Bucovina Profundă

15 August 2016

O perlă a literaturii doxolologice din patrimoniul patristic: Sfântul Nicolae Cabasila – Omilie la Adormirea Maicii Domnului, sec. XIV

Filed under: cuvintele sfintilor,praznicar,sinaxar,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 19:21

O perlă a literaturii doxolologice

din patrimoniul patristic:

Sfântul Nicolae Cabasila – Omilie la Adormirea Maicii Domnului, sec. XIV

 

149676_adormirea_fecioarei_maria

Din Sfântul Nicolae CabasilaTrei omilii la Nasterea, la Bunavestire si la Adormirea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, Ed. ICOS, 1999

OMILIE LA SLĂVITĂ ADORMIRE A PREASFINTEI MAICI A LUI DUMNEZEU (sec.XIV)

SOCOTESC CĂ NIMENI NU TRECE CU VEDEREA că nu este nimic mai greu, decât a lua aminte ceea ce trebuie în osteneala de acum. Cât despre mine, îmi e greu să găsesc cuvinte în această zi, când eu gândesc că toţi oamenii sunt datori Fecioarei cu fapte atât de mari, căci nu e cu putinţă să nădăjduim că bietele noastre cuvinte să apropie măreţia realităţilor. Deci nimeni să nu nădăjduiască să ne plece către trufie! — şi, dealtfel, unde ar fi trufia? N-ar fi de bun simţ să te ascunzi în faţa înfrângerii, după ce vei fi fost pus în faţa unor lucruri atât de înalte, căci acolo unde nimeni nu poate izbândi, nimeni nu poate fi învinuit de nebăgare de seamă. Şi pentru că mi-am potrivit cuvântul cu puterile mele, mă îndrept spre cântările de proslăvire, adăugând doar pe acestea, pe care nu le încerc spre a face cunoscute ascultătorilor darurile celei pe care o cânt, şi care lor le scăpaseră — căci nimeni nu trece cu vederea ceea ce este bine al tuturor — dar este spre folosul sufletului meu faptul că încerc să-mi amintesc, atât cât este cu putinţă, începătura mântuirii mele. Căci aceasta este pricina, mi se pare pentru care toţi o cântă pe Preasfânta. Nimeni n-a putut pune la cale această faptă plină de slavă, fără a urmări, în vreun fel acest scop, căci nu doar că Ea este acum vrednică de toate cântările noastre, pentru Cel pe Care L-a zămislit, ci era vrednică de acestea chiar mai înainte de a-L fi dăruit oamenilor.

Netăgăduit că Fecioara este cea pe care o cântaseră proorocii în cântările lor de Dumnezeu insuflate. Dintotdeauna a ales Dumnezeu un lucru vrednic de cinstire:Casa, Arca ori Cortul Sfânt al lui Moise, sau oricare altul dintre aceste lucruri cu care se făleau evreii — oricare ar fi numele lor, toate aceste minuni o închipuiau pe Fecioara; şi dacă aceste lucruri fiinţau, dacă ele au fost făcute vrednice de cinstire încă de la început, este doar pentru a o vesti şi a o arăta mai înainte oamenilor. Dar ce zic eu? Toate laudele care au putut fi închinate vreodată oamenilor, care să fi lăudat întregul nostru neam omenesc laolaltă sau chiar numai pe câţiva dintre noi, trebuie privite ca fiind săvârşite în socoteala Fecioarei. Căci nu este, şi nu poate fi vrednic de cinste nici un bine, nici mai mic, nici mai mare, care nu a fost dobândit prin această nouă Maică şi prin zămislirea ei cea nouă — şi nu doar începând de la această zămislire, ci chiar înainte de ea, pentru timpurile de dinainte ca şi pentru cele ce vor urma.

Pârga întregii creaţii

AŞADAR, DACĂ NOI FACEM TOTUL spre a-L dobândi pe Dumnezeu, şi dacă acesta este tocmai sfârşitul oricărui bine, aceasta n-ar fi fost cu putinţă oamenilor fără darurile pe care ni le dăruieşte Fecioara. Cum, deci să nu purtăm noi acest folos, dacă Ea e pricină de laudă pentru tot ceea ce poate fi cinstit printre oameni — pentru că pricina oricărui bine pentru noi este această unire cu Dumnezeu, pe care noi o datorăm Fecioarei? Trebuie, deci să recunoaştem şi să cântăm în Ea pricina oricărei frumuseţi, pricina a tot ceea ce este vrednic de a fi proslăvit şi cinstit, şi să rostim cu glas mare că doar Ei trebuie să-i închinăm orice binecuvântare. Şi trebuie să-i fim cu desăvârşire mulţumitori Preafericitei, chiar şi pentru starea noastră, şi pentru toate lucrurile fiinţei omeneşti. Mai mult încă, asemenea şi cerul, pământul, soarele şi toate cele câte sunt, toate au venit la viaţă şi toate sunt prin Fecioara Preafericită, în acelaşi chip cum roadă este cea care a făcut să răsară pomul. Căci, dacă noi trebuie să lăudăm pomul pentru rodul lui, oricine se bucură de pom a lăudat rodul.

Oare cine este cel ce poate nesocoti că tot ceea ce este de cinste printre fiinţe, toată frumuseţea şi toată gingăşia — dacă-i vreo virtute şi ceva care să merite lauda (Filimon 4, 8), după cuvântul Sfântului Apostol Pavel — nu le datorăm decât Fecioarei?

Deşi am putea spune că judecata pe care a îndreptat-o Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, când El spunea că ele sunt bune şi bune foarte (Facere 1,31) este tot o binecuvântare a Fecioarei.

Astfel a fost Ea cântată deja de multă vreme. Aceasta se vede preabine din ceea ce noi am spus deja, şi anume că Preafericita este pârga întregii zidiri, şi că aceasta este menirea sa de a fi în lume. Or, întrucât în tot lucrul, roadă este cea care duce la viaţă firea ce se îndreaptă spre pieire — cea care, prin rodnicie, o face să apară nouă, ca la început — cine a înnoit făptura omenească? De unde vine această înnoire? Cine a preschimbat această lume? Fără îndoială că, dacă cerul a primit noi locuitori, înnoiţi în fire, Fecioara este cea care i-a dus de pe pământ acolo; iar dacă pământul a fost locuinţa Omului Celui nou, a Stăpânului Cerului, aceasta s-a întâmplat deoarece a rodit nu poama cea veche, spinii şi mărăcinii păcatului (Evrei 6, 8), ci noua floare a dreptăţii”, Fecioara. Nu doar că Ea a izgonit pe cele vechi şi le-a arătat tuturor cum să redobândească plinătatea vieţii, ci chiar cerul primeşte prin Ea un trup mai bun, curat de toată întunecarea şi întinăciunea, la fel luna, pământul şi stelele. Or, pentru că nu-i este cu putinţă zidirii să se ridice din întinăciune, cu atât mai puţin cu cât fiii lui Dumnezeu nu-şi redobândiseră slobozenia, a trebuit ca Fecioara să-i dăruiască răscumpărarea acestei libertăţi, pe Întăiul-Născut din morţi (Coloseni 1, 15-21).

Ea este deci cea care va slobozi pământul din stricăciune şi îi va împlini dorinţa dăruindu-i această nestricăciune pe care el o aştepta suspinând (Romani 8, 22), după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, aşa încât, ceea ce I-a spus lui Dumnezeu Proorocul: din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul (Psalm 103,14), înseamnă că rodul la care se face trimitere, şi pe care îl râvneşte pământul, este Fecioara, căci aceasta este slava arătată de Mântuitorul, de care pământul se va sătura după cum spune Scriptura (Psalm 16, 15). Şi dacă ceea ce Scriptura numeşte “pământ” sunt oamenii, şi ei sunt cei cărora Fecioara le va împlini rugăciunile, va veni astfel ziua pe care au râvnit-o Proorocii (Matei 13, 17). Netăgăduit este că la această bucurie, după care am tânjit încă de când am pierdut starea noastră cea dintâi, nimeni, nici printre îngeri, nici printre oameni n-au putut să ne călăuzească. Fără a putea găsi prin noi înşine calea întoarcerii, am căzut încă mai jos, plângând cu vaiete, fără a mai dori altceva. Or, de această bucurie singură Fecioara ne-a îngăduit să ne bucurăm, numai Ea ne-a împlinit dorinţa, unindu-ne cu Cel Care este Singurul vrednic de a fi dorit — şi o dată uniţi cu El nu mai putem căuta nimic altceva — şi aceasta printr-o asemenea unire prin care ne aflăm în părtăşie cu El, nu printr-un chip de a trăi, nici printr-un anume loc, ci prin însăşi firea noastră.

Şi chiar mai mult, Ea n-a dăruit mila sa doar oamenilor şi acestei lumi, ca şi cum ar fi îngrădit cerul ca margine a binefacerilor sale, ci a întrecut cerul şi l-a acoperit cu slava sa (Avacum 3, 3). Într-adevăr, vremurile s-au plinit chiar şi pentru îngeri, pentru începătorii şi Stăpânii şi lumina a răsărit pentru ei, căci Ea le-a îngăduit să ajungă încă mai înţelepţi şi mai curaţi ca înainte şi să cunoască mai bine bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci, prin Ea, începătoriile şi Puterile au putut cunoaşte înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, precum şi adâncimea bogăţiei, a înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu6, ca şi cum ei au avut toţi nevoie, pentru a vedea de ochii sau de lumina Preafericitei. Ea singură este călăuza oricărui suflet şi a oricărui duh către adevărul lui Dumnezeu.

6 Acest citat întăreşte: Efeseni 3, 10; Romani 11, 33.

Astfel, Fecioara a putut plăsmui un cer nou şi un pământ nou (Apocalipsa 21, 1) sau, mai bine zis, este Ea însăşi acest cer nou şi pământ nou: pământ pentru că Ea vine de aici — şi nou, pentru că nu i-a urmat pe strămoşii săi, nici n-a moştenit plămada cea veche, căci Ea este cea care, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, înfăţişează noua frământătură (Romani 11, 16), şi face începătura unui neam nou. Şi cine nu ştie de ce este Ea cer? — şi încă un cer nou, căci este dincolo de toate cele vechi, fiind fără asemănare deasupra oricărei întinăciuni, şi că atât în vechime, cât şi mai de curând, precum şi în aceste zile mai din urmă, Ea a fost dăruită oamenilor după făgăduinţa dumnezeiască pe care ne-a lăsat-o Isaia: Eu vă voi da un cer nou şi un pământ nou (Isaia 65, 17). Sau, dacă voiţi, Fecioara este un pământ şi un cer minunat şi mai presus de fire, întrucât s-a ridicat deasupra pământului şi a întrecut cerul în măreţie şi în neprihănire. În măreţie, pentru că a cuprins pe Cel necuprins — în neprihănire, pentru că de ceea ce nu le era îngăduit oamenilor să vadă cu ochii, numai dacă s-ar fi sfâşiat şi s-ar fi întredeschis cerurile, acum nimic nu-i mai poate împiedica să se bucure. Mai mult chiar, Ea îi călăuzeşte pe cei care suie către Dumnezeu, chiar atunci când cerul este piedică. Atunci când acesta nu mai poate să mijlocească, dacă Fecioara nu ar stărui la Dumnezeu pentru oameni, n-ar fi cu putinţă celor de aici, de jos să se împărtăşească de cele de dincolo.

Ori, este bine ştiut că cerul nu a putut suferi strălucirea Dumnezeirii şi s-a deschis la trecerea Lui, căci de îndată ce Duhul Se pogorî asupra Celui deopotrivă în slavă cu El, slăvitul Ioan  văzu cerurile deschizându-se (Marcu 1, 10). Dar când Duhul Se pogorî asupra Preafericitei (Luca 1, 35), Ea s-a putut bucura de o pace încă mai mare, aceeaşi despre care Sfântul Apostol Pavel spunea ca ea covârşeşte orice minte (Filipeni 4,7). Fecioara a devenit — mai presus de fire — locaşul Ipostasului Mântuitorului Însuşi, Care nu cunoaşte totuşi mărginire. Ea L-a purtat cu uşurinţă până la vremea rânduită şi L-a născut fără dureri. De asemenea, ceea ce Proorocul numeşte “cerul cerurilor” — şi care i se cuvine doar lui Dumnezeu, căci cerul cerurilor este al Domnului (Psalm 113, 24)7 — este Fecioara Preafericită. Cerul însuşi nu e curat înaintea ochilor Săi (Iov 15, 15), este spus, în timp ce aceea care stă lângă Domnul (Psalm 44, 11), nu doar că e curată de orice rău, ci e frumoasă, şi nu doar frumoasă, ci preafrumoasă — căci tu eşti întru totul frumoasă (Cântarea Cântărilor 4, 7). Or, aici judecata nu este omenească, ci Dumnezeu Însuşi este Cel Care o mărturiseşte frumoasă pe Preafericita, şi încă întru glasul mare al minunării: ce frumoasă eşti tu, draga Mea! (Cântarea Cântărilor 1, 14 şi 4, 1). Şi totuşi, după Scriptură toate faptele dreptăţii omeneşti sunt mai întinate decât un veşmânt lepădat, înaintea lui Dumnezeu (Isaia 64,5), şi ele sunt numite răutate. Vedem, astfel cum dreptatea Fecioarei iese din mărginirile omeneşti şi le întrece, şi asta nu puţin sau mult, ci, pentru a cuprinde acestea într-un chip de pildă, Ea întrece într-atât firea de rând, încât nici că se poate măsura depărtarea.

Împăcarea muritorilor

DIN ACEASTĂ PRICINĂ a acoperit Ea toată răutatea omenească, arătând că oamenii erau vrednici de a se uni cu Dumnezeu şi pământul de a fi sălaşul Domnului. Toţi s-au abătut împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul. Unele versiuni ale Psalmilor cuprind expresia “cerul cerului” abătut, împreună netrebnici s-au făcut (Psalm 13, 3), nici unul nu putea veni în ajutor neamului nostru aflat în primejdie, nici să oprească noianul păcatului. Nici preoţii, nici judecătorii, nici adunarea Proorocilor, nici toţi cei care erau de partea lui Dumnezeu şi de la care se putea aştepta vreo îndreptare pentru neamul nostru, nici unul dintre aceştia nu putea face nimic pentru ceilalţi, căci ei nu s-au putut arăta pe ei înşişi lipsiţi de orice vină, nici de orice pedeapsă, şi atunci când au părăsit această lume au fost înghiţiţi de iad. Tot aşa era cu neputinţă ca şi noi să ne reîntoarcem la viaţa cea dintâi, căci oamenii nu-şi puteau fi de ajuns lor înşişi. îngerii, cerând cu noi şi pentru noi binele nostru se opinteau să lupte alături de noi, însă mulţimea relelor noastre i-a biruit; iar Singurul a Cărui suferinţă era de trebuinţă era urât de oameni din pricina păcatelor lor. Căci El a privit pe pământ, şi nu era nimeni care să aibe minte, care să caute pe Dumnezeu (Psalm 13, 2-3). Pământul era atunci ca un trup doborât de boală, în care cel care ar fi vrut să-1 îngrijească nu ar mai fi găsit nimic din care să-i fi redobândit sfinţenia (Isaia 1, 5-6). Ori, în dragostea Sa pentru om, Dumnezeu voia pentru noi mântuirea, dar nu avea pe nimeni cu care să înceapă, după dreptate, împărţirea milei Sale. Căci acolo e Legea dreptăţii dumnezeieşti: binefacerile care îmbunătăţesc firea noastră— uneori chiar fără ca noi să voim —, dar care ridică şi voinţa noastră şi mişcările lăuntrice, care fac să Se sălăşluiască Dumnezeu în noi şi care ne dau pacea care vine dintru înălţime; cu adevărat mari sunt aceste binefaceri. Ele întrec orice nădejde omenească, dar nu sunt dăruite tuturor, ci acelora cărora le-a fost dinainte dat să-şi aducă partea lor de osteneală. De aceea, înainte ca Domnul să Se pogoare, înainte ca El să împlinească tainele care duceau înapoi, la starea ei dintru început voinţa noastră căzută din dragostea lui Dumnezeu, era nevoie de o dreptate omenească, nu doar atât cât era de trebuinţă pentru a fi pe potriva răutăţii, ci în chip miraculos mai mare. Astfel trebuia să se înlăture firea cea rea şi să se şteargă ruşinea păcatului, şi aşa trebuia stăvilită furia vrăjmaşului, pentru ca Dumnezeu să întindă mâna oamenilor spre împăcare.

Aşa stăteau lucrurile, şi Fecioara a dăruit lumii această minunată dreptate. Ea a fost pentru noi ca o curăţire şi o ispăşire, curăţind întreg neamul nostru. Ca un şuvoi de lumină, sau ca o văpaie, Ea a împărtăşit din propria sa strălucire tuturor celor de care s-a apropiat. Aşa după cum lumina de aici apare ca frumuseţe a lucrurilor văzute, însă ea n-a fost dată tuturor acestor lucruri, ci numai soarelui, tot aşa frumuseţea oamenilor şi toată nobleţea firii lor, harul cu care se împodobea firea înainte de a cădea de la Dumnezeu — şi pe care l-ar fi păstrat încă, dacă ar fi păzit Legea Sa — şi dreptatea pe care o avea — şi pe care trebuia s-o păstreze — dar pe care n-o mai are —  sunt împreunate doar în Fecioara. Ea este cea care i-a îndreptat pe toţi oamenii (Romani 5,18-19), ceea ce şi Sfântul Apostol Pavel a spus despre Mântuitorul, şi Ea a fost ca o comoară, sau mai bine zis ca un izvor, sau altceva, pentru care nu mai găsesc cuvinte, al temeliei sfinţeniei oamenilor.

De aceea, dintre oamenii tuturor veacurilor, Ea singură a putut locui în Sfânta Sfintelor, dăruită ca jertfă înaintemergătoare şi curăţitoare, înaintea Marii Jertfe aduse pentru întregul neam omenesc. În acest fel a intrat Iisus ca înaintemergător în Sfânta Sfintelor (Evrei 6,20; 9,12) şi aşa a pătruns Preafericita înaintea Mântuitorului, dincolo de catapeteasma Sfintei Sfintelor, aducându-se Tatălui. Hristos a desăvârşit împăcarea Tatălui cu oamenii, murind pe Cruce, dar aceasta s-a întâmplat pentru că Preafericita, înfâţişându-se lui Dumnezeu, îl făcuse deja să Se plece într-atât spre împăcare, încât a trimis un împăciuitor printre oameni, făcând din Acest Mijlocitor un Frate al celor pentru care El trebuia să ajungă până la Dumnezeu, pentru a-i putea cere ca pe unii din acelaşi neam cu Sine. Căci El trebuia să se facă în toate asemănător fraţilor Săi, pentru a deveni milostiv şi credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor poporului (Evrei 2, 17). Având amândouă firile în Ipostasul Său unic — fiind şi ceea ce suntem noi, şi ceea ce este Dumnezeu — El S-a făcut părtaş fiecărei firi, şi deci ca unire a lui Dumnezeu cu oamenii, împăcare şi pace şi dragoste şi tot ce se revarsă dintru acestea.

Preafericita este pe de o parte o făptură omenească, prin cei din care îşi trage obârşia; dar pe de altă parte Ea se înrudeşte cu Dumnezeu — vreau să zic prin dreptatea sa mai presus de fire. In ceea ce este om, Ea le face cinste oamenilor şi, prin cealaltă parte, Îl îndeamnă pe Dumnezeu să-i iubească pe oameni, biruindu-L prin frumuseţea Ei. Or, Mântuitorul a plătit răscumpărarea cu care noi eram datori, căci nu se vădea nimic de care El să fie vinovat, întrucât El n-a săvârşit nici un păcat (1 Petru 2, 22), dar le-a purtat pe ale noastre şi a pătimit pentru noi (Isaia 53,4). A fost de ajuns suferinţa unuia Singur — Care nu cunoştea nici o nedreptate — ţinând loc de răscumpărare, pentru a-i slobozi pe oameni de toate greşelile lor, trecând cu vederea toată nepăsarea şi împrăştierea minţii lor. Unica şi singura printre toţi oamenii, Preafericita, dăruind un suflet vrednic de Dumnezeu a putut lua apărarea celorlalţi.

De aceea Ea a fost singura pe care Dumnezeu a numit-o Preafericită, între toţi cei cărora le-a vorbit odinioară în multe feluri şi în multe chipuri. Căci n-a fost nimeni care să fie atât de slobod de păcat pentru a putea fi dezrobit de răscumpărare, într-adevăr, Dumnezeu ne-a osândit pe toţi la suferinţă şi la chinuri, atât de mare era pedeapsa oamenilor pentru că au încălcat legea bucuriei şi a păcii. Dar, socotind-o pe Preafericita vrednică de a se bucura şi de a fi numită “plină de har” şi “binecuvântată’” (Luca 1, 28), Domnul a arătat că nu este oareşce de care El să fie prihănit din toate cele de care firea omenească s-a făcut vinovată.

Unirea cu Dumnezeu

ERA DE NEAPĂRATĂ TREBUINŢĂ ca această nouă jertfă, care ne pregătea pentru mulţimea curăţirilor de care aveam nevoie să fie neprihănită şi sfântă. Căci dacă altarul — care este izvodul şi chipul darurilor Fecioarei—este Sfânta Sfintelor, ce nume s-ar cuveni să-i dăm acesteia întru adevăr? Cu adevărat, altarul este cu mult mai prejos decât Fecioara, ale cărei umbră şi chip îi sunt, fiind ca la o depărtare cu neputinţă de măsurat. Căci, zice Sfântul Apostol Pavel, Heruvimii acoperă altarul cu umbra lor (Evrei 9, 5); dar pe Cea vrednică de toată slava nu sunt Heruvimii cei care au acoperit-o, nici alţii care sunt mai mari decât ei, ci însuşi Acela Căruia îi slujesc, este puterea Celui Preaînalt cea care a umbrit-o, cum a mărturisit Gavriil. De altfel, jertfa este mai sfântă decât altarul, căci prin jertfă este slăvit acela, şi cea care îi dăruieşte sfinţenia este stropirea cu sânge, însă Fecioara Preafericită, este cu atât mai sfântă decât orice jertfă, încât nici nu se poate spune. Căci sângele acestei noi jertfe nu este doar primit de altar şi mistuit de foc, ci Dumnezeu Însuşi este Cel Care l-a luat asupra Lui şi care S-a înveşmântat cu el, precum cu haina mântuirii şi cu veşmântul bucuriei (Isaia 61, 10), pentru a-i păzi pe oameni de tot răul şi de toată chinuirea. Nu S-a ruşinat să Se înveşmânteze astfel. Şi-a făcut din aceasta o pricină de slavă şi de vrednicie împărătească, şi atunci când, luându-Şi asupra această hlamidă, S-a aflat în părtăşie cu oamenii, trăind printre ei, împărăţia Cerurilor, s-a zis, este aproape, la uşă (Matei 12, 28; 24, 33). De aceea îl întreabă îngerii pe Mântuitorul despre veşmântul Său împărătesc: Pentru ce veşmintele Tale sunt roşii? (Isaia 63, 2) Aceasta este împărăţia în care Mântuitorul a împărăţit (Psalm 95, 9); aceasta este puterea şi aceasta slava cu care S-a îmbrăcat. Astfel îmbrăcat, astfel încins, El l-a biruit pe cel puternic. L-a înlănţuit, i-a smuls robii din mâini. I-a izbăvit astfel — şi aşa trupul Mântuitorului nostru a devenit pentru noi, care suntem mântuiţi, putere a lui Dumnezeu, după Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 1,18).
O, noutate a tainelor! O, minune a dreptăţii! O, curăţie a acestui suflet care a curăţit trupul său! O, minune a acestui trup care a trecut cu vederea firea, care s-a înălţat cu sufletul! O, minte plină de lumină! Ce aş putea spune eu, şi cum aş grăi? (Daniel 10, 17) zice Proorocul întru nedumerirea sa. Acest Dumnezeu, Care nu Se află în vreun loc, pe Care făptura nu L-ar fi putut cuprinde, chiar dacă ar fi crescut de mii de ori, Fecioara L-a îmbrăcat cu sângele Ei şi, ceea ce este mai mult, I-a ţesut o hlamidă pe potriva vredniciei Sale împărăteşti. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a îmbrăcat trupul aşa cum cineva îmbracă un veşmânt, nici firea nu a luat parte la slava dumnezeiască, aşa cum hlamida ia parte la strălucirea împărătească, întrucât nu se poate vorbi de îmbrăcăminte cu privire la Mântuitorul decât pentru a arăta aceasta: că firile nu se amestecă între ele ci îşi păstrează fiecare însuşirile, fără nici o amestecare — iar ce este peste aceasta, ne întrece puterea de închipuire, tot atât de mult, cât unirea desăvârşită întrece deplina deosebire. Nici o altă pildă nu putem da pentru o asemenea unire, şi nici nu putem să o înfăţişăm în vreo închipuire. Ea este unică, se arată ca fiind cea dintâi şi singura. Căci, dacă sângele Preafericitei devine sângele lui Dumnezeu, ce am putea să mai spunem? Împărtăşindu-se atât de strâns cu El însuşi de aceleaşi lucruri, Ea ajunge să împartă aceeaşi cinste şi acelaşi tron, aceeaşi dumnezeire cu natura divină. La o asemenea înălţime a sfinţeniei s-a ridicat Fecioara: astfel, cele despre Ea întrec orice minte.

A fost o făptură omenească, înflorind dintre oameni. Prin fire, ia parte la tot ceea ce ţine de ei, dar n-a moştenit starea lor duhovnicească. N-a fost ademenită de obiceiul păcatului, ci s-a ridicat împotriva lui. A ţinut piept întinăciunii noastre şi a pus capăt răutăţii noastre. Ea este cea care a fost pârga noastră, cea care ne-a arătat calea care duce către Dumnezeu. Singura din această lume, astfel cum nimeni din ceilalţi oameni, nici vreuna din celelalte creaturi — oricare vor fi fost ele — n-a putut fi arătată, ci Ea singură, în faţa Singurului Dumnezeu — Ea I-a împlinit voinţa. Nu şi-a îndreptat privirea spre vreuna din zidiri, nici nu s-a întors către nimic din câte se află, ci de îndată ce a răsărit printre oameni s-a depărtat de ei — îndreptându-se către partea cea mai bună. Întrecând astfel întreaga făptură, pământul şi cerul, soarele şi stelele, şi chiar cetele ce îl înconjoară pe Dumnezeu, Ea nu s-a oprit înainte de a se fi unit în neprihănirea Sa cu neprihănirea lui Dumnezeu. A fost mai sfântă decât jertfele, mai vrednică de Dumnezeu decât altarele; i-a întrecut atât de mult pe Prooroci, drepţi şi preoţi în sfinţenie, cât cea care sfinţeşte îi întrece în sfinţenie pe cei sfinţiţi. Căci nimeni nu e mai sfânt decât Preafericita, dar Ea, care a fost singura şi cea dintâi despărţită de păcat, o dată pentru totdeauna, Ea s-a arătat sfântă, sfântă întru toată sfinţenia şi încă tot ce s-ar putea spune mai mult. Pregătită în chip desăvârşit pentru a-L zămisli pe Domnul, a deschis celorlalţi oameni calea sfinţeniei, căci prin El a fost dăruită sfinţenia şi Proorocilor şi preoţilor şi tuturor celor care sunt vrednici de Sfintele Taine.

Maica Domnului — Izvorul mântuirii tuturor

CĂCI SINGURUL şl CEL DINTÂI ROD pe Care L-a purtat Fecioara este Cel Care a adus sfinţenia în lume — şi aceasta este ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Iisus a intrat dincolo de catapeteasmă, pentru noi toţi, ca înaintemergător” (Evrei 6, 20). Dacă încă dinainte ca Mântuitorul să vină între noi se poate spune că mulţi purtau acest nume, aceasta s-a întâmplat pentru că luau parte în chip simbolic la tainele Sale. Aşa s-a întâmplat cu Moise, căci chiar înainte ca Hristos să pătimească, după cum zice acelaşi Apostol, „a socotit că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului” (Evrei 11, 26). Tot aşa evreii au putut să fie botezaţi, şi să primească duhovniceşte pâinea şi apa, mai înainte chiar de venirea „pâinii pogorâte din cer” şi de pogorârea Duhului Sfânt, „căci Iisus încă nu fusese proslăvit” (Ioan 6, 31-33; 7, 39) pentru cei ce erau pregătiţi pentru sfinţenie şi gata să primească lumina mântuirii. Aşa soseşte pe neaşteptate acest cuvânt al Mântuitorului: „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (Ioan 17,19). Astfel, aceia din vechime, mai înainte de venirea Mântuitorului au primit binecuvântarea Sa ca pe un simbol, ca pe o umbră, căci „n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu rănduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea”, zice Sfântul Apostol Pavel (Evrei 11, 39-40).

Şi, voi zice eu, de vreme ce chiar Proorocii nu s-au putut slobozi din legăturile iadului înainte de a fi primit darurile Fecioarei, nu este Preafericita mai sfântă chiar decât îngerii şi Arhanghelii, Heruvimii şi Serafimii? Căci, dacă Dumnezeu este răsplata sfinţeniei şi El Se dăruieşte tuturor la fel, dar dacă cel care este cel mai bine pregătit este cel ce ia răsplata cea mai mare, nu este oare de neapărată trebuinţă să preţuim sfinţenia după răsplată şi să o socotim pe aceasta după apropierea de Dumnezeu? De aceea s-a zis că Heruvimii se ţin în jurul lui Dumnezeu şi primesc strălucirea Lui, dar că nu îndrăznesc a ridica ochii către El. Însă Fecioara, într-un chip cu totul nou şi de negrăit a cuprins în Ea însăşi pe Cel pe Care nici un loc nu-L cuprinde. Or, nu o lumină sau o slavă, ci însuşi Ipostasul lui Dumnezeu a fost cuprins în Ea. Dumnezeu S-a înfăţişat deci Fecioarei mai limpede decât Heruvimilor — tocmai în măsura în care Ea era mai sfântă şi mai sfinţită — şi El a făcut-o cu o limpezime atât de mare, încât nu poate fi descrisă.

Ea întrece în neprihănire şi sfinţenie chiar adevărurile prin care înţelepciunea dumnezeiască se arată cel mai mult. Aceasta este asemeni lucrurilor care sunt cele mai apropiate de lumină: acelea sunt cele mai curate; Dumnezeu dăruind fiinţă tuturor făpturilor, acestea pot a fi prihănite de feluritele trepte ale nearătării strălucirii Sale. în această alcătuire a împrejurărilor, cine nu înţelege că Fecioara este mai sfinţită decât îngerii şi oamenii? Sigur, Legea lui Dumnezeu, cuvântul propovăduit de îngeri (Evrei 2, 2), ca şi semnele dreptăţii şi ale puterii Sale au fost date oamenilor prin Ceata îngerilor. Şi Fecioara nu L-a arătat pe Dumnezeu doar tot atât cât au fâcut-o ei, ci Ea a revelat oamenilor chiar înţelepciunea ipostatică a lui Dumnezeu — şi nu în semne sau închipuiri, ci pe însuşi Dumnezeu, nemijlocit, pe Mântuitorul; şi nu doar oamenilor, ci şi începătoriilor şi Puterilor; pentru că prin aceasta să fie adusă la cunoştinţă (Efeseni 3, 10), zice Apostolul Pavel, începătoriilor şi stăpâniilor înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu. El n-a zis “pentru ca să fie adusă mai bine la cunoştinţă…”, ca şi cum ei o cunoşteau deja, oarecum nedesăvârşit, ci a zis simplu: “Pentru ca să fie adusă la cunoştinţă…”, arătând astfel, după părerea mea că această cunoştinţă era într-atât de nedesâvârşită înainte de Fecioara Preafericită, încât nu suferea nici o asemănare cu ceea ce a urmat, şi căreia Ea i-a dat naştere; deci Ea a făcut într-adevăr să răsară Soarele dreptăţii nu doar pentru oameni, drepţi şi nedrepţi, buni şi răi, ci chiar şi pentru Puterile cereşti.

Nimic din ceea ce a împlinit Preafericita nu este mai prejos în strălucire decât iconomia Mântuitorului pentru mântuirea noastră. Şi de vreme ce El a fâcut-o mai presus decât îngerii Săi, încât Apostolul n-a îndrăznit să asemene bunătatea lor cu a Ei, să cunoaştem aşadar cu cât este Ea mai presus decât aceia. Dacă cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare (Evrei 7,7), ce asemănare poate fi între a face binele şi a dobândi îndurare? De aceea, Proorocul a văzut-o pe Fecioara ca pe un scaun înalt şi măreţ, iar pe Heruvimi i-a văzut în jurul scaunului, în frică şi cutremur, neîndrăznind să-şi ridice ochii8 (Isaia 6,1).
8 Proorocul vorbeşte de Serafimi; autorul nostru îi asociază Heruvimilor.

Or, dacă s-a zis că vegherea şi cântările lor în faţa lui Dumnezeu sunt neîncetate, cu atât mai mult ar trebui să socotim că Fecioara a simţit o şi mai mare strălucire dumnezeiască— şi eu înţeleg aceasta nu doar după plecarea Ei de aici de jos, de pe pământ, ci încă din această viaţă — căci ceea ce face să vegheze Puterile îngereşti care-L înconjură pe Dumnezeu, ceea ce le face să-L dorească pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva, este faptul că ele au gustat din harurile dumnezeieşti. Astfel încât, ceea ce li se întâmplă altor sfinţi atunci când şi-au părăsit trupurile lor— anume să rămână statornici în bine şi virtute —, aceasta s-a întâmplat şi Fecioarei, încă înainte ca Ea să-şi fi părăsit trupul.

Şi aceasta era o urmare firească. Într-adevăr, acel trup de care a trebuit să se despartă întrece acest nume, de trup; într-adevăr, nu mai era “trupesc”, ci ceea ce Sfântul Apostol Pavel numeşte un trup “duhovnicesc”, întrucât Duhul Se sălăşluise deja în trupul Ei şi preschimbase în acesta legile firii — altminteri, un trup lumesc nu le-ar fi îngăduit sfinţilor să se întoarcă spre Dumnezeu; dar acela le-a fost de un foarte mare ajutor. Atunci chiar, când erau plini de râvnă în a se apropia de Cel pe Care Îl doreau cel mai mult, şi când îşi întorceau toată puterea minţii lor spre contemplarea Celui ce fiinţează cu adevărat, ei nu puteau să-şi întindă şi nici să-şi întoarcă voinţa, ca o privire spre alt lucru, căci toată lumea văzută se afla între ei şi Dumnezeu. Or, toate acelea s-au petrecut într-adevăr întru Fecioara, mai presus de orice minte şi raţiune, şi singură — am putea oare s-o trecem cu vederea? — Ea a fost vrednică de a-L primi pe Dumnezeu, dincolo de tot ce poate fi închipuit.

Este, aşadar vădit că înainte de a trece dincolo această virtute atât de minunată, Ea dobândise binele statornic şi neschimbător, mai presus de fire, iar întrucât se împărtăşea de bunătăţile ce vor să vină, împărăţea încă de aici peste împărăţia rânduită drepţilor, şi în mijlocul valurilor vieţii care se scurge, Ea trăia dintru această viaţă ascunsă în Hristos, Căruia I-o dăruise: trebuia, aşadar, ca totul să se înnoiască pentru Preafericita, în faţa căreia se biruie legile firii. Făcând dovada bunăvoinţei dumnezeieşti de care se bucurase, Ea cânta lauda: „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui” (Luca 1, 49).

Părtăşia Fecioarei la Crucea, Moartea şi Învierea Mântuitorului

O, FAPTE NEMAIAUZITE! O, lupte vitejeşti! Şi cu toate acestea, după laude şi cununi — vreau să zic Soarele dreptăţii pe Care Ea L-a primit şi cu Care s-a unit, Ea ajunse acum la încercarea necazurilor şi a durerilor în locul bucuriei care i se puse înainte (Evrei 12, 2). Şi Ea a fost părtaşă cu Fiul Ei la ruşine şi batjocură atunci când L-au umilit cei pentru care El Se smerise. Ea l-a îmbărbătat în cercarea sa pe cel care păruse că a făcut-o să zămislească, pe Iosif9 şi are răbdare, luptând alături de Fiul său pentru mântuirea mea; când El săvârşea minunile pentru a îndrepta firea noastră, Ea îi era alături; când El a fost ucis şi urât de către cei ce s-au folosit de binefacerile Sale, Ea lua parte la suferinţă şi la ură. Şi când îi ceruse Fiului Ei, la nunta din Cana să înceapă aceste binefaceri, din preaplinul iubirii Ei de oameni, El I-a răspuns: Ceasul Meu n-a sosit încă, arătând astfel ce cutezanţă îi îngăduia El mamei Sale, ca Ea să poată strămuta timpul pe care El îl hotărnicise10.

Iar când trebuia ca Mântuitorul să sufere pentru noi groaznice Pătimiri şi chiar Moartea, ce încercare îndură Fecioara! Ce săgeţi o loviră! Să nu fi fost decât un om şi nimic altceva, aceasta n-ar fi scăzut cu nimic durerea mamei: dar era vorba despre Fiul, Fiul Unic al unei Maici unice, Fiul minunii, care n-o rănise nici pe Ea nici pe vreun alt om, Care a împărţit tuturor atâtea binefaceri, încât întrecuseră orice nădejde. Ce nu va fi simţit, în chip firesc Fecioara, atunci când L-a văzut în mijlocul unei atât de mari răutăţi pe Fiul Ei, blând şi smerit cu inima, fără a striga şi fără a Se împotrivi (Matei 11,29; Isaia 42,2), El pe Care nimeni nu L-a vădit de nimic, printre aceste fiare sălbatice, despuiat, biciuit, socotit cu cei fărădelege şi lepădat de la judecată ca de un tiran, osândit la cea mai grea dintre pedepse, să moară de moarte ruşinoasă, printre cei mai răi dintre oameni? Nu cred că poate fi o durere mai mare. Ar trebui să plângem victimele nedreptăţii?
9Aluzie probabilă la ispitirea lui Iosif, care a fost încercat de îndoială în faţa zămislirii fecioreşti. Icoana Naşterii Domnului o arată pe Maica lui Dumnezeu întorcând o privire plină de înţelegere către Iosif, pe care cel rău tocmai îl ispitea.
10 Ioan 2, 4. Cabasila se referă la interpretarea acestui text uzual la Sfinţii Părinţi. Hristos acceptă, prin aceste cuvinte să facă minunea, deşi timpul nu sosise încă, pentru a împlini dorinţa Preacuratei Maicii Sale.

Nu este nimic mai îndepărtat de dreptate decât Moartea Mântuitorului — şi cu siguranţă nimeni n-a fost vreodată pe de-a-ntregul osândit pe nedrept, căci chiar dacă nu se aduce nici o învinuire pentru care să fi fost osândiţi, întotdeauna am săvârşit ceva pentru care să fim pedepsiţi după dreptate, dar despre Mântuitorul, Proorocul a zis: El n-a păcătuit defel (Isaia 53, 9). Sau chiar este cu neputinţă să nu fie rănit cineva de suferinţele apropiaţilor săi? Ori, n-a fost nimeni vreodată atât de apropiat precum a fost Fecioara de Hristos11. Iată de ce a cuprins-o pe Fecioara o durere atât de firească şi atât de străină, aşa cum nici un om n-a putut să simtă, căci era şi înţeleaptă şi Maică şi în măsură să vadă nedreptatea.

11 Dragostea Maicii şi Fecioarei este întreagă, fără împărţeală căci Fiul Ei este Unic şi Ea nu are bărbat.

Trebuia deci ca Ea să fie părtaşă la pronia Fiului Său în ceea ce ne priveşte; şi aşa cum Ea l-a dat din carnea şi din sângele Ei şi cum, la rândul său Ea s-a împărtăşit de darurile Lui, tot astfel a luat parte la toate suferinţele şi la toate durerile Lui. Pironit pe Cruce, El a primit o lovitură de suliţă în coastă; prin sufletul Ei trecu o sabie, aşa cum i-a vestit mai înainte Sfântul Simeon (Luca 2, 35); şi toate celelalte prin care au trecut Fiul şi Maica, şi cele spuse de acei câini, când foloseau cuvintele spuse de El ca pe acelea ale unui înşelător, privindu-L ca pe un mincinos şi încercând să-L încredinţeze că Se înşeală. Prin acestea Ea a devenit cea dintâi care a luat parte, prin asemănare la Moartea Mântuitorului şi tot prin acestea a gustat înaintea tuturor din învierea Lui. Iar când Fiul Său a stricat stăpânirea diavolului şi a înviat, Ea a putut înţelege auzirea mântuirii Lui, şi să însoţească, pe cât era cu putinţă înălţarea Sa la cer; după înălţarea Lui, Ea îşi luă locul printre ucenicii şi ceilalţi însoţitori ai Domnului, sporind binefacerile Ei în ceea ce priveşte firea omenească şi plinind ceea ce li lipsea lui Hristos (Coloseni 1, 24), mai îndreptăţită decât oricui altcineva. Cui altcuiva i se cuvenea aceasta, mai mult decât Maicii Sale?

Trebuia ca acest suflet preasfânt să fie dezlegat de acest preasfânt trup. Ea a fost dezlegată de el şi s-a unit cu cel al Fiului Ei, lumina a doua a Luminii celei dintâi. Iar trupul, rămas pentru un scurt răstimp pe pământ plecă şi el, căci trebuia ca şi el să treacă prin toate cele prin care trecuse Mântuitorul şi să strălucească în faţa morţilor şi a viilor, ca firea omenească să fi fost sfinţită în mijlocul tuturor şi să-şi ia locul care i se cuvenea. Ea a cunoscut, aşadar pentru puţin timp mormântul; iar cerul moşteni acest pământ nou, acest trup duhovnicesc, această comoară a vieţii noastre, mai vrednică de cinstire decât îngerii, mai sfântă decât toţi Arhanghelii. Ea a dăruit tronul său împăratului, Raiul — Pomului vieţii, astrul — Luminii, roadă — pomului, şi Fiului — o Maică vrednică de întregul neam.

Slavă Maicii lui Dumnezeu, Ceea ce este mai presus de orice slavă

CE CUVÂNT AR FI DE-AJUNS pentru a cânta virtutea ta, o, Preafericită, darurile pe care Mântuitorul ţi le-a dat, şi cele pe care tu le-ai dăruit oamenilor? Nimeni n-ar fi putut face aceasta, măcar de-ar fi vorbit limba îngerilor şi a oamenilor, cum a zis Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 13, 1). Mi se pare că pentru a înţelege şi pentru a vesti bunătăţile Tale cum se cuvine, trebuie să luăm parte la fericirea gătită drepţilor. Căci ceea ce ochiul n-a văzut-o, urechea n-a auzit-o, nici lumea nu poate s-o cuprindă, după Ioan Teologul (1 Corinteni 2, 9; Ioan 21, 25). Minunile tale sunt doar ale acelui loc unde se află cerul nou şi pământul nou, şi acest Soare al dreptăţii, înaintea şi în urma Căruia nu este nici un fel de întuneric, iar Vestitorul bunătăţilor tale este Mântuitorul însuşi, în bătăile din palme ale îngerilor. Doar acolo afli tu o vrednică proslăvire — oamenilor nu le-a fost dat să ajungă până acolo: noi nu putem decât să atingem în treacăt slava ta, în măsura în care tu sfinţeşti şi limba, şi sufletul nostru. Căci doar o cuvântare şi o chemare pot înălţa sufletul, pot face mintea noastră mai bună şi să ne prefacă pe noi din trupeşti, duhovniceşti şi din pângăriţi, sfinţi.

Dar tu eşti tot binele pe care-l cunoaştem în această viaţă şi pe care îl puteam cunoaşte după plecarea noastră din cele de jos. Tu însăţi eşti cea care ai început pentru ceilalţi şi fericirea şi sfinţenia.

Tu eşti mântuirea oamenilor şi lumina lumii, calea şi poarta către Mântuitorul, viaţa şi toate aceste numiri pe care ţi le putem da negreşit, şi cu care Domnul a binevoit să fie numit, pentru mântuirea mea. El a fost pricina, tu ai fost împreună-pricinuitoare cu El a sfinţeniei pentru mine, şi a tuturor celor prin care m-am bucurat de Mântuitorul prin tine, şi de propriile tale daruri; sângele tău e cel care curăţeşte lumea; din tine a ieşit acest Trup, în care eu am fost sfinţit, în care am primit Noul Legământ, în care se găseşte toată nădejdea de mântuire; pântecele tău este împărăţia lui Dumnezeu.

O, tu care eşti mai presus decât toată lauda şi decât orice nume cu care te-am putea chema, primeşte această cântare de slavă şi nu trece cu vederea dorirea noastră; dă-ne nouă să putem înţelege mai bine şi să cântăm mai cu pricepere bunătăţile tale şi acum, în viaţa aceasta, şi mai apoi, în viaţa cea veşnică.

Amin!


agiosnikolaoskavasilas01

Sf. Nicolae Cabasila (1319-1391) a fost laic, teolog și mistic bizantin, savant laic, apropiat al împăratului Ioan al VI-lea Cantacuzino, împreună cu care s-a retras la mănăstire spre sfârșitul vieții.

În învățătura sa teologică și spirituală, dar și în cea literară, filosofică și științifică  a avut drept dascăli oameni de seamă ai vremii sale:  Nil Cabasila (teolog renumit pentru tratatele sale împotriva Latinilor, oponent al încercărilor de unire dintre Biserica Ortodoxă (a Orientului) și Biserica Catolică (a Occidentului); a fost arhiepiscop al Tesalonicului),    Dorotei Vlates (unul din părinții spirituali cei mai renumiți din Tesalonic; la 1355 acesta a fondat, împreună cu fratele său Marcu, pe acropola Salonicului, Mănăstirea Pantocratorului (1355), care le poartă astăzi numele (Vlatadon); mai apoi a devenit arhiepiscop al Tesalonicului), Sf. Grigore Palama (unul dintre cei mai profunzi teologi ai Bisericii, care a devenit mai apoi(1347-1359) arhiepiscop de Tesalonic) și Isidor Buheiras (viitor Patriarh de Constantinopol (1347-1349), care îndruma mai multe cercuri de laici practicanți ai Rugăciunii lui Iisus, la care participa și tânărul Nicolae Cabasila).

Opere importante: Viața în Hristos, Tâlcuirea Dumnezieștii Liturghii și omilii pe diverse teme. O mare parte din textele sale sunt încă needitate.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: