Bucovina Profundă

2 Decembrie 2016

Viața și moartea lui Corneliu Codreanu au rodit intr-o generație de martiri şi sfinții. Articol de Vasile Posteucă: CĂPITANUL PRINTRE NOI

Viața și moartea lui Corneliu Codreanu au rodit

intr-o generație de martiri şi sfinții

 

 

Articol de Vasile Posteucă:

czc-capitanul-corneliu-zelea-codreanu-salut

CĂPITANUL

PRINTRE NOI

 (Fragment din Vasile Posteucă,  Desgroparea Căpitanului, Editura Mișcării Legionare, Madrid 1977, I.S.B.N.: 84-400-4923-4)

 Sub semnul acesta înalt al eternitătii neamului românesc, al chemării lui la o superbă împlinire de omenie şi dragoste creştină, la un fel românesc de a interpreta şi viziona viaţa şi lumea, am înteles noi venirea Căpitanului, petrecerea lui printre noi, împlinirea sfintei lui misiuni şi purtarea Crucii spre Golgota ispăşirii şi învierii româneşti. Cine noi?, se va întreba. Noi, contemporanii lui. Noi, puii de români, care ne-am văzut la 1918 visul unirii geografice împlinit şi ne-am deschis ochii inimii spre dimensiunea istoriei. Poate nici istoria nu-i adevăratul termen al ridicării noastre fanatice, mistice, paroxiste. N’am visat o istorie de forţă şi glorie pământeană, de cuceriri şi averi, de imperii de mii de ani care, din cauza trufiei şi a îndepărtării de cer, să se prăbuşească lamentabil in zece.

Intâlnindu-l, ascultându-i cuvântul de foc, noi ne-am dat seama de semnificaţia lui de Trimis, de profet, de Căpitan. In felul acesta l-am văzut şi primit între noi. In felul aces ta, de mit şi legendă, a trecut el printre noi. El, luceafărul adevărului şi omenei noastre, şi noi ostaşii lui, adesea petrecuti de noroc, in cerc străin, incapabili de trezie şi vedere.

Căpitanul printre noi! Vor trece deceniile şi veacurile, ni se vor vântura vietile in moriştele eternităţii şi el va deveni tot mai depărtat, tot mai mare, tot mai divin. Nu va avea praguri omeneşti. Nici biografie precisă, nici mormânt. Va fi o pretutindenie românească. Un fel precis al dorului. O splendidă şi mângâietoare nuantă de lumină lină, un reproş plin de dragoste şi un îndemn la trezie, la plinirea lui Hristos in povestea unui neam.  (*…)

 * * *

 Căpitanul a ştiut de puterea misterioasă a rugăciunii. A ştiut să se roage. A practicat cu smerenie, cu ardoare, cu severă disciplină, rugăciunea. Se scula dimineata, înainte de răsăritul soarelui şi se retrăgea pentru meditaţie şi cetitul rugăciunilor. Se ruga. Indelung. Intens. Se ruga nu numai pentru sine ca suflet de om, ci şi pentru mişcare, pentru neam. In vederile sale, individul nu are dreptul de a actiona dacă ceeace face şi plănuieşte el nu este bun şi pentru societate, pentru neam. Si mai mult, actiunile acestea trebuie să placă lui Dumnezeu.

Pentru a înţelege nevoile şi chemările neamului, ca şi pentru a cunoaşte şi descifra voia lui Dumnezeu, avem nevoie de rugăciune. 

Căpitanul a ştiut şi de lumea forţelor nevăzute, de morti. S’a rugat lor. A învăţat să vorbească cu ei, să-i cheme in ajutor, la vreme de nevoie, in marile bătălii, când duşmanul dispunea de forțe materiale infinit superioare.

Căpitanul se ruga. Si ne-a învătat şi pe noi să ne rugăm. Să devenim oameni noui prin interiorizarea, prin practicarea tăcerii, prin rugăciune. In felul lui, de a lega tot ce credea şi făptuia, de voia lui Dumnezeu, politica, grija de cetatea românească, a devenit, ca’n vremea lui Ştefan cel Mare, o comuniune a neamului cu cerul, cu morții, cu ierarhiile şi tronurile lumii de dincolo.

Fără această temelie de rugăciune in mişcarea lui, profundele minuni de schimbare a oamenilor, de mobilizare a celor buni, de desfundare a virtutilor noastre strămoşeşti, nu ar fi fost posibile. Marile biruinte pe care le-a repurtat, pot fi explicate numai ca fruct al rugăciunei curate, asiduie, plină de ardoare. Fără rugăciune, Legiunea Arhangelul Mihail n’ar fi devenit şcoală spirituală. In cele din urmă, nici jertfa lui Mota-Marin, la Majadahonda, nu ar fi avut sens. Nu ar fi fost posibilă.

Căpitanul a fost conducător spiritual. Si arma lui de afirmare şi luptă a fost rugăciunea. Se ruga deseori, intens. Din rugăciune îşi trăgea inspiratia şi forta. Spre sfârşitul vieţii, cred că ştia de rugăciunea perpetuă, fără încetare. Tot ce gândea şi fãptuia era rugăciune, dialog cu Dumnezeu. Ştia de marea putere a postului negru, a abstinentei. Era ascet. Se ruga cu inima. De aceea, Dumnezeu i-a dat biruinta prin martiriu. Din starea lui de perfectie interioară, orice alt soiu de biruintă, nu i-ar fi stat bine. L-ar fi incomodat şi diminuat.

Rugându-se şi având clare intuitii, el ştia încă din 1934 că va fi omorît. Iar in 1938, din închisoarea dela Râmnicul Sărat, a strecurat afară o notă pentru Alecu Cantacuzino, care se sbătea să-i pregătească evaderea. „Nu încercati să mă scoateti de aici. Pe piedestalul pe care m’au urcat duşmanii mei, eu nu m’aş fi putut sui, singur, niciodată”. Căpitanul scria aceste rânduri depe piedestalul martiriului. Ştia bine ce-l aşteaptă. In fond, ce splendid sfârşit pentru un om de rugăciune! Ce splendidă incoronare!

Depe treptele cereşti ale rugăciunei, orice alt fel de biruintă ar fi însemnat retrogradare, cădere. Dintr’un punct de vedere etern, Dumnezeu a binevoit întru neamul româ nesc, primind jertfa Căpitanului. Si a binevoit, cu infinită milă, şi întru neamul românesc, primind martiriul Căpitanului ca o ispăşire de păcate, drept garantie a unui viitor de creaţie spirituală, libertate şi mărire.

 * * *

 Stiam de rugăciune, de nevoia de a vorbi cu Dumnezeu, de a plânge in fata Lui şi a-i cere ajutor, încă de mic copil. Dar, in vremea studentiei, in vremea când l-am văzut pentru prima oară pe Căpitanul nu m’aş fi gândit la aplicarea rugăciunii in interprinderile depe planul social şi politic. L-am văzut pe Căpitanul pentru prima oară, fată la fată, in 1933, de Sfântul Gheorghe. Fusesem in 1932, toată vara, in echipa de propagandă a lui Stelescu, in judeţul Rădăuti. Il întâlnisem şi cunoscusem pe Moş Zagreb, profesorul Ion Zelea Codreanu. MA apropiasem sufleteşte de Doru Belimace şi Puiu Traian, care au petrecut şi ei toată vara in echipa lui Mişu Stelescu. Dar pe Căpitan nu-l cunoşteam decât din manifeste şi broşuri, din relatările lui Nicolae Spânu şi Simion Lăzăreanu. Iar, in vara lui 1932, din povestirile de legendă ale lui Nicolai Strugariu, din Părteşti, care fusese in închisoare cu preotul Lucaci şi Simion Lăzăreanu, pentru revolutia Colonelului Neculce, dela Suceava din 1928. Nicolai Strugariu, cu adevărat tigru, in sensul terminologiei literare a lui Dragoş Protopopescu, se alăturase echipei lui Stelescu, şi cum ne-am împrietenit repede, el mi-a umplut inima de chipul de peste veac al Căpitanului.

Dar, personal, mi-a fost dat să-l cunosc pe Căpitanul, in 1933, Aprilie, in casa lui Vasile Iasinschi şi apoi in Casa Germană, unde Căpitanul a tinut o mare, istorică, întrunire politică. Era in ziua de Sfântul Gheorghe 1933. Sfântul Gheorghe cădea într’o zi in decursul săptămânii.

Venisem cu o camionetă, un grup de studenti dela Cernăuti, între cari Filon Lauric şi George Macrin. Inainte de adunare, am fost ospetiti in casa mare ca un palat a domnului Iasinschi. Aşteptând să se scoboare Căpitanul, din camera lui de sus, nu ştiu pentru ce motiv, am urcat scările şi prin uşa întredeschisă l-am văzut in genunchi, rugându-se. Nu m’a observat, nu m’a auzit. Era adânc in rugăciune. Faptul acesta m’a şocat. A trecut prin mintea şi inima mea ca un fulger, despicând cerul in două. Noi, jos, cântam, râdeam, povesteam năsdrăvănii din viata studentească dela Cernăuţi. Ne lăudam. Căutam să ne impunem, cu toată puterea elanului nostru tineresc. Măsuram încă lumea şi viata cu prăjina pasiunilor, cu cotul intereselor imediate. El însă se ruga. Stătea într’o bătălie. Angaja destinul unui neam întreg. Avea nevoie de ajutorul direct al lui Dumnezeu. La adunare aveau să vină cuziştii, fanaticii bătăuşi ai lui Nichifor Robu. Si el trebuia să-i desarmeze fără scandal, fără capete sparte şi fără cadavre. Duşmanii şi politia ne-ar fi vrut compromişi şi înfrânti in felul acesta. Căpitanul însă voia să se bată din săbii fără săbii, numai cu puterea rugăciunii şi cu marele ajutor al fortelor nevăzute. De aceea se ruga cu ardoare.

Faptul m’a cutremurat. M’a întors pe dos. M’am scoborît la parter, între ceilalti camarazi, dar nu am vorbit. S’a lăsat peste sufletul meu o grea şi mult grăitoare tăcere.

Căpitanul aducea un element nou in luptă. Nu numai curajul şi fermitatea convingerilor, nu numai oratoria iscusită şi suportul tinereţh noastre nevinovate. Ci o armă nouă. O formidabilă dinamită, rugăciunea.

In sala Casei Germane, ticsită de tãrani, cei mai multi cu măciuci şi toporîşti sub sumane şi cojoace, gata de bătaie şi vârsare de sânge, mi-am dat şi mai bine seama de puterea de rugăciune a Căpitanului. S’au perindat la cuvânt Dl. Iasinschi, Stelescu şi altii. Dar mulţimea a rămas rece, ostilă. Era o zi rece, mohorâtă. Burnita. Cuvântul Căpitanului, fără peroraţii, liniştit, însotit de lacrimi, aducând mai mult a spovedanie şi a dialog frăţesc, a plinit miracolul. Sala s’a încălzit. Tăranii au început a plânge şi a uita de ei înşişi. Ciomegele de sub sumane, cădeau, cu sgomot, pe podeală. Deveniseră inutile. Erau vestigii ale unei mari ruşini.

Ziua s’a afârşit cu o mare biruinţă. O zi de mari descoperiri interioare pentru mine. Politica devenia religie. Şi propaganda electorală, rugăciune. Căpitanul nu doria neamului nostru o biruinţă politică oarecare. Nu-i dorea numai bunăstarea economică şi libertatea. Ci mântuire, prin rugăciune şi facerea voii lui Dumnezeu.

 * * *

 Rugăciunea, ca armă de educatie şi luptă, in câmpul politic, a fost cu totul necunoscută in vremea noastră. Avem ştiri precise că strămoşii noştri Daci credeau infinit în Zamolxe şi iubeau moartea; o doreau ca pe-o înaltă eliberare din cătuşele pământului. Si mai ştim precis că toată viata lor era şi se împlinia ca fapt de credintă, afirmându-se prin luptă, practicând tăcerea şi adorând moartea in luptă, apărând neamul şi tara.

Tot aşa, ne-a rămas ca mare pildă de credintă in Hristos, domnia şi formidabilele lupte ale lui Ştefan cel Mare, Domn al Moldovei şi sfântă icoană a neamului românesc întreg, de totdeauna. Ne-au atestat cronicarii că Domnul Ştefan poruncia întreg natului moldovean să tină post şi rugăciuni, cu luni de zile înaintea marilor bătălii cu Turcii. Iar, după războaie, îi mulţumia lui Dumnezeu prin ridicări şi ctitoria de mănăstiri şi biserici. El ştia că dispune de forte mult mai mici şi slabe decât Turcii. Se angaja totuşi in luptă cu ei, ca „atlet al lui Hristos”, cum l-a numit cu justete şi admiratie, istoricul polon Dlugosz. Se arunca in luptă contând pe ajutorul lui Dumnezeu, pe concursul fortelor nevăzute, pe morţh înviaţi ai neamului nostru.

Credinţa strămoşului nostru Ştefan a fost pentru Corneliu Codreanu isvor şi icoană de permanentă inspiratie şi rugăciune.

Trezit de tânăr copil la puterea miraculoasă a interiorizării şi rugăciunii, preţuind clar superioritatea numerică, de echipament şi educaţie, a duşmanilor şi asupritorilor neamului românesc, împotriva cărora se ridica, hotărît să lupte pe viaţă şi pe moarte, Căpitanul a făcut apel la rugăciune, la trăirea creştină prin asceză şi meditaţie, la scoborîrea adevărului cristic in viata de toate zilele, in munca oamenilor, in politică. Practicând mereu tăcerea şi singurătatea, exercitând renuntarea la bucuriile pământeşti şi moartea de lume, el a ajuns la gândirea cu inima şi la rugăciunea perpetuă. La acel aeu şi tatăl din ceruri suntem una» al Domnului nostru Isus Hristos. Una in toate clipele vieţii, frâgându-şi mereu inima şi gândul pentru a cere şi obţine, cu infinită smerenie, mila lui Dumnezeu.

Sunt sigur acum, la distanta de trei decenii şi mai bine, dela uciderea lui, că puterea lui de dragoste şi comandă asupra oamenilor, îi venea din adâncurile pline de pace, de umilintă şi renuntare, ale rugăciunii.

El a aplicat postul şi rugăciunea in viata noastră politică şi spirituală, pentru a opri răul şi coruptia şi a creşte o generaţie de oameni noui, capabili de muncă şi credintă, de eroism şi martiriu.

 

 

 


(*…)

Când a venit la noi, printre noi, era par’că venit din pustie, după patruzeci de zile de post negru, de grele încercări in fata lui Satan. Iubea oamenii, viata, lucrurile mici.  Animalele îi treceau prin preajmă pentru a se ştie, pentru a creşte din harul umilintei lui. Oamenii îl priviau cu mirare speriată, cu dorul de-a se regăsi şi a se dărui unor chemări de dincolo de veac.

Cuvintele lui aveau strălucirea şi greutatea tăcerii, purtau splendorile din adâncurile Bibliei. Avea şi sfinte mânii, dar nu era nici un pic de răutate’n ele. Nici pedeapsă, nici dorinţă de răsbunare. Uneori viziunea lui lua grandori de tunet, umplea cerul sufletelor noastre de fulgere. Ne uitam in ochii lui, de-un albastru îmbinat cu verde, şi vedeam furtuni venind, simţiam că mergem spre ora propriei noastre întâlniri cu tainele neamului, cu destinul, cu Dumnezeu.

El, eremitul depe Rarău şi marele însingurit al închisorilor, el marele initiat al morti, ne-a chemat in tabere de muncă, in crâncene bătălii, pentru a ne creşte, oferindu-ne împărtăşania curăţitoare şi transfiguratoare a Sfântului Potir romănesc, tinând să facă din noi, oameni noui, cruciati, legionari, patrioti, români adevărati. Poate că nu l-am văzut bine, cât a fost printre noi. Cât am putut fi noi, cu el. Dar îl vedem mai limpede acum. Ne dăm seama că a fost printre noi. Prin imensitatea neamului romănesc, Căpitanul a trecut ca o binecuvântare a cerului.

Ştim, putem spune şi mărturisi, că El a fost printre noi. Si vrem s’o facem, cu smerenie şi credintă, in fata generaţiilor romăneşti viitoare. Să-l descriem pe El, aşa cum a fost, cum l-am văzut şi iubit. Cum ne-am lepădat de El, petrinic, in momente de prigoană şi cumpănă, pentru ca apoi sâ revenim, să ne pară râu, să ne întoarcem plângând la lumina mângâietoare a adevărurilor pe care El ni le-a împărtăşit, la linia de românism şi onoare pentru care el ne-a crescut şi înarmat.

L-am văzut. L-am recunoscut. I-am stat sub comandă şi poruncă. A fost ca Luceafărul printre noi, şi s’a dus. Azi îi sârutăm urmele rămase’n lutul veacului pe asfaltul vitreg al istoriei. Mâne, şi aceste urme se vor şterge. Cum i-a fost risipit mormântul, cum i se vor nega şi batjocori adevărurile pe care le-a predicat şi tencuit cu propriul său martiriu.

Vrem să mărturisim despre Căpitan printre noi, pentru ca nu cumva cei de mâne să se lase ademeniti de satanele negativismului, de hienele materialismului şi ateismului, îndrăznind să arunce îndoială asupra acestei sfinte Evanghelii a românismlui de totdeauna: Invăţătura legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu.


* * *

 Imi vine aşa dintr’o dată evidenţa ca in Căpitan, urmându-i paşii politici şi viziunea spirituală, nu puteai niciodată să fii demagog. Orice ai fi îndrăznit, cu inima şi mintea spre tărmul ceresc al Binelui, orice ai fi promis tăranilor in numele lui, totul era adevărat. El, El, tot binele lumii, era adevărat. Pe cei ce-au zidit pe pietre de unghiu a vrerii lui romăneşti şi creştine, el nu i-a înşelat niciodată. El era înainte, singur, (furthest out)), in bine, adevăr şi Divinitate. Poate şi de aceea i-a fost scrisă biruinta prin martiriu. Impărătia lui nu era din lumea aceasta.

 


Autor:  Vasile Posteucă, fragment din lucrarea sa, Desgroparea Căpitanului, Editura Mișcării Legionare, Madrid 1977, Deposito legal: M. 17.383-1978. I.S.B.N.: 84-400-4923-4. Marsiega, S. A.-E. Jardiel Poncela, 4.-Madrid-16

 Sursa web:  miscarea.net

 

 

 

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: