Bucovina Profundă

18 Noiembrie 2016

Stareţul Daniil Tudor – Floarea de foc a ortodoxiei. Articol de Silviu ARONEŢ

Filed under: Cuv Mc Daniil Sandu Tudor,sfintii inchisorilor,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 20:13

În Calendarul inimilor noastre: 17 noiembrie, pomenirea Sfântului Cuvios Mucenic Daniil de la Rarău 

schitul-rarau_pr-daniil-sandu-tudor

Floarea de foc a ortodoxiei:

Stareţul Daniil Tudor

articol de Silviu ARONEŢ

(ediţie revăzută şi adăugită)

În data de 17 noiembrie 1962, în jurul orei unu din noapte se muta la viaţa veşnică Stareţul Mânăstirii Rarău, Ieroschimonahul Daniil Tudor, lungind cu suferinţa şi martiriul său lunga listă a crimelor comise de comunismul ateu.

Decesul a survenit, în închisoarea Aiud, după ce părintele fusese îmbrâncit pe scările metalice dintre etajele închisorii Aiud de către gardianul Vasile Mayer, iar în cădere şi-a frânt gâtul. Informaţia nu a fost verificată însă, bazându-se doar pe relatarea unei aiudence, Smaranda Mărgineanu, plecată şi ea la Domnul între timp. Mărturii indirecte atestă că la Aiud a lucrat un gardian Vasile Mayer, ajuns şef de secţie la etajul III al Celularului închisorii, un miliţian brutal şi sălbatec, „instrument orb al terorii comuniste”, după cum îl caracterizează Mihai Puşcaşu, trecut şi el prin infernul Aiudului. Grigore Caraza confirmă şi el prezenţa în corpul gardienilor a lui Vasile Mayer, împreună cu doi fraţi ai lui tot gardieni. Dintre aceştia se distingea în ferocitate şi exces de zel Vasile Mayer, ajuns la cel mai înalt grad între fraţi: plutonier şi şef de secţie.

Fişa medicală a spitalului închisorii consemnează, cu toate erorile şi omisiunile, starea bolnavului, diagnosticul şi cauza morţii: comă profundă, cu vărsături bilioase şi alimentare, convulsii tonico-clonice, tahicardie şi hemoragie cerebrală masivă. Nu consemnează şi cauza reală a morţii, documentul în cauză neprecizând dacă hemoragia a fost provocată de vreo agresiune. Probabil un medic legist ar putea spune dacă între fracturarea coloanei în zona cervicală, în urma unei căzături pe scări, şi diagnosticul înscris în fişa medicală, dacă aceasta este corect întocmită şi nemincinoasă, este o legătură. Sau mai concret dacă moartea Părintelui ar fi putut surveni, în cazul de faţă, în urma unei căzături pe scările metalice dintre etajele închisorii.

 

 Alexandru Teodorescu, Sandu Tudor, fratele Agaton, sau părintele Daniil – etape ale trecerii de la mirean, la scriitorul îndumnezeit şi la slujitorul lui Dumnezeu

Până să ajungem la ultimul capitol al vieţii celui care a fost Alexandru Teodorescu, Sandu Tudor, fratele Agaton, sau părintele Daniil se cuvine să cercetăm biografia acestei complexe personalităţi, care a marcat veacul său şi ne-a lăsat moştenire „Rugul Aprins” al credinţei.

Acesta a văzut lumina zilei în data de 22 decembrie 1896, la Bucureşti, în casa soţilor Sofia şi Alexandru Teodorescu. Copil fiind urmează clasele primare la Bucureşti, iar studiile liceale le face la Ploieşti unde tatăl său este numit preşedinte al Curţii de Apel. În ultimul an de liceu, în 1914, tânărul Alexandru este mobilizat, iar în anul 1916 este concentrat şi avansat, pe front, la gradul de sublocotenent. După primul Război Mondial, Sandu Tudor, studiază pictura la Academia de Arte Frumoase, iar între anii 1922-1924 se îmbarcă pe vasul Dobrogea, ca ofiţer asistent, navigând pe mările şi oceanele lumii. După anul 1924 revine la Bucureşti, unde continuă studiile universitare şi predă la Liceul din comuna Pogoanele.

Profilul fizic îl arată ca un bărbat impunător, cu prestanţă de intelectual, cu ochi pătrunzători, tuns scurt şi cu mustaţă; personalitatea este tumultoasă, veşnic pornit spre dispută, rafinat şi provocator în acelaşi timp.

Activitatea literară o începe în anul 1925 o dată cu publicarea volumului de versuri „Comornic”, eveniment consemnat de critica literară, fără entuziasm însă. Totuşi Constantin Gane va scrie în „Convorbiri literare” că autorul are „stofa marilor înzestraţi ai marii poezii”. În prealabil, în anul 1923 în poezia „Patos şi Patmos” ofiţerul de pe vasul Dobrogea afirma că a văzut arătarea străvezie a „Insulei Apocalipsului”, poezie care poate fi considerată prima creaţie de factură mistică a lui Tudor. Perioada 1925-1927 este deosebit de efervescentă din punct de vedere jurnalistic, acesta colaborând la revistele literare „Gândirea”, „Convorbiri literare”, „Cuvântul artistic”, „Familia”, „Contemporanul” ş.a. Din ianuarie 1927 lucrează la revista „Gândirea” sub conducerea lui Nichifor Crainic, redactor şef al publicaţiei la vremea respectivă. Aproape firesc, am putea spune, acum după atâţia ani, se apropie de literatura mistică, publicând în acelaşi an (1927), într-o primă formă „Acatistul Preacuviosului Părintelui Nostru, Sfântul Dimitrie cel Nou, Bouarul de la Basarabov”. Această lucrare va  apărea în volum în anul 1942 sub egida „Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă”.

Un fragment dintr-o poezie poate fi considerat o pledoarie pentru smerenie: „Cine poate spune tainele din lume/ şi câtă poartă în spinare/ un fir sau un bob, un melc sau un rob?/ Şi cât soare strânge un picur de sânge,/ câtă noapte adâncă doarme într-o stâncă,/ câte lacrimi bea omul fără să stea/ şi cât va mai ţine în rău sau în bine/ lumea cea de-acum până să cadă-n scrum?”.

În anul 1928 Sandu Tudor obţine binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar perioada imediat următoare reprezintă o intensă activitate profesională în domeniul teologic – subdirector al Institutului de Teologie din Chişinău, unde decan era la vremea respectivã Gala Galaction, apoi secretar al Oficiului universitar la Universitatea Bucureşti –  şi literar-jurnalistic.

 

Călătoria în Sfântul Munte Athos, minunile şi semnele Dumnezeieşti –

jaloane în drumul spre o trăire îndumnezeitã

Anul 1929 reprezintă pentru Sandu Tudor un an de cotitură majoră. Caracterizat ca un intelectual care „Citea enorm şi vorbea colosal, scria foarte mult făcând parte dintre aceia care gândeau cu creionul în mână. Era un interlocutor înverşunat care îşi apăra ideile până la necruţare şi intoleranţă”, după cum este zugrăvit[1]. În anul 1929 Sandu Tudor face o călătorie în Sfântul Munte Athos. Acolo, călăuzit de Dumnezeu şi îndrumat de Sfinţii călugări, cunoaşte în profunzime viaţa monahilor athoniţi, soarbe nectarul dulce a rugăciunii curate şi smerite a inimii şi se întoarce pătruns de „duhul curat şi duhovnicesc”  al Athosului, după cum va consemna el însuşi, într-un material de presă.

Călătoria lui Sandu Tudor stă sub semnul minunii. În momentele cruciale din viaţa sa, mâna lui Dumnezeu şi ajutorul Maicii Domnului l-au sprijinit şi l-au izbăvit, deschizându-i, în acelaşi timp sufletul spre trăirea inimii, întru mântuirea sufletului său, pentru că şi cei chemaţi, dar întârziaţi în păcate, au nevoie de o chemare mai puternicã, de semne mai mari.

Astfel, Sandu Tudor scapă dintr-o tentativă de asasinat, în timpul celui de al doilea război mondial, într-o localitate din Ucraina, când un plutonier încearcă să-l ucidă cu o rafală de pistol automat, în timp ce dormea. Dumnezeu i-a dat gândul cel bun să se mute din patul în care dormea de obicei, cu câteva minute înainte de a porni rafala ucigaşă. Apoi, scapă cu viaţă dintr-un accident aviatic, pe care-l descrie el însuşi: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!. Am rugat pe Dumnezeu să mă scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morţii care mă aştepta jos. Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit şi mi-a salvat viaţa. Avioneta, în cădere s-a zdrobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”[2].

Atunci s-a hotărât să vândă întreaga avere, şi-a luat crucea sa şi a urmat Domnului. Însă, până să ajungă să facă acest pas Sandu Tudor a fost încercat de Dumnezeu şi chemat să-L caute pe El. Călătoria din anul 1929, în Sfântul Munte Athos este o astfel de încercare.

„În anul 1929 o ziaristă franceză a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Sfântul Munte Athos, minţind că a vizitat Sfântul Munte, travestită în bărbat. Intrigat de acest lucru şi ahtiat, ca orice ziarist, după noutăţi Sandu Tudor s-a hotărât să viziteze Sfântul Munte.

În timpul călătoriei sale se încredinţează de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care la fiecare pas îi scoate în cale omul potrivit. Astfel, în Tesalonic, îl întâlneşte pe părintele Bridu, preotul aromânilor care-i facilitează obţinerea vizei de intrare în Sfântul Munte. Tot aici se întâlneşte cu schimonahul atonit Elisei, originar din Oltenia”, care-i va fi însoţitor şi povăţuitor în Sfântul Munte. Diavolul îl ispiteşte, sub chipul negustorului grec Alecos Papaiani, care-i descrie Sfântul Munte ca pe un loc „unde nu există nimic altceva decât sărăcie, sălbăticie şi murdărie” şi-i recomandă să călătorească în apus. Lămurirea vine tot de la Părintele Elisei: „Cu ochii lumeşti şi păcătoşi atâta se vede. După judecata păcătoasă, nu se vede decât întunericul. Nu uita că Biserica Ortodoxă, care este Trupul Domnului Iisus Hristos, nu va fi distrusă niciodată. Biserica Ortodoxă este în mare luptă cu păcatele şi moartea. Dar de fiecare dată iese biruitoare şi cântă Hristos a înviat”. Sub îndrumarea părintelui Elisei, Sandu Tudor îşi lasă barbă şi vieţuieşte opt luni în Sfântul Munte, urmând îndemnul „ceea ce fac eu să faci şi tu”. Astfel, află miezul arzând, viu al ortodoxiei, iar prin faţa lui se perindă tinereţea lui, cu deşertăciunile ei lumeşti – „Capşa”, cluburile de noapte, cabaretele, femeile în toalete elegante, şedinţele literare, petrecerile … [3]

Toată trăirea spirituală din Sfântul Munte Athos se poate concentra într-o frază, mărturie a Părintelui Elisei „Lumea asta întreagă dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii, răii şi tâlharii, blestemăţesc, iar desfrânaţii se îndulcesc stricat din pofte spurcate, Muntele stã treaz şi bate mătănii: cu oftări”.

* * *

În anul 1930 Sandu Tudor editează revista săptămânală „Floarea de foc”, care va apărea până în anul 1936, iar în 1933 scoate cotidianul „Credinţa” – ziar independent de luptă politică şi spirituală – care va fi ulterior interzis de Guvernul Goga. În jurul acestor publicaţii se grupează tinerele condeie ale vremii, Alexandru Sahia, Ion Călugăru, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Zaharia Stancu, Cicerone Teodorescu, Eugen Jebeleanu, s.a) care duc o acerbă luptă antihitleristă şi împotriva antisemitismului.

În anul 1939 Sandu Tudor este concentrat şi trimis pe frontul de est. Se întoarce în 1941 şi este numit profesor la o şcoală tehnicã de motomecanizare, unde îndeplineşte şi funcţia de comandant. În luna noiembrie a anului 1942 este arestat şi internat în lagărul de la Târgu Jiu, împreună cu alţi scriitori, considerându-se că avea convingeri de stânga; este eliberat la intervenţia Ministerului de Război, Direcţia Motomecanizare, care reclamă prezenţa acestuia în unitate.

Sandu Tudor rămâne sub arme până la sfârşitul războiului. La întoarcerea acasă, în 1945 va constata falimentul celei de a treia căsătorii. Acest fapt îl determină să se dedice vieţii monahale, după care tânjea de mult şi spre care, se poate aprecia, că a făcut primul pas prin călătoria din 1929, la Sfântul Munte Athos.

Urmând  întru totul porunca Mântuitorului şi-a vândut maşina personală, casele de pe Calea Victoriei, împreună cu alte bunuri personale de mare valoare şi a contribuit la renovarea Mănăstirii Antim, unde a intrat ca frate în acelaşi an, 1945. În data de 3 septembrie 1948 fratele Sandu Tudor a primit tunderea în monahism, din partea ÎPS. Firmilian Arhiepiscopul Craiovei şi odată cu aceasta numele Agaton (prescurtare de la Aghia-Aton, adică Sfântul Munte Athos). După doi ani, în 1950 părintele Agaton este hirotonit Ieromonah (preot) la Mănăstirea Crasna, judeţul Gorj, de către Mitropolitul Olteniei, Firmilian.

 

Mişcarea spirituală Rugul Aprins – „nucleu de iradiere duhovnicească”

rugul_aprins-1000x350

Începând cu anul 1945 „În jurul Mânăstirii Antim s-a constituit discret, un grup spiritual al unei elite intelectuale bucureştene, care-şi propunea prin Părinţii Filocalici şi Părinţii Pustiei bucuriile Duhului Sfânt, redescoperirea adevăratei trăiri ortodoxe. Astfel s-a constituit la iniţiativa scriitorului Sandu Tudor şi cu binecuvântarea Părintelui Stareţ, apoi şi a Patriarhului Nicodim mişcarea spirituală Rugul Aprins – nucleu de iradiere duhovnicească, în care se implicau Părinţi şi mireni: Arhim. Benedict Ghiuş, Părintele Dumitru Stăniloae, Alexandru (Codin) Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Arhim. Sofian Boghiu, Arhim. Felix Dubneac, Arhim. Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu, s.a.”[4].

Cum toţi participanţii erau interesaţi de trăirea intensă a credinţei, lucrarea principală  s-a rânduit a fi Rugăciunea Inimii, mai ales după venirea providenţială al Părintelui rus Ioan Kulîghin, adevărat trăitor al rugăciunii, care a devenit părintele spiritual al Rugului Aprins şi care a fost pentru grupul constituit la Mânăstirea Antim străinul trimis, purtător al Moştenirii Binecuvântării.

Rugul Aprins, care ardea şi nu se mistuia, după interpretarea dată de părintele Daniil Tudor, simbolizează rugăciunea neîncetată a lui Iisus. Rugul Aprins, mişcare spirituală de influenţă isihastă, a fost frecventată de creştini şi clerici, care întăriţi de puterea credinţei, au încercat să se opună prin rugăciune şi mijloace intelectual – culturale invadatorului ateu, nivelator de conştiinţe. Acest lucru s-a petrecut o perioadă de timp în libertate, iar apoi în închisorile comuniste. Scopul duhovnicesc al „Rugului Aprins” era să sporească focul credinţei, pe altarele inimilor credincioşilor, în perioada de prigonire atee. După o perioadă de timp, autorităţile comuniste au interzis mişcarea „Rugului Aprins” şi au trecut la arestarea participanţilor.

În anul 1950 începe calvarul arestărilor, când a fost acuzat de fascism – leit motivul anilor ’50 – şi atitudine ostilă faţă de orânduirea comunistă. Părintele Agaton a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică, pedeapsă pe care a executat-o în diverse lagăre de muncã, inclusiv la Canalul Dunărea – Marea Neagră, cimitir al elitei româneşti. După eliberarea din detenţie, părintele Agaton s-a mutat la Mânăstirea Sihăstria – Neamţ, fiind hirotonit schimnic de către Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie şi ulterior a fost închinoviat şi numit Stareţ al Mânăstirii Rarău, la 15 noiembrie 1953, sub numele Daniil Tudor. Acesta a avut o trăire duhovnicească foarte înaltă şi a fost caracterizat de Părintele Gheorghe Calciu astfel: „Intrând în monahism de douã ori, prima dată, pe poarta mai largã, ca monahul Agaton şi apoi pe poarta mai strâmtă, ca ieroschimonah, schimbându-i-se numele în Daniil, Sandu Tudor s-a mistuit pe sine într-un urcuş al înduhovnicirii, învingându-şi limitele, transfigurându-le, ajungând la Schitul Rarău, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu şi luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele ţării”[5].

 

Ultima arestare, mutarea la viaţa veşnică

daniil-sandu-tudor

A doua arestare, produsă în noaptea de 13/ 14 iulie 1958 a avut loc la Bucureşti, în casa prietenului său Alexandru Mironescu; părintele plecase de la Rarău pentru ca vieţuitorii mânăstirii să nu aibă de suferit din cauza arestării sale. Acesta, fiind văzător cu duhul, fusese vestit de Dumnezeu, astfel că la începutul lunii iunie 1958 după ce a slujit utrenia şi-a cerut iertare de la toţi vieţuitorii schitului şi i-a întărit duhovniceşte. După aceasta, le-a spus cã Dumnezeu i-a vestit că va fi arestat de cei necredincioşi şi că va muri în închisoare, mărturisindu-l pe Mântuitorul.  A fost judecat şi condamnat la 25 de ani temniţă grea, pentru activitate mistică duşmănoasã împotriva clasei muncitoare. Însă principala vină, formulatã de atei, a fost, după cum a vorbit diavolul printr-un anchetator: „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul (tău) Aprins”.

În celula umedă, rece şi întunecoasă a închisorii, torturat şi înfometat, Ieroschimonahul Daniil a ajuns pe treptele înalte ale rugăciunii inimii. A murit, după 4 ani de bătăi şi lanţuri, fiind printre puţinii preoţi care au purtat lanţuri la picioare, pe toată perioada cât a fost închis. În ciuda detenţiei, torturilor şi sălbăticiei sistemului concentraţionar românesc părintele Daniil – Sandu Tudor a rămas un model de verticalitate morală şi duhovnicească, lucrând, atât în libertate, cât şi în închisoare la Imnul Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului, ca armă de foc pentru înduhovnicire şi alungarea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Avea inima atât de trează, încât se cutremura la gândul că ar putea ceda, câtuşi de puţin, din slăbiciune. Prin mărturisirea credinţei, cu refuzul oricărui compromis, s-a învrednicit de moarte mucenicească.

 

Bibliografie

Ierod. Cleopa Paraschiv, Viaţa ieroschimonahului Daniil Tudor, Editura Panaghia.

Ierod. Cleopa Paraschiv, Stareţul Daniil de la Rarău, Ed. Panaghia.

[1]Cleopa Paraschiv, Viaţa ieroschimonahului Daniil Tudor, Ed. Panaghia.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ierod. Cleopa Paraschiv, Stareţul Daniil de la Rarău, Ed. Panaghia.

[5] Ibidem.

 

CITIȚI  ȘI :

2 comentarii »

  1. Pr. Arhim. Ioan Larion Neagoe (n. 1931), starețul Sfintei Mănăstiri Sihăstria Rarăului, mărturisește despre Părintele Daniil:
    ”Când l-am cunoscut eu pe Pr. Daniil avea peste 60 de ani și chiar dacă avea barbă albă, părul alb, era un bărbat foarte frumos, puternic ca un flăcău de 20 de ani, roșcovan la față, cu fruntea mereu ridicată, ochii căprui și pătrunzători, parcă de o severitate nerostită. Când se uita la tine te simțeai mic și păcătos. Auzisem că avea o cultură de savant în multe domenii […], că în lume avea prieteni miniștri, generali, scriitori, profesori universitari, și că deseori aceștia se temeau să deschidă gura în fața lui, căci era un partener foarte incomod de discuții, care te eclipsa cu știința lui, un om aprig, necruțător cu diletanții, cu cei neinformați și cu cei care nu îi împărtășeau părerile. Aici însă, în Mănăstire, devenea cu totul alt om. Încă de când l-am văzut prima dată, parcă o voce mi-a șoptit la ureche că am în față un om ceresc. Vă mărturisesc că, adesea, privindu-l, îmi venea să mă aplec să sărut urma pe care piciorul lui o lăsa pe pământ. Parcă plutea printre noi, tăcut și interiorizat, nu era deloc vorbăreț și tăios, ca în cercurile lui de intelectuali. Trăia retras, era un monah așa-zis de ”chilie”; toată noaptea la fereastra odăiței sale vedeam lumină. Dacă dormea o oră, două pe noapte… Avea mereu rugăciunea lui Iisus în suflet și un om care are această rugăciune în suflet dobândește trezvia ! Era văzător cu duhul. […] Avea mare evlavie la Ioan Bogoslavul, purta cu el mereu și o veche icoană a Rugului Aprins. Când intra Părintele Daniil în Biserică, pur și simplu se schimba atmosfera. Vă spun sincer, de multe ori îl vedeam pășind în pridvor și deodată simțeam cum aerul dinăuntru se încălzește. Când cânta în altar, glasul lui ne ținea de foame, de frig și de ste. Era un aprig postitor și rugător, un stareț care ținea cu strășnicie adevăratele rânduieli ale unei chinovii ortodoxe… (din cartea Când cuvintele sunt de la Cuvântul, pg.154-156 )
    Toate cele bune !

    Apreciază

    Comentariu de Georgeta R. M. — 19 Noiembrie 2016 @ 10:13 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: