Bucovina Profundă

20 Noiembrie 2016

Părintele Ilie Imbrescu, un promotor al României creştine. Articol de Adrian Nicolae Petcu și Gheorghe Vasilescu din Revista Rost, nr. 27, mai 2005

Articol de Adrian Nicolae Petcu și Gheorghe Vasilescu

din Revista Rost, nr. 27, mai 2005

Ilie Imbrescu s-a născut la 26 aprilie 1909, în localitatea Dalboşeţ, judeţul Caraş, în familia unui preot bănăţean. Într-o scrisoare către soţia sa, datată 1 aprilie 1945, Ilie Imbrescu spunea despre originea şi naţionalismul său: „[…] sunt fiu de Preot. M-am născut în Valea Almăjului – «Valea Cântecului» românesc a Banatului. Am crescut în acordul armonios al Corurilor, Fanfarelor şi Jocurilor poporane ale ţăranilor păstoriţi de tatăl meu. […] De atunci mă paşte şi mă însoţeşte pretutindeni şi totdeauna «nebunia» cântecului, pentru că iubesc Românca oacheşă, ţara mireasă şi Biserica mamă!”[1].

În anul 1915 urmează şcoala primară, în limba maghiară, apoi liceul în Caransebeş.

La 15 octombrie 1926 se înscrie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi, unde va cunoaşte curentele politice, în speţă cel naţionalist, care se contura tot mai mult. Aici va activa în cadrul Centrului Studenţesc Cernăuţi, al cărui preşedinte era preotul profesor Domiţian Spânu, unul dintre cei mai respectaţi teologi în vremea aceea.

După absolvirea facultăţii, la 24 noiembrie 1930, tânărul Imbrescu este ales în unanimitate ca preşedinte al Centrului Studenţesc Cernăuţi[2]. Însă, la Cernăuţi nu mai avea să stea mult, deoarece se va întoarce acasă, în Banat, dorind să ocupe un post de profesor la Academia Teologică din Caransebeş şi să se înscrie la doctorat. A petrecut însă un an la Sibiu, ca pedagog la Internatul Arhidiecezan, de unde va ajunge apoi la Bucureşti pentru studii de doctorat. Aici, va fi ales ca membru în Comitetul Executiv al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România (UNSCR).

Momentul care l-a marcat cel mai mult pe viitorul preot Imbrescu a fost cel din 24 ianuarie 1933. Mai exact, cu ocazia Zilei Unirii, studenţii, în frunte cu preotul Nicolae Georgescu-Edineţ, slujitor al bisericii Sf. Anton-Curtea Veche şi duhovnicul studenţilor bucureşteni, doreau să pună o cruce la Mormântul Eroului Necunoscut. Ministrul Apărării, Nicolae Samsonovici, interzisese gestul, motivînd că „mormântul reprezintă un simbol nu numai pentru creştini, ci pentru cei care s-au jertfit pentru Ţara Românească”[3]. Iniţiativa studenţilor se motiva prin faptul că, deşi MormântulErouluiNecunoscut fusese amenajat, îi lipsea crucea.

După sfinţire, într-o procesiune formată din peste 2000 de credincioşi şi condusă de preotul Nicolae Georgescu Edineţ, crucea a fost dusă în Parcul Carol de către tânărul Traian Puiu, ca delegat din partea iniţiatorilor şi de Ilie Imbrescu, din partea Comitetului Executiv al UNSCR. „Am fost învrednicit de bunătatea lui Dumnezeu ca să port şi eu crucea Eroului Neamului, dar, după cum se ştie, am fost opriţi la poarta Parcului Carol şi bătuţi groaznic de poliţie şi armată, din ordinul guvernului de atunci. Eu am fost călcat în picioare şi apoi, tot de la armă, m-am ales cu o coastă ruptă. Capul mi-a scăpat fără rană întrucât m-au favorizat numai nişte cauciucuri poliţieneşti”[4] – spune Imbrescu în cartea sa.

Cinci zile mai târziu, teologul Imbrescu avea să reprezinte forul studenţesc bucureştean la manifestările iniţiate de Centrul Studenţesc din Cernăuţi pentru susţinerea aşezării crucii. În raportul Poliţiei din Cernăuţi, din 30 ianuarie 1933, se precizează că Imbrescu a adus „salutul şi mulţumirile sufleteşti studenţimii din Capitală pentru solidarizarea studenţilor din Bucovina la acest act naţional creştin”. Acelaşi teolog „a apelat la o solidarizare a tuturor studenţilor şi poporului nostru român din Bucovina pentru combaterea religiilor străine de neam şi sectanţilor năpăstiţi în ţară”[5].

În anul 1933 Imbrescu încearcă să publice în „Cuvântul studenţesc” un apel numit „Asociaţia abstinenţilor sexuali”, în care, printre altele, teologul Imbrescu spunea: „Pentru că ţara noastră este subminată, pe lângă multe alte calamităţi şi de cancerul moral al desfrânării, susţinută şi lăţită diabolic de publicaţii pornografice, filme libertine şi de «ştiinţa pe nedrept numită astfel» (1 Timotei 6, 20) a freudismului care a făcut un monstru din «psihanaliză» şi «psihoterapie» – un grup de studenţi creştini-români, la iniţiativa şi îndemnul colegului nostru Ilie I. Imbrescu, doctorand în Teologie, au pus bazele unei «Asociaţii pentru abstinenţa sexuală până la căsătorie». Scopul acestei asociaţii este redeşteptarea sentimentului moral şi păstrarea deplină a sănătăţii trupeşti prin abstinenţă până la căsătorie, şi în acelaşi timp cea mai frumoasă şi creştinească şcoală a voinţei şi demnităţii”. Totuşi, pentru a fi publicat i s-a schimbat titlul apelului în „Pentru o viaţă mai curată”, iar numele asociaţiei în „Asociaţia pentru cultivarea virtuţilor creştine”[6]. Aflat la Bucureşti, în noiembrie 1933, tânărul Ilie Imbrescu se va încadra în rândurile Mişcării Legionare.

Închis pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară

La 7 ianuarie 1934 se căsătoreşte cu Elena Avram, după care va primi hirotonia de preot de la episcopul Gherontie Nicolau al Constanţei, la 12 februarie, acelaşi an, pe seama parohiei Echişcea din judeţul Caliacra (Cadrilater). De aici, va fi detaşat, mai întâi la parohia Sf. Gheorghe din Balcic, apoi la Sf. Maria a Mării, din acelaşi oraş. Pentru apartenenţa sa la Mişcarea Legionară, în anul 1936 Ilie Imbrescu va fi exclus de la doctorat[7]

Ca membru marcant al Mişcării Legionare în judeţul Caliacra, Ilie Imbrescu va ajunge, după decesul avocatului Cola Ciumeti, comandant legionar[8]. În această calitate, va participa la alegerile din 20 decembrie 1937, pe listele Partidului „Totul pentru ţară”, pentru care se va clasa pe locul trei, fără a intra în Parlament[9].

După instaurarea dictaturii regelui Carol al II-lea, autorităţile statului vor trece la aplicarea unui amplu plan de represiune îndreptat împotriva Mişcării Legionare. Primii vizaţi erau fruntaşii legionari, printre care şi preotul Ilie Imbrescu de la Balcic, ca şef legionar al judeţului Caliacra.

Astfel, în noaptea de Florii (16/17 aprilie 1938), din Ordinul general nr. 25.218/16 aprilie al ministrului de interne, Armand Călinescu[10], Pr. Ilie Imbrescu era percheziţionat de către şeful Poliţiei din Balcic şi de un sergent. Scopul descinderii poliţieneşti era găsirea de arme fără permis şi material de propagandă, pentru a-l trimite în justiţie. Ulterior, preotul, împreună cu familia lui, de Duminica Floriilor, va fi reţinut la domiciliul său de către o santinelă formată din doi jandarmi, conform unui „ordin al Ministerului de Interne”. Era vorba de ordinul nr. 25.246/16 aprilie 1938, dat de acelaşi ministru: „După executarea percheziţiei la şeful legionar al judeţului [loc liber, n.n.], veţi instala la domiciliul său o gardă de doi jandarmi şi un agent şi i se va interzice părăsirea casei sau să comunice cu cineva de afară, până la noi dispoziţiuni […]”[11].

La 19 aprilie 1938 – Săptămâna Patimilor – Pr. Ilie Imbrescu avea să fie  dus sub escortă la Bazargic, apoi la Râmnicu-Vâlcea şi închis în lagărul de la Miercurea Ciuc. În cele din urmă, preotul Imbrescu, alături de toţi clericii arestaţi în noaptea de 16/17 aprilie, va fi închis la Schitul Sadaclia, judeţul Tighina (Basarabia)[12]

Chiar dacă reţinerile la domiciliu, apoi în lagăre se făceau pe motivul siguranţei naţionale şi împotriva legionarilor, aici trebuie remarcate greutăţile pe care preoţii în genere le-au avut de îndurat din partea autorităţilor statului. În acest sens, relevantă este descrierea preotului Imbrescu. Aflat la Miercurea Ciuc şi pentru că în timpul detenţiei nu beneficia de nici o asistenţă duhovnicească, părintele Imbrescu, împreună cu alţi „preoţi legionari” închişi, va face o întâmpinare către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în care prezenta comportamentul Poliţiei faţă de clerici, ilegalitatea comisă de către autoritatea statului faţă de „preoţii legionari”, încălcarea Sfintelor canoane, recunoscute chiar de statul care comitea abuzurile etc[13]

Preoţi trataţi ca infractori periculoşi

De asemenea, din însemnările părintelui Imbrescu aflăm cum au fost trataţi preoţii consideraţi legionari în aceste timpuri politice atât de tulburi: „Am fost asediaţi tâlhăreşte în casele noastre şi percheziţionaţi şi arestaţi, toţi «fruntaşii legionari», în noaptea spre Duminica Floriilor, din acelaşi an [1938, n.n.]. Am intrat, astfel, cu adevărat, în «Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos». Miercuri, în acea săptămână, ne-am întâlnit o parte la legiunea de jandarmi din Râmnicu-Vâlcea, unde am fost aduşi sub pază din diferite părţi ale ţării. Alte două grupuri erau la mănăstirile Tismana şi Dragomirna, pe când noi eram duşi la Miercurea Ciuc. Am fost duşi acolo chiar în Sfânta Vineri şi am făcut slujba Prohodului Domnului în tren. Sâmbăta Mare am fost debarcaţi şi predaţi la internare în «Lagărul» de la Miercurea Ciuc. Sfânta Înviere am slujit-o şi noi cum am putut, acolo, după ce majoritatea legionarilor s-au spovedit şi împărtăşit, pentru că Bunul Dumnezeu a binevoit să-i dea gând bun preotului şIonţ Vasilian de la Tulcea, care a luat la Sfinţia sa Sfânta Împărtăşanie «pentru bolnavi». După o lună, au fost aduşi acolo şi cei de la Tismana şi Dragomirna. […] După multă frământare şi cumplit chin sufletesc, am făcut, în luna august, Întâmpinarea mea către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

[…] După ce au fost aduşi de la Miercurea Ciuc şi Preoţii şi ceilalţi creştini ortodocşi în noul lagăr de la Vaslui, am rămas la Ciuc numai trei Preoţi. În ziua de Vineri 11 noiembrie 1938, am fost deşteptaţi câteşitrei dis-de-dimineaţă şi chemaţi la comandamentul lagărului. Fără să ştim la ce destinaţie mergem, am fost predaţi în paza unor agenţi de poliţie puternic înarmaţi şi urcaţi într-un camion jandarmeresc de transportat borfaşii şi puşcăriaşii. Am fost duşi aşa prin munţi, pe la Târgu-Ocna şi Mărăşeşti, apoi Cosmeşti şi Bârlad, până la Vaslui. Acolo am fost duşi la gară şi urcaţi într-un «vagon-dubă», unde, spre uimirea noastră, mai erau încărcaţi alţi treizeci de preoţi ortodocşi. Sub pază severă am fost purtaţi toată noaptea cu trenul într-o stare de negrăit. Dimineaţa ne-am trezit strigaţi după o listă a unui colonel însoţitor şi percheziţionaţi până la piele de jandarmul sergent de serviciu. Care cum ajungeam la rând, eram debarcaţi în gara Cioc-Maidan din judeţul Tighina, unde eram întâmpinaţi de puternice cordoane de jandarmi, cu arma în mâini şi escortaţi la nişte căruţe angajate din timp, în care am fost urcaţi câte patru de fiecare căruţă. Ţăranii din împrejurimi, proprietari ai căruţelor, erau ţinuţi la mare distanţă şi aveau probabil consemnul să ne urmeze de departe, pentru că mânatul cailor era dat în seama câte unui jandarm. S-a format un cortegiu de căruţe cu preoţi arestaţi şi transportaţi sub pază compusă din jandarmi, în formaţie pedestră pe două rânduri, deoparte şi de alta a şirului de căruţe, cu armele încărcate şi în poziţie de atac; apoi alte rânduri de jandarmi călări şi tot înarmaţi ca şi cei pedeştri îi încadrau pe  aceştia de o parte şi de alta a cortegiului; un colonel, un maior şi un căpitan, călări, comandau pe cei circa optzeci de jandarmi care escortau treizeci şi trei de preoţi, uitaţi de mai-marii Bisericii şi batjocoriţi de dregătorii statului român.

(…) După un ceas şi jumătate de drum, ne-am trezit în faţa unui schit de călugări, la Sadaclia, întemeiat de mitropolitul Gurie. Biserica schitului avea hramul Sf. Nicolae al Mirelor Lichiei. După ce am fost debarcaţi şi predaţi căpitanului comandant de «lagăr de preoţi», schitul fiind înconjurat cu reţele de sârmă ghimpată ca şi celelalte lagăre şi păzit sever de santinele de jandarmi, ne-am mângâiat cu iluzia că aveam biserică şi puteam face slujbă, spre deosebire de cele opt luni trăite până atunci. Era sâmbătă când am sosit acolo şi într-adevăr a doua zi am putut liturghisi pentru prima dată după atâta vreme. Dar nici această mângâiere nu ne-a fost dată pentru prea mult timp, pentru că după câteva zile biserica schitului a fost închisă şi noi opriţi de a mai face slujbe. Apoi, după alte câteva zile ni s-au confiscat toate Bibliile (…) şi toate cărţile de rugăciuni şi bineînţeles cu atât mai mult şi orice alte cărţi s-au nimerit la fiecare, după cum ne-a fost apucat arestarea de acasă. Aşa am fost ţinuţi cei treizeci şi trei de preoţi ortodocşi, la care a fost adaos, la două zile după sosirea noastră şi ierodiaconul Isihie Antohi.

Pe lângă foamea cumplită a sufletului nu au întârziat să ne adaoge şi pe cea a trupului, întrucât la scurt timp ni s-a fixat raţia de mâncare de cinci lei pe zi, menu-ul cel mai bun fiind ciorba de sfeclă furajeră. Dar şi somnul nostru au avut grijă ca să ni-l facă lin, căci toată noaptea santinelele urlau din cinci în cinci minute anumite consemne sonore, care ne preschimbau toată realitatea în vis şi dor de moarte, asiguraţi fiind că numai în iad ar putea fi ceva mai rău decât acolo. Şi cum între iad şi rai prăpastie de netrecut este aşa nu aveam şi noi nici o legătură cu lumea de afară sau cu familiile noastre, sub nici o formă de grai viu sau în scris”[14]

Urmărit de Siguranţă şi în biserică

La 20 decembrie 1938 preotul Ilie Imbrescu era „eliberat condiţionat din lagărul de concentrare” de la Miercurea Ciuc şi supravegheat continuu de Siguranţă, pentru ca la 14 ianuarie 1939 să se întoarcă împreună cu soţia sa la Balcic, unde avea să fie obligat să se înscrie în „Frontul Renaşterii Naţionale”, partidul unic înfiinţat de regele Carol al II-lea[15]

Din cauza antecedentelor sale politice era privit cu circumspecţie de către autorităţile statului. Siguranţa şîl eticheta mereu „fost comandant legionar, eliberat condiţionat din lagăr”, îl supraveghea şi îl suspecta de orice împrejurare care ar fi putut „ameninţa” siguranţa statului.

Toţi legionariin erau urmăriţi, iar preotul beneficia de „atenţia” organelor poliţieneşti până şi în predicile pe care le rostea la slujbe, precum cea de la Schimbarea la Faţă din anul 1939. Textul predicii era procurat de către agenţii Siguranţei locale şi trimis inspectoratului regional „spre ştiinţă” în data de 17 august 1939. Comisarul de siguranţă de la Balcic spunea: „S-a stabilit că preotul Ilie Imbrescu, fost legionar, nu mai întreprinde nici o acţiune contrarie ordinei de stat şi se ocupă exclusiv de serviciul Bisericei”. De fapt, textul predicii era pus la dispoziţia comisarului de la Siguranţă de însuşi Părintele Imbrescu. Potrivit regulii impuse de autorităţile poliţieneşti, slujitorul lui Dumnezeu, chiar dacă nu citea textul respectivei predici, trebuia să păstreze limitele „decente” ale discursului către credincioşi[16]

Cu toate acestea, Pr.Imbrescu avea să fie urmărit în continuare, după metodele pe care Siguranţa le avea la dispoziţie. Astfel, la 11 septembrie 1939 şeful comisariatului Balcic raporta şefului Poliţiei Bazargic că în urmă cu trei zile, în conformitate „cu dispoziţiunile date cu ocazia conferinţei s-a făcut o percheziţie domiciliară la părintele Ilie Imbrescu, fost comandant legionar […], însă nu s-a găsit nici un act compromiţător”. Era vorba de percheziţia efectuată pe 8 septembrie 1939 (praznicul Naşterii Maicii Domnului), precum menţionează Imbrescu în cartea sa[17]

În septembrie 1940, după cedarea Cadrilaterului, Pr. Imbrescu, împreună cu familia, se va refugia la Bucureşti. Aici, în circumstanţele venirii Mişcării Legionare la putere, în data de 25 septembrie 1940, Pr. Ilie Imbrescu este numit inspector la Subsecretariatul Cultelor[18], funcţie ce o va deţine până la 11 februarie 1941. Totodată, Arhiepiscopia Bucureştilor aprobă ca el să slujească la biserica Icoanei din Bucureşti[19].

Rezistenţa ierarhilor BOR la reformă

În calitatea sa de inspector la Culte şi împreună cu alţi teologi legionari (Liviu Stan, George Racoveanu) va iniţia un amplu program de reforme în Biserică, menite să fluidizeze activitatea pe care această instituţie trebuie să o îndeplinească. Astfel, prin câteva articole publicate în ziarul „Cuvântul” şi în revista „Însemnări sociologice” a profesorului Traian Brăileanu, Pr. Imbrescu punea accentul pe câteva aspecte bisericeşti care necesitau o rapidă rezolvare, precum cea a numirii preoţilor şi episcopilor, uniformizarea cultului, a învăţământului teologic de toate nivelurile etc[20]. De altfel, toate aceste probleme erau discutate aprins şi se cereau rezolvate încă din perioada interbelică. Însă, cu toate acestea, iniţiativa legionarilor se va lovi de refuzul categoric al înalţilor ierarhi, datorită, în primul rând, comportamentului adoptat pe plan politic de unii liderii legionari, dar şi a dezavuării afişate de generalul Ion Antonescu.

Tot în această perioadă, Pr. Imbrescu îşi publica volumul Apostrofa unui Teolog. Biserica şi Mişcarea Legionară (Ed. Cartea Românească, 1940) în care trasează un şir de lupte, atitudini, caractere, dogme şi teologhisiri, planul mistic ortodox al vieţii legionare, „mesianismul” şi „misionarismul”, „chemarea” şi „destinele viitoare ale neamurilor” etc.

După evenimentele din 21-22 ianuarie 1941, preotul Ilie Imbrescu este anchetat, în urma unor denunţuri anonime, cum că ar fi tras clopotele în „noaptea rebeliunii”, pentru a-i încuraja pe „răzvrătirori”. Astfel, după anchetarea sa şi a paracliserului la Prefectura Poliţiei Capitalei, avea să fie eliberat la 26 martie 1941.

La 11 martie 1941, Episcopul Gherontie al Constanţei înaintează Sfântului Sinod cartea Apostrofa unui Teolog. Biserica şi Mişcarea Legionară, precum şi revista „Însemnări sociologice”, an IV, nr. 7, din 1 decembrie 1941, unde la paginile 17-21 era articolul „Descifrarea unui sens”, semnat de Preot Ilie I. Imbrescu, cu menţiunea că,  „atât în carte, cât şi în articol, acest preot atacă întreg Sfântul Sinod, prin apostrofa sa, declarându-l eretic, ateu, căzut din har, antihrist etc”[21]

Luând act de cele sesizate, Patriarhul Nicodim supune dezbaterii Sinodului Permanent, care, în şedinţa din 12 martie 1941, constatând gravele acuzaţii ce se aduc Pr. Ilie Imbrescu, fost preot la biserica din Balcic, iar în prezent utilizat la biserica Icoanei din Bucureşti, şi ţinând seama de faptul că numitul preot depinde canoniceşte de Episcopia Constanţei, hotărăşte: „Arhiepiscopia Bucureştilor va revoca utilizarea în Bucureşti a preotului Ilie Imbrescu  şi-i va pune în vedere să se ducă în Eparhia Constanţei, care va lua măsurile cuvenite pentru disciplinarea lui”[22]. Această hotărâre sinodală a fost comunicată atât Arhiepiscopiei Bucureştilor şi Episcopiei Constanţei, cât şi Ministerului Cultelor şi preotului Ilie Imbrescu.

Faţă de această hotărâre sinodală, preotul Ilie Imbrescu se adresează în scris, în mai multe rânduri, începând din 26 martie 1941, Arhiepiscopiei Bucureştilor şi Episcopiei Constanţei, precum şi Ministerului Cultelor, arătând că afirmaţiile sale au fost greşit interpretate şi au dat naştere la neînţelegeri, şi solicită să fie menţinut ca preot slujitor la parohia Icoana din Bucureşti. Într-un memoriu către Patriarhul Nicodim, de la 1 mai 1941, de pildă, declară că regretă tot ce ar putea fi interpretat ca o ofensă la adresa autorităţii superioare bisericeşti şi a Sfântului Sinod şi „nu înţelege sub nici un motiv să stea împotriva Îndreptătorului Sfintei Ortodoxii”, iar în ce priveşte cartea sa Biserica şi Mişcarea Legionară afirmă că „n-am scris-o nici cu rea credinţă, nici cu gândul de a ataca Ierarhia sau de a polemiza cu persoane”[23]

Luând act de aceste declaraţii, la 10 iunie 1941, Episcopul Gherontie al Constanţei face cunoscut Patriarhului Nicodim şi Ministerului Cultelor că „am acordat clemenţa chiriarhală preotului Ilie Imbrescu pentru cele scrise şi care ar constitui o ofensă adusă autorităţii superioare bisericeşti”, şi propune, „având în vedere ca Eparhia Constanţei este suprapopulată cu preoţi refugiaţi, să fie reutilizat la biserica Icoana din Bucureşti”[24]. Această propunere este împărtăşita şi de Ministerul Cultelor[25].

La 9 iulie 1941, Patriarhul Nicodim răspunde Ministerului Cultelor si Episcopului Gherontie „că nu putem primi propunerea Prea Sfinţitului Episcop de Constanţa, căci avem prea mulţi refugiaţi şi preotul Ilie Imbrescu n-a fost utilizat în Bucureşti, ci numai i s-a îngăduit să slujească pentru a se împărtăşi cât era slujbaş la Ministerul Cultelor. El aparţine Eparhiei Constanţa”[26]. A urmat un nou memoriu al Părintelui Imbrescu, la 19 august 1941, cerând „reutilizarea  la biserica Icoana sau la una din bisericile cu post vacant din Capitală”[27], şi o nouă intervenţie a Ministerului Cultelor, din 20 septembrie, acelaşi an, în care se spune: „Considerând greaua situaţie materială în care se zbate împreună cu familia sa, în urma neprimirii de luni de zile a nici unui fel de salar, avem onoare a va ruga să binevoiţi a dispune încadrarea părintelui Ilie Imbrescu la o parohie bugetară vacantă, echivalentă cu cea avută înainte de refugiu, cunoscând că Ministerul va recunoaşte această încadrare”[28]. Dar Patriarhul Nicodim îşi menţine punctul de vedere exprimat anterior, răspunzând că  „Preotul Imbrescu, făcând parte din Eparhia Constanţei, trebuie adresată intervenţia acolo”[29].

Acest schimb de adrese, memorii şi scrisori a durat până către sfârşitul anului următor, timp în care Pr. Ilie Imbrescu s-a aflat în greaua situaţie de a nu avea cu ce trăi împreună cu familia sa, negăsindu-se pentru el un loc la nici o parohie.

Muritor de foame

Faţă de aceste eşecuri, preotul Imbrescu îşi va căuta un loc de muncă la Direcţia Muncii, în august 1941, sau la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în aprilie 1943, iar după clarificarea situaţiei sale canonice, va sluji la biserica Boteanu, unde paroh era preotul Marius Constantinescu, sau Stavropoleos, un paroh era Dumitru Iliescu-Palanca[30]

Datorită relaţiilor sale cu alţi clerici ortodocşi, consideraţi „legionari” de către autorităţi, preotul Imbrescu avea să fie urmărit în continuare de către Siguranţă. În contextul unui val de arestări în rândurile legionarilor, ordonate de mareşalul Ion Antonescu, preotul Imbrescu a fost deţinut din nou.

Din ordinul ministrului MAI i se face o percheziţie la domiciliu, ocazie în care Prefectura Poliţiei Capitalei îl reţine. La propunerea susţinută de Serviciul Special de Informaţii el va figura în tabelul cu legionarii internaţi la Tg-Jiu, în perioada 26-31 decembrie 1942, deşi în unele surse se indică ca loc de detenţie mănăstirea Tismana, alături de Dumitru Iliescu-Palanca sau Spiridon Cândea. El va fi deţinut de la 26 decembrie 1942, până la data de 8 aprilie 1943[31]

După eliberare, la intervenţia Ministerului Culturii, Cultelor şi Artelor, preotul Ilie Imbrescu va fi integrat la biserica Boteanu[32]

Liturghisitor cu râvnă de apostol şi mai ales bun vorbitor, era apreciat pentru predicile sale. Vorbea limpede, pe înţelesul tuturor, cu o voce caldă, sonoră şi plăcută, cu multă pondere şi chibzuinţă, dovedindu-se în unele situaţii dificile şi un bun psiholog, care ştie să potolească spiritele agitate, impunând ascultare şi respect. Datorită lui, biserica Boteanu era înţesată de lume şi devenise  un centru de spiritualitate creştină românească în Bucureştii acelor ani. A continuat să publice articole  în ziarele şi revistele bisericeşti care încă mai apăreau în primii ani de după război.

Implicat în rezistenţa armată anticomunistă

După 23 august 1944, Pr. Imbrescu avea să fie urmărit în continuare, sub motivul că activează ca membru legionar şi, în contextul epurărilor din instituţiile statului, avea să fie închis în lagărul de deţinuţi politici de la Slobozia, pentru perioada iulie 1945-august 1946[33]. Aflat în lagăr, Imbrescu scria către familia sa „că de rândul acesta, mai mult ca oricând, sunt nevinovat şi ridicarea mea de acasă şi aducerea aici nu poate avea de cât un singur sens: Dumnezeu a vrut să trecem şi prin încercarea aceasta”. El îşi încheia scrisoarea spunând: „Singura nădejde pe care o am, ca întotdeauna, este: Bunul Dumnezeu” şi încurajând familia: „Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului nu ne vor părăsi şi ne vor scoate şi din necazurile de acum”[34]. După eliberare va fi reintegrat la biserica Boteanu.

Însă, în ianuarie 1948, Părintele Imbrescu se va implica într-un grup de rezistenţă anticomunistă numit „Salvarea Neamului”, apărut în toamna lui 1947, la iniţiativa mai multor foşti politicieni cuzişti[35]

Activitatea grupului de rezistenţă nu avea să se concretizeze decât prin cooptarea de cât mai mulţi membri, câţiva dintre aceştia depunând jurământul de credinţă în faţa preotului Imbrescu, cu mâna pe cruce.

Descoperită de Siguranţă şi din ordinul lui Alexandru Nikolschi, în noaptea de 26/27 martie 1948, după o amplă percheziţie, toţi membri grupului de rezistenţă au fost arestaţi. După anchete îndelungi şi chinuitoare membrii grupului au fost înaintaţi în justiţie pe 16 iunie 1948. La proces, Pr. Imbrescu nu şi-a chemat martori în apărare, dar a solicitat prezenţa unui reprezentant oficial al Bisericii, pentru ca iniţial să fie judecat în conformitate cu canoanele.

La 1 iulie 1948, prin Sentinţa nr. 1025, Tribunalul Militar, Secţia I, Bucureşti, condamna pe membrii grupului de rezistenţă „Salvarea Neamului”, Pr. Imbrescu primind 10 ani închisoare, detenţie grea, pentru „crima de complot în scop de răzvrătire”, la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru „crimă de organizare şi participare la formaţiuni politice de tip fascist”[36]

După condamnare, a fost închis la Jilava (12 iulie 1948) şi Aiud (28 iulie 1948). În anul următor, la 18 noiembrie, Securitatea Sibiu solicita Direcţiei Generale a Securităţii avizul pentru internarea Părintelui Imbrescu în spitalul din localitate, pentru o urgentă intervenţie chirurgicală. Bucureştiul arăspuns pozitiv abia la 24 noiembrie, însă era tardiv. La 19 noiembrie 1949, Părintele Imbrescu murise de peritonită TBC[37]

Asupra morţii preotului Imbrescu sunt unele temeri, plecând de la suferinţa din închisoare pricinuită de pedepsele pe care le primea, cu încarcerarea în Zarca Aiudlui şi până la cauza morţii. Unele mărturii susţin că, datorită faptului că preotul cânta sau chiar slujea în închisoare, ar fi primit pedepse foarte grele – aspecte care din păcate nu se reflectă în documentele dosarului penal, dar care se găsesc în mărturiile contemporanilor.

Opera

Ilie Imbrescu, Ucenicul harului divin, Apostrofa unui teolog. Biserica şi Mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, [1940];

Ilie Imbrescu, Descifrarea unui sens, în „Însemnări sociologice”, an IV, nr. 7, 1 decembrie 1940, p. 17-21;

Ilie Imbrescu, Poezii din închisoare, Bucureşti, Editua Bonifaciu, [2000], 141 p;

Ilie Imbrescu, articolele din: „Cuvânt Studenţesc” (1933), „Axa” (1933), Năzuinţa” (1933), „Ţara Noastră” (1934) sau „Cuvântul” (octombrie 1940).

O parte mai puţin cunoscută a preotului Ilie Imbrescu este cea a creaţiei literare. Preotului nostru i-a plăcut să scrie poezie în diferite momente de inspiraţie. Multe din acestea avea să fie confiscate de către Securitate din casa preotului profesor Dumitru Stăniloae. După decesul Părintelui Imbrescu, soţia a dat poeziile spre păstrare preotului Răduleanu (prieten cu Ilie Imbrescu), care într-un final au ajuns la Pr. Dumitru Stăniloae.

Creaţia literară a lui Imbrescu poate fi împărţită în mai multe etape istorice. O primă perioadă este 1938-1940, în care a scris poezii la Balcic, în lagărul de la Miercurea Ciuc (9 noiembrie 1938), la Craiova (21 iulie 1939) sau Cluj, pachetul de poezii numindu-se „Dar din dar. Versuri”, însoţit de pasajul scripturistic: „…din prinosul inimii grăieşte gura omului” (Luca 6, 45), primul capitol având titlul „Întoarcerea masonului”. A doua etapă este reprezentată de perioada 1941-1945 şi continuă acest pachet literar cu capitolele: „Tinereţe”, „Copilul meu” şi „Luptă”. În această perioadă Imbrescu a scris poezie pe când se afla la Mehadica de Crăciunul anului 1941 sau Bucureşti, cele mai multe fiind din 1941.

Ultima perioadă şi cea mai importantă de altfel este cea din închisoare. Poeziile scrise de Imbrescu au un pronunţat caracter teologic, chiar mistic, exprimând cu profunzime trăirea religioasă  a autorului în spatele gratiilor comuniste. Hârtia folosită este fie scrisorile pe care le primea de la soţie, fie cele cu lecţii de limba engleză, de doctrină comunistă sau chiar file de caiet, care probabil circulau prin penitenciar. Poeziile sunt scrise la Jilava la data de 21 iulie 1948, apoi la Aiud din 2-3 august 1948, până la 24 mai 1949. Din 22 mai 1949 se pare că părintele Imbrescu a început un alt capitol intitulat „Trepte de har”, simţindu-şi astfel apropiatul moment al trecerii la cele veşnice. Unele poezii sunt refăcute, având astfel mai multe date[38].

Din mănunchiul nepreţuit al creaţiei poetice imbresciene redăm mai jos poezia „Tristeţe mistică” (capitolul „Trepte de har” 5), scrisă la 27 mai 1949, în care autorul exprimă o adâncă mărturisire teologică în temniţa comunistă:

„Strămoşul morţilor, Adam,

În grav non-sens ne-a circumscris,

Când, virtual, în el eram

Potenţe vii în Paradis.

Ne-a despărţit de Dumnezeu,

Desfigurindu-I, prin păcat,

Icoana Chipului din eu

Şi asemănarea ne-a stricat.

Fără al Harului răsad,

Memento în fiecare zi,

Sunt lacrimile care cad…

Între a fi şi a nu fi.

În fiecare zi suport

Imensul morţii grav non-sens,

Dar, port pe-Adam în mine mort…

Să-mi dea Hristos suport imens”[39]

Bibliografie:

Izvoare inedite: AAB, dosare 2/1940; 22/1941; 2/1943; ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 2, 11, 12; dosar 447, vol. 3; fond Documentar, dosar 74, vol. 6; ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosare 5/1930; 1/1933; 3/1933; 19/1938; 47/1938; 48/1938;

Arhiva familiei Imbrescu – documente provenite de la Elena Imbrescu şi cele restituite de CNSAS.

Izvoare edite: DUMITRESCU-BORŞA, Ion, Cal troian intra muros. Memorii legionare, [Bucureşti], Ed. Lucman, [f.a.].

Lucrări generale: CARAVIA, Paul coord., Biserica Întemniţată. România 1944-1989, INST, Bucureşti, 1998;

„Cuvântul”, an XVI, nr. 1, 14 octombrie 1940; nr. 8, 21 octombrie 1940;

IONIŢOIU, Cicerone, Cartea de Aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, [f.l.], 1995;

MANEA, Vasile, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. a II-a, Patmos, 2000;

„Monitorul Oficial”, an CV, nr. 301, partea I, 30 decembrie 1937; an CVIII, partea I, 27 septembrie 1940.

Articol de Adrian Nicolae Petcu* și Gheorghe Vasilescu**Revista Rost, nr. 27 din mai 2005


* consilier asistent, CNSAS, Serviciul Cercetare.

** responsabil Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

[1] Arhiva familiei Imbrescu, scrisoare din 1 aprilie 1945 a preotului Ilie Imbrescu către Elena Imbrescu.

[2] Ilie Imbrescu, Biserica şi Mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1940, p. 20. A se vedea şi scrisoarea din 1 aprilie 1945.

[3] „Curentul”, 26 ianuarie 1933, în ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 5/1930, f. 30.

[4] Ilie Imbrescu, Biserica şi Mişcarea…, p. 43-44. „Lupta de la mormântul fără cruce”, an I, nr. 1, 1 februarie 1933, Bucureşti, p. 4 (în ACNSAS, fond Penal, dosar 447, vol. 3, f. 66). Ziarele „Curentul” şi „Calendarul”, nr. 280, din data de 26 ianuarie 1933, au relatat acest eveniment cu lux de amănunte.[5] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 1/1933, f. 39-39v; Ibidem, dosar 3/1933, f. 69.[6] Ilie Imbrescu, Biserica…., p. 45-46.[7] ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 19/1938, f. 73-74; ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 11, f. 22; Ilie Imbrescu, Biserica…, p. 57-58, 106.

[8] Ilie Imbrescu, Poezii din închisoare, Bucureşti, Editura Bonifaciu, [2000], p. 6.

[9] Ibidem; „Monitorul Oficial”, an CV, nr. 301, partea I, 30 decembrie 1937, p. 9718, 9720, 9741.

[10] ANIC, fond Ministerul de Interne-Diverse, dosar 47/1938, f. 1.[11] Ibidem, dosar 48/1938, f. 1.[12] Ilie Imbrescu, Biserica…., p. 11-16.[13] Ibidem p. 12-14.

[14] Ilie Imbrescu, Biserica…., p. 80-82.

[15] ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 11, f. 35; vol. 12, f. 236, 279.[16] Ibidem, f. 223.[17] Ibidem, f. 266; Ilie Imbrescu, Biserica…, p. 125.

[18] „Monitorul Oficial”, an CVIII, 27 septembrie 1940, partea I, p. 5590.

[19] Arhiva Arhiepiscopiei Bucureştilor (în continuare AAB), dosar 2/1940, f. 69-71.

[20] „Cuvântul”, an XVI, nr. 1, 14 octombrie 1940, p. 2; nr. 8, 21 octombrie, p. 1; „Însemnări sociologice”, an IV, nr. 7, 1 decembrie 1940, p. 17-21..

[21] Arhiva Arhiepiscopiei Bucureştilor, dosar 22/1941, f. 441-442.

[22] Ibidem, f. 455-456.

[23] Ibidem, f. 476.

[24] Ibidem, f. 511.

[25] Ibidem, f. 514.

[26] Ibidem, f. 523.

[27] Ibidem, f. 554.

[28] Ibidem, f. 559.

[29] Ibidem, f. 562.

[30] ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 11, f. 55-61, 95-247; vol. 12, f. 172.

[31] Ibidem, vol. 12, f. 167-168v, 176; Idem, fond Documentar, dosar 74, vol. 6, f. 35.[32] Arhiva Arhiepiscopia Bucureştilor, dosar 2/1943, f. 231.

[33] ACNSAS, fond Penal, vol. 11, f. 20; vol. 12, f. 221.

[34] Arhiva familie Imbrescu, scrisoare a lui Ilie Imbrescu către Elena Imbrescu din 25 iulie 1945. În aceeaşi scrisoare preotul Imbrescu vorbeşte, fără ca o lipsă de modestie, de „atitudinea mea de luptător pentru idealul creştinesc şi românesc”.

[35] Aceştia erau: Nichifor Robu, diacon Ion Popescu-Măzăceni, Nachiu Apostol, Istrate Micescu ş.a.

[36] ACNSAS, fond Penal, dosar 324, vol. 2, f. 193-208.

[37] Ibidem, vol. 11, f. 82; 281-285.

[38] Poeziile din închisoare au fost publicate de Xenia Mămăligă. În privinţa ultimei date, în care Imbrescu a scris, d-na Mămăligă susţine 29 iunie 1949 – praznicul Sf. Apostoli Petru şi Pavel (I. Imbrescu, Poezii…, p. 13). Poeziile din închisoare au fost ţinute într-un plic cu antetul Ministerului Securităţii Statului, având înscrisul: „În acest plic sunt poeziile în original ale legionarului Ilie Imbrescu, pe care le-a scris în detenţie cu conţinut mistic-duşmănos, legionar” (Arhiva familiei Imbrescu, fondul de Manuscrise restituit de CNSAS, f. 166).

[39] Arhiva familiei Imbrescu, fond Manuscrise restituite de CNSAS, f. 186 – scrisă de părintele în puşcărie; f. 212 (dactilografiată şi confiscată de la locuinţa Pr. Prof. D. Stăniloae). Poezia este semnată de părintele Imbrescu cu „I.I.I.”.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: