Bucovina Profundă

29 Iulie 2015

Poezia temniţelor – Andrei Cirunga – Noi tot aici : „Ne cresc orfani copiii pe coclauri, / nevestele ca fânul se usucă, / răsar din mame stânjenei şi lauri, / noi tot aici, noi tot cu dor de ducă.”

Filed under: Andrei Ciurunga,crimele comunismului,poezie,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 14:12

Poezia temniţelor

Noi tot aici

de Andrei Cirungacoroana de sarma ghmpata gulag-sarma-ghimpata

Trec primăveri cu flori la subsuoară,
în struguri mustul toamnelor şi-l suie,
se cern zăpezi a nu ştiu câta oară,
noi tot aici, noi tot bătuţi în cuie.

Ne cresc orfani copiii pe coclauri,
nevestele ca fânul se usucă,
răsar din mame stânjenei şi lauri,
noi tot aici, noi tot cu dor de ducă.

Parcă n-am fost în lume niciodată,
Duminicile parcă ne-au uitat şi ele,
prietenii prin cârciumi se îmbată –
noi tot aici, noi tot între zăbrele.

Căţui de nuferi ard în rugăciune,
pe sub salcâmii înfloriţi trec fete,
bâtrâne viori întineresc sub strune,
noi tot aici, noi tot în baionete.

Ţiţeiul nostru spumegă în sonde,
scot munţii saci de aur la lumină,
cresc cozonaci pe câmpurile blonde –
noi tot aici, noi tot pe rogojină.

Împărăţii cât şapte ţări într-una
se clatină, pândite de cenuşe,
stăpâni ai lumii au muşcat ţărâna,
noi tot aici, noi tot între cătuşe.

Cu alte poze vine-abecedarul
iar geografia alte hărţi aduce,
istorii noi aşterne cronicarul –
noi tot aici, noi tot bătuţi pe cruce.

(more…)

28 Iulie 2015

Andrei Ciurunga – Simplitate – „Erau tineri şi din răni sângerau. / Mâinile nevestelor subţiri /cu fâşii de cămăşi îi legau.”

Filed under: Andrei Ciurunga,poezie,România Profundă,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 10:57

Simplitate

de Andrei Ciurunga

roman rugandu se

Într-o zi se va vorbi despre noi
la fel de simplu ca despre stejari.
Oamenii vor fi spălaţi de noroi,
iar copiii de-acum, oameni mari.

Bătrânii vor spune, scurmând amintiri:
– Erau tineri şi din răni sângerau.
Mâinile nevestelor subţiri
cu fâşii de cămăşi îi legau.

Nimeni nu va plânge pe gropile noastre
cum nu plîngi iarba mieilor în lunci
sau infinitul zărilor albastre,
căci prea vom fi ai tuturor atunci.

Un moşneag îşi va rupe oftatul în piept:
– Au căzut lânga mine, aici!
Şi trupul surpat va sta drept,
cu urme de lanţuri şi bici.

Într-o zi se va vorbi despre noi
la fel de simplu ca despre izvoare
şi oamenii, cu pumnii amândoi,
vor bea, din apa care-am fost, răcoare.

Un sit web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: