Bucovina Profundă

17 Iunie 2016

Părintele Justin – o candelă în întunericul acestui veac

Filed under: Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 01:50

Părintele Justin – o candelă în întunericul acestui veac 

Interviu acordat de părinele Iustin Petre

parintele-iustin-parvu1

 – Părinte Iustin Petre, spuneţi-ne ce a însemnat Părintele Justin Pârvu pentru viaţa sfinţiei voastre?

– La fel cum au mărturisit foarte mulţi din cei care l-au cunoscut, şi eu pot să spun că Părintele Justin mi-a schimbat viaţa. E vorba de perioada facultăţii, când eram hotărât să urmez o carieră universitară şi mă gândeam să mă căsătoresc, făcusem deja discuţia cu cineva. Eram în anul IV de facultate, înainte de licenţă, în vacanţa de Paşti, şi atunci fratele meu m-a luat şi m-a dus la Părintele Justin. Mai mult din curiozitate am mers la Bătrânul. A avut loc o întâlnire care realmente mi-a schimbat viaţa. Nu a fost un schimb de cuvinte, Părintele n-a dus o muncă de lămurire, nu mi-a pus întrebări, n-a existat un dialog. L-am văzut – şi ceva s-a clătinat foarte profund în sufletul meu. Din momentul acela am simţit că trebuie să-mi reconsider toate aspiraţiile, toate idealurile, tot viitorul.

Am stat mult timp, la multă vreme după aceea, să mă gândesc: ce s-a întâmplat atunci? Şi cred că a fost o impresie foarte puternică pe care a lăsat-o asupra mea: impresia unui om care a ajuns acolo unde şi-a propus să ajungă, a unui om care a trăit viaţa după cum i-a plăcut lui să o trăiască – şi nu viaţa l-a trăit pe el, „după hazarduri”. Deşi, când am aflat apoi cum a trăit, şi am aflat despre închisoare, mi-am dat seama că a avut o viaţă foarte chinuită. Şi, cu toate acestea, mi-a lăsat impresia unui om căruia nu-i pare rău de nimic din trecutul lui, a unui om care realmente strălucea.

Asta se întâmpla în contextul în care, la vârsta de 23 de ani, cât aveam atunci, eram într-o căutare disperată de modele, voiam să hotărăsc ceva pentru viitorul meu. Cum eram dezamăgit de societate, dezamăgit de Universitate, dezamăgit de oamenii pe care i-am întâlnit, uşor, uşor alunecam spre o viaţă comodă, cu familie, cu copii… Asta era singura perspectivă care mă mai încânta la momentul respectiv. Nici măcar perspectiva unei slujiri preoţeşti într-un sat uitat de lume nu-mi aducea bucurie.

Pe fondul ăsta am ajuns la Bătrânul, şi a creat o impresie teribil de puternică asupra mea, şi mi-am dorit să ajung ca el. Mi-am zis: „Uite omul pe care îl caut de atâta timp!”. Primul om din viaţa mea care mi-a dat convingerea că aşa merită să trăieşti, şi nu altfel. Atunci a început în viaţa mea o schimbare de 180 de grade. Toţi au rămas foarte şocaţi când au auzit că am ales să intru în mănăstire…

“Dacă eşti convins că asta e menirea ta, fă preoţie totală”

În câteva luni de zile mi-am dat licenţa, şi imediat după licenţă m-am întors la Petru-Vodă. Îi făcusem o promisiune Bătrânului la prima întâlnire că am să mă întorc să mai stau de vorbă cu el. Şi m-am întors. I-am zis: „Nu mă văd să fac altceva decât preoţie, nu mă văd făcând altă lucrare în viaţa asta decât lucrarea de preot!”. Şi atunci el mi-a zis: „Păi, dacă vrei, şi eşti convins că asta e menirea ta, fă preoţie totală”. Eu nu am înţeles. „Ce înseamnă preoţie totală?”, l-am întrebat, „ce înţelegeţi prin cuvântul ăsta?…” „Păi”, zice, „fă-te călugăr!” „Dar de ce?”, zic, „nu e aceeaşi preoţie dacă ai copii?…” Şi mi-a zis: „Dragul meu, eu spovedesc mii de preoţi, şi sunt foarte, foarte multe probleme! Oricât de bine ai fi pregătit, oricât de bine îţi faci lucrul, apar foarte multe probleme care te perturbă de la ceea ce trebuie să faci în slujirea lui Hristos”. Şi atunci mi-am făcut eu aşa, un calcul, am zis că, dacă tot sunt nebun şi atipic, mai bine să o fac pe barba mea, să nu mai chinui şi pe altcineva…

– După ce aţi devenit preot, credeţi că Părintele Iustin şi-a pus amprenta asupra misiunii pe care o aveţi?

– Bineînţeles. S-a întâmplat şi un lucru minunat. El m-a grăbit un pic. După ce am intrat în mănăstire, m-a călugărit, nici n-au trecut trei luni de zile, cred. După trei luni de ucenicie acolo, în Petru-Vodă, m-a chemat într-o zi şi mi-a zis: „Mâine te călugăresc”. S-a întâmplat în ziua de Sfânta Ecaterina, pe 25 noiembrie 2001. Şi apoi, la începutul postului Paştelui iarăşi, tot aşa m-a chemat şi mi-a zis: „Până de Paşti trebuie să fii preot”. Eu am încercat să aranjez cumva pe la Suceava, la Înalt-Preasfinţitul Pimen, să mă întorc acasă, în Bucovina mea dragă, dacă la Petru-Vodă tot nu te hirotonea. Dar la Suceava n-a ieşit nimic, timpul trecea, se apropiau Paştile… Şi în Duminica Floriilor, deci cu o săptămână înainte de Paşti, m-a chemat Bătrânul şi mi-a zis: „Mâine îţi faci bagajele şi pleci la Constanţa”.

Eu îmi pierdusem orice speranţă. Era în perioada când îl vedeam pe Bătrânul ca pe un om văzător cu duhul, un om care are o trecere deosebită înaintea lui Dumnezeu şi orice cuvânt pe care îl rostea nu era rostit în mod gratuit. Şi atunci a fost primul moment în care intrase îndoiala: „Uite că Bătrânul s-a înşelat, nu e cum a zis el”. Şi luni am plecat la Constanţa, marţi m-am întâlnit cu Înalt-Preasfinţitul Teodosie, miercuri am fost să văd mănăstirea pentru care fusesem chemat aici, joi m-a hirotonit diacon, vineri a fost zi aliturgică (fiind Vinerea Mare), iar sâmbătă dimineaţă m-a făcut preot. Şi prima Liturghie în care am slujit eu la altar a fost chiar în noaptea de Paşti! Asta a fost un lucru minunat pentru mine…

“Cu Părintele Iustin am trăit o comunicare a tăcerii”

– Cum era Părintele ca duhovnic?

– Ca duhovnic mi-a dat o lecţie pe care n-am s-o uit toată viaţa. Făcusem eu odată o boacănă şi nu eram aşa de afectat de prostia pe care o făcusem, şi m-am dus la el, că doar trebuia să mă spovedesc: „Părinte, am făcut cutare lucru”. Şi mă uitam aşa, în ochii lui, să văd ce reacţie are, să văd: mă ceartă, mă bate, ce-mi face? Şi n-a zis nimic, a lăsat capul, cum avea obiceiul, şi-a plecat capul, şi cum mă uitam foarte atent la el, am rămas aşa, uimit, şi m-a topit atunci reacţia Bătrânului. Realmente a început să plângă, îi curgeau lacrimi pe obraji din abundenţă. Şi abia în momentul ăla am conştientizat şi eu gravitatea faptei, şi a încolţit pentru prima oară pocăinţa autentică la spovedanie. Acesta a fost iarăşi un moment de transformare pe care l-a făcut în sufletul meu. Şi, la fel ca prima oară, şi a doua oară fără nici un cuvânt. Asta era forţa lui, lucrarea lui: te zdrobea fără să zică nimic.

– Dintre învăţăturile pe care vi le dădea, care credeţi că este cea mai caracteristică Părintelui Iustin?

– Din păcate, la întrebarea asta nu ştiu ce să răspund. Fiind în Constanţa, aici, în Dobrogea, am fost foarte des şi la Părintele Arsenie Papacioc şi pot să fac o paralelă între ei. Părintele Arsenie Papacioc era un Părinte al cuvântului. Când mergeam la el, o oră jumate – două ore nu te lăsa să pleci. Se iscau tot felul de întrebări, pe diverse teme. Asta a fost relaţia mea cu Părintele Arsenie, şi comunicarea era la nivelul acesta, al dialogului. Tot timpul întrebam, şi-mi răspundea. Şi în timp, într-un an de zile – doi, am reuşit să-mi fixez în minte nişte direcţii foarte clare ale Părintelui Arsenie.

Dar cu Părintele Iustin a fost altfel. Mai degrabă a fost o comunicare a tăcerii. Când mergeam la el, îi spuneam ce-am mai făcut la mănăstire – lucruri din acestea, neesenţiale. Îi arătam fotografii, el mai zicea cuvinte de încurajare… Mi-a zis odată să lumineze credinţa mea, aici, la Constanţa, precum farul din Constanţa. Să fiu lumină pentru ceilalţi. În general mă lua aşa, cu cuvinte blânde, moi, ca să-mi dea curaj să merg mai departe. Chiar şi în perioada scurtă în care am stat în Petru-Vodă, mă duceam la Bătrânul, că simţeam nevoia să-l văd, să-i pun nişte întrebări – şi totul se năruia când ajungeam la el, nu mai ştiam ce să-l întreb; îmi dădea câte-o banană, o portocală, şi cam aşa se termina întâlnirea noastră! Deşi mă ţinea jumătate de oră şi mai bine, nu discutam lucrurile esenţiale, cum ar fi despre pocăinţă, despre lacrimi, despre Rugăciunea inimii. Era o altfel de comunicare, o comunicare a sensibilităţii. Întotdeauna când plecam de la Bătrânul mă simţeam ca un copil prostuţ, şi în acelaşi timp foarte fericit. Îmi transmitea o tristeţe, aşa, pentru că-mi dădeam seama că nu fac ceea ce trebuie să fac. Dar niciodată nu mi-a spus ce trebuie să fac. Cel puţin cu mine aşa a fost.

”Am plâns cu lacrimi mari cât roua…”

– Puteți să ne povestiți o experiență minunată din viața sfinției voastre pe care ați trăit-o alături de Părintele?

– Păi, cea mai minunată experiență a fost acum, anul acesta, de 1 iunie. Eu aveam obiceiul în fiecare an, în ultimii șase ani, de 1 iunie, de ziua Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, să merg în Petru-Vodă. Și ne înâlneam acolo toți ”Iustinii”, cu Părintele Iustin Pârvu în frunte: era maica Iustina, Părintele Iustin cel tânăr de la Petru-Vodă – ”Iustinel”, cum îi spun eu – și cu mine. Ciocneam un pahar de șampanie, mâncam o prăjiturică, în sfârșit, o atmosferă foarte destinsă. Ne duceam la Bătrânul după ce, bineînțeles, slujeam Sfânta Liturghie. O întâlnire caldă, de suflet, fără cuvinte mari, fără frământări.

Anul acesta m-am dus, tot așa, de 1 iunie. Toți ”Iustinii” mă așteptau, chiar se mirau: ”Uite că s-a făcut ora 2 după-amiază și credeam că n-o să mai vii”. Părintele ”Iustinel” mi-a zis că toată Liturghia s-a gândit la mine, și se întreba cum de n-am venit tocmai anul ăsta. În sfârșit, am apărut, m-am dus la Bătrânul, dar n-am putut să intru; am stat acolo, în antecameră, pentru că era un medic la el care-i punea perfuziile. Și după ce a plecat medicul am intrat la Bătrânul.

Era foarte slăbit. Se uita în ochii mei, se uita la mine. Mi-am dat seama că nu poate să vorbească, încerca, făcea eforturi să vorbească, dar nu se înțelegea mare lucru, și atunci iarăși m-am simțit ca un copil prost, care nu mai știe să se exprime, nu mai știe de ce-a venit, nu mai știe cum să se poarte, și i-am spus: ”Părinte, am venit ca de obicei de 1 iunie să sărbătorim împreună”. Era terminat acolo, întins pe patul de suferință, și eu îndrugam prostii! Și am zis un minut, două… El se uita, și s-a lăsat așa, o tăcere. Și a început să vorbească. Nu înțelegeam ce zice, m-am apropiat mai mult de el, și în momentul în care am auzit ce spune, iarăși m-a cutremurat. A fost prima dată în viața mea în care am plâns cu lacrimi, cum să zic eu?… Lacrimi mari cât roua. Ce-mi zicea? Șoptit, abia se auzea. Cred că de cincizeci de ori a zis în continuu, preț de câteva minute: ”Iartă-mă! Iartă-mă! Iartă-mă!…” Eu nu auzeam, m-am apropiat, și în momentul în care mi-am dat seama ce zice, atunci m-a zguduit sufletește. Asta a fost cea mai teribilă zguduire pe care a produs-o în sufletul meu de când mă știu.

„Asta e, mergem înainte”

– De ce îl căutau atât de mulţi oameni?

– Din punctul meu de vedere, ar putea fi considerat pe bună dreptate cel mai mare duhovnic al românilor, chiar şi statistic dacă ar fi să vorbim, pentru că eu am convingerea că au trecut peste zece milioane de români prin faţa lui. De ce îl căutau? Pentru că avea această forţă de a transmite dincolo de cuvinte. Forţă pe care am simţit-o şi eu, şi care mi-a schimbat şi mie viaţa. V-am zis că am stat de vorbă cu foarte mulţi oameni, şi toţi mi-au spus la fel: „Întâlnirea cu Părintele ne-a schimbat viaţa!”. Chiar ştiu pe cineva care era de etnie turcă şi s-a convertit la Ortodoxie după ce l-a întâlnit pe Părintele Iustin.

– Părintele avea un spirit de jertfă extraordinar, cum nu am mai întâlnit la altcineva. Să ne gândim că stătea optsprezece ore pe zi la dispoziţia oamenilor…

– Da. De multe ori, când mergeam la Bătrânul, chiar ăsta era şi sentimentul meu, că era epuizat de problemele oamenilor care veneau, se plângeau, oameni zdruncinaţi sufleteşte… Şi când veneam eu, sau împreună cu alţi pelerini din Constanţa, aveam sentimentul că ne ţinea o oră, două ore cu el ca să-şi mai tragă sufletul. Să mai vorbească şi despre lucruri frumoase, despre lucruri luminoase. De foarte multe ori l-am simţit aşa, la capătul puterilor, şi-l întrebam: „Părinte, dar nu vreţi să vă mai odihniţi? Aveţi o vârstă de acuma…” „Aicea stau.” „Şi până când?”, l-am întrebat. Zice: „Păi, până la sfârşit. Asta e, mergem înainte”.

Iarăşi, să ne gândim şi la faptul că Părintele Iustin e singurul care a conştientizat şi a făcut un efort deosebit de a ridica mănăstiri pe locurile de suferinţă ale martirilor, ale celor care au suferit în închisorile comuniste. A reuşit să înceapă ceva la Aiud, şi a reuşit să înceapă o mănăstire şi aici, la Poarta Albă. Mă gândeam că uite, acuma ar fi făcut exact un an de zile de când a fost anul trecut la Constanţa, la sfinţirea locului mănăstirii – a stat de pe 1 iunie până pe 17 iunie. Aşteptam anul ăsta să vină, să vadă ce s-a făcut… Dar le vede într-un alt mod acum.

Sper ca sămânţa asta pe care a sădit-o el să încolţească, şi la toate forturile, la toate închisorile pe unde au fost chinuiţi cei care credeau în Dumnezeu să se ridice mănăstiri…

(Ieromonah Iustin Petre – Revista Familia Ortodoxă, nr. 7 (54), iulie 2013, pp. 31-35)

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: