Bucovina Profundă

13 Ianuarie 2018

CE NU ȘTIM DESPRE CE ȘTIM. În căutarea adevărului istoric. Din Dosarul Moța-Marin. Texte de Răzvan Codrescu

CE NU ȘTIM DESPRE CE ȘTIM

În căutarea adevărului istoric

Din Dosarul Moța-Marin. Texte de Răzvan Codrescu

un monument in paragina curățat și renovat in fiecare an de români

Un monument in paragină curățat și renovat in fiecare an de români

„Cînd au plecat să împuşte comunişti şi intelectuali de stînga în Spania, e posibil ca legionarii Moţa şi Marin să fi călătorit în acelaşi vagon de tren cu tatăl lui Petre Roman, plecat şi el spre Madrid să cosească preoţi şi regalişti. […] Prinşi sub un bombardament la o cîrciumă andaluză [sic], puşcaşul Marin şi colegul său Moţa fost-au aduşi în ţară în două sicrie pompoase şi, în Gara de Nord, Garda şi Căpitanul au pus la cale un măreţ spectacol sportivo-religios […], de parcă pe catafalc ar fi zăcut doi mieluşei nevinovaţi, nu doi terorişti mioritici“, scria mai demult, cu suficiență urechistă, „revoluționarul” Mircea Dinescu, într-o tabletă întitulată „Ce știm despre ce nu știm”.
Pentru corecta informare a celor care ignoră ce s-a petrecut acum peste 80 de ani, postez aici un mic documentar – intitulat, prin parafrază, „Ce nu știm despre ce știm” – cu privire la evenimentele tragice din anii ’30 ai secolului trecut. Primele extrase privesc Războiul Civil din Spania (1936-39) şi arată cu ce se îndeletniceau pe acolo „comuniştii şi intelectualii de stînga“, iar celelalte îi au în vedere pe tinerii avocaţi Ion I. Moţa (n. 1902, Orăştie) şi Vasile Marin (n. 1904, Bucureşti), căzuţi amîndoi nu în Andaluzia, ci la poarta Madridului, nu „într-o cîrciumă“, ci în tranșeea de la Majadahonda, la 13 ianuarie 1937*. (R. C.)

1. Din „Scrisoarea colectivă a episcopilor spanioli către cei din lumea întreagă”, cu privire la Războiul Civil din Spania: „Judecînd excesele revoluţiei comuniste spaniole, se poate afirma că în istoria popoarelor apusene nu se mai întîlneşte nici un fenomen asemănător de sălbăticie colectivă… Hecatomba săvîrşită de revoluţia comunistă a fost premeditată. Cu puţin înainte de izbucnirea revoluţiei, au sosit din Rusia 79 de agitatori de profesie… Pentru înlăturarea persoanelor considerate duşmănoase revoluţiei se stabiliseră în prealabil liste negre. În ele, pe primul loc figurau Episcopii… Cu toate că cifrele nu sînt încă definitive, putem socoti că aproape 20.000 de biserici au fost distruse sau prădate. Numărul preoţilor asasinaţi de ridică la aproape 16.000… Revoluţia aceasta a fost mai presus de toate crudă, masacrul a îmbrăcat forme de barbarie îngrozitoare. Se evaluează la peste 300.000 numărul mirenilor civili care au pierit asasinaţi pentru ideile lor politice, şi mai ales religioase…“ (apud G. Constantinescu, „Gîlceava anticomunistului cu lumea…”, Bucureşti, 2002, pp. 192-193). 

2. Poetul creştin francez Paul Claudel a închinat un amplu poem „Martirilor spanioli“, din care reproduc aici un fragment: „Unsprezece episcopi, şaisprezece mii de preoţi măcelăriţi şi nici o lepădare!/ … Trebuie să i se facă loc lui Marx şi tuturor bibliilor imbecilităţii şi urii!/ Omoară, tovarăşe, distruge, îmbată-te, fă sex, căci asta-i solidaritatea umană!/ Toţi aceşti preoţi vii sau morţi, care ne privesc, să nu spuneţi că nu ne-au stîrnit!/ Aceşti oameni, ce ne-au făcut numai bine pe degeaba, nu mai puteau fi toleraţi!/ … Aduceţi gazul! Să-i dăm foc lui Dumnezeu! Va fi o descotorosire de pomină!… (trad. mea). Cf. „Prigoana religioasă în Spania”, cu o poemă-prefaţă de Paul Claudel, Bucureşti, 1996.

3. În pragul perioadei pascale a anului 2001 a avut loc la Roma, în Piaţa Sfîntul Petru, ceremonia de beatificare a 233 de martiri catolici ai Războiului Civil din Spania, victime ale „republicanilor“, printre care 30 de misionari ai Acţiunii Catolice şi 12 surori carmelite, cei mai mulţi asasinaţi la Valencia, în prima fază a ostilităţilor (care a fost şi cea mai dură). Alţi 122 de spanioli fuseseră beatificaţi de Papa Ioan Paul II în octombrie 1992.

4. Iată şi relatarea unui martor ocular, membru al echipei de 7 legionari care a luptat în Legiunea străină spaniolă: „Sîntem concentraţi în dosul unei mănăstiri […] Pe mine mă cheamă locotenentul şi-mi dă în pază un prizonier… Toţi se reped să-l omoare. Eu mă lupt să-l scap. Îmi vine în ajutor Dl. Clime. Comunistul meu îmi oferă 3150 de pesetas, ca răsplată că l-am scăpat de la moarte. Îl refuz politicos şi-i spun că sînt român, avocat. Face ochii mari. Lor li se spune că toţi naţionaliştii sînt cruzi. Ce fac însă comuniştii cu prizonierii! Tăierea nasului, a limbei, scoaterea ochilor – astea sînt fleacuri! Alte chinuri degradatoare, practici murdare ce se termină cu amputarea organelor genitale, ce sînt date să fie mîncate de victimă. Desfacerea cutiei craniene, în care se amestecă creierii cu un băţ. Victima moare în chinuri îngrozitoare, apoi i se urinează pe creieri […] În această mănăstire a fost un centru de rezistenţă comunistă. Interiorul este distrus şi batjocorit. Călcăm pe odăjdii, pe icoane sfărmate şi tăvălite prin murdărie. Tablouri pictate de nume celebre, opere de artă de dinaintea şi din timpul Renaşterii (mănăstirea are 600 de ani) sînt rupte, iar sfinţii cu ochii scoşi. Murdării făcute pe altar, iar secera şi ciocanul mînjite pe pereţi şi pe icoane. O zdreanţă roşie fîlfîie pe crucea mănăstirii, ca o semnătură a profanatorilor […] Intrăm în castelul unui nobil spaniol, părăsit de comuniştii în retragere. Galeria de tablouri, oribil distrusă […] Icoana Madonei este profanată îngrozitor. Capela transformată în latrină. Pe treptele altarului recunoaştem, cu groază, cadavrul unui preot, cu mîinile legate la spate. Are o figură oribilă. Ne priveşte parcă, cu globurile ochilor nefiresc de mari. Apropiindu-ne, ne dăm seama că pleoapele i-au fost tăiate, iar nările umplute cu praf de puşcă şi explodate. Pe pereţi, bucăţi de creier, cu sînge şi fire de păr. În grajdul din curte, o femeie tînără şi cu fetiţa ei de vreo 6 ani, cu hainele sfîşiate, pline de vînătăi şi muşcături, violate, apoi ucise…“ (Niculae Totu, „Însemnări de pe front: noiembrie 1936 – ianuarie 1937”, Sibiu, 1937; ed. sp.: „Notas del frente español”, Madrid, 1970).

5. Ionel Moţa le scria părinţilor săi (22 noiembrie 1936): „Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?! […] Nu e o mare binefacere sufletească, pentru viaţa viitoare, să fi căzut în apărarea lui Hristos? […] Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!“ („Testamentul lui Ion Moţa”, ed. a 6-a, München, 1990, pp. 9-10; cuvintele din urmă sînt înscrise şi pe monumentul comemorativ de la Majadahonda, inaugurat la 13 septembrie 1970, cu sprijinul statului spaniol). Vasile Marin îi scria soţiei sale (23 noiembrie 1936): „N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre. L-am făcut cu acelaşi drag ca şi cînd ar fi fost vorba de ţara mea“ (Vasile Marin, „Crez de generaţie”, ed. a 4-a, München, 1977, p. 235).

6. Moţa şi Marin au căzut împreună, zdrobiţi de acelaşi obuz, la doar cîţiva paşi de prinţul Alecu Cantacuzino, care reface filmul cutremurător al acelei zile. După-amiază, „pe la ora trei, ocupăm nişte tranşee înaintate […] Ionel Moţa e îngîndurat şi se apucă să scrie, în mare grabă, o scrisoare Căpitanului. Parcă se temea că nu va avea timp să o sfîrşească. Pe la ceasurile trei şi jumătate, încep ghiulele să cadă în jurul nostru şi apar, pe coama unui deal din faţă, trei tancuri înaintînd în linie spre tranşeele noastre […] Bombardamentul se domoleşte vreo jumătate de ceas, apoi reîncepe […] Acum vedem, coborînd coama dealului, vreo treisprezece tancuri mari. Primim ordin să ne culcăm la pămînt în tranşee […] Ionel Moţa ne strigă: «Dacă sîntem înconjuraţi, nu cade prizonier nimenea. Murim toţi împreună!». Sînt ultimele cuvinte pe care ni le-a spus. Pentru ultima oară îi văd vii, alături: Ionel cu fruntea ca un munte înnourat şi Marin cu faţă [ca] de marocan – lăsase să-i crească barba – şi privirea întoarsă spre ascunzişurile sale sufleteşti. Bubuitul devine năucitor. Vîjîitul gloanţelor şi schijelor ne ameţeşte. Exploziile obuzelor ne acopereau cu pămînt […] O detunătură doborîtoare mă forţează să închid ochii. Cînd îi deschid, o clipă după aceea, privirea îmi cade, la un metru şi jumătate de mine, asupra unui corp întins cu faţa spre pămînt. Îngenunchiu şi îi ridic capul. E Ionel Moţa […] La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranşeei. Mă întorc şi urlu lui Clime şi părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanţelor şi al obuzelor: «Ionel şi Marin sînt morţi!». Peste haina cu stropi cu sînge neînchegat, ceasul lui Ionel Moţa atîrnă de lanţ, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert. […] Sublocotenentul se apropie de mine şi mă trage la pămînt, după parapet. Îmi zice: «C’est la guerre!… Mala suerte»…“ (Alexandru Cantacuzino, „Pentru Christos”, în „Opere complete”, Miami Beach, 1990, pp. 165-171. Pr. Ion Dumitrescu-Borşa – singurul supraviețuitor postbelic al echipei, trecut prin temnițele comuniste – precizează în memorialul său: „Moţa are piciorul stîng despicat şi pieptul ciuruit de schije, iar Marin – capul şi pieptul. Mi se îngăduie să merg cu morţii noştri, să stau de veghe şi să fac rugăciuni pentru ei“).

7. Însuşi Nicolae Iorga, cel atît de ostil legionarilor (şi ulterior victimă a unor sceleraţi rebeli de după „decapitarea“ Mişcării), a avut la vremea respectivă onestitatea de a scrie: „Luptînd pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată, doi tineri Români, doi Băieţi viteji, Moţa şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii. […] Prinşi de un entuziasm care se cere condus şi nu înăbuşit (pentru că altfel rămîne celălalt entuziasm, contra căruia Statul nu poate lupta îndeajuns şi mai ales singur), încălziţi de o idee căreia i se închinaseră întregi, ei şi-au zis că e preferabil, decît în România însăşi o agitaţie care nu-i aduce întotdeauna bine, să meargă acolo unde nu sînt discursuri şi demonstraţii de stradă, ci omul stă în fiecare clipă în faţa morţii, pentru ce crede el sfînt şi mare. Şi – au căzut. […] Dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioşată mîndrie, că pentru aceasta au curs şi cîteva picături din sîngele scump al tineretului nostru“ („Doi Băieţi viteji: Moţa şi Marin“, în „Neamul Românesc”, 19 ianuarie 1937).

 

* Pentru mai multe informaţii,

a se vedea, între altele, vol.

Taina jertfei. Dosar istoric Moţa-Marin, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 2002.

Sursa online: Răzvan Codrescu / fb

Reclame

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Un sit web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: