Bucovina Profundă

9 Iunie 2017

Ernest Bernea – Despre educație. Citate inedite

Filed under: Ernest BERNEA,permanențe,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 00:41

ernest bernea - despre educatie -citat

Ernest Bernea – Despre educație. Citate inedite

Redăm aici citate inedite despre educație și învățământ din Ernest Bernea – Studii de pedagogie, un volum reper (inedit) pentru un sistem de învățământ care formează caractere, într-un context de colaps al educației. Volumul urmează să apară la Editura Predania.

„Exerciţiul intelectual, ca şi acela profesional pot avea contribuţii însemnate, fiecare după natura şi locullor în ierarhia activităţilor omului, dar luate în parte şi izolate sînt insuficiente pentru o desvoltare armonioasă a omului. Singure, aceste activităţi nu pot defini omul şi nu pot reprezenta cultura şi educaţia.
Dincolo de predarea unor cunoştinţe necesare, educaţia trebuie să se ocupe cu deosebită atenţie de ceea ce numim: conştiinţă, atitudine, gust, caracter, stil de viaţă.
Educaţia trebuie în primul rând să aibă în vedere omul viu şi omul întreg; aceasta înseamnă omul real, concret, nu omul idee sau cifră, mai înseamnă omul complex, nu unul parţial, redus; actul pedagogic trebuie purtat direct şi pe întreg cuprinsul condiţiei umane.
În concluzie: nu educaţie dedicată exclusiv exerciţiului abstract al inteligenţii şi cu atât mai puţin al memoriei, ci o educaţie integrală a tuturor funcţiunilor sufleteşti, care să însemne promovarea tuturor virtuţilor intelectuale şi morale. 
Pentru ca ceva nou să se întâmple (more…)

Anunțuri

14 Februarie 2017

Ernest Bernea – LA VÂNAT DE OAMENI: „E multă frumusete în lume dar oamenii orbi nu o văd.”

Filed under: Ernest BERNEA,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 21:24

Ernest Berneaernest-bernea-indemn-la-simplitate

LA VÂNAT DE OAMENI

De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ? N’au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alții.
E multă frumusețe în lume dar oamenii orbi nu o văd. Inclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Vieața ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ți-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu vieața.

14 Noiembrie 2016

Ultimul interviu a lui Ernest BERNEA. Cu Banu Rădulescu, din Revista Memoria nr. 2, august 1990

Ultimul interviu a lui Ernest BERNEA

Cu Banu Rădulescu, din  Revista Memoria nr. 2, pp. 26-33, august 1990

Textul alăturat e transcris după un interviu dat de profesorul Ernest Bernea la data de 12 august 1990 și el se află înregistrat pe casetă. La puțin timp după asta, profesorul s-a îmbolnăvit, a trebuit să se interneze în diverse spitale, de unde n-a mai ieșit. A murit la 14 XI 1990 și a fost înmormântat la Cernica.

ernest-bernea-indemn

Bine cunoscut în generația sa ca unul din sociologii și etnologii de frunte ai țării, această personalitate de vastă cultură era în aceeași măsură filozof și prozator și poet.

Opera lui ramificată în multe direcții de gândire, nu e nici pe departe cunoscută; nici de cei mai în vârstă chiar – și cu atât mai mult de cei tineri. Tomuri și tomuri de manuscrise refuzate sistematic de necruțătoarea cenzură comunistă au rămas în urma sa, încă nepublicate. Abia atunci când aceste lucrări vor ajunge la tipar, se va vedea că, în pofida detractorilor săi, esența gândirii profesorului Ernest Bernea nu s-a abătut de la creștinism, cu nici o iotă. Mai mult, nici în propria-i trăire n-a fost altfel.

Semnatarul acestei scurte note a avut privilegiul de a-l cunoaște în una din închisorile comuniste, la sinistrul Canal, în lagărul Peninsula. Zi de zi, unul lângă altul spărgeam împreună piatră. Un loc de iad, dar și un loc în care oamenii erau forțați să-și lepede aparențele și – vrând-nevrând – să-și dezvăluie bun sau rău, miezul gândirii și simțirii lor. Marele meu noroc (și există un noroc și în nenorocire) a fost că l-am cunoscut pe profesor. Lumina venea în sufletul meu seara, când alături unul de altul pe priciul neîncăpător, înainte de-a mă afunda în abrutizantul somn, ascultam glasul unui înger cu numele Ernest Bernea. Prin el ajungeau de la profesor la mine – învățăcelul, marile spirite ale lumii. Evocarea lor îmi dădea curajul și forța de-a nu dispera. Vorbea frumos, neînchipuit de frumos. Dar însăși ființa lui iradia bunătatea, cu neclintitul său îndemn – rostit de multe ori pe mutește, din priviri – de a nu ne prăbuși nicicând și nicicum în neomenia ce ne asalta de peste tot.

Acei ani au însemnat anii apropierii noastre, o prietenie – îndrăznesc să spun – care mai apoi, n-a încetat nici o clipă. Ne căutam reciproc , mai ales eu pe dânsul.

Și iată, că viața – ciudata viață – a făcut ca tocmai eu să fiu cel căruia profesorul să-i acorde ultimul interviu. Publicându-l într-o revistă pe care am proiectat-o împreună acolo, la Canal. Nu bănuiam atunci, când i-am luat interviul, că va fi ultimul.

Eram sigur că, mai înainte de a da textul la tipar, i-l voi putea supune atenției, cum și convenisem. El – exigent ca totdeauna – niciodată mulțumit cu ceea ce face. Dar … n-a fost să fie așa.

Iată, de ce acum, din interviu am suprimat întrebările mele (care se deduc totuși lesne din spusele profesorului), lăsându-l doar pe el să vorbească. Cititorul va înțelege de ce fac acest lucru. Am totuși, un mare regret: că nu l-am iscodit mai mult, fiind convins că mai avea multe și multe de spus, în argumentarea neobositului său … „îndemn la simplitate”.  (Banu Rădulescu)


 

… desigur, greu să-ți povestești viața într-un interviu. Pentru așa ceva ar trebui paginile unui roman. Se și spune asta, nu ? Că viața unui om e un roman. Ori mai multe romane. În cazul meu… știu și eu ?… un roman în mai multe volume. Poate, nu știu. Oricum, o să încerc să mă opresc asupra unor amintiri mai semnificative. Vreau să spun, cele din care să mă recunoască într-o oarecare măsură cititorul.

Sunt brăilean, născut în 1905. Tatăl meu era moldovean, din județul Galați, zis pe vremea aceea Covurlui, iar mama era venită din Ardeal. A coborât fiecare din părțile lui și s-au întâlnit la Brăila. S-au căsătorit și au avut copii. Dintre frații și surorile mele… majoritatea s-au dus. Interesant este însă, altceva: faptul că s-au întâlnit aici, la Brăila, două neamuri de oameni: mama ardeleancă și tata moldovean. Mama era o femeie exceptional de interesantă; deosebit de deșteaptă și pe deasupra și foarte frumoasă; avea numai patru clase primare. Ca și tata, de altfel. Oameni simpli, dar cu mare respect pentru cei instruiți, cei cu carte. Așa îmi explic eu, cum noi copiii am iubit cartea și am fost în școală – majoritatea – premianți. Tata a fost la început militar, reangajat cadru inferior; pe urmă a intrat să lucreze ca magazioner în port, la docurile Brăilei. (more…)

Ernest BERNEA – Interviul din Sala Luminoasă

Filed under: Ernest BERNEA,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 22:59

Ernest BERNEA – Interviul din Sala Luminoasă

cu  Zoltán Rostás

e-bernea-vulcanescu-monografisti-gusti-isr-prel-e1378738648265-770x470

De la stanga la dreapta: Zizi Constante, Xenia Costa-Foru, Mircea Vulcanescu, Dimitrie Gusti, Vladescu-Racoasa, H.H. Stahl, Ernest Bernea.

Ernest Bernea: „Eu eram mai puţin năist decât alţii”

[extras al interviului din Sala Luminoasa – partea I-a]

Când m-am decis să cercetez Şcoala lui Gusti, am încercat să aflu pe cine mai pot aborda dintre primii ei membri. Cei pe care îi cunoscusem înainte m-au ajutat într-un fel sau altul să iau legătura cu apropiaţii lor, dar nici unul nu m-a îndrumat spre Ernest Bernea. Am aflat el din alte surse, şi fiindcă pe mine mă interesa Şcoala, şi nu un grup sau altul, m-am grăbit să-l caut. Cunoscându-i trecutul legionar eram cu atât mai mult interesat de „construcţia” lui despre Şcoală, despre propria sa viaţă. M-a primit, în 1986, cu destulă circumspecţie, dar nevoia de a povesti i-a învins suspiciunea de la început – pe care, cunoscându-i biografia o consideram firească. Poate şi modul rezervat de a-mi formula întrebările l-a încurajat să-şi creioneze fără prea mari reţineri parcursul.

– V-aţi ocupat de sociologie încă din liceu?

– Da, şi de ce? Pentru că eram bibliotecar neplătit, voluntar la o mare bibliotecă din Brăila. Şi chiar când eram eu acolo, a sosit un stoc de 30 de mii de volume. Şi sigur că… mare lucru n-oi fi priceput eu, dar mi-am băgat nasul în toate.

– Erau cărţi şi în limbi străine?

– Şi în limbi străine, mai ales în franceză, fireşte, că asta era moda epocii. Şi aşa am făcut eu cunoştinţă cu sociologia, prin această bibliotecă comunală a Brăilei, care se chema Petre Armencea. El a înfiinţat-o, o bibliotecă mică, şi pe urmă s-a ajuns la o bibliotecă impresionantă.

– Când v-aţi înscris la facultate?

– Eu am pierdut doi ani din cauza războiului. În timpul războiului eu am fost copil de trupă. A plătit un frate al meu, săracul, care a făcut o fractură şi de acolo o septicemie, şi el s-a prăpădit la 19 ani, când a luat bacalaureatul. Şi era uluitor de dotat. Un matematician excepţional în primul rând. Eu am scăpat teafăr. M-am reîntors când s-au retras nemţii. Şi acei ani i-am pierdut. Atuncea la facultate am venit cu doi ani mai târziu decât colegii mei. N-am venit la 19 ani, ci am venit la 21. (more…)

Două articole de Ernest Bernea, din presa interbelică

Două articole  de Ernest Bernea, din presa interbelică

STIL LEGIONARernest-bernea

Odată cu apariţia Legiunii în orizontul istoriei noastre naţionale a luat naştere şi un nou stil de viaţă. Este un stil propriu neamului romanesc.

Pornita din viaţă, din nevoi româneşti şi umane totodată, Mişcarea Legionara păstrează în inima ei tot ceea ce ii este necesar sa poată creste şi învinge. Principiile acestei Mişcări, legile ei, nu sunt închipuiri lipsite de înţeles, ci rodul unor experiente îndelung verificate. Elementele care o alcătuiesc sunt vii şi adevărate, în necontenita legătură cu izvoarele de viaţă ale neamului.

Gândul legionar, în curăţenia şi puterea lui de pătrundere, a ştiut distinge necesarul de intamplotor, adevărul de minciuna, eternul de efemer. Gândul legionar a ştiut distinge lumina de întuneric şi viaţă de moarte. In acest fel Mişcarea Legionara, distingând elementele şi respectând legile, clădeşte o lume românească noua, după nevoile vremii şi firea neamului acesta.

Pornita firesc şi crescuta organic, viaţă legionara, ca orice început de viaţă noua, are un stil simplu. In adevăr, una din însuşirile de căpetenie ale acestei vieţi este simplitatea. Este aci o consecinţă fireasca a întemeierii sale. Întotdeauna când o noua epoca istorica începe, manifestările ei, stilul de viaţă care caracterizează acea epoca, este un stil simplu, în opoziţie cu acela al lumei de înainte, acela al epocilor decadente.

Mişcarea Legionara este o mişcare de început de veac, de aceea stilul de viaţă legionar înlătura tot ceea ce este inutil, exterior, ornamental, înlătura tot ceea ce a creat strâmb şi inpovarator, o mentalitate şi o simţire îmbătrânită, stilul legionar înlătura tot ceea ce astăzi ca şi-n alte epoci asemănătoare, sub pretenţie de civilizaţie şi rafinament, desfigurează chipul omului şi il îndepărtează de natura sa proprie.

Dar ce înseamnă simplitate legionara? Înseamnă trăirea adevărată: omul în legile omeniei sale. Simplitatea legionara înseamnă linie dreapta, înseamnă adâncime, înseamnă asceza. Ea decurge dintr-o adevărata trăire în spirit. (more…)

Calendarul inimilor noastre: +) 14 noiembrie – Pomenirea Mărturisitorului Filosof ERNEST BERNEA

Filed under: Ernest BERNEA,sfintii inchisorilor,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 21:33

Calendarul inimilor noastre:

+) 14 noiembrie  – Pomenirea Mărturisitorului Filosof

E R N E S T   B E R N E A

ernest-bernea-poster

14 November 2016 : Ernest BERNEA, 26 de ani de la plecarea la Ceruri

(28 martie 1905 – 14 noiembrie 1990)

S-a născut la 28 martie 1905, în oraşul Focşani.Va copilări la Brăila. Tatăl său, Marcu Bernea, era ţăran din împrejurimile Galaţiului, iar mama – Tudora, ardeleancă, a cărui tată era cărăuş în port. A dus o viaţă foarte austeră, la vârsta de 13 ani, tatăl era inapt de muncă, fiind bolnav la pat, fratele mai mare căzut pe front, a fost nevoit să muncească pentru a-şi ajuta mama la întreţinerea celorlalţi patru fraţi. Va presta diferite activităţi: vânzător de covrigi, îngrijitor în port, tăietor de lemne şi, câteodată, preparatorul copiilor din familii înstărite, mai ales acolo unde aceştia întâmpinau mari greutăţi – la matematică.

Cursurile şcolare le va efectua la Brăila, în perioada 1912-1922, iar cursul superior îl va urma în particular, la Tecuci, în perioada 1922-1926. Se va înscrie apoi la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, unde îşi va lua licenţa cu magnum cum laude (1927). „Urmează apoi, ca bursier al Societăţii Naţiunilor, prin concurs, cursurile de vară în drept internaţional şi sinteză politică(1929-1930)”1. Va urma o perioadă de specializare în sociologie şi etnologie, făcută la Paris(1930 – 1932) cu Marcel Mauss şi în filozofie – Geneva şi Freiburg cu renumitul filozof Martin Heidingger(1932-1933). Va obţine diploma de la Hautes Etudes din Paris (1932). (more…)

13 Septembrie 2016

TREPTELE BUCURIEI. Puterile dragostei. Dragoste şi transfigurare – Ernest Bernea

Filed under: Ernest BERNEA,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 22:12

ernest-bernea-dragoste-si-transfigurare

Ernest Bernea

TREPTELE BUCURIEI. Puterile dragostei

Dragoste şi transfigurare

Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrăneşte totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporeşte, nimic nu dăinue fără dragoste: dragoste de Dumnezeu şi de om, dragoste de tot ceea ce ne străjue şi ne întovărăşeşte viaţa aceasta atât
de plină şi nesocotită.
Un val de aer uşor şi cald, acoperă sufletul îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste omul călătoreşte în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului.
Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul şi lucrurile, ne deschide porţile înţelesului. Cel ce iubeşte e plin, e frumos, e luminat, iradiind numai pace şi încântare. Sufletul  lui cântă rodul nepieritor, cântecul de răscruci al luminelor.
Faţa lui e albă străvezie cu priviri în adâncimi astfel descoperite, pasul lui liniştit şi stăpân.
Dragostea coboară cerul pe pământ şi înalţă făptura în zonele binefăcătoare ale isvoarelor vieţii. Tot cuprinsul nostru creşte şi se preschimbă în inima şi sensul său.
Un om, un animal, un copac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sânt puse întâi să le iubeşti. Dragostea, nu folosinţă: aici e sensul existenţei lor în preajma ta.
Cine s’a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul Raiului s’adună în trupul unei fiinţe pe care o strivim sub pasul nostru neştiutor şi crud.
Dragostea face totul, descoperă şi înnoieşte totul; prin ea omul creşte în ştiinţă şi omenie, descoperă în afară şi sporeşte înlăuntru.
Omul adevărat iubeşte şi se roagă: buzele lui murmură în tredeschis prisosul sufletului, cântecul interior se desprinde, rodul dragostei se coace şi cade plin de sucul vieţii înfrumuseţate.
Să cântăm cel mai frumos şi mai înălţător cântec de dragoste şi urmele trudei, ale urâtului se vor şterge, să mergem până acolo unde se întâlneşte omul cu Dumnezeu, până în hotarul cerului care ne-a dăruit din stelele lui, să trăim în preajma isvorului vieţii şi creaţiei necontenite.
Şi pentru tine omule, frate de destin,
(more…)

8 Aprilie 2012

ERNEST BERNEA – ÎNNOITORII. SFÂNTUL

Filed under: articol,Ernest BERNEA,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 00:39
Tags: , ,

ERNEST BERNEA

ÎNNOITORII. SFÂNTUL

Omul având o îndoită natură nu merge întotdeauna pe calea care urcă. Dimpotrivă calea care coboară fiind mult mai uşoară este mai la îndemână şi deci mult mai bătută. De aici a venit credinţa că aşa e firesc, că aşa trebuie să fie. Natura omului a fost pecetluită cu semnele păcatului.

Din această rătăcire, din această neputinţă şi uitare omul poate fi scos prin exemplul sfinţeniei. Mult mai preţuit şi urmat în trecut, mult mai nesocotit şi îndepărtat astăzi, sfântul este cel mai mare înnoitor de suflete şi vremuri.

Sfântul trezeşte conştiinţa la o viaţă noua, la o altă viaţă decât aceea a deprinderilor noastre zilnice, sfântul deschide o cale de ascensiune, nebănuită şi totuşi atât de umană, făpturii acesteia uitate în propria sa rătăcire, ademenită de chemările ascunse ale unui pământ încă nebiruit.

Sfinţenia este o mustrare permanentă adusă înclinărilor decadente ale omului. Sfinţenia fixează un punct luminos, cel mai înalt pe cerul spiritualităţii noastre, prin care preţul vieţii de aici se măreşte. Apropierea de el ne face să încercăm cele mai bogate experienţe şi mai pure frumuseţi.

Sfântul este omul pentru care sens înseamnă trăirea conştientă şi voluntară a unei realităţi permanente şi desăvârşite; sfântul este omul dăruit lui Dumnezeu. De aceea treapta cea mai de sus a omeniei este sfinţenia; e locul din care omul nu-şi mai poate dori mai mult.

În acest fel sfântul, pare că urăşte şi neagă tot ce aparţine lumii acesteia. E numai o aparenţă înşelătoare. Sfinţenia nu înlătură lumea aceasta întrucât ea este ceva făcut, ci numai urâtul din ea, elementul negativ. Sfântul iubeşte lumea aceasta întrucât este creaţie divină şi participă la divinitate.

Sfinţenia desprinde omul de lumea noastră numai în ce are ea trecător, (more…)

23 Martie 2012

ERNEST BERNEA – ÎNNOITORII. POETUL

Filed under: articol,carte,Ernest BERNEA,România Profundă,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 01:51

ERNEST BERNEA

ÎNNOITORII. POETUL

Unii oameni cred că este adevărat numai ceea ce ating simţurilor lor. Dincolo totul e „poezie.” Se feresc să cadă în apele nemărginite ale unui cer spiritual pentru a nu fi nevoiţi să suporte decepţii.

Sânt oameni pe care niciodată nu îi atrage necuprinsul lumii şi tainele vieţii, nu-i încântă o armonie interioară sau o idee pură.

Aceştia se socotesc oameni „realişti.”

Sânt oameni poeţi şi oameni „realişti.” Cei din a doua categorie îi dispreţuiesc pe cei dintâi. Credem că dispreţul vine din incapacitate.

A fi dăruit cu o structură poetică nu este o infirmitate cum se crede, ci dimpotrivă este o însuşire aleasă. Omul poet este un idealist – sau poate adevăratul realist – pentru că el este un creator de valori noui pe care în realitate nu le-a aflat încă, dar care pot deveni reale. Pentru ca noi să putem progresa, să putem merge către un mai bine, trebuie să anticipăm acest viitor într’o viziune superioară de viaţă. Numai trăind această viziune intens o putem traduce în faptă; o realitate dacă nu este, poate să fie.

În acest fel poetul este un adevărat creator şi deschizător de drumuri. Cugetul său străbate distanţe în necunoscut, luminează căile şi face posibilă fapta. Cei ce dispreţuiesc evadarea din ceea ce este de fapt, nu cunosc frumuseţea şi nici putinţa unui viitor mai bun, pentru că nu cunosc creaţia. Ei suferă de o miopie pronunţată pe care o numesc „realism.” Această poziţie înseamnă stagnare şi moarte.

Omenirea datorează totul acestor poeţi care i-au îmbogăţit viaţa şi i-au făcut-o mai luminată. În arte, în ştiinţă, în filosofie, în politică, în noistică, poeţii s’au exprimat şi au dus omenirea de mână în zări tot mai limpezi.

„Realiştii” spun în faţa unei murdării: aşa e viaţa. Poeţii răspund: nu este aşa pentru că poate fi altfel, poate fi mai bună. Primii trăiesc într’o zodie animală şi rămân în ea pentru că le este îndeajuns, iar ceilalţi trăiesc înaripat şi vor o lume mai frumoasă, mai curată, mai cerească şi o viaţă descătuşată cât mai mult de poverile fondului subuman. (more…)

7 Martie 2012

ERNEST BERNEA – ÎNNOITORII. FEMEIA

ERNEST BERNEA

ÎNNOITORII. FEMEIA

Bărbatul este recunoscut unanim ca fiind superior femeii. Această recunoaştere a lăsat peste ochii noştri o perdea care ne opreşte să vedem ceea ce este esenţial femeii, înşuşirile sale de căpetenie.

Cine nu a văzut o femeie aplecându-se ca o mângâiere peste oamenii nimănui? Cine nu a văzut-o mângâind un cap de copil sau săturând un sărac? Femeia este mult mai înţelegătoare decât bărbatul faţă de tot ceea ce înseamnă viaţă: ea iubeşte florile, iubeşte păsările şi animalele, iubeşte oamenii.

Femeia are simţul mult mai fin al situaţiilor morale, trăieşte mult mai adânc decât bărbatul încercările interioare ale fiinţei apropiate; ea se transpune în întregime în locul altuia mergând până la depersonalizare. Cugetul ei şi făptura ei surprind mai repede şi simt mai adânc durerile şi bucuriile celor apropiaţi.

Bărbatul e mai închipuit, mai rece, mai calculat şi mai închis decât femeia. Bărbatul e mai trufaş, mai aspru şi nu rareori mai egoist. Cu aceste însuşiri înţelegem cât de uşor poate deveni tiran.

Marea putere de depăşire, puterea de trăire în altul şi capacitatea ei de recepţie fac din femeie cel mai bun confident în ceasurile grele. O femeie inteligentă şi blândă vine ca o lumină tămăduitoare peste rănile unui suflet încercat.Femeia este o făptură mai fragedă, mai delicată şi mai simţitoare decât bărbatul. Aici stă superioritatea ei. E drept că bărbatul a întrecut-o în artă, în ştiinţă şi mai ales în politică, dar nu trebuie să uităm că ea l-a egalat, dacă nu l-a şi întrecut, în cea mai grea şi mai de sus valoare umană: sfinţenia.

Pentru a fi înţeleasă, femeia trebuie văzută în expresiunile caracteristice ale naturii sale. Femeia sportivă, militar sau inginer, tot atâtea chipuri întoarse ale firii. Armonia cosmică le refuză.

Supusă unui destin al pasiunii ea, este legată de tot ceea ce îi îmbogăţeşte zilele; de la cele mai însemnate până la cele mai gratuite lucruri, toate o interesează, o cheamă, o farmecă. Dorinţa puternică şi continuu împrospătată de a-şi îmbogăţi viaţa şi, totodată, nevoia de dăruire dezinteresată fac din femeie o fiinţă în permanentă vibraţie şi îndemn.

Femeia însufleţeşte totul, învăluie lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii. Secretul său aici stă: în legătura statornică cu isvoarele vieţii. Fiinţă încă netulburată de erorile intelectualismului, ea are mai adânc simţul just al fiecărei situaţii sau lucru, are mai sigură intuiţia lucrurilor neschimbătoare. Cum altfel s’ar explica plinătatea şi focul rugăciunilor sale? Cum (more…)

4 Martie 2012

ERNEST BERNEA – ÎNNOITORII. COPILUL

Filed under: articol,carte,Ernest BERNEA,poezie,România Profundă,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 23:35

ERNEST BERNEA

ÎNNOITORII. COPILUL

Odată, într’un sat de munte, la vremea când urzeşte întunerecul, stăteam de vorbă cu un copil cu ochii de mirare. Pe deasupra capetelor noastre o pasăre a bătut din aripi de câteva ori şi s’a pierdut în pădure. După un moment de linişte a urmat întrebarea senină a copilului: de ce sboară pasărea? Altă dată, privind argintul viu al unei ape ce curgea boltit peste pietrele rotunde ale văii ca prins de o minune, a întrebat: de ce curge apa?

Ce minune stă în această făptură mică? Cum de l-a chemat măsura lui către gândurile neliniştitoare? Ce tainică legătură îl poartă pe culmile vieţii. Copilul este mai aproape decât noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu.

Zilele omului vârstnic se scurg într’o formă banală. Feluritele chipuri ale lumii acesteia şi sensul adânc al lucrurilor îi scapă. Omul de azi trăieşte totul în fugă, el nu prinde frumuseţea, nici lumina adevărului. Cele mai alese rosturi şi semne îi scapă; îi scapă nu pentru că el ar fi în păcat, ar fi sortit de la început să nu vadă, ci pentru că felul în care îşi trăieşte viaţa aici îi închide porţile înţelesului. Cu fiecare zi ce trece omul se îndepărtează de plaiurile bucuriei şi ale înţelepciunii. Trufia şi îndemnul numai către ordinea materială a lucrurilor îl fac să coboare cele mai de jos trepte ale condiţiei umane.

Trăind şi repetând zilnic aceleaşi forme şi acte lumea înconjurătoare îşi pierde misterul. Sau mai precis, odată cu anii, omul îşi pierde un simţ foarte delicat, dar pătrunzător, care îl pune în stăpânirea substanţelor ultime ale existenţei; omul în vârstă pierde de cele mai multe ori simţul adâncimilor; sâmburele dumnezeesc moare în el.

Dimpotrivă, copilul, fiinţă nouă şi neprihănită, necumpărată de ispitele aparenţelor înşelătoare, culege pretutindeni urmele minunilor. Când un copil deschide pentru prima oară ochii, întreg universul cu tainele joacă în apele luminate ale ochilor săi.

De aceea Iisus iubea atât de mult copiii, de aceea i-a arătat ca pe un simbol al Creştinismului, lume nouă care punea preţ pe nevinovăţie şi naivitate îngerească, pe frăgezime şi sete de absolut. „De nu vă faceţi la fel cu pruncii nici că veţi intra în împărăţia cerurilor.”

Copilul este o făptură biblică originară. Copilul este o făptură a vieţii neîntinate, este o floare deschisă luminii, este îndemn la simplitate şi frumuseţe. În el vorbeşte frântura de cer dată omului odată cu începutul.

Copilul este un (more…)

Un sit web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: