Bucovina Profundă

1 Noiembrie 2016

Mihai-Silviu Chirilă: Scrisoare adresată membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la sinodul din Creta, 28 octombrie 2016

Filed under: apologetica,articol,atitudine,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 00:37

cruce-de-masa-praznice-invierea-si-ciclul-patimirilorPublicăm și subscriem această scrisoare pe care o considerăm un foare bun și necesar punct de plecare in discuțiile ce vor urma.

Mihai-Silviu Chirilă:

Scrisoare adresată membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la sinodul din Creta, 28 octombrie 2016

Preafericite Părinte Patriarh, Înaltpreasfinţiţi Părinţi Mitropoliţi şi Arhiepiscopi, Preasfinţiţi Părinţi Episcopi,

Respectuos Vă aduc la cunoştinţă câteva obiecţii faţă de documentele sinodului din Creta, cu rugămintea de a le analiza în cadrul şedinţei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române convocate pentru a dezbate şi hotărî cu privire la aprobarea sau nu a acestor documente.

Cele mai multe obiecţii sunt faţă de documentul “Relaţia Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine” (numit în continuare Documentul 6).

  1. Acest sinod s-a deosebit de toate celelalte prin faptul că nu a statornicit un hotar clar între erezie şi ortodoxie, dimpotrivă, a şters distincţii stabilite de sinoade anterioare. S-a spus de multe ori că acest sinod nu a dat dogme noi, în schimb este evident că a adus atingere unor dogme vechi.
  2. Spre deosebire de alte sinoade generale ale Bisericii Ortodoxe (ecumenice sau panortodoxe), acest sinod nu a anatemizat nicio erezie apărută în lume de la ultimul sinod ecumenic încoace, nici nu a întărit hotărârile sinoadelor anterioare prin care diverse erezii şi schisme au fost anatemizate. Sinodul avea obligaţia să dea unele răspunsuri concrete la preocupările şi provocările pe care au creştinii ortodocşi contemporani, vieţuitori într-o lume profund ostilă lor şi Bisericii lui Hristos.
  3. Este legiferată la cel mai înalt nivel participarea Bisericilor Ortodoxe la Mişcarea Ecumenică, în ciuda faptului că această organizaţie a fost catalogată de mai multe personalităţi teologice (Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Serafim Rose, Cuviosul Părinte Iustin Pârvu, Cuviosul Părinte Ilie Cleopa, pr. acad. prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii) şi de sinoade ale Bisericilor Ortodoxe locale (Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, Biserica Ortodoxă Georgiană) drept erezie sau chiar panerezie eclesiologică, iar la întâlnirea panortodoxă de la 1948, de la Moscova, s-a recomandat neparticiparea la aceasta.
  4. Relaţia Bisericii Ortodoxe cu lumea creştină este concepută exclusiv prin participarea la Mişcarea Ecumenică, ceea ce anulează aspiraţiile Bisericii de readucere a celor “de aproape sau de departe” la Biserica lui Hristos cea ortodoxă, întrucât, în cadrul Mişcării Ecumenice, “nicio Biserică nu este obligată să-şi modifice eclesiologia după accederea în Consiliu… După includerea în Consiliu nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (art. 19 al Documentului 6, citat din Declaraţia de la Toronto II). Aceasta înseamnă că proclamarea în articolul 1 a Bisericii Ortodoxe ca “Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” nu produce niciun efect la nivelul dialogului ecumenic, de vreme ce niciuna dintre membrele CMB nu este obligată să recunoască faptul că Biserica Ortodoxă este cu adevărat Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi nici să îşi modifice propria eclesiologie pentru a accepta că Ortodoxia este adevărata Biserică. Mai mult, în cadrul CMB, vocea Bisericilor Ortodoxe reprezintă o minoritate şi nu poate influenţa în mod clar deciziile care se iau acolo. Acesta a fost şi unul dintre motivele de nemulţumire ale participanţilor la întâlnirea interortodoxă de la Tesalonic, din 1998, cânds-a emis o Declaraţie în care se afirmă: “Luările lor [ale Bisericilor Ortodoxe – n.n.] de poziţie pe aceste subiecte [limbajul inclusiv, hirotonirea femeilor, drepturile minorităţilor homosexualilor şi unele tendinţe referitoare la sincretismul religios – n.n.] au fost mereu considerate declaraţii ale minorităţii şi, din acest motiv, nu au putut influenţa tendinţa generală şi etosul Consiliului Mondial al Bisericilor” (s.n.).
  5. În articolul 1 al Documentului 6 se spune că “Biserica Ortodoxă ocupă un loc central în promovarea unităţii creştine în lumea contemporană”. Ideea unităţii creştine promovate de Mişcarea Ecumenică este extrem de controversată, deoarece din punct de vedere ortodox unitatea creştină se manifestă deplin în interiorul Bisericii Ortodoxe, între cei ce mărturisesc ortodox pe Hristos, după cum o concepe Sfântul Simeon Noul Teolog: “Biserică sobornicească (universală) este adunarea dreptslăvitorilor care mărturisesc credinţa ortodoxă”[1]; “adevărata Biserică este unirea întru adunare a dreptslăvitorilor din toată lumea”[2]. Acest articol al Documentului 6 indică o acceptare la nivelul cel mai înalt al Bisericii Ortodoxe a unei doctrine de tip occidental cu privire la catolicitatea (universalitatea, sobornicitatea) Bisericii. Biserica Ortodoxă concepe catolicitatea ca fiind deplinătatea prezenţei harului divin şi a trăirii ortodoxe în unire şi libertate[3] a tuturor membrilor săi oriunde s-ar afla în lume, pe când romano-catolicismul concepe catolicitatea exclusiv ca pe o extensie spaţială a Bisericii peste întreaga lume, iar protestanţii, ca pe o unire pur umană şi fragilă între cei mărturisesc aceeaşi credinţă şi aceeaşi interpretare a Scripturilor[4]. În vreme ce în Ortodoxie catolicitatea este realizată prin natura comună a Bisericilor locale (catolicitatea se manifestă prin sinodalitate), catolicitatea de tip occidental este concepută ca o unire jurisdicţională a tuturor sub aceeaşi conducere spirituală (papa roman sau, mai nou, CMB). În măsura în care are ortodoxia doctrinei, a slujirii şi a vieţuirii, fiecare Biserică ortodoxă locală din lume are deplinătatea harului, fiind, în virtutea catolicităţii (universalităţii, sobornicităţii), Biserica Ortodoxă deplină, manifestată în acel loc, nu o părticică a unui întreg care există ca întreg doar prin unirea cu celelalte părticele. Or, articolul 1 ne vorbeşte despre o “unitate a creştinilor din lumea contemporană”, incluzându-i pe cei ce nu au mărturisire, slujire şi trăire ortodoxe, ceea ce ne face să credem că de fapt acest sinod îşi însuşeşte concepţia occidentală despre catolicitate, renunţând la catolicitatea (sobornicitatea) ortodoxă a comunităţilor deplin ortodoxe care se unesc firesc în comunitatea (oicumene) ortodoxă, în favoarea unei extensii a Bisericii la toţi cei ce se numesc creştini, indiferent că au ortodoxia mărturisirii şi trăirii sau nu. Această idee este sprijinită şi de alte formulări din acest document: “refacerea unităţii pierdute a creştinilor”, “unitatea pierdută a creştinilor” (art. 5).
  6. Afirmaţia din articolul 4: “Biserica a cultivat întotdeauna dialogul cu cei ce s-au separat de ea” nu are nicio bază istorică, fiind contrară postulatului biblic enunţat de către Sfântul Apostol Pavel, care spune: “De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10). Din această poruncă biblică vedem că modul “dialogului” cu cei ce se separă de Biserică este mustrarea, nicidecum negocierea teologică. Despre dialogul ecumenic, sfântul Iustin Popovici afirmă că “«dialogul» contemporan al «dragostei», care se înfăptuieşte în chipul unui sentimentalism găunos este în realitate refuzul, pornit din puţinătatea de credinţă, sfinţirii Duhului şi credinţei adevărului (2Tesaloniceni 2,18), adică refuzul singurei iubiri de adevăr (2 Tes. 2,10) mântuitoare”[5]. Condamnând distincţia umanistă între dragoste şi adevăr, sfântul sârb canonizat pe 29 aprilie 2010 şi serbat de către Biserica Sârbă pe 1 iunie, avertiza: “există şi un «dialog al minciunii», atunci când cei ce dialoghează se înşală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolului… Nu există «dialog al dragostei» fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog este nefiresc şi mincinos”[6]. Relaţia dintre Biserică şi schismatici şi eretici este descrisă şi de sfintele canoane ca o primire a celor rătăciţi la Biserica Ortodoxă, nu ca o refacere în manieră sincretistă a unei unităţi creştine exterioare, deoarece unitatea creştinilor dreptslăvitori există şi este garantată în Biserica Ortodoxă aşa cum este ea acum. Astfel, canonul 45 apostolic spune: “Episcopul sau prezbiterul sau diaconul împreună cu ereticii rugându-se să se afurisească numai. Iar de au dat lor voie ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”[7]. Acest canon arată clar limitele “dialogului cu cei înstrăinaţi de Biserică”. Canonul 46 apostolic prevede că dreptcredinciosul şi ereticul nu pot avea niciun fel de conglăsuire: “episcopul sau prezbiterul ereticesc botez primind sau jertfă a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?”. Canonul 7 al Sinodului al II-lea Ecumenic este referenţial pentru modul în care trebuie condusă revenirea la Ortodoxie a ereticilor. Prima parte a canonului spune: “Pe cei ce din eretici se adaug la Ortodoxie (dreaptă slăvire), şi la partea celor ce se mântuiesc îi primim, după spusa urmare şi obicei. …îi primim dându-şi libele (adică mărturisirea credinţei) şi anatematisind pe tot eresul care nu cugetă cum cugetă Sfânta Soborniceasca şi Apostoleasca Biserica lui Dumnezeu. […]”[8]. Această hotărâre sinodală este reluată, întărită şi completată de către canonul 95 al Sinodului al VI-lea Ecumenic, care reia aproape verbatim textul sinodului al II-lea. Din aceste canoane desprindem ideea de venire a ereticilor la Ortodoxie, de reprimire a lor în rândul dreptslăvitorilor care ţin dreapta credinţă, nicidecum de împreună participare a ortodocşilor cu ereticii la opera de redescoperire a unei unităţi creştine care să însemne altceva decât venirea la Ortodoxie a celor ce au plecat din ea.
  7. Există o confuzie indusă în expresia “unitatea creştinilor”, reluată şi sub alte forme în text “refacerea unităţii pierdute a creştinilor” etc. Prin această expresie se încearcă transmiterea ideii că Biserica Ortodoxă participă la refacerea unităţii creştinilor, nu a “bisericilor” creştine. În felul acesta, se sugerează că mesajul Bisericii Ortodoxe se adresează membrilor celorlalte comunităţi creştine, nu comunităţilor în sine sau conducerii acestora. În realitate însă, relaţia Bisericii Ortodoxe, aşa cum o concepe acest document, este între conducerea Bisericilor Ortodoxe şi conducătorii acelor comunităţi eretice, nu între Biserica Ortodoxă şi cei ce vieţuiesc în interiorul acelor comunităţi. Declaraţia de la Toronto şi Constituţia CMB vorbesc despre dialoguri între “bisericile membre”, nicidecum între vreuna dintre ele şi membrii direcţi ai acelor “biserici membre”. Dialogul cu conducătorii acestor comunităţi eretice este zădărnicit de modul în care sunt concepute relaţiile ecumenice în cadrul CMB, şansele ca mesajul mântuitor al Biserici Ortodoxe să ajungă la credincioşii acelor comunităţi fiind nule. Mai mult, relativizarea la care este supusă Biserica Ortodoxă în cadrul Mişcării Ecumenice, unde este asimilată tuturor celorlalte comunităţi creştine, face ca niciuna dintre comunităţile eretice să nu mai poată să o vadă ca Biserică mântuitoare, ci doar ca pe încă o comunitate creştină oarecare.
  8. Articolele 3 şi 5 ale Documentului 6 introduc o confuzie periculoasă între Sfintele Sinoade Ecumenice şi Mişcarea Ecumenică, lăsând să se înţeleagă faptul că Mişcarea Ecumenică ar fi cumva continuatoarea Sfintelor Sinoade Ecumenice, sau măcar că participarea ortodoxă la această mişcare s-ar face în spiritul degajat de aceste sinoade, ceea ce este fals. Articolul 3 spune că “responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate şi misiunea ei universală au fost exprimate de Sinoadele Ecumenice”, ceea ce este adevărat, aplicat la unitatea Bisericii Ortodoxe şi la misiunea ei universală de a ţine Ortodoxia şi a o împărtăşi celor ce o caută. Când însă aceste cuvinte sunt folosite pentru a justifica participarea ortodoxă la Mişcarea Ecumenică, atunci ele sunt folosite într-un scop greşit.
  9. Articolul 4 afirmă că “Biserica s-a străduit întotdeauna pentru refacerea unităţii creştine”, lăsând să se înţeleagă că s-a străduit pentru refacerea unităţii creştine aşa cum este ea concepută în general de Mişcarea Ecumenică, ceea ce este fals. Chiar şi cuvintele ecteniei “pentru pacea de sus şi pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor” par a fi folosite de către acest document în sens ecumenist, deoarece Biserica nu se roagă pentru unirea Bisericii Ortodoxe cu alte comunităţi eretice, ci pentru unirea tuturor oamenilor în cadrul Bisericii Ortodoxe, prin (re)descoperirea de către aceştia a adevărului de credinţă ortodox.
  10. Există o confuzie în termeni în a doua parte a art. 4 şi în art. 5, unde se vorbeşte despre “participarea ortodoxă la mişcarea pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini în Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”, care nu este în contradicţie cu conştiinţa Bisericii Ortodoxe, şi respectiv despre “scopul de a căuta, pe baza credinţei şi a tradiţiei Bisericii primare şi a celor Şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor”. În aceste expresii se pare că asistăm la o dedublare a conştiinţei ortodoxe a celor care le-au conceput, deoarece, fie textul afirmă că mişcarea (Mişcarea Ecumenică) pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini are ca scop readucerea tuturor comunităţilor eretice la Biserica Ortodoxă, definită mai sus ca Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, fie autorii folosesc aici subtil concepţia ecumenistă potrivit căreia Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică (numită de Declaraţia de la Toronto “Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile”) este “Biserica primară”, care s-ar fi pierdut în mileniul al II-lea şi pe care Mişcarea Ecumenică încearcă să o regăsească. Nu există nicio menţiune în vreun document al Mişcării Ecumenice din care să rezulte că această mişcare ar considera Biserica Ortodoxă drept Biserica lui Hristos, în care să se înfăptuiască “unitatea pierdută a creştinilor” prin revenirea acelora la Ortodoxie. De asemenea, surprinde faptul că se vorbeşte cu o stranie detaşare despre Biserica primară a celor Şapte Sinoade, de ca şi când aceasta nu ar fi însăşi Biserica Ortodoxă actuală. Peste tot în documentul 6 apare un limbaj dublu, de ca şi când acesta ar avea doi adresanţi: ortodocşii, pe de o parte, cărora li se adresează un mesaj în aparenţă ortodox, şi partenerii din Mişcarea Ecumenică, pe de altă parte, cărora li se transmite mesajul că Biserica Ortodoxă şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în CMB.
  11. Articolul 6 al Documentului 6 a stârnit cele mai multe controverse, deoarece în acest articol se face o recunoaştere oficială a “denumirii istorice a bisericilor şi confesiunilor creştine heterodoxe”, cu care Biserica Ortodoxă nu se află în comuniune. Cei ce au încercat să explice acest document au afirmat că, deşi li se recunoaşte denumirea istorică acestor comunităţi, nu li se recunoaşte statutul teologic de “biserici”. Astfel de abordare este o transpunere în practică a premisei eclesiologice a Declaraţiei de la Toronto care prevede că “nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (Toronto II, citat în art. 19, Documentul 6)[9]. O asemenea doctrină este inexistentă în cugetarea Sfinţilor Părinţi, în legiuirile bisericeşti şi în tradiţia Bisericii Ortodoxe, care concepe existenţa unei singure Biserici a lui Hristos, Biserica Ortodoxă, continuatoarea Bisericii Apostolilor, a Bisericii celor Şapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Recunoaşterea statutului de “biserici” pentru confesiunile creştine eretice înseamnă recunoaşterea ca întemeiate a motivelor pentru care acestea s-au autodenumit sau au fost denumite în istorie “biserici”. Formularea unei astfel de doctrine poate fi înţeleasă şi din perspectiva altei premise eclesiologice a Declaraţiei de la Toronto, care stipulează că „bisericile membre recunosc în celelalte biserici elemente ale Bisericii adevărate” (Toronto IV.5). Acceptarea faptului că aproape toate confesiunile creştine eretice se numesc “biserici” reprezintă de fapt o acceptare a vestigia Ecclesiae, pe care acestea le-ar avea. Recunoaşterea “denumirii istorice de biserică” ereticilor şi schismaticilor este contestată avant la lettre de către Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Cateheza XVIII, în care spune: “Cuvântul «biserică» are multe sensuri… Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi adunarea celor răi, a ereticilor… este tot biserică; împotriva acestei afirmaţii Simbolul credinţei te-a întărit şi ţi-a predat acest articol de credinţă: Într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, ca să fugi de adunările lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică în care ai fost renăscut. Când te duci într-un oraş, nu întreba numai: «Unde este casa Domnului?», pentru că şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească vizuinele lor case ale Domnului, nici nu întreba numai: «Unde este biserica?», ci: «Unde este biserica cea sobornicească?»”[10] (s.n.). Din acest text vedem că termenul “biserică” nu poate fi folosit pentru a numi ereziile, chiar şi atunci când îl folosim “propriu vorbind şi adevărat”, adică în sensul său literal (din limba greacă) de “adunare”. Faptul că trebuie să întrebăm de “biserica sobornicească” (ortodoxă) înseamnă că termenul nu poate fi folosit nici măcar din eroare pentru erezii, pentru a nu induce în eroare pe cei nefamiliarizaţi cu doctrina creştină.
  12. În continuarea art. 6 se spune că “relaţiile Bisericii Ortodoxe cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre Taine, preoţie, har şi succesiune apostolică”. Ce înseamnă mai precis “clarificarea” eclesiologiei, când celelalte membre participante la CMB au impus deja propria eclesiologie mişcării ecumenice înseşi? Cum se poate face această clarificare când niciuna dintre membrele CMB nu este ţinută de obligaţia de a-şi revizui propria eclesiologie? Ce anume ar putea fi acceptabil în relaţia dintre Bisericile Ortodoxe şi aceste comunităţi în privinţa eclesiologiei, când, în realitate, ele ar trebui să renunţe la propria viziune eclesiologică şi să revină la eclesiologia ortodoxă, sau, ca să folosim exprimarea documentului, ar trebui să îşi clarifice eclesiologia în aşa măsură încât ea să devină deplin ortodoxă, pentru ca între ele şi Bisericile Ortodoxe să existe o relaţie reală? Ce fel de clarificare poate exista în privinţa Tainelor, harului, preoţiei şi succesiunii apostolice, când aceste comunităţi au o învăţătură total opusă celei pe care o are despre aceste doctrine Biserica Ortodoxă? Cum rămâne cu celelalte aspecte fundamentale ale învăţăturii dogmatice a Bisericii, care despart Biserica Ortodoxă de toate aceste confesiuni eretice (mariologia, cinstirea Sfintei Cruci, cinstirea moaştelor şi a sfinţilor, acceptarea Tradiţiei, acceptarea faptelor bune ca necesare mântuirii etc.)?
  13. Articolul 8 lasă impresia că acţiunea de participare la Mişcarea Ecumenică a Bisericilor Ortodoxe se află sub directa binecuvântare a Duhului Sfânt. Ba mai mult, impresia este că Duhul Sfânt este implicat direct în lucrarea de dialog din cadrul Mişcării Ecumenice: “Duhul Sfânt, Care constituie întreagă instituţia Bisericii va plini cele cu lipsă”. Dat fiind faptul că există un adevărat curent de gândire în interiorul Bisericii Ortodoxe, susţinut de sfinţi canonizaţi, teologi de renume mondial, duhovnici de mare trăire spirituală şi de foarte mulţi credincioşi de rând, care consideră ecumenismul ca erezie, putem spune că această afirmaţie care sugerează participarea Duhului Sfânt la procesul de dialog din cadrul ME poate fi considerată o hulă împotriva Duhului Sfânt (cf. Mt. 12,28, 31-32).
  14. În articolul 11 al Documentului se spune că metodologia dialogurilor ecumenice “presupune informarea corespunzătoare a întregii Biserici (plerome) despre evoluţia diferitelor dialoguri”. În realitate, această informare nu a existat până acum la nivelul pleromei, ea fiind restrânsă la un grup select de teologi, studenţi în teologie etc., cărora li s-a făcut o prelucrare favorabilă a acestor evoluţii ale dialogurilor. Acest lucru se verifică cel mai bine în răspunsul foarte hotărât pe care pleroma îl dă în zilele acestea, pe măsură ce ia cunoştinţă de adevărul implicării Bisericilor Ortodoxe în Mişcarea Ecumenică. Cea mai mare eroare tactică a acestui sinod a fost tocmai scoaterea la suprafaţă a unei relaţii ecumeniste de decenii, care până acum a fost ţinută departe de ochii poporului credincios. Documentul 6 este doar o “încununare” a decenii de concesii doctrinare ortodoxe în cadrul acestor dialoguri ecumenice, care nu au produs niciun rezultat pozitiv pentru Biserica Ortodoxă şi mai ales pentru ereticii şi schismaticii din afara ei, cărora se presupune că teologii ortodocşi proecumenişti se adresează. Iată cum analizează Declaraţia de la Tesalonic a teologilor ortodocşi, din mai 1998, participarea ortodoxă la CMB: “După un secol de participare ortodoxă la mişcarea ecumenică şi ani petrecuţi în cadrul CMB, nu observăm suficient progres în discuţiile teologice multilaterale dintre creştini. Dimpotrivă, prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi devine din ce în ce mai mare, în timp ce tendinţele mai sus-menţionate[11] în cadrul anumitor denominaţiuni protestante devin tot mai puternice[12] (s.n.). Să se fi schimbat în ultimii douăzeci de ani ce nu s-a reuşit a se schimba în primul secol de ecumenism?
  15. Începând de la art. 8 până la sfârşitul documentului se legiferează maniera de relaţie dintre Biserica Ortodoxă universală şi Mişcarea Ecumenică. În art. 16 se spune că “Biserica Ortodoxă a Georgiei şi cea a Bulgariei s-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor… fiindcă aveau o părere proprie despre activitatea CMB”. Biserica Georgiei a părăsit CMB în urma unui memoriu al unor aşezăminte monahale care au acuzat Mişcarea Ecumenică de erezie, iar Biserica Bulgară a părăsit CMB din motivele sintetizate[13] în Declaraţia de la Tesalonic. Prin această formulare, Documentul 6 arată că se desolidarizează de motivele pentru care Biserica Ortodoxă a Georgiei şi cea a Bulgariei au părăsit mişcarea, care sunt de fapt perfect ortodoxe şi ar trebui însuşite de către toate Bisericile Ortodoxe locale.
  16. În art. 18 se afirmă că “Biserica Ortodoxă… nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional. Unitatea Bisericii căutată în CMB nu poate fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci al unităţii de credinţă păstrată în Sfintele Taine şi trăită în Biserica Ortodoxă”. Această afirmaţie va fi infirmată în articolul 19, unde este ratificată Declaraţia de la Toronto, în care se spune că unitatea Bisericii se realizează prin simpla prezenţă a tuturor creştinilor în dialogul interconfesional impus de către Mişcarea Ecumenică, nu prin împărtăşirea de către toţi a eclesiologiei ortodoxe. În condiţiile impuse de cadrul documentului fundamental Declaraţia de la Toronto şi de către alte documente ecumeniste, dorinţa Bisericii Ortodoxe de a realiza unitatea Bisericii căutată în CMB prin “unitatea de credinţă păstrată în Sfintele Taine şi trăită în Biserica Ortodoxă” este irealizabilă, mai ales că în premisa IV.3 din Declaraţie se spune că: “premisa fundamentală a Mişcării Ecumenice este că fiecare Biserică are un rol pozitiv de îndeplinit în acest domeniu. Această sarcină este de a căuta prietenia cu toţi cei ce sunt împreună membri ai Trupului mistic, chiar dacă nu sunt membri ai aceluiaşi Trup vizibil”. Trupul mistic despre care se vorbeşte aici este evident altceva decât Biserica Ortodoxă.
  17. Articolul 19 transformă Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto în izvoare de drept bisericesc ortodox. Sinodul panortodox este expresia autorităţii juridice eclesiale supreme în Biserica Ortodoxă universală a acestui moment (după cum reiese şi din art. 22 al documentului), în condiţiile lipsei unui sinod ecumenic. După ce sunt aprobate de către Bisericile locale, hotărârile sinodului panortodox capătă valoare de lege pentru întreaga lume ortodoxă. Citarea unor pasaje din cele două documente ecumeniste menţionate mai sus face ca acestea să devină izvor de doctrină bisericească, cu forţă juridică pentru viaţa Bisericii Ortodoxe. Atât documentul Constituţia CMB, cât şi mai ales Declaraţia de la Toronto conţin principii inacceptabile pentru eclesiologia ortodoxă, care, puse faţă în faţă cu cugetarea Sfinţilor Părinţi şi cu legislaţia canonică, sunt eretice. Pasajul din Constituţia CMB este citat aproximativ în documentul sinodal. El este numit în Constituţie baza, constituindu-se în articolul 1 al acesteia: “Consiliul Mondial al Bisericilor este o asociere de Biserici, care Îl mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi caută, prin urmare, să îndeplinească chemarea comună, spre slava Unuia Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”[14]. Textul constituţional vorbeşte despre o “asociere de biserici” şi despre o “chemare comună a tuturor membrilor CMB”, concepte inacceptabile din punct de vedere ortodox, deoarece înseamnă asocierea Bisericii Ortodoxe cu ereticii şi afirmarea unei împreună-lucrări pentru un scop spiritual. Referitor la Sfânta Treime, textul Constituţiei nu spune că aceasta este mărturisită în conformitate „cu sinodul niceo-constantinopolitan”, aşa cum precizează documentul din Creta (dogma Sfintei Treimi a suferit numeroase alterări în Occident, începând cu celebrul adaos Filioque şi continuând cu modul în care o expun diferite comunităţi protestante). Când vorbeşte despre scopul CMB, Constituţia spune că: “Scopul fundamental al asocierii de biserici în Consiliul Mondial al Bisericilor este de a se chema una pe alta la unitatea vizibilă într-o singură credinţă şi o singură asociere euharistică, exprimată în cult şi viaţă comună în Hristos, prin mărturisire şi slujire în lume, şi de a merge înspre această unitate, pentru ca lumea să creadă”[15] (s.n.). Chiar dacă în Declaraţia de la Toronto se face precizarea că CMB nu se doreşte a fi “o superbiserică”, aceasta nu înseamnă că rezultatul activităţii sale nu ar putea fi astfel de structură, dacă este să coroborăm acest text cu scopul principal impus în Constituţie. În ceea ce priveşte Declaraţia de la Toronto, documentul consideră premisele eclesiologice ale acesteia “de importanţă capitală” pentru participarea Bisericilor Ortodoxe la Mişcarea Ecumenică, ratificându-le astfel. Declaraţia de la Toronto conţine cinci premise despre “ce nu este CMB” şi opt premise “pozitive” despre ce doreşte să fie CMB. Textul citat în documentul sinodal combină o premisă “negativă” şi una “pozitivă” din Declaraţie, însă formularea “consideră premisele eclesiologice”, la plural, lasă să se înţeleagă că este vorba despre toate premisele eclesiologice enunţate în document, nu doar de cele două citate, pentru că, dacă era vorba despre cele două citate, s-ar fi pronunţat de exemplu: “consideră următoarele premise eclesiologice ale Declaraţiei… de o importanţă capitală”, eventual, pentru înlăturarea confuziei, ar fi adăugat şi “însă nu este de acord cu celelalte”, aşa cum s-a procedat mai sus, unde, vorbindu-se despre Constituţia CMB, se spune “respectarea articolului fundamental al Constituţiei CMB…”. O dovadă în plus că toate premisele eclesiologice au fost adoptate o constituie faptul că în faza presinodală articolul 19 cita doar una dintre premisele din Declaraţie (cealaltă fiind adăugată după formularea “biserici şi comunităţi eterodoxe”, din articolul 6, pentru a o justifica), însă pasajul făcea referire tot la plural la “premisele eclesiologice”[16]. Dacă era vorba doar de premisele citate în text, ar fi trebuit să spună că consideră premisa (citată) ca fiind de importanţă capitală pentru participarea la CMB. Premisele acestei Declaraţii prevăd în linii mari că niciuna dintre Bisericile participante la dialogul CMB nu poate pretinde că este Biserica lui Hristos cea mărturisită în Crezuri, ci doar că conţine părţi ale acesteia. Astfel, premisa IV.5 spune: “Bisericile membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor recunosc în alte Biserici elemente ale adevăratei Biserici. Ele consideră că această recunoaştere reciprocă le obligă să se angajeze într-o discuţie serioasă una cu cealaltă, în speranţa că aceste elemente ale adevărului vor conduce la recunoaşterea adevărului deplin şi la unitatea bazată pe adevărul deplin”[17]. Din această premisă reţinem că Biserica Ortodoxă, în calitate de membru CMB: 1) recunoaşte elemente ale adevăratei Biserici (care, în sens ecumenist, nu este Biserica Ortodoxă) în celelalte membre ale CMB; 2) consideră că adevărul său de credinţă este doar un element al adevărului de credinţă al Bisericii, nicidecum deplinătatea adevărului de credinţă; 3) acceptă ideea că aceste elemente de adevăr vor conduce la stabilirea adevărului deplin, care în acest moment nu există nicăieri în Bisericile membre; 4) acceptă ideea unităţii Bisericilor membre, bazată pe adevărul deplin, rezultat din dialogurile bazate pe elementele de adevăr existente în Bisericile membre. Mai mult decât atât, premisa 3 a Declaraţiei admite că Biserica lui Hristos depăşeşte graniţele tuturor “Bisericilor” membre ale CMB, deci, pe cale de consecinţă, şi a Bisericii Ortodoxe: “Bisericile membre recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial. Prin urmare, ele caută să iniţieze un contact viu cu cei din afara rândurilor lor, care mărturisesc că Hristos este Domnul”[18]. Documentul oferă şi o explicaţie a acestei premise: “Toate Bisericile creştine [deci şi Bisericile Ortodoxe participante la CMB – nota noastră], inclusiv Biserica Romei, afirmă că nu există o identitate perfectă între apartenenţa la Biserica Universală şi cea la propria Biserică. Ele recunosc că există membri ai Bisericii extra muros [«în afara zidurilor Bisericii»], care aparţin aliquo modo [«în egală măsură»] Bisericii şi chiar că există o ecclesia extra ecclesiam [«Biserică în afara Bisericii»]”. Ideea de ecclesia extra ecclesiam contravine frontal principiului afirmat în tradiţia ortodoxă de către Sfântul Ciprian: extra ecclesiam nulla salus [“în afara Bisericii nu există mântuire”].
  18. Articolul 18 consacră minimalismul dogmatic ca bază a colaborării în cadrul Mişcării Ecumenice, prin citarea acelui articol fundamental din Constituţia CMB care spune că baza acceptării în CMB este credinţa în Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor şi mărturisirea Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În realitate, mărturisirea Dumnezeirii lui Hristos şi a Treimii reprezintă condiţie sine qua non doar în condiţiile în care ea este şi ortodoxă. Majoritatea rupturilor dintre Biserică şi diferitele confesiuni creştine se datorează tocmai unei greşite înţelegeri a acestor două dogme fundamentale: dogma Sfintei Treimi şi dogma Întrupării. Toate cele şapte sinoade ecumenice au avut ca temă de discuţie exact aceste două dogme, într-o formă sau alta (inclusiv sinodul despre icoane este direct în relaţie cu dogma Întrupării Fiului lui Dumnezeu), iar condiţia sine qua non a ortodoxiei Bisericii a fost tocmai înţelegerea ortodoxă a Tainei Întrupării şi a Persoanei divino-umane a lui Hristos şi a modului corect în care se poate exprima adevărul existenţei unui Dumnezeu unic în fiinţă, dar Întreit în Persoane. Acelaşi minimalism îl găsim aprobat şi în Declaraţia de la Toronto, unde se vorbeşte despre „elemente ale Bisericii adevărate”, care s-ar găsi împrăştiate peste tot, în toate comunităţile creştine (inclusiv în Bisericile Ortodoxe). Aceste “elemente” ar fi: predicarea Cuvântului, învăţătura Sfintelor Scripturi şi administrarea Tainelor. Acestea pot fi considerate comune numai dacă admitem că celelalte confesiuni şi comunităţi predică cu adevărat Cuvântul ortodox, că interpretează ortodox Scripturile şi că au harul mântuitor care face ca Sfintele Taine să opereze în viaţa credincioşilor. Dacă ar avea toate acestea, ele ar fi de fapt ortodoxe. Or, nefiind ortodoxe, această idee a acceptării minimalismului dogmatic este eretică, de vreme ce ereziile şi schismele desprinse din Biserica Ortodoxă şi-au pierdut în primul rând harul, capacitatea de a oferi mântuirea prin Sfintele Taine (cele mai multe au pierdut şi tainele însele) şi înţelegerea cu adevărat a Sfintelor Scripturi şi a voii divine exprimate în ele. Un exerciţiu de imaginaţie ne poate ajuta să vedem ce consecinţe absurde poate provoca minimalismul dogmatic: în sfintele evanghelii sinoptice avem un pasaj în care o legiune de demoni Îl recunosc pe Mântuitorul Hristos ca Dumnezeu şi Fiul al Celui Preaînalt (Mt. 8,29; Mc. 5,7; Lc. 8, 28). Cu alte cuvinte, Îl recunosc ca Dumnezeu şi Mântuitor, Îl recunosc pe Tatăl ca Tată şi pe Fiul ca Fiu în cadrul Sfintei Treimi. Dacă ar fi făcut şi o menţiune cu privire la existenţa Celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi, “mărturisirea” legiunii de demoni ar fi îndeplinit condiţiile acceptării acelora ca… membri ai Consiliului Mondial al Bisericilor şi parteneri de dialog în acest for religios ai Bisericii noastre, ceea ce este inacceptabil!!!
  19. 22 vorbeşte despre “condamnarea oricărei tentative de dezbinare a unităţii Bisericii din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice”. Această prevedere pare a fi făcută special pentru a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului. La această concluzie ne duce şi faptul că prevederea este pusă într-un text care vorbeşte intens despre participarea ortodoxă la Mişcarea Ecumenică, mai ales în condiţiile în care toate formele de dezordine în Biserică sunt sancționate de secole de către legislaţia canonică.
  20. Afirmaţia că “păstrarea credinţei ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal” pare a exclude de la procesul de receptare a deciziilor sinoadelor ecumenice sau panortodoxe pleroma Bisericii. Este adevărat că Sfântul Sinod este autoritatea supremă în aspecte de credinţă şi reguli canonice, dar învăţăturile dogmatice ale sinoadelor ecumenice şi cele dogmatice şi canonice ale sinoadelor panortodoxe trebuie receptate de către pleroma Bisericii, care, condusă de către Duhul Sfânt, poate recunoaşte sau nu caracterul inspirat şi ortodox al unei astfel de decizii.
  21. S-a afirmat opinia că Biserica Ortodoxă îşi reevaluează prezenţa în CMB. Însă în ultimele două articole ale documentului se afirmă “conştiinţa comună a necesităţii dialogului teologic intercreştin”, faptul că “Biserica Ortodoxă este conştientă că mişcarea pentru restaurarea unităţii creştinilor ia forme noi… este imperios ca Biserica Ortodoxă să continue să aducă mărturia ei în lumea divizată”, “ne rugăm ca creştinii să lucreze în comun”. Toate aceste formulări sugerează un angajament clar de continuare a prezenţei active în cadrul CMB. Evaluări ale prezenţei în CMB s-au făcut şi după Declaraţia de la Tesalonic, dar decizia de a se întrerupe prezenţa în CMB nu a fost luată nici după aproape două decenii de la adoptarea acelui document teologic.

Pentru toate aceste motive, se cuvine ca documentul “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine” să fie respins în totalitate de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

În afară de aceste obiecţii faţă de Documentul 6, pe care îl consider o declaraţie ecumenistă, nicidecum una ortodoxă, există câteva obiecţii şi faţă de documentul referitor la relaţiile Bisericii Ortodoxe cu lumea contemporană, la cel referitor la importanţa postului şi la cel referitor la Sfânta Taină a Cununiei.

Astfel, documentul referitor la Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană pare mai mult o declaraţie politică decât un document teologic.

  1. Documentul se mulţumeşte să constate unele ideologii contrare spiritului creştin, fără a le condamna deschis: secularizarea, globalizarea, feminismul, propaganda LGBT, devalorizarea omului etc.
  2.   Se fac concesii filosofiilor personaliste existenţialiste, prin formularea “valoarea persoanei umane” (secţiunea A1), ştiut fiind, pe de o parte, că Sfinţii Părinţi au folosit termenul biblic de om, rezervându-l pe cel de persoană Persoanelor Treimice sau Persoanei divino-umane a lui Hristos, iar pe de alta, că sensul actual de persoană identifică natura umană cu păcatul, deviindu-se de la tradiţia Sfinţilor Părinţi[19].
  3. Biserica Ortodoxă lasă impresia aderării la principiile iluministe ale libertăţii, egalităţii şi fraternităţii: “Contribuţia Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, dreptăţii, libertăţii şi fraternităţii”. Egalitatea (dreptatea), libertatea şi fraternitatea sunt principii pe care iluminismul le-a impus în Occidentul Europei, dând naştere unei mişcări sociale puternice a cărei coordonată fundamentală a fost o atitudine virulent anticreştină.
  4. Articolul E2 al documentului introduce o formulare destul de imprecisă despre “discriminarea de altă natură”, care poate crea confuzii, în condiţiile în care se poate interpreta că discriminarea de orice altă natură se poate referi şi la discriminarea pe criterii de orientare sexuală de exemplu. În proiectul de Constituţie a României din 2012 a existat o asemenea încercare. Iniţial, se dorise reproducere exactă a articolului din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, însă ulterior, la presiunea asociaţiilor creştine, s-a optat pentru o variantă în care discriminarea pe criterii de orientare sexuală să fie înlocuite de “criterii de altă natură” sau “de natura acestora”[20].
  5. La litera E, paragraful 2, a documentului, “Biserica Ortodoxă mărturisește că fiecare ființă umană – indiferent de culoare, religie, rasă, gen, naționalitate sau limbă – este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi are drepturi egale în societate”, sinodul introduce, în mod stupefiant, nediscriminarea de gen, deosebită de nediscriminarea de sex, despre care vorbeşte în paragrafele anterioare (paragraful 3, de la început). Ceea ce e şi mai greu de înţeles este faptul că ideea este susţinută chiar prin invocarea unui pasaj din Sfânta Scriptură, “nu mai e nici iudeu, nici elin, nici rob, nici liber, nu mai este parte bărbătească, nici parte femeiască” (Gal. 3,28), în care expresia “nu mai e nici parte bărbătească, nici parte femeiască” pare a fi luată într-un sens al teoriilor de gen, cu totul străin celor afirmate de Sfântul Apostol Pavel. Teoriile de gen sunt nişte forme de propagandă LGBT, menite să distorsioneze învăţătura creştină despre taina fiinţei umane, a relaţiei dintre bărbat şi femeie şi despre importanţa familiei şi a Tainei Căsătoriei.
  6. Sfârşitul paragrafului E2 este foarte neinspirat formulat: “Potrivit învăţăturii sale, Biserica refuză discriminarea sub formele enumerate mai sus, care presupun o deosebire în demnitate între persoane”. Din această formulare, rezultă, per a contrario, că Biserica agreează alte forme de discriminare, neenumerate în paragraful anterior. Încercând să aibă un limbaj diplomatic, în locul unei afirmări clare a faptului că Biserica nu acceptă ideologiile LGBT, deoarece acestea sunt contrare revelaţiei şi tradiţiei, autorii documentului lasă să se înţeleagă că Biserica nu refuză discriminarea pe alte criterii decât cele enumerate mai sus, dar enumerate, de exemplu, în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene[21]: originea socială, caracteristicile genetice, convingerile, opiniile politice, averea, naşterea, un handicap, vârsta. În realitate însă, Biserica nu a practicat şi nu practică niciun fel de discriminare, nici faţă de comunităţile homosexuale, cărora le atrage doar atenţia că viziunea lor este contrară Scripturii şi voii lui Dumnezeu şi că obligarea creştinilor, care urmează calea Scripturii, să accepte această viziune este un abuz.
  7. Pasajul F10 pare a conţine un pasaj dintr-un mesaj ecologist: “Criza ecologică actuală, care este legată de schimbările climatice și de încălzirea globală, face imperativă obligația Bisericii de a contribui, prin mijloacele spirituale de care dispune, la protejarea creației lui Dumnezeu”; “Biserica Ortodoxă subliniază necesitatea protejării creației lui Dumnezeu prin cultivarea responsabilității omului față de mediul înconjurător”. Cele două concepte: criza ecologică, cu schimbările climaterice şi încălzirea globală şi necesitatea responsabilizării omului faţă de mediul înconjurător reprezintă ideologii politice ale ecologismului. Ecologia este, la rândul său, arma ideologică a mişcării New Age, o mişcare religioasă care doreşte să devină religie planetară. Cu atât mai nepotrivită este proclamarea, în enciclica patriarhală, a zilei de 1 septembrie ca zi de meditaţie faţă de mediul înconjurător, mai ales că romano-catolicismul a proclamat-o de asemenea ca zi de rugăciune pentru creaţie, argumentând că este o “zi de rugăciune ecumenică cu ortodocşii”.
  8. Referirea la pace din acest document pare a invoca colaborarea de tip ecumenist a “creştinilor” (ortodocşi şi heterodocşi) pentru obţinerea păcii (C3). Pacea şi dreptatea sunt daruri ale Duhului Sfânt, dar se dăruiesc celor ce slujesc lui Dumnezeu în adevărul ortodox, nu se realizează printr-o lucrare ecumenică omenească. Unitatea rasei umane, care pare a fi baza acestei colaborări, este dată, din punct de vedere ortodox, de opera de mântuire realizată de Hristos în lume, prin care toţi suntem chemaţi la dobândirea vieţii veşnice şi a harului mântuitor, bucurându-ne de prezenţa Duhului Mângâietor, Care ne curăţeşte de toată întinăciunea şi ne dă adevărata pace, nu doar de faptul că suntem urmaşii aceloraşi protopărinţi. În condiţiile în care în lumea actuală se practică o corectitudine politică în care adevărul este relativizat sau brutal suprimat de dragul convieţuirii sociale dintre ortodocşi şi neortodocşi, efortul de a căuta o astfel de pace lumească, cu preţul sacrificării adevărului, reprezintă de fapt o condamnare la sclavie spirituală a credincioşilor ortodocşi faţă de cei cu care se presupune că se colaborează în acest proces presupus pacifist.

Referitor la documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei. Patriarhia Georgiei a considerat această prevedere o încălcare directă a canonului 72 a Sinodului Quinisext, enumerându-o între motivele principale ale neparticipării sale la sinodul din Creta. Lăsarea la latitudinea Bisericilor locale a aplicării iconomiei referitoare la căsătoriile mixte afectează unitatea de practică canonică a Bisericilor Ortodoxe în această problemă, creând premisele unor grave dezordini cauzate de această decizie controversată.

Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi.

Respectuos Vă rog, în consecinţă, să supuneţi analizei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române toate aceste observaţii şi să militaţi pentru neaprobarea Documentului 6 şi revizuirea celorlalte documente în baza amendamentelor formulate mai sus şi a altora pe care le-au formulat diferiţi teologi ortodocşi români sau străini sau sinoade ale Bisericilor Ortodoxe locale.

28 octombrie 2016                                                                                   Cu deosebit respect,

Teolog Mihai-Silviu Chirilă

Membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

 

[1] Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Erminia dumnezeiescului simbol al credinţei ortodoxe, EIBMBOR, Bucureşti, 2010, p. 93.

[2] Ibidem.

[3] Pr. Andrew Louth, Introducere în teologia ortodoxă, Doxologia, Iaşi, 2014, p. 153.

[4] Ibidem, p. 154.

[5] Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 188.

[6] Ibidem, p. 190.

[7] Comentariul Sfântului Iustin Popovici la acest canon: “Porunca aceasta este limpede chiar şi pentru o conştiinţă de ţânţar. Oare nu?” (Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Fundaţia Iustin Pârvu, 2012, p. 193).

[8] Pidalion, p. 182.

[9] Premisa a fost adăugată şi citată în art. 19 al Documentului 6 pentru a justifica şi apăra acceptarea în timpul sinodului a termenului “biserici eterodoxe”, care a înlocuit expresia “comunităţi ortodoxe”. În documentul presinodal, această premisă nu era citată.

[10] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 335.

[11] Vezi supra, p. 2.

[12]https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/wcc-programmes/ecumenical-movement-in-the-21st-century/member-churches/special-commission-on-participation-of-orthodox-churches/first-plenary-meeting-documents-december-1999/thessaloniki-statement. „Tendinţele mai sus menţionate” despre care se vorbeşte în text sunt: limbajul inclusiv, hirotonirea femeilor, drepturile minorităţilor homosexualilor şi unele tendinţe referitoare la sincretismul religios (Declaraţia de la Tesalonic, punctul 9).

[13] https://www.questia.com/magazine/1G1-21066275/bulgarian-orthodox-church-to-quit-wcc.

[14] https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/assembly/2013-busan/adopted-documents-statements/wcc-constitution-and-rules.

[15] https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/assembly/2013-busan/adopted-documents-statements/wcc-constitution-and-rules.

[16] http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/.

[17] https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/central-committee/1950/toronto-statement.

[18]https://www.oikoumene.org/en/resources/documents/central-committee/1950/toronto-statement.

[19] Vezi, în acest sens, argumentarea IPS Ierotheos Vlachos, http://www.aparatorul.md/mitropolitul-ierotheos-vlachos-hotararile-sinodului-plenar-al-bisericii-greciei-pentru-sfantul-si-marele-sinod-si-rezultatul-final-al-acestora/.

[20] http://www.apd.ro/wp-content/uploads/2015/03/Raport-Forumul-Constitutional-2015.pdf.

[21]http://anp.gov.ro/documents/10180/1863054/LexUriServ.pdf/3925bd4c-b834-4719-801c-0789b45dc392.

3 comentarii »

  1. Vă răspund în numele înaltei prețuiri ce o am pentru această scrisoare adresată Sfântului Sinod al BOR. Documentul se remarcă prin rigoarea analizei și vorbirea aleasă a expunerii.
    Alături de toți cititorii sunt încredințat de forța și profunzimea gândirii autorului, motiv pentru care sper că va reveni cu un al doilea studiu, care să prezinte cu aceeași competență teologică soluția cea corectă pentru unitatea religioasă a lumii pornind de la Marea Poruncă din Psalmul 109 dată de Dumnezeu-Tatăl și reconfirmată de Fiul (Mt.22,42-46).
    Rânduită spre a fi în veac, adică spre a fi eternă și ca urmare universală, Porunca din Psalmul 109 era respectată conștient de Biserica Primară, așa cum arată pe deplin Anaforaua de la Barcelona (http://teologie.net/data/pdf/PP_Anafora-Barcelona.pdf), în care se recunoaște explicit că „pâinea și Potirul” au fost zidirile întemeiate de Dumnezeu-Tatăl pentru a fi desăvârșite de Fiul la Cina cea de Taină.
    Față în față cu nevoia stringentă de unitate religioasă, SOLUȚIA CORECTĂ este singura care mai contează și numai lipsa soluției fundamentată pe autoritatea unanim recunoscută a Bibliei ne-a scufundat pe toți în mlaștina multelor deviații întinsă de nepriceperea noastră de până acum.
    În fond, ideea de urmat este extrem de simplă și tot pe atât de clară: Dacă Dumnezeu-Tatăl a dat sub marele Său jurământ irevocabil o rânduială, reconfirmată și de Fiul, atunci această rânduială trebuie să fie UNA și NUMAI UNA. Este rânduiala cu pâine și vin, practicată de Melchisedec la întâlnirea sa cu Avraam, apoi de Biserica Primară a lui Iisus Hristos, pentru a fi păstrată până azi de Biserica Ortodoxă.
    Așadar, unitatea religioasă ne este dată prin Legea lui Dumnezeu să o trăim în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, iar unde-i lege nu-i tocmeală.
    Întoarcerea tuturor la Rânduiala Bisericii Primare, așa cum a fost ea păstrată de Liturghia cu pâine și Potir de Biserica Ortodoxă este poruncita de Dumnezeu și sub nici o formă nu poate fi considerată expresia unor ambiții omenești. Cu atât mai mult nu poate face obiectul unor târguieli. Din contra, o vom îmbrățișa cu toată dragostea noastră pentru Dumnezeu și toate poruncile Sale spre a pune capăt tuturor controverselor și spre a ne reface deplina frățietate în toate domeniile începând cu cel familial.

    Apreciază

    Comentariu de BOGDAN — 1 Noiembrie 2016 @ 12:49 | Răspunde

  2. „Singur Ortodoxia” in veci. Amin.

    Apreciază

    Comentariu de Moise Letea — 2 Noiembrie 2016 @ 12:45 | Răspunde

  3. […] Mihai-Silviu Chirilă: Scrisoare adresată membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române … […]

    Apreciază

    Pingback de Mitropolitul Ierotheos Vlachos la Paltin Petru-Vodă despre evenimentele din Creta. Comunicatul Mănăstirii Paltin | Bucovina Profundă — 18 Noiembrie 2016 @ 22:21 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: