi-au spus sa merg la sediul SD, unde ma voi gasi mai în siguranta, deoarece casa lor se bucura de extrateritorialitate si agentii lui Antonescu nu pot sa intre în ea. Am acceptat.

Cu masina lui Gunne am strabatut capitala de la punctul de plecare, aproape de Calea Mosilor, pe unde se afla locuinta Doamnei Polihroniade, pe niste strazi paralele cu Soseaua Stefan cel Mare si apoi Soseaua Bonaparte. Nu se vedeau nicaieri soldati. În schimb puternice grupuri legionare patrulau pe strazile pustii. Când ne-am apropiat de Soseaua Bonaparte, am dat cu ochii de un spectacol neasteptat si neuitat. Nu-mi venea sa cred. Cordoane de legionari si cordoane de soldati stateau fata în fata, la un metru distanta unii de altii. Soldatii pazeau accesul la Presedintie, iar legionarii, strazile care duceau în interiorul orasului. Trupa avea armele pe umar, dar fara de a manifesta o atitudine amenintatoare. Râdeau, glumeau cu legionarii si îsi ofereau reciproc tigari. Sunt convins ca daca ar fi primit ordin sa traga, ar fi fraternizat cu legionarii, trecând peste ordinul ofiterilor lor. În afara de perimetrul Presedintiei, armata nu avea altceva în posesie decât Palatul Telefoanelor si Directia Generala a Sigurantei si Politiilor, pe care o ocupasera din primul moment prin surprindere. Restul Capitalei era abandonat în mâna legionarilor.

Ajungând la sediul SD, aflator în Parcul Jianu, care se bucura de statut diplomatic, ca si Legatia germana, am întâlnit acolo, claie peste gramada, mai multi ministri legionari si capetenii de-ale Miscarii. Erau concentrati acolo Iasinschi, Corneliu Georgescu, Papanace, Gârneata, Stoicanescu, Biris si altii, în total 11-12 persoane. Cum serviciul german nu dispunea decât de o singura camera libera, dormeau pe podele, unul lânga altul, înveliti cu paturi, ca si cum ar fi fost puscarie. Dar erau bucurosi ca aveau un refugiu sigur, temându-se ca vor fi arestati de zbirii lui Antonescu. Ceilalti ministri legionari nu erau aici. Nici Protopopescu, nici Sturdza, nici Constant, nici Cosmovici si nici Generalul Petrovicescu.

Am stat si eu în aceeasi camera motaind pe un scaun, când pe la orele 4 dimineata, Joi, 23 Ianuarie, misterul chemarii mele la SD se lamureste. Nu era vorba de siguranta mea, ci de o comunicare importanta de la cele mai înalte foruri germane. Apare Neubacher, condus de Bolschwing si Gunne. Era contractat la fata. Scoate o hârtie si îmi citeste un ordin al Führerului, prin care eram somati sa încetam orice rezistenta. Nu îmi aduc aminte exact textul ultimatumului lui Hitler, dar l-a înregistrat Sturdza, care venise între timp si el la locul unde ma aflam. Îl reproduc dupa cartea lui:

„Führerul face apel la patriotismul legionarilor si insista ca linistea sa se restabileasca cât mai curând. Evenimente importante se pregatesc în aceasta parte a Europei, care necesita ordinea si linistea în România. Generalul Antonescu este de acord sa promita ca daca rezistenta legionara înceteaza imediat, nici un legionar nu va fi urmarit si Miscarea nu va fi trasa la raspundere”.

În fata acestui ultimatum, nu mai am alta alegere decât sa ordon încetarea rezistentei si retragerea legionarilor din institutiile publice, pe care le detineau în mod legal.

Împreuna cu Neubacher, am redactat comunicatul de încetare a rezistentei, cu urmatorul cuprins:

Ordin catre toti legionarii

„Pentru împiedicarea varsarii de sânge, pe care noi nu am vrut-o si care n-a servit decât dusmanilor comuni ai României si ai Axei, cunoscând ca politica Germaniei si a Italiei cere conditii speciale, pe care Miscarea Legionara le recunoaste, si având în vedere ca între Conducerea Statului si Miscarea Legionara au început tratative pentru limpezirea situatiei, ca sa usuram mersul acestor tratative,

Ordon

Ca sa înceteze orice lupta.

Legionarii vor parasi de îndata institutiile publice ocupate si vor reintra în viata normala.

Cer ca acest ordin sa se execute fara sovaire si cu cea mai mare strictete.

Vreau ca în cel mai scurt timp Tara sa-si reia aspectul normal”.

Horia Sima Bucuresti, 23 Ianuarie 1941, ora 5 dim.

În ceea ce priveste paternitatea acestui text, prima parte a comunicatului, care motiveaza de ce trebuie sa înceteze rezistenta, fara sa se pomeneasca ceva de ultimatumul lui Hitler, a fost dictat în întregime de Neubacher, bineînteles în germana si apoi tradus în româneste. Partea a doua a textului, care începe cu cuvântul „Ordon”, îmi apartine mie.

Se observa o anumita coincidenta între partea redactata de Neubacher si ultimatumul lui Hitler. Führerul ne asigura ca daca se executa ordinul de încetare a rezistentei, dupa promisiunea lui Antonescu, legionarii nu vor avea nimic de suferit. Neubacher merge mai departe asigurându-i pe legionari si opinia publica ca Conducatorul este dispus la tratative cu Miscarea pentru limpezirea situatiei. Dupa cum vom vedea mai departe, aceste promisiuni au ramas „tabula rasa” si legionarii au intrat într-o noua prigoana. Antonescu nu si-a tinut cuvântul dat lui Hitler.

Dar ce facem cu acest comunicat? Întâi trebuia adus la cunostinta Conducatorului Statului, pentru a sti ca rezistenta a încetat, sa ia si el masurile corespunzatoare, retragând trupele în cazarma. L-am rugat pe Vasile Iasinschi sa-l însoteasca pe Neubacher la Presedintie si, în prezenta acestuia, sa-i predea ordinul meu lui Antonescu. S-au urcat amândoi în masina, pusa la dispozitie de amfitrioni, si dupa ce au trecut prin mai multe cordoane de soldati, au ajuns la Presedintie. Aici au fost primiti imediat de Antonescu si, în prezenta lui Neubacher, Iasinschi i-a predat ordinul meu catre legionari. Citindu-l, Generalul nu parea sa-i fi placut modul în care a fost redactat. S-a convenit în aceasta audienta si termenul în care ordinul de evacuare va fi executat. În capitala, pâna la 11 dimineata, iar în provincie, pentru a avea suficient timp la dispozitie ca sa fie transmis ordinul pâna la ultimele unitati legionare, întreaga zi de 24 Ianuarie. În seara acestei zile, operatia de evacuare a cladirilor publice trebuia încheiata.

Neubacher a mai ramas cu Generalul, la dorinta acestuia. Iasinschi s-a retras în cabinetul alaturat, Secretariatul. În timpul când se afla în anticamera, asteptând iesirea lui Neubacher, s-a apropiat un ofiter de el si l-a rugat sa-l urmeze. L-a condus într-o camera, unde l-a dat în paza unor soldati. Era arestat din ordinul lui Antonescu. Faptul era odios, caci toate conventiile internationale sunt unanime pentru a respecta persoana solului. Dar Generalul avea alte conceptii despre onoare si demnitate. Când a iesit Neubacher din cabinetul Generalului si nevazandu-l pe Iasinschi, a întrebat de el. I s-a raspuns ca a fost retinut pentru anumite explicatii. Neubacher, pe un ton extrem de violent, a protestat, spunând ca el nu pleaca fara Iasinschi. Antonescu n-a avut încotro si a dat ordin ca Iasinschi sa fie pus în libertate. Iasinschi venise la Presedintie cu garantia lui Neubacher si, în afara de aceasta, Neubacher reprezenta în acel moment guvernul german. Sub ocrotirea lui Neubacher, trecând din nou prin cordoane de soldati, Iasinschi a putut reveni în siguranta la sediul SD, unde ne-a povestit indignat ce era sa i se întâmple.

Dupa întoarcerea lui Iasinschi, am luat dispozitiile necesare ca ordinul de evacuare al cladirilor publice sa ajunga în cea mai mare graba la cunostinta legionarilor. Sturdza si Biris s-au dus cu ordinul meu la Prefectura de Politie ci la Prefectura Judetului Ilfov, unde erau concentrati sute de legionari. Ordinul a fost transmis si prin posturile de radio si a aparut si într-o editie speciala a ziarului Cuvântul.

Hotarârea mea a fost dictata nu numai pentru a da curs ultimatumului lui Hitler, ci si de teama de a nu se produce ciocniri între soldatii germani si legionari. Situatia se prezenta extrem de grava. Ordinul lui Hitler a fost transmis si Misiunii Militare Germane din România, iar aceasta, la rândul ei, l-a comunicat tuturor unitatilor germane din România, cu indicatia sa-l sprijine pe Generalul Antonescu contra „rebelilor”. Dar nu era vorba numai de un sprijin demonstrativ, ci trupele germane erau autorizate sa faca uz de arme, daca vor întâmpina rezistenta la evacuarea cladirilor. Ne închipuim ce s-ar fi întâmplat daca s-ar fi ajuns la încaierari între soldatii germani si legionari, cazând si ceva morti de-o parte si de alta. Ce imensa satisfactie pentru Antonescu! Era argumentul suprem de care se putea servi pentru a dovedi guvernului german ca Miscarea este subminata de agenti comunisti si ca trebuie luate contra ei cele mai aspre masuri. Ar fi fost finalul glorios al „epopeii” antonesciene contra Miscarii, care a început la 20 Ianuarie, cu destituirea Generalului Petrovicescu.

 

17. Un act de ocupatie

Ultimatumul dat de Hitler Miscarii Legionare si, paralel, ordinul transmis armatei germane din România sa intervina în favoarea lui Antonescu, la nevoie facând uz de arme, echivala cu un act de ocupatie a tarii noastre. În multe orase ale tarii, armata germana a intrat efectiv în actiune, asumându-si rolul sa preia institutiile publice din mâna legionarilor si sa le predea autoritatilor militare românesti. La Timisoara, Arad, Deva, Sibiu, Tulcea si alte localitati, ofiteri germani s-au prezentat în ziua de 21 ianuarie în fata legionarilor, detinatori legali ai administratiei, si i-au somat sa paraseasca cladirile. Evident, ca acestia, având cunostinta de ordinul meu de încetare al rezistentei, s-au retras imediat.

Ce facea Hitler cu aceasta decizie? Smulgea puterea din mâna legionarilor, care erau pe punctul sa câstige victoria asupra agresorului, si i-o trecea Generalului Antonescu, unicul responsabil de haosul creat în tara. Pe punctul de a capitula, acesta câstiga partida, gratie interventiei de ultima ora de la Berlin.

Faptul era deosebit de grav din punctul de vedere al suveranitatii nationale. Avizat în ultima instanta la ajutorul lui Hitler, Antonescu accepta interventia unei puteri straine în afacerile interne ale României, exclusiv în beneficiul sau personal, pentru a-si salva „tronul” care se clatina.

De pe timpul turcilor si al invaziilor rusesti, poporul roman n-a trait un moment de mai mare umilinta nationala ca aceasta. O putere straina este chemata „sa faca ordine” în România, asa cum pe vremuri diferitii pretendenti la domnie se adresau Portii Otomane, cerându-i sa-l alunge pe principele existent si a-i înscauna pe ei la cârma tarii. La aceasta degradanta postura s-a redus „patriotismul” lui Antonescu. Pretul ce-l platea, pentru a-si asigura exercitiul puterii în România, era urias, caci însemna înstrainarea independentei nationale, chiar pentru acest scurt interval. Generalul însusi recunoaste în cartea Pe Marginea Prapastiei ca, în timpul acestor tulburi, s-a simtit ocrotit de „umbra marelui Führer”, umbra ce nu era tocmai umbra, pentru ca în acele momente se aflau pe solul României 20 de divizii germane.

Dupa 24 Ianuarie 1941, Conducatorul a suferit o brusca scadere a prestigiului si personalitatii lui în raport cu Reichul German. De unde în toamna, Antonescu era lider nediscutat al poporului român si partener al lui Mussolini si Hitler, acum a decazut în categoria mizerabila de vasal al Führerului. El nu mai avea vreun cuvânt de spus decât doar sa asculte si sa execute toate masurile ce i se ordonau de la Berlin în domeniile politic, economic si militar, stiind prea bine ca nu se mentine la putere decât exclusiv din gratia lui Hitler.

Pozitia lui Antonescu a devenit si mai precara în raport cu Berlinul, prin azvârlirea în opozitie a Miscarii Legionare. O miscare puternica de o jumatate de milion de suflete nu poate fi tinuta la pamânt decât printr-o permanenta represiune si care nu se putea realiza fara de asistenta permanenta a guvernului german si a reprezentantilor lui din România.

Dincolo, în Germania, se afla grupul legionar de refugiati. P e acesta îl tinea Hitler în rezerva pentru o eventuala necesitate politica ce s-ar ivi în România, dar si ca o permanenta amenintare contra lui Antonescu, daca acesta ar încerca sa iasa de sub tutela Berlinului. Prins ca într-un cleste, libertatea de manevra a Generalului a fost redusa la minimum. Din om liber, stapân pe o tara care-l asculta si-l iubea, Generalul a devenit un prizonier al Reichului, nemaiputând reprezenta cu demnitate interesele neamului nostru.

 

18. Masacru pe strazile Capitalei

Dupa semnarea ordinului de încetare a rezistentei, în 24 Ianuarie, Joi, la orele 5 dimineata, am ramas mai departe la sediul SD, împreuna cu ceilalti camarazi, ministri si capetenii legionare, care îsi gasisera refugiul aici.

Eram cu totii în asteptarea evenimentelor. Presupuneam, dupa cum era logic, ca dupa ce Conducatorul Statului luase cunostinta de retragerea noastra din institutiile publice, va recurge la o masura paralela, trimitând armata stationata pe strazi în cazarmi. În câteva ore, centrele noastre de rezistenta din capitala vor fi evacuate, iar, pâna la sfârsitul zilei, conform conventiei, vor fi parasite si cladirile administrative din orasele de provincie. În consecinta, nimic nu parea sa stea în calea unei normalizari a situatiei si reluarii contactului cu Antonescu.

Dar ce surpriza dureroasa! Abia se crapase de ziua si auzim rapait de mitraliere. Nu salve întrerupte, ci un foc continuu si sustinut. Ce sa fie? În primul moment ne-am gândit ca unii legionari n-au executat ordinul meu si continua sa reziste în anumite puncte. Armata trage pentru a-i scoate din locurile unde s-au baricadat. Dar în aceasta ipoteza trebuia sa se traga ocazional si într-un anumit punct, pâna ce legionarii asediati se predau sau fugeau, si apoi sa se faca tacere. Dar nu era asa. Focul nu înceta o clipa, convergea din mai multe parti si se desfasura cu o intensitate crescânda. În zilele precedente s-au auzit focuri razlete, dar nu mi-a fost dat sa aud aceasta hora lugubra, prevestitoare de sânge si moarte. Erau bubuituri continue. Fierbea capitala de gloante. Mai târziu ne-am dat seama de dispozitivul armatei: posturi de mitraliera maturau crucis si curmezis strazile principale ale Capitalei. Oricine s-ar fi aventurat pe strazi era ciuruit de gloante.

Spre seara focul a încetat si atunci am aflat îngroziti de masacrul de pe strazile Capitalei. Mormane de cadavre zaceau în Piata Teatrului National, la Telefoane, pe Calea Victoriei, la încrucisarea cu Bulevardul Elisabeta, la Palatul Postelor. 800 de vieti omenesti au fost secerate de mitraliere.

În dimineata de 24 Ianuarie, Antonescu nu avea nici un motiv sa-si arate strasnicia, dând ordin sa se traga în multime. La miezul noptii, de 23/24, venise ultimatumul lui Hitler, si, ca urmare a acestui ultimatum, am dat ordinul de încetare al rezistentei, la orele 5 dimineata. Imediat o delegatie compusa din Neubacher, însarcinatul guvernului german, si Iasinschi, reprezentantul Miscarii, au plecat la Presedintie si i-au predat lui Antonescu ordinul meu. S-a convenit si timpul necesar pentru evacuarea cladirilor. Operatia era în curs. Atunci de ce aceasta furie sangvinara? De ce a dat ordin armatei sa traga în lumea de pe strada, când nu mai era nevoie de nici un foc de arma?

Crima lui Antonescu este cu atât mai grava cu cât cele 800 de victime nu erau nici macar legionari. Nu participasera la asa zisa „rebeliune”. Erau oameni nevinovati. O multime curioasa sa vada ce se mai întâmpla între legionari si armata. Nu purtau nici arme si nici nu s-au împotrivit armatei. Printre cei morti nu au fost mai mult de 20 de legionari. Armata tragea fara somatie, oriunde observa pe strada un grup civil. Pâna la urma erau vânati si indivizi singuratici, care încercau sa treaca o strada sau sa se ascunda. Marea majoritate a celor ucisi au fost oameni simpli, între care femei si copii.

N-a fost respectat nici termenul pentru evacuarea centrelor noastre de rezistenta din capitala. Când legionarii concentrati la Prefectura de Politie au început sa iasa pâlcuri-pâlcuri, au fost primiti cu focuri de arma. Unii au cazut, iar ceilalti s-au înapoiat grabnic, cautându-si alte locuri pe unde sa se retraga.

O alta încalcare a cuvântului dat de Antonescu a fost ca a atacat si sediile noastre. Ori sediile nu erau institutii publice. Armata apare la sediul din Strada Gutenberg, îl ocupa si îi aresteaza pe legionarii de serviciu care se aflau acolo. O alta trupa începe sa traga asupra complexului din Strada Romei, unde erau adapostite o multime de servicii ale Miscarii. Personalul de aici nu s-a retras, crezând ca sediile vor fi respectate. Armata trage fara preaviz. Cu mare greutate camarazii nostri se strecoara prin dosul cladirii si dupa ce sar câteva pârleazuri, se risipesc pe strazile învecinate, lasând birourile în mana „cuceritorului”.

Halal de asa vitejie din partea Conducatorului Statului! Dupa ultimatumul lui Hitler si dupa ce acesta îi pusese la dispozitie armata din România, era un „eroism” sinistru sa se razboiasca cu lumea de pe strada.

Care este explicatia acestei iesiri sangvinare, prin nimic justificate în acele împrejurari?

A fost un act de razbunare bestiala al Generalului Antonescu, furios pentru rezistenta ce-a întâmpinat-o. Era catranit pâna în adâncul sufletului ca n-a izbutit sa faca „ordine” în tara, asa cum îsi imaginase el în prima zi, dupa reteta din timpul dictaturii carliste, al carei artefice a fost. Adica armata sa ocupe institutiile publice fara împotrivire, trecând peste ordinea constitutionala în vigoare. Dupa rezistenta ce-a întâmpinat-o, dupa esecul suferit chiar din partea armatei, care în multe puncte ale tarii refuzase sa-i urmeze ordinele scelerate, îsi pusese în gând sa-si ia revansa. Finalul „rebeliunii” nu va fi cum cred legionarii, ci se va sfârsi printr-o baie de sânge, pe care o s-o tina minte. Nebunia lui Antonescu au platit-o cu viata 800 de românasi de-ai nostri.

Dar ordinul dat de Antonescu sa curete strada de „rebeli” mai avea si un dedesubt politic. Lui nu-i convenea sa se spuna ca ne-am supus lui în urma ultimatumului lui Hitler. A profitat de acest ultimatum, dar orgoliul lui suferea. Tara trebuia sa stie ca el a zdrobit „rebeliunea”, în timp ce ordinul Führerului era necunoscut marelui public. Si atunci a semanat moarte pe strazile Capitalei, pentru a arata, prin mormanele de cadavre, cine e biruitorul. Ce Hitler, ce armata germana! El si numai el; cu bravii lui ostasi, a culcat la pamânt insurectia legionara si a restabilit linistea în tara. O conceptie de guvernare fioroasa, pe care a trebuit sa o suporte poporul român patru ani, sub scutul „umbrei ocrotitoare a marelui Führer”.

Lantul ticalosiilor antonesciene nu se opreste aici. Conform angajamentelor luate de Antonescu fata de guvernul german, confirmate de Neubacher si de toti sefii de unitatii germani care au intervenit contra legionarilor, în caz de încetare imediata a rezistentei, acestia nu vor avea nimic de suferit, iar Miscarea nu va fi trasa la raspundere. Dar abia încetase focul spre seara, si grupe de soldati, conduse de ofiteri, dupa listele primite, au început sa faca descinderi pe la casele legionarilor si sa-i aresteze, conducându-i la Malmaison. Între alti au fost detinuti, Sturdza, Zavoianu, Constant, Protopopescu, Braileanu, Cosmovici, Biris si altii. Fireste ca daca ar fi stiut ce li se întâmpla, s-ar fi ascuns sau s-ar fi refugiat si ei la sediul SD. Dar ei s-au încredintat garantiei date de guvernul german ca nu vor fi urmariti.

Cercurile evreiesti nationale si internationale fac o clamoare pâna la cer pentru cei 124 coreligionari ai lor cazuti în aceste zile, dar nu varsa o lacrima pentru cei 800 de oameni asasinati din ordinul lui Antonescu. Acestia nu erau decât români crestini si nu apartineau poporului ales. Ei nu merita nici o consideratie. Lamentatiile evreiesti n-au încetat nici pâna astazi.

E regretabil ce s-a întâmplat cu acesti bieti evrei anonimi, luati la întâmplare si ucisi, dar originea acestor crime trebuie fixata în ansamblul situatiei de atunci. Trebuie culese toate informatiile, din toate locurile, si în lumina lor analizate aceste fapte, daca vrem sa ajungem la o judecata obiectiva.

1. Când au fost ucisi acesti evrei? În care timp, în care perioada? Nu în cursul guvernarii legionare, ci dupa dezlantuirea loviturii de Stat a Generalului Antonescu, între 21-23 Ianuarie 1941. Atunci nu pot fi imputate aceste ucideri unei actiuni de guvern sau conducerii legionare. E un lucru foarte important care trebuie retinut de un spirit obiectiv. Acesti evrei au cazut victima, când autoritatile erau baricadate, înfruntându-se, iar capitala fara nici o protectie.

2. Nefiind o autoritate constituita a Statului responsabila de aceste crime, cine le-a savârsit? Elemente iresponsabile de la periferia Capitalei, care apar întotdeauna în situatii revolutionare, spargând casele oamenilor, jefuind si asasinând. Fenomenul nu e nou. Se întâmpla în toate revolutiile din lume. E un fapt consemnat istoriceste. Nici revolutia franceza si nici cea rusa nu s-au distins prin respectul averii si vietii altora.

3. Daca e vorba sa tragem pe cineva la raspundere, apoi acesta nu poate fi decât Generalul Antonescu, creatorul acestei stari de dezordine din tara. El a pregatit lovitura de Stat cu toata minutiozitatea, fara sa-si dea seama probabil de consecinte. Evreii ucisi sunt în primul rând victimele rebeliunii lui Antonescu contra formelor constituite ale Statului.

4. În al doilea rând conducerea evreiasca de pe atunci nu poate fi scutita de raspunderi. Ei au intrigat pe lânga Antonescu, alaturi de alte forte, sa ne loveasca pe la spate. Evreii au fost beligeranti în aceasta ciocnire. Pe Filderman, presedintele evreilor din România, l-am vazut adeseori urcând sau coborând scarile Presedintiei, mergând sau venind de la o consfatuire cu Antonescu. El n-a fost strain de lovitura de Stat a Generalului.

5. Când esti beligerant, trebuie sa te astepti si la pierderi. E în logica faptelor. Matatias Carp, în Cartea Neagra, recunoaste ca conducerea evreieasca n-a fost straina de evenimente si chiar se lauda cu aceasta isprava. Matatias Carp mai spune ca se asteptau si la „convulsiuni”, ca urmare a actiunii temerare a lui Antonescu. „Convulsiunile”, prevazute de Carp au venit si peste evrei, soldându-se cu moartea a 124 dintre ei. Miscarea Legionara a suferit mai multe pierderi.

6. Noi repudiem aceste ucideri de oameni nevinovati. Dar evreii care ne acuza pâna astazi, daca ar fi înzestrati cu un minimum de simt de obiectivitate, ar face distinctia necesara între crime sau pogromuri savârsite în împrejurari revolutionare, de pleava societatii, si crime, masacre, sau pogromuri patronate de Stat, de un guvern, de autoritatile constituite si responsabile, cum au fost masacrele contra legionarilor din timpul lui Carol, sau acelea care s-au savârsit sub regimul comunist, contra întregului popor romanesc. Acestea merita o alta calificare. Aceste fapte abominabile se datoreaza unor conducatori bine cunoscuti si istoria nu-i va ierta niciodata.

 

19. Interventia Regelui

Regele Mihai se afla la Sinaia în momentul loviturii de Stat. Fara îndoiala ca Antonescu stia ca Regele pleaca la Sinaia si a ales tocmai momentul absentei lui din capitala ca sa-l demita pe Petrovicescu si apoi sa dea ordin armatei sa ocupe institutiile publice.

Nelinistit de întâmplarile din Capitala, Regele s-a decis sa revina la Bucuresti pentru a mijloci o aplanare a conflictului între Legiune si General. În definitiv, era datoria lui sa intervina într-un conflict care afecta ordinea constitutionala.

Actul constitutional de la 14 Septembrie, purta doua semnaturi: a Regelui si a Generalului Antonescu. Ceea ce facea Generalul acum, era o flagranta violare a Constitutiei în vigoare. Pe de-o parte, ignora semnatura Regelui de pe documentul care instaura existenta Statului National-Legionar, pe de alta parte urmarea sa elimine Legiunea din guvern si din Stat, întrebuintând forta. Procedeul Generalului de a rezolva neîntelegerile cu Miscarea era anticonstitutional si rezistenta miscarii justificata. El trecuse peste, autoritatea Regelui, care-i acordase puteri depline la 6 Septembrie, si i le reînnoise prin Actul Constitutional de la 14 Septembrie.

Generalul nu putea întreprinde o actiune contra Miscarii fara consultarea Suveranului. El savârsise un dublu sperjur, atât contra Suveranului cât si fata de Miscarea Legionara, careia îi datora ascensiunea la conducerea Statului.

Regele Mihai vroia sa ajunga cât mai repede la Bucuresti, pentru a gasi o formula de împacare între General si Miscare. Era datoria si dreptul lui sa intervina, deoarece Antonescu nu respectase semnatura regala de pe Actul de la 14 Septembrie 1940.

Generalul aflase de plecarea Regelui de la Sinaia cu intentia de a reveni la Palatul Regal din Bucuresti. Era adânc îngrijorat. Regele ar fi putut sa-i încurce socotelile. Un contact între Rege si Legionari ar fi avut urmari incalculabile asupra reusitei sângeroasei lui întreprinderi. Dar daca Regele îl va obliga pe Antonescu sa dea înapoi, dupa ce s-a convins ca el este agresorul, sau chiar sa-l destituie, alegând o alta formula de guvernare?

Cu orice pret, Regele trebuia împiedicat sa ajunga la Bucuresti, în acest scop, a trimis pe Valea Prahovei, în întâmpinarea Suveranului, pe Rioseanu, însotit de o trupa de agenti si jandarmi, cu misiunea sa-l sfatuiasca sa se întoarca la Sinaia. Motivul invocat ar fi fost ca situatia în capitala este tulbure si este riscant pentru Suveran sa se aventureze pâna ce nu va fi restabilita ordinea. Regele nu parea dispus sa renunte la planul sau de a ajunge la Bucuresti. Atunci Rioseanu i-a comunicat ca are ordin de la Antonescu sa-l opreasca chiar cu forta, caci nu poate raspunde pentru viata lui. Regele Mihai si-a dat seama de ticalosia lui Antonescu. Era pur si simplu arestat si obligat sa se întoarca sub paza la Sinaia. Un baraj de jandarmi îi taia calea. I s-a dat voie sa revina în capitala, abia dupa ce Antonescu devenise stapânul tarii, cu ajutorul lui Hitler.

Care era planul Regelui daca ar fi ajuns la Bucuresti? În primul rând sa medieze în conflictul dintre General si Miscare, pe baza lui statu-quo-ante, adica respectul actului de la 14 Septembrie. Dupa informatiile primite de la ofiterii de la Palat, prieteni ai Miscarii, daca bunele oficii ale Suveranului nu ar fi dat rezultat, atunci Regele avea în rezerva un alt plan. Vazând ca formula Statului National-Legionar nu e viabila, ducând la un conflict deschis, era dispus sa anuleze Actul de la 14 Septembrie, dar concomitent sa-i retraga si Generalului Antonescu deplinele puteri si titlul de Conducator al Statului. Regele, profitând de acest conflict, vroia sa-si recupereze în forma plenara prerogativele regale.

Mai departe ar fi numit imediat un guvern prezidat de Maresalul Prezan, a carui misiune principala ar fi fost sa procedeze la alegeri cu toate partidele, pentru ca pe baza lor sa se formeze guvernul definitiv. Pe noi ne-ar fi aranjat aceasta solutie a crizei. Niciodata nu ne-a fost teama de expresia vointei populare. Pe timpul guvernarii cu Antonescu de trei ori i-am propus sa mergem la alegeri si tot de atâtea ori a refuzat. Am fi obtinut o mare majoritate în Parlament, caci ne bucuram de o imensa popularitate. Numirea Maresalului Prezan ar fi fost oportuna atât pentru a asigura unitatea si coeziunea cât si pentru a potoli aprehensiunile Berlinului. Hitler nu avea ce face în fata prestigioasei figuri a Maresalului Prezan.

Si acum un episod personal. Antonescu stia ca noi nutrim o anumita simpatie pentru tânarul Rege. Profitând de aceste sentimente, vroia sa-mi întinda o cursa. Vineri, 25 Ianuarie, soseste o invitatie de la Palat si, pe nu stiu ce fire, ajunge la grupul legionar care se refugiase la sediul SD. Eu nu mai eram acolo. Parasisem aceasta casa în seara de 24 Ianuarie, dupa ce se potolise focul de pe strada. Invitatia era pentru mine. Horia Sima era invitat la Palat, pentru a trata cu Regele. În locul meu, s-a dus Constantin Stoicanescu la Palat, pentru a se informa asupra invitatiei si asupra modalitatilor de întâlnire cu Suveranul. Invitatia parea suspecta, pentru ca aflase de incidentul Suveranului de pe Valea Prahovei. Stoicanescu s-a dus la Palat, a fost primit la intrare si dupa câteva minute a fost invitat sa plece. Nu a fost arestat, pentru a nu tulbura „vânatul cel mare”, care nu aparuse.

 

20. O calamitate istorica

Nimeni din rândurile Miscarii nu i-a purtat un gând hain Generalului Antonescu, nu i-a vrut raul si nu i-a contestat pozitia lui în Stat. N-a fost atins nici cu o floare. Legionarii sunt loiali cuvântului dat si recunoscatori binefacatorilor lor. În ceea ce ma priveste, îi purtam o sincera afectiune si nu aveam alta inspiratie mai înalta decât sa-l vad aparând cu demnitate dreptatea neamului romanesc si izbutind în greaua sarcina ce si-a asumat-o, a refacerii teritoriale a tarii.

Cele scrise în cele doua volume din cartea Pe Marginea Prapastiei, sunt o colectie de false interpretari, de minciuni si calomnii, care nu-l onoreaza pe autorul sau pe autorii ei. Pâna si memoria Capitanului a fost terfelita. Nu are nici cel putin meritul unei lucrari logice si bine închegate. Cititorul se pierde în aceasta avalansa de acuzatii, luate cu toptanul de oriunde, fara sa fie triate si ordonate. Când ne vom ocupa de aceasta carte imunda, vom arata subrezenia alcatuirii ei. Acum doar atât vreau sa spun ca daca era vorba sa-l rasturnam pe Antonescu, nu era nevoie sa razvratim toata tara. Exista o metoda mult mai expeditiva si sigura. Era suficient sa-l imobilizam pe Conducator si câteva persoane din jurul lui, pentru a paraliza orice reactie. Dar nici nu puteam macar imagina acest act de felonie, care nu concorda cu etica legionara. Am fi cazut noi însine în pacatul de sperjur, care l-a desfiintat si pe Regele Carol si pe Antonescu.

Din nefericire, Generalul Antonescu nu simtea efluviile de bucurie si de dragoste care veneau din popor, binecuvântându-l. Nu avea antene sufletesti pentru a trai în comuniune spirituala cu neamul, desi cuvintele de patriotism, tara, popor, drepturi nationale, erau nelipsite din proclamatiile lui. Nu se vedea decât pe sine si punea propria lui persoana deasupra intereselor tarii. Orice actiune politica o judeca dupa beneficiul ce-i putea aduce în ascensiunea lui spre putere. Nae Ionescu spunea de General ca deasupra lui nu admitea decât existenta lui Hristos, apoi venea el si numai dupa aceea Regele; la urma celelalte personalitati ale neamului, de orice valoare, prestigiu si categorie. Iar Corneliu Codreanu, întrebat ce crede despre Generalul Antonescu, i-a spus Profesorului Ionica: „S-ar putea sa fie un bun general, dar fereasca Dumnezeu sa ajunga tara pe mâna lui!”.

Era însetat dupa putere si nimic mai mult. Era capabil de orice compromis si de orice crima, daca aceste instrumente i-ar fi servit înaintarii lui cu o treapta mai sus spre conducerea Statului. Asa se explica colaborarea lui eu Regele Carol la implantarea dictaturii regale. Fiind Ministru al Apararii Nationale, el a fost principalul executor al loviturii de Stat din 10/11 Februarie 1938 si apoi organizatorul faimosului plebiscit, cu votul pe fata, care a aprobat noua Constitutie, cu o majoritate de 99 la suta.

N-a putut coabita cu Regele Carol, pentru ca si unul si altul râvneau la puterea deplina. Generalul credea ca dupa serviciile aduse Suveranului, va fi ales de acesta „omul tare” al regimului. Considerându-l prea primejdios, Regele Carol l-a concediat. Amarât de aceasta desconsiderare, a trecut în opozitie si s-a apropiat de Miscare.

La 4 Septembrie 1940, gratie actiunii revolutionare a Miscarii, a smuls puterile depline de la Regele Carol si, dupa renuntarea acestuia la Tron, a devenit Sef de Stat, profitând de tineretea si lipsa de experienta a Regelui Mihai.

Neavând încotro, pentru ca nu avea nici partid si nici o baza populara Generalul a ajuns la un acord cu Miscarea care s-a concretizat în Statul National-Legionar. Dar de abia începuse noua guvernare si si-a manifestat pretentia sa fie proclamat Sef al Legiunii. Întâmpinând împotrivire în realizarea acestui plan, si-a îndreptat privirile spre Hitler, de unde astepta sa i se recunoasca totalitatea aspiratiilor lui. Asa am cazut victima unei vaste campanii de dezinformare la Berlin, cum s-ar zice în termeni moderni. De la prima lui întâlnire eu Hitler, Antonescu s-a folosit de acest contact ca sa ne ponegreasca. Si atunci, prin fidelul sau companion, Fabricius, curgeau la Ministerul de Externe German rapoartele defavorabile Miscarii.

În schimb, din partea noastra nimic. Nici o stire, nici o informatie, oricât de corecta, care sa contrabalanseze campania de denigrare a Miscarii. Niciodata în timpul guvernarii legionare, în relatiile cu reprezentantii germani, n-am rostit vreun cuvânt de critica la adresa Conducatorului. Era peste putinta mea sa savârsesc un astfel de lucru nedemn. Seful meu, Seful Statului, nu putea fi pârât în fata unei puteri straine, chiar daca simteam cum se abate el de la aceasta norma de corectitudine în colaborarea noastra. În toate documentele germane ale epocii nu se va gasi nici un rând care sa emane de la mine si care sa cuprinda vreo aluzie negativa la adresa Generalului Antonescu. Chiar atunci când aveam motive. Chiar atunci când aveam probe concludente ca suntem sapati la Berlin.

Intrigile lui Antonescu, ale oamenilor din jurul lui, ale functionarilor de la Legatie care împartaseau parerile lui, s-au acumulat la Berlin, constituind unicul dosar informativ de care dispunea Hitler, pentru a lua fatala decizie din 23 Ianuarie, ultimatumul ce ni l-a dat.

Unii autori au sustinut ca eu i-as fi trimis o scrisoare lui Hitler, înainte de ciocnirea din Ianuarie, în care m-as fi plâns de Antonescu. Nu exista aceasta scrisoare. N-am trimis nici o misiva la Berlin si n-am însarcinat pe nimeni sa faca vreun demers împotriva Generalului. Deci, de-o parte, o perfecta loialitate din partea Miscarii, pe de alta parte, o perfecta ipocrizie din partea lui Antonescu, care se folosea de orice prilej pentru a convinge Berlinul ca suntem o Miscare anarhica si infiltrata de comunisti, cu care nu se poate guverna.

Generalul Antonescu triumfa la 23 Ianuarie, în urma ultimatumului lui Hitler, pe ruinele Statului National-Legionar. Din punct de vedere personal, fara îndoiala ca a primit o satisfactie imensa, devenind singurul stapân al României, dar pentru interesele reale ale neamului, guvernarea lui a fost o calamitate istorica, pe care o suportam pâna astazi.

Ce s-a întâmplat dupa aceea, ce consecinte grave pentru neamul nostru, îmi permit sa le expun pe puncte, pentru o mai usoara întelegere.

I. Vasal al Reichului

Ajutorul ce l-a primit de la Hitler, pentru a înfrânge Miscarea Legionara, Generalul Antonescu l-a platit scump. Din partener egal în drepturi cu Hitler si Mussolini, a devenit un vasal al Reichului, fiind silit sa accepte toate cererile ce i se prezentau de la Berlin. Îsi pierduse libertatea de miscare în relatiile cu Puterile Axei, iar România a devenit un fel de feuda a Germaniei. Doua ghiulele îl tineau legat de Hitler, împiedicându-l sa apere cu demnitate interesele tarii:

– îi datora puterea interventiei lui Hitler si stia ca fara de permanenta asistenta a Marelui Reich German s-ar fi prabusit. Pâna la 23 Ianuarie 1941, s-a sprijinit pe Miscare pentru a putea guverna, dar dupa eliminarea ei din guvern, avea nevoie de o alta forta care sa-i ia locul. În golul politic lasat de Miscare, a intrat armata germana, care-i garanta continuitatea puterii,

– azvârlind Miscarea în opozitie, îsi crease o grava problema interna, o amenintare latenta, care, la orice slabire a presiunii contra Legiunii, se putea actualiza. Pentru a putea face fata acestei primejdii, pentru a putea tine în frâu Miscarea printr-o represiune continua, era avizat tot la concursul fortei germane,

II. Pretul platit

Ajungând în dependenta totala de Reich, trebuia permanent sa dea ceva, sa vina cu daruri deosebite la Berlin, pentru a-si mentine favoarea lui Hitler. A platit un pret enorm puternicului sau aliat, nu de la sine, ci secatuind substanta nationala, pentru a-si asigura „tronul”.

a) Pe plan economic, a înstrainat un mare numar de întreprinderi nationale; aceleasi pe care le-am aparat noi, din ordinul sau, de rapacitatea germana.

b) Din punct de vedere politic, a facut doua greseli capitale, în relatiile cu Reichul. A aderat la Pactul Tripartit, fara sa tina seama de avertismentul lui Sturdza, care i-a atras atentia ca Pactul este rau întocmit si daunator Puterilor Axei. Ca urmare a acestui Pact, a declarat razboi Angliei si Statelor Unite, când Japonia i-a atacat pe americani la Pearl Harbour. A intrat în razboi contra Rusiei fara sa încheie în prealabil un tratat cu Germania, fie el si secret, în care sa se precizeze interesele României si modul în care ele vor fi delimitate si satisfacute.

c) Din punct de vedere militar, a trimis trupele în Rusia fara sa fi fost instruite si echipate cum trebuie cu armamentul promis de Germania. Armata româna avea un armament vechi, demodat, caci Regele Carol nu s-a îngrijit de înzestrarea ei. Si atunci, ca sa compenseze debilitatea armatei în putere de foc, a înmultit numarul diviziilor destinate sa atace Rusia, cum recunoaste Generalul Chirnoaga în lucrarea lui. Cu alte cuvinte, substituia tunurile, tancurile, mitralierele, cu carne de tun. Asa se explica înfioratoarele pierderi ale armatei române. Aproape o jumatate de milion de oameni si-au lasat oasele în stepele Rusiei. Numai la Odesa am pierdut 70.000 de oameni, când totalitatea pierderilor germane în Campania din Rusia, pâna la acea epoca, era de 135.000 de morti.

III. Lipsa de simt politic

Antonescu nu era un om politic. Una e sa conduci o armata si cu totul altceva este sa conduci o tara. Omul politic poseda o perspectiva în adâncime a intereselor nationale. El nu vede numai ceea ce se întâmpla în fata ochilor lui, dar trage si concluziile necesare pentru a prevedea evenimentul, pentru a prefigura viitorul. Antonescu nu era capabil sa prevada consecintele unei actiuni, pentru ca era prea ancorat în propria lui persoana. Se precipita într-o parte sau alta, dupa cum îi dicta interesul sau personal. Era bun tot ce-i putea întari dominatia lui asupra tarii si era rau tot ce i-ar putea slabi frânele guvernarii lui.

Ca sa facem o comparatie – ce deosebire de Ionel Bratianu, în pregatirea intrarii în razboi a României, alaturi de Antanta, în 1916. Cu câta arta si rabdare a smuls de la Aliati Tratatul prin care i se asigura României alipirea Transilvaniei, Banatului si Bucovinei. Cum a stiut Bratianu sa se dea la o parte, facându-i loc lui Marghiloman, când România, tradata de rusi si izolata, nu mai avea alta iesire decât sa încheie pacea cu Puterile Centrale.

IV. Conflictul cu Miscarea

Un om politic si-ar fi dat seama de valoarea Miscarii Legionare într-un razboi de natura ideologica, ce batea la usa.

Hitler a facut aceeasi greseala din aceleasi motive. Nici el nu era un om politic. Avea alte calitati, dar nu se putea compara cu Bismarck, la care se referea adesea, si nici n-a urmat învatatura lui Clausewitz.

Miscarea Legionara a cazut victima conjugarii eforturilor a doi oameni nepolitici, care credeau numai în forta militara si ignorau marele aport ce-l putea aduce Puterilor Axei nationalismul european.

V. Antonescu si Regele

Aceeasi lipsa de simt politic l-a determinat pe Antonescu sa-l trateze pe tânarul monarh ca o cantitate neglijabila. În loc de a-l lua sub ocrotire, de a-l asocia la afacerile Statului, pentru a-l pregati pentru ziua de mâine, l-a tinut la distanta de sfera lui de putere, socotindu-l un copil slab la minte. În afara de aceasta se purta cu familia regala cu o lipsa de consideratie care mergea pâna la mojicie. Aceasta continua bruscare a Regelui si a Reginei-Mama Elena, l-a împins pe tânarul monarh sa-si caute refugiu la acele forte si la acei indivizi care fi ofereau perspectiva unei schimbari de front si trecerea în tabara aliata.

Daca 23 August s-a realizat în conditiile dezastruoase ale unei capitulari, faptul se datoreaza si tensiunii crescânde între megalomania Generalului si amaraciunea unui Suveran, care se vedea tratat fara nici un respect pentru rangul sau în Stat.

VI. Exterminarea Miscarii Legionare

Obsedat de pericolul Miscarii Legionare, Generalul Antonescu a imaginat un sistem comod ca sa scape de cât mai multi dintre membrii ei: însusi razboiul ce izbucnise.

Nu erau legionarii anticomunisti, nu fusesera crescuti de Corneliu Codreanu în cultul patriotismului? Nu se ivise razboiul pe care-l doreau ei? Perfect, atunci cei vinovati de „rebeliune” sau cei ce erau prinsi în activitati „subversive”, vor fi trimisi pe front, dar formând din ei o categorie aparte. La Sarata, alaturi de hoti si dezertori, ca sa simta povara crimei lor de razvratire contra Statului! Odata ajunsi pe front, vor fi întrebuintati în locurile cele mai expuse pentru a disparea, dar a câstiga în schimb „reabilitarea dupa moarte”. Dar nu numai cei trimisi la Sarata, ci toti legionarii, cu oricât de usoara culpa, sau toti cei cunoscuti ca atare, asadar mii si mii dintre ei, chiar daca nu puteau fi îndepartati din regimentele obisnuite, de la Statul Major erau încondeiati ca periculosi ordinii de Stat si expusi sa fie lichidati, fie prin metode directe fie prin folosirea lor în misiuni speciale, de unde nu se mai întorceau. Familiile lor, odata cu anuntul ca a cazut fiul lor pe front, primeau „mângâietoarea veste” ca „s-a reabilitat dupa moarte”.

Legionarii din aceasta categorie erau degradati la rangul de soldat, orice grad ar fi avut, nu puteau primi decoratii, nu puteau fi înaintati, nu aveau dreptul la concedii etc. Singura lor iesire din aceasta situatie infamanta era „reabilitarea dupa moarte”. Daca mai ajungea câte unul în tara, gratie unor ofiteri mai putin zelosi, si era descoperit, era înapoiat pe front, pentru îndeplinirea ordinului de „reabilitare dupa moarte”. Vitejia lor în transee nu servea la nimic. Pentru Antonescu, nu existau nici merite si nici iertare, daca soldatul era legionar.

VII. Antonescu si 23 August

Normal ar fi fost ca dupa Stalingrad si dupa evolutia generala a razboiului, care nu mai putea fi câstigat de Germania, Maresalul Antonescu trebuia sa se gândeasca la un succesor, care sa conduca destinele României în noua faza. Dar, obsedat de putere, vroia ca tot el sa ramâna „eroul” desprinderii de Axa. Tot el vroia sa realizeze si schimbarea de front, trecând în tabara aliatilor, tradând „umbra” marelui Führer, de a carui favoare neîntrerupta s-a bucurat pâna atunci.

Prefacându-se ca ramâne loial Axei, cu stiinta lui s-a urzit întreaga conspiratie care pregatea saltul în tabara victorioasa. Cu aprobarea Maresalului, au plecat la Cairo Visoianu si Stirbei pentru a trata cu aliatii. În alte puncte ale Europei, alti emisari cautau puncte de contact cu puterile anglo-saxone la Madrid, la Berna, la Lisabona, la Ankara. La Stockholm, legatura se facea direct cu Moscova, prin intermediul ambasadoarei sovietice, Doamna Kolontay. Tot cu toleranta Maresalului se constituise la Bucuresti blocul partidelor democratice, în care au intrat si comunistii. Agenti straini parasutati în România erau acoperiti si ascunsi de Siguranta, pentru a nu cadea în mana serviciilor germane. La Ministerul de Externe, omul de încredere al lui Mihai Antonescu, Niculescu-Buzesti, supraveghea toate comunicatiile cu strainatatea. Însasi la Presedintie exista de multa vreme un cuib de spioni, sub conducerea Doamnei Goga, care transmitea Londrei cele mai înalte secrete de Stat. Antonescu îsi pregatise toate piesele pentru a cadea din nou în picioare în momentul când el însusi va trimite un ultimatum trupelor germane sa se retraga din România. În caz de refuz, avea o armata de rezerva anume pregatita sa-i atace si sa-i dezarmeze pe aliatii de pâna atunci. Asa cum trasese în legionari la 21 Ianuarie, ala cum era acum dispus sa traga în soldatii germani, daca nu s-ar fi ascultat ordinul sau de evacuare. Daca lucrurile s-au întâmplat altfel, se datoreaza faptului ca paralel cu conspiratia lui contra Germaniei, se formase o alta conspiratie, în jurul Regelui, al carei obiectiv era ca la schimbarea de front sa fie eliminat si Maresalul. Capeteniile acestei conspiratii, care mai mult sau ai putin coincideau cu oamenii de „încredere” ai lui Antonescu, socoteau ca Antonescu era un lest care trebuia azvârlit peste bord, pentru a fi salvati ceilalti. Antonescu se compromisese prea mult cu germanii pentru a mai fi valabil în noua conjunctura. 23 August este finalul dezastruos al guvernarii antonesciene. Nu poate fi socotit o ruptura si nu poate fi separat de Conducator. 23 August este opera Maresalului de la alfa la omega si singurul lucru ce nu l-a calculat a fost ca ar putea fi tradat de proprii lui oameni de încredere. Un bun cunoscator al împrejurarilor de atunci, Wilhelm Hagen, spune ca „victoria lui Antonescu, cu ajutorul german, pe lunga durata, s-a dovedit a fi o victorie a la Pyrrhus; a fost egala cu o sinucidere politica. Distrugerea Miscarii Legionare însemna ca regimul si-a pierdut orice sprijin în popor. A devenit un „sistem mort”, asa cum fusese si guvernul autoritar al Regelui Carol II. În ceasul primejdiei, nu s-a ridicat nici o mâna sa-l apere. O mica revolutie de Palat a fost suficienta pentru a-l doborî” (Die Geheime Front, p. 289).

Horia Sima – Era Libertății, volumul II, Editura Metafora, 2004, pp. 207-257

sursa online: buciumul.ro

2 comentarii »

  1. […] 21-23 ianuarie 1941: Rebeliune legionară sau lovitură de stat antonesciană? Audiatur Et Altera Pa… […]

    Apreciază

    Pingback de 23 de ani întru veșnicie, Horia Sima, Comandantul Mișcării Legionare, Prezent! | Bucovina Profundă — 26 Mai 2016 @ 02:38 | Răspunde

  2. […] 21-23 ianuarie 1941: Rebeliune legionară sau lovitură de stat antonesciană? Audiatur Et Altera Pa… […]

    Apreciază

    Pingback de Dar cu Horia Sima cum rămâne? Articol de Călin Kasper | Bucovina Profundă — 26 Mai 2016 @ 03:09 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: