Bucovina Profundă

14 Septembrie 2017

13 septembrie – Corneliu Zelea Codreanu – 118 ani de la naștere

13 septembrie – Corneliu Zelea Codreanu – 118 ani de la naștereczc - serveimage2108U365

La 13 Septembrie 1899 se naşte în Iaşi primul fiu al Prof. Ion Zelea Codreanu, vechi luptător naţionalist, şi al Elizei.(1)
Clasele primare le face la Huşi, după care urmează studiile secundare la Liceul militar Mănăstirea Dealul (1912-1916), pe care e nevoit să le întrerupă o dată cu intrarea României în primul război mondial, când pleacă voluntar pe front. La 1 Septembrie 1917 se înscrie la Şcoala militară din Botoşani, unde termină clasele V şi VI (2), definitivând pregătirea (clasele VII şi VIII) la Huşi. Aici, dându-şi seama de grozăvia ameninţării bolşevice, se leagă cu colegii săi în Pădurea Dobrina să se opună agresiunilor iminente ale URSS.

În anul 1919 se înscrie la Facultatea de Drept (3) din cadrul Universităţii Iaşi, al cărei decan era A.C. Cuza, pe care-l are profesor.

Din Mai 1919, urmând chemarea neamului, se înscrie în Garda Conştiinţei Naţională şi luptă sub conducerea lui Constantin Pancu (4) – pentru blocarea ascensiunii bolşevicilor în viaţa publică (episoadele de la Universitatea Iaşi şi Atelierele Nicolina), căci aceştia instigau la răsturnarea monarhiei (forma de guvernământ de atunci) şi urmăreau formarea unei republici de tip comunist-sovietic.

În primăvara anului 1922 studenţimea românească, în fruntea căreia îl găsim pe Corneliu Codreanu, înfiinţează Asociaţia Studenţilor Creştini, iar în toamna aceluiaşi an declanşează greva generală (în urma căreia îngheaţă anul universitar) pentru obţinerea numerus clausus (5).

În anul 1923 Corneliu Codreanu ia parte la fondarea Ligii Apărării Naţional-Creştine (LANC), cu prof. univ. A.C. Cuza şi prof. Ion Zelea Codreanu (6). Arestat la 23 Martie, acelaşi an, pentru activitatea sa naţionalistă – considerată „periculoasă” şi „atentatoare” la periclitarea afacerilor străinilor de neam, aflaţi în majoritate covârşitoare la conducere – este închis timp de 7 luni în închisoarea Galata. Implicat în aşa-numitul „Complot de la Bucureşti” împreună cu alţi conducători ai studenţimii (7), Corneliu Z. Codreanu este din nou arestat, fiind închis la Văcăreşti (9 Octombrie 1923 – Martie 1924), dar e achitat în unanimitate. La acestă închisoare (fostă mănăstire, demolată de regimul comunist) a avut Corneliu Zelea Codrenau viziunea angajării tineretului în lupta de dezro¬bire şi mântuire a neamului (8).

În 8 mai 1924 se deschide la Ungheni o cărămidărie – prima „tabără de muncă” (9) – pentru ridicarea unui cămin studenţesc la Iaşi. Dar şicanele poliţiştilor îl fac pe Codreanu să se retragă în liniştea muntelui, revenind după ce petrece acolo 40 de zile! (10).

Maltratările studenţilor naţionalişti ieşeni săvârşite din ordinul prefectului de poliţie Manciu, ajung la mare cruzime o dată cu arestarea şi schingiuirea sălbatică a zeci de studenţi şi elevi.

 


O încercare de atentat la viaţa lui Corneliu Codreanu a prefectului Manciu (secondat de caţiva poliţişti) în instanţă, la Tribunalul Iaşi, unde se desfăşura procesul intentat de părinţii tinerilor schingiuiţi împotriva prefectului, se termină cu omorârea lui Manciu de către Corneliu Codreanu, aflat în legitimă apărare. Arestat, e din nou închis (25 Octombrie1924 – 25 Mai 1925) la Galata, Focşani şi Severin, fiind eliberat după un proces epocal (mutat de la un capăt al ţării la celălalt) în care a fost achitat în unanimitate, constatându-i-se nevinovăţia.

În vara anului 1925 se căsătoreşte cu Elena Ilinoiu (11); iar datorită prestigiului personalităţii lui Corneliu Codreanu (la 26 de ani!) la nunta din crângul de lângă Focşani participă 80-100.000 de persoane.

Împreună, Ionel Moţa şi Corneliu Codreanu hotărăsc să meargă în străinătate pentru a continua şi desăvârşi studiile, la Grenoble. Pe Codreanu l-a însoţit şi soţia sa. Acolo îşi va lua doctoratul în economie, în mai 1927.

Întors în ţară, chemat cu insistenţă datorită rupturii Ligii, Codreanu nu merge cu nici una din tabere – după ce a încercat zadarnic să le împace – ci, la 24 Iunie 1927, înfiinţează Legiunea Arhanghelul Mihail, împreună cu Ion I. Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă, la Iaşi. La 1 August 1927 fondează „Pământul strămoşesc – organ al Legiunii Arhanghelul Mihail pentru apărarea pământului strămoşesc”.

Mişcarea Legionară e formaţiunea ce a adus în viaţa publică românească un alt mod de raportare la fenomenul politic, în care lupta pentru neam se fonda pe trăirea creştină, după legea strămoşească, primenind obiceiurile şi curăţind mentalităţile de pornirea spre păcat, având ca mijloace de manifestare: mersul la biserică, iubirea de semeni, munca, onoarea (12).

După dizolvarea ilegală a Legiunii Arhanghelul Mihail de către guvernul naţional-ţărănist, în anul 1930, Corneliu Codreanu formează Garda de Fier, care la alegerile din anul 1932 câştigă 5 mandate de reprezentare. La finele anului 1933, ca urmare a presiunilor venite din partea ocultei internaţionale şi din ordinul prim ministrului liberal I.G. Duca (aservit acesteia), peste 18.000 de legionari sunt arestaţi, urmărindu-se eliminarea lor totală din viaţa politică o dată cu desfiinţarea Gărzii la 10 Decembrie 1933. Venirea la putere a guvernului lui Duca (avându-l ca ministru de externe pe sovietofilul Nicolae Titulescu), după căderea guvernului Vaida de la 15 Noiembrie 1933, a debutat cu omorârea studentului Virgil Teodorescu (împuşcat de poliţie la Constanţa, în timp ce lipea afişe electorale) – cea dintâi jertfă a Legiunii –, continuând cu asasinarea lui Niţă Constantin la Iaşi, la 28 Noiembrie (pentru că a dat pâine studenţilor aflaţi în grevă) şi cu maltratarea şi schingiuirea a numeroşi legionari arestaţi (13).

În urma procesului din 1934, Căpitanul este achitat şi justiţia recunoaşte legalitatea activităţii legionare.
Din urgiile vremii Mişcarea a ieşit întărită. Iar trăirea legionară din cuib şi tabere s-a adâncit prin suferinţă în prigoane şi în temniţe sau prin martiriu, astfel „drumul de foc şi biruinţă” al Legiunii înălţându-se la picioarele Tronulului lui Dumnezeu. Aceasta poate explica de ce, cu toate opreliştile şi lovirile succesive, Mişcarea Legionară a crescut considerabil, numărând în rândurile ei personalităţi de frunte ale neamului. N.C. Paulescu, Nae Ionescu, Traian Brăileanu, Simion Mehedinţi, Sextil Puşcariu, Lucian Blaga, pr. Dumitru Stăniloae, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Octav Onicescu, G.G. Longinescu, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Radu Gyr, Vintilă Horia, George Manu, P.P. Panaitescu, pr. Arsenie Boca sunt numai câteva nume. Prezenţa lor în rândurile Mişcării (şi a multor altora), apoi a studenţimii, a elevilor de liceu (încadraţi în Frăţiile de Cruce), dar şi a muncitorilor şi ţăranilor care îşi păstrau sufletul curat, nepervertit, se explică prin charisma Căpitanului şi prin rodirea duhovnicească a revoluţiei spirituale declanşate de Legiune (14).

Implicarea în viaţa publică a României, prin activitatea Partidului Totul pentru Ţară, înfiinţat în martie 1935, aduce Mişcării, în urma alegerilor electorale din Decembrie 1937, peste 16% din voturi, câştigand 66 de locuri în Parlament (alte multe procente i s-au furat).

După instaurarea dictaturii regale, în primăvara anului 1938, o nou prigoană se porneşte contra Legiunii. Înscenându-i-se un proces odios de „trădare de patrie”, Corneliu Z. Codreanu este condamnat din ordinul sceleratului Carol II (aflat la cheremul ocultei, prin intermediul metresei sale, Elena Wolf Lupescu) la 10 ani închisoare; întreaga Mişcare suferă Marea Prigoană (1938-1940).

În condiţii vitrege Corneliu Codreanu îndură detenţia la închisorile Jilava şi Râmnicu Sărat, timp în care aprofundează Sfânta Scriptură a Noului Testament, ajungând la o înaltă vieţuire creştinească (15).

Ura satanică împotriva celui ce pusese neamul pe linia sa de destin – despre al cărui ţel final scrise că e „Învierea din morţi în numele Mântuitorului Iisus Hristos”, nu viaţa – se dezlănţuie. Corneliu Codreanu este asasinat mişeleşte, cu alţi 13 legionari de frunte (nota 13), în noaptea de 29/30 Noiembrie 1938 (în pădurea Tâncăbeşti), în timp ce erau transportaţi de la închisoarea Râmnicu Sărat la Bucureşti. Urmează şi masacrarea unei părţi a elitei legionare, sângele martirilor făcându-se jertfă spre Înviere (16).

Vizionar şi spirit catalizator, cu energie şi dragoste imensă pentru Neamul Românesc, dispreţuitor de moarte, integru şi cumpătat, Căpitanul „Corneliu Zelea Codreanu a fost cea mai puternică personalitate românească” (arhim. Teofil Pârâianu), simbolul luptătorului şi al martirajului românesc, imbold la luptă şi jertfire pentru toate generaţiile viitoare de Români în sprijinul Neamului.

Personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu a pecetluit destinul neamului pentru totdeauna; iar Mişcarea Legionară – „comunitatea organică a întregului românism” (Din lumea legionară, Victor Puiu Gârcineanu) – prin doctrina legionară a „omului nou” – „o nouă perspectivă a exitenţei” (Doctrina legionară, Horia Sima) – va răzbate peste veacuri împlinind menirea neamului românesc în drumul lui prin istorie spre Dumnezeu.

Costel Condurache, „Corneliu Zelea Codreanu Prezent! – Imn Acatist”, 2006

(1) În familia Codreanu s-au mai născut patru băieţi şi o fată; de la mama sa a deprins Corneliu Codreanu rugăciunea (considerată în Cărticica Şefului de Cuib „element decisiv al victoriei” – pct. 54), cu care acesta l-a ocrotit tot timpul vieţii.
(2) „Ordinea, disciplina şi ierarhia turnate la o vârstă fragedă în sângele meu, alături de sentimentul demnităţii ostăşesti, vor forma un fir roşu de-a lungul întregii mele activităţi viitoare” (Pentru legionari, Corneliu Codreanu). Acestea s-au imprimat în sufletul creştin al lui Corneliu Codreanu, care a rodit firesc în doctrina omului nou-legionar (preluată şi, deci, conformă cu învăţătura Sfântului Apostol Pavel.
(3) După încheirea studiilor la Iaşi, în primăvara anului 1922 îşi ia licenţa în drept, apoi intră în avocatură.
(4) Era meseriaş; „numele acesta flutura… pe buzele tuturor…, rostit cu nădejde de Români… Vorbitor de mâna întâia… Un suflet şi o conştiinţă clar românească. Îşi iubea ţara, armata, Regele. Un bun creştin” (Pentru legionari, Corneliu Codreanu).
(5) Respectarea proporţiei între numărul de studenţi de o naţionalitate şi numărul de locuri din facultăţi.
(6) În Ligă, Corneliu Codreanu era însărcinat cu organizarea pe întreaga ţară.
(7) Între aceştia, şi Ionel I. Moţa, care avea să-i fie alături în luptă. Fiul protopopului de Orăştie (vechi luptător pentru drep-turile românilor din Ardeal, sub stăpânirea austro-ungară), strălucit element al generaţiei sale, el avea să fie cel care îl va consacra pe Codreanu: „Căci tu eşti Căpitanul!”.
(8) „Tatăl meu obţinuse de la Direcţie permisiunea ca în fiecare dimineaţă, la ora 7, să ne ducem la biserica din curtea închisorii, pentru a ne închina. Acolo găseam mângâiere pentru viaţa noastră tristă din închisoare şi nădejde pentru ziua de mâine. Ne făcusem, apoi, fiecare program de muncă…În ziua de 8 noiembrie, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, discutam ce nume să dăm acestei organizaţii tinereşti. Eu am spus «Arhanghelul Mihail». Tatăl meu spuse: «Este în biserică o icoană a Sfântului Mihail, pe uşa din stânga altarului»… Icoana ni s-a arătat de o frumuseţe neasemuită. Eu niciodată nu fusesem atras de frumuseţea vreunei icoane. Acum, însă, mă simţeam legat de aceasta cu tot sufletul şi îmi fă¬cea impresia că Sfântul Arhanghel e viu. De aici am început să iubesc icoanele. De câte ori găseam biserica deschisă intram şi ne închinam la icoane. Ni se umplea sufletul de linişte şi de bucurie” (Pentru legionari, Corneliu Codreanu).
(9) Care „a avut efectul unui început de revoluţie în mentali¬tatea curentă“, unde munceau stundeţii – priviţi cu admiraţie de muncitori, ţărani sau intelectuali, care în viitor li se vor alătura – fără interes personal, doar pentru binele comunităţii.
(10) „Eram zdrobit sufleteşte. Mi s-au năruit toate planurile. Am lăsat în voia sorţii şi cărămidaria şi am plecat cu primul tren în Bucovina, la Câmpulung. De acolo, pe cărările înverzite, m-am ridicat încet în munte, ducând poveri în suflet, durerile umilinţei de ieri şi chinurile nelămuririi pentru ziua de mâine… Cu mine nu am decât sumanul şi o pâine. Mănânc puţină pâine şi beau apă dintr-un izvor… O lună jumătate, stând acolo, în vârful muntelui, m-au chi¬nuit aceste gânduri fără să le pot da o dezlegare. De griji, de chinuri, începuse să mă doară pieptul şi simţeam cum mi se sleiesc puterile. Fusesem un om aprig, căruia nimeni nu-i stătea înainte. Aveam siguranţă şi încredere în puterile mele. Oriunde mă duceam, învingeam. Acum mă încovoiaseră greutăţile vremii! Mă cobor. Las totul în voia sorţii; acum nu pot să dau nici o dezlegare. Pare că nu mai aveam nici un prieten în lume în afară de muntele acesta: Rarăul, cu schitul de pe el” (Pentru legionari, Corneliu Codreanu).
(11) Cu care se logodise în mijlocul camarazilor şi familiei în tabăra de la Ungheni, cu un an înainte. Soţia sa l-a urmat în toate, cu smerenie, fapt pentru care a şi avut de pătimit în timpul prignirilor la care era supus Codreanu, fiindu-i continuu violată intimitatea. Mai mult, chiar după moartea Căpitanului, a avut de suferit, fiind închisă în timpul regimului comunist doar pentru motivul că a purtat numele de Codreanu.
(12) Vezi Cărticica Şefului de Cuib: „Duminica şi în zilele de sărbătoare cuiburile de toate categoriile: Frăţii, Cetăţui etc., trebuie să se obişnuiască a pleca în marş… În timpul slujbei să se oprească la Biserica din cale”. „Legea ajutorului reciproc: ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa”. „Legea muncii: munceşte. Munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. Răsplata muncii să-ţi fie nu câştigul, ci mulţumirea că ai pus o cărămidă la înălţarea Legiunii şi la înflorirea României”. „Legea onoarei: mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă, nu fi niciodată mişel… Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei”.
(13) Guvernul a instaurat o stare de adevărată „vânătoare a legionarilor”, mai ales după pedepsirea lui I.G. Duca de către Nicadori (Nicolae Constantinescu, Iancu Caranica, Doru Belimace), care şi-au asumat fapta, s-au predat autorităţilor şi au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă (ucişi o dată cu Căpitanul şi Decemvirii – pedepsitorii lui Mihail Stelescu, ce plănuise otrăvirea Căpitanului). Până la procesul conducerii Gărzii din primăvara anului 1934 şi alţi legionari au fost asasinaţi; între ei, secretarul Legiunii, Sterie Ciumeti.
(14) Ca o încunununare a creşterii duhovniceşti lumea românească a vibrat în faţa martiriului creştin al eroilor Ion Moţa şi Vasile Marin, căzuţi în Spania întru apărarea Crucii. Funeraliile au arătat preţuirea pe care românitatea o acorda Mişcării Legionare şi au doborât orice oprelişte manifestată de autorităţi, uimite, ca toată lumea, de ordinea în care s-a desfăşurat înmormântarea: pe traseul urmat de trenul mortuar de la intrarea în ţară (străbătând-o din Bucovina, până în Bucureşti, slujbele de pomenire au fost săvârşite de mulţime de preoţi avându-i în frunte pe întâistătătorii lor, iar în Capitală, după trei zile de priveghere, timp în care oamenii s-au perindat continuu la căpătâiul martirilor, slujba a fost săvârşită de un sobor de ierarhi, în frunte cu Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, şi peste 200 de preoţi şi diaconi.
(15) Iată mărturia lui Vasile Posteucă: „Căpitanul a ştiut de puterea misterioasă a rugăciunii. A ştiut să se roage. A practicat cu smerenie, cu ardoare, cu severă disciplină, rugăciunea. Se scula dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui şi se retrăgea pentru meditaţie şi cititul rugăciunilor. Se ruga. Îndelung. Intens. Se ruga nu numai pentru sine, ca suflet de om, ci şi pentru Mişcare, pentru neam. În vederile sale, individul nu are dreptul de a acţiona dacă ceea ce face şi plănuieşte el nu este bun şi pentru societate, pentru neam. Şi mai mult, acţiunile acestea trebuie să placă lui Dumnezeu. Pentru a înţelege nevoile şi chemările neamului, ca şi pentru a cunoaşte şi descifra voia lui Dumnezeu, avem nevoie de rugăciune…
Căpitanul se ruga. Şi ne-a învăţat şi pe noi să ne rugăm. Să devenim oameni noi prin interiorizarea, prin practicarea tăcerii, prin rugăciune. În felul lui, de a lega tot ce credea şi făptuia, de voia lui Dumnezeu, politica, grija de cetatea românească, a devenit, ca-n vremea lui Ştefan cel Mare, o comuniune a neamului cu cerul, cu morţii, cu ierarhiile şi tronurile lumii de dincolo. Fără această temelie de rugăciune în Mişcarea lui, profundele minuni de schimbare a oamenilor, de mobilizare a celor buni, de desfundare a virtuţilor noastre strămoşeşti, nu ar fi fost posibile. Marile biruinţe pe care le-a repurtat, pot fi explicate numai ca fruct al rugăciunii curate, asidue, plină de ardoare. Fără rugăciune, Legiunea «Arhangelul Mihail» n-ar fi devenit şcoală spirituală…
Căpitanul a fost conducător spiritual. Şi arma lui de afirmare şi luptă a fost rugăciunea. Se ruga deseori, intens. Din rugăciune îşi trăgea inspiraţia şi forţa. Spre sfârşitul vieţii, cred că ştia de rugăciunea perpetuă, fără încetare. Tot ce gândea şi făptuia era rugăciune, dialog cu Dumnezeu. Ştia de marea putere a postului negru, a abstinenţei. Era ascet. Se ruga cu inima. De aceea, Dumnezeu i-a dat biruinţa prin martiriu…
Aşteptând să se scoboare Căpitanul, din camera lui de sus, nu ştiu pentru ce motiv am urcat scările şi prin uşa întredeschisă l-am văzut în genunchi, rugându-se. Nu m-a observat, nu m-a auzit. Era adânc în rugăciune. Faptul acesta m-a şocat. A trecut prin mintea şi inima mea ca un fulger, despicând cerul în două. Noi, jos, cântam, râdeam, povesteam năzdrăvănii din viaţa studenţească de la Cernăuţi. Ne lăudam. Căutam să ne impunem, cu toată puterea elanului tineresc. Măsuram încă lumea şi viaţa cu prăjina pasiunilor, cu cotul intereselor imediate. El însă se ruga. Stătea într-o bătălie. Angaja destinul unui neam întreg. Avea nevoie de ajutorul direct al lui Dumnezeu” (Dezgroparea Căpitanului).
(16) Din decembrie 1938 crimele guvernului, „ocrotite” de starea de forţă impusă de dictatura carlistă, s-au succedat în cascadă, numărând până în vara anului 1940 circa 400 de victime. Setea de sânge şi de distrugere a Mişcării a culminat – în urma pedepsirii prim ministrului Armand Călinescu („omul de oţel”) de echipa lui Miti Dumitrescu – cu „noaptea Sfântului Bartolomeu” (de tip românesc) din 21/22 septembrie 1939, când au fost ucişi legionari în fiecare judeţ al ţării (după un ordin ascuns al autorităţilor) – în total, 147 – şi în lagărele regimului: Miercurea Ciuc, 44; Vaslui, 32; sau închisori: Râmnicu Sărat, 13; Spitalul Militar Braşov, 7. Trupurile lor au fost lăsate trei zile la răspântii, pe caldarâm, pen¬tru a fi înfricoşată lumea, fiind apoi azvârliţi în gropi. Crimele au depăşit ceea ce se putea închipui în acea vreme: de la regimul de teroare, la schingiure şi până la aruncarea de vii în crematoriu (martiriu suferit şi de Nicoleta Nicolescu, şefa Cetăţuilor legionare).

Sursa: Fundația ”Profesor George Manu”

 

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Un sit web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: