Bucovina Profundă

20 Septembrie 2015

Academicianul Nichifor Crainic, din nou pribeag în Ţara sa. Irodienii de la “Elie Wiesel”. “Sub mască. Memorii: 23 august 1944 – 24 mai 1947“. STUDIU de Florin Duţu plus HARTĂ

Academicianul Nichifor Crainic, din nou pribeag în Ţara sa.

Irodienii de la “Elie Wiesel”. “Sub mască. Memorii: 23 august 1944 – 24 mai 1947“. STUDIU de Florin Duţu plus HARTĂ

Nichifor Crainic 1971 - Pribeag in Tara mea - Memorii - Marturisitorii - Florin Dutu

Teologul şi economistul cibernetician Florin Duţu, cel care s-a preocupat în ultimii doi ani de completarea substanţiala a biografiei Părintelui Arsenie Boca (a publicat cinci lucrări pe aceasta temă în mai puţin de doi ani), a finalizat de reeditat şi publicat şi al doilea volum de Memorii ale profesorului Nichifor Crainic, “Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947“ – Editura Floare Albă de Colţ. Singura ediţie anterioară a volumului al II-lea de memorii a apărut în 1996, sub îngrijirea Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, sub titlul “Pribeag în ţara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu: Răspuns la actul meu de acuzare.“

În ordine cronologică, despre personalitatea Profesorului Nichifor Crainic, Florin Duţu a mai publicat foarte recent: “Mistica Ortodoxă și Schimbarea la Față a Teologiei Românești: Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae: cei mai buni dintre cei mai buni” (Ed. Floare Albă de Colţ, decembrie 2014) şi primul volum de Memorii ale Profesorului Crainic, “Zile albe, zile negre. Memorii.” (Ed. Floare Albă de Colţ, mai 2015), informează Anomismia.

Prin amabilitatea Editurii şi a autorului, MĂRTURISITORII publică în premieră, studiul introductiv al teologului, cu referire directă la atentatul legislativ la memoria marilor români ai perioadei interbelice de aur a României prin intermediul aşa-zisei legi “Elie Wiesel”. Lucrarea poate fi procurată prin comandă direct de la Editură, la preţul de 18 lei, sau de la Librăria Sophia, la preţul de 23 de lei.

Nichifor Crainic - Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 - 24 mai 1947 - Floare Alba de Colt

Nichifor Crainic

Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947

CUPRINS

I. „Iarăşi se tulbură Irodiada… iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan” – Ioan Nichifor Crainic – academicianul prigonit (studiu introductiv de Florin Duţu)

II. Mărturia lui Alexandru Cojan, ginerele lui Nichifor Crainic, despre întâmplările din 1944-1947

III. Pribeag în ţara mea – sub mască. Memorii

„După sfatul lui Petru Groza, am stat camuflat prin satele ardeleneşti doi ani şi jumătate, crezând, după cuvântul său, că vine amnistia politică. M-am predat la 24 mai 1947. Am făcut contestaţie şi, în noiembrie 1947, mi s-a anulat pedeapsa şi s-a început rejudecarea. Dar în 19 iunie 1948, înainte de terminarea procesului, am fost depus la Aiud.” (Nichifor CRAINIC)

Nichifor Crainic la Academia Romana - 1940 - Marturisitorii

Academicianul IOAN NICHIFOR CRAINIC (n. 22 dec. 1889, Bulbucata, Vlaşca, azi jud. Giurgiu; d. 20-21 aug. 1972, Mogoşoaia, Bucureşti-Ilfov) – poet, profesor de teologie mistică, publicist tangențial politic, ziarist (1916-1918 „Neamul Românesc”; 1918-1920 „Dacia”; 1924-1926 „Cuvântul”; 1926-1928 „Rampa”; 1928-1929 „Curentul”; 1932-1933 a condus ziarul „Calendarul”; 1936-1938 „Sfarmă-Piatră”; 1938 „Porunca Vremii”; 1962-1968 o serie de reportaje la revista „Glasul Patriei”); animator cultural (1926-1944 a condus Revista literară şi artistică „Gândirea”, unde a grupat scriitori și teologi de seamă ai ţării: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Petrovici, Gib Mihăescu, Dumitru Stăniloae etc.), scriitor creştin ortodox militant, om politic. Distincţii: academician (membru titular din 21 mai 1940); Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (5 nov.1940); Premiul Naţional de Poezie (1928). Studii: 5 clase primare în comuna natală; 1904-1912 Seminarul Central din Bucureşti; 1912-1916 Facultatea de Teologie din Bucureşti; 1920-1922 Filosofia la Universitatea din Viena (neterminată). Activităţi: 1912-1916 Funcţionar la Casa Corpului Didactic; 1916-1918 Soldat sanitar în Primul Război Mondial; 1923-1926 Director al secţiei culturale la Fundaţia Principele Carol; 1926-1932 Profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău; 1932-1944 Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti; 1940 Preşedinte al Radiodifuziunii Române; 1942-1944 Preşedinte al Societăţii Cinematografice „Filmul românesc”; Demnităţi politice: 1926-1927 Secretar General al Ministerului Cultelor şi Artelor; 1929 Deputat independent de Vlaşca; 1940 Ministru al Propagandei în Guvernul Gigurtu; 1941 – patru luni Ministru al Propagandei în guvernul Ion Antonescu. Cărţi de poezie: 1906 – a publicat versuri încă din clasa a III-a de seminar în diverse reviste literare; 1916 „Şesuri natale”; 1920 „Darurile Pământului”; 1921 „Privelişti fugare”; 1925 „Cântecele patriei”; 1932 „Ţara de peste veac”; postum, 1990 „Şoim peste prăpastie”, versuri create în temniţele Aiudului, unde a fost închis 15 ani de către „apostolii urii” ai comunismului. Cărți de teologie: Dostoievski și creștinismul rus; Cursuri de mistică ortodoxă și mistică germană; Nostalgia paradisului. Alte volume: Puncte cardinale în haos; Ortodoxie și Etnocrație; Spiritualitatea poeziei românești.

Nichifor Crainic - Aglaia, sotia - Fortuna Ioana, fiica - Marturisitorii - Florin Dutu

„Iarăşi se tulbură Irodiada…

iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan”[1]

Ioan Nichifor Crainic – academicianul prigonit

Nichifor Crainic 1971 -  Pribeag in Tara mea - Memorii - Marturisitorii Ro - Florin Dutu

„În preţuirea filosofilor eu am un criteriu unic de judecată, Evanghelia lui Iisus Hristos. Cine se potriveşte cu ea, e gânditor universal. Cine nu, e gânditor personal.”

(N. CRAINIC, Interviu audio inedit luat de fiica sa, 1968)

„Eu m-am format la şcoala lui Nicolae Iorga, pe care l-am proslăvit în toate cărţile mele, în poezii şi în nenumărate articole. El a fost, în mod subconştient, modelul vieţii mele publice.”[2]

(N. CRAINIC, Declaraţie – 31 mai 1947)

„Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămâne fără pereche în analele vieţii noastre literare.”[3] (LUCIAN BLAGA)

„Prin Nichifor Crainic s-a săvârşit o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox.”[4] (Pr. D. STĂNILOAE)

Nichifor Crainic - Zile Albe Zile Negre - Floare Alba de ColtCartea aceasta este continuarea volumului de memorii „Zile albe, zile negre. Memorii”[5] şi cuprinde amintirile din pribegie ale lui Nichifor Crainic din perioada 23 august 1944 – 24 mai 1947. Amintirile au fost scrise după cei cincisprezece ani de temniţă (1947-1962), cu speranța că va putea să și le publice în acei ani. După trecerea în viaţa de dincolo de mormânt (20-21 august 1972), manuscrisul a fost păstrat de fiica sa, Furtuna Ioan, apoi de ginerele său, Alexandru Cojan.

După 23 august 1944, comuniştii români (cca. 800 la număr) au ieşit din ilegalitate şi, sprijiniţi de agenţii sovietici şi de armata lui Stalin, au creat cadrul legal (Legea 488/1944; Legea 312/1945) pentru condamnarea „duşmanilor poporului” şi au început sovietizarea instituţiilor şi anchetarea tuturor naţionaliştilor şi opozanţilor. Spionii lui Stalin au pătruns rapid în Armata Română şi în Serviciul Român de Informaţii de atunci (Siguranţa). La scurt timp au lichidat Poliţia Română şi au transformat-o în Miliţie. Poliţiştii au fost închişi în temniţa din Făgăraş şi chinuiţi în mod bestial[6]. Dar prima măsură au luat-o împotriva ziariştilor naţionalişti printre care se afla şi Nichifor Crainic, tocmai pentru ca, punând stăpânire pe presă, aceştia să-şi poată intensifica propaganda prin care să manipuleze opinia publică. La scurt timp (4 iunie 1945) Nichifor Crainic a fost condamnat în lipsă la detenţie pe viaţă cu confiscarea averii în Procesul ziariştilor naţionalişti. Acesta a fost momentul încetării libertăţii presei în România. Acuzatorul public a fost Alexandrina Sidorovici (1906-2000), soţia lui Silviu Brucan. Autorităţile prosovietice credeau că a emigrat şi l-au condamnat în lipsă: „Profet mincinos, el [Nichifor Crainic] fuge la 23 august odată cu germanii şi ceilalţi trădători, spre a lupta pe pământ străin, contra ţării.” [7]

Nichifor Crainic şi-a început sub mască pribegia în Transilvania după ce obţinuse

(more…)

Anunțuri

20 August 2014

Nichifor Crainic in 10 poezii

Filed under: Nichifor Crainic,poezie,România Profundă,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 22:57

Nichifor Crainic in 10 poezii

 

Ţara De Peste Veac

Spre tara lui Lerui-Ler
Nu e zbor nici drum de fier, –
Numai lamură de gând,
Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger.

Spre ţara de peste veac
Nesfârşire fără leac,
Vămile văzduhului,
Săbiile Duhului
Pururea de strajă.

Sus ! pe sparte frunţi de zei,
Şovăielnici paşi ai mei !
Piscuri de-ntrebări – momâi
Să-mi rămână sub călcâiu
Şi genuni de zare !

În ţara lui Lerui-Ler
Năzuiesc un colţ de cer.
De-oi găsi, de n-oi găsi
Nimenea nu poate şti –
Singur Lerui-Ler.

 

Cântecul Potirului

Când holda taiata de seceri fu gata
Bunicul si tata
Lasara o chita de spice în picioare
Legand-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau matasos
Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.

Când painea-n cuptor semana cu arama,
Bunica si mama
Scotand-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parca moaste cinstite si lucii
Ca painea, dand abur cu dulce miros,
Parea ca e barba lui Domnu Cristos. (more…)

REVOLUTIA LEGIONARÃ, articol de Nichifor Crainic, din Revista „Gândirea”, Anul XIX, Nr. 8, Octombrie, 1940

 

REVOLUTIA LEGIONARÃ

de Nichifor Crainic

Revista „Gândirea”, Anul XIX, Nr. 8, Octombrie, 1940

 

Ziua de 6 Septembrie 1940 e deopotrivă culminatia unui dezastru şi începutul mântuirii.

Dezastrul national stã în prãbuşirea fostului Rege cu care se prăbuşea un regim artificial prea cunoscut astãzi.  În al doilea rând, îndrăzneala unui general, sincronizată cu strada verde, a pus capăt unui regim de tiranie asiatică.

Nu ştiu dacă neamul nostru a mai trăit cândva, în acelaşi timp, cu aceiasi intensitate, sentimentul catastrofei şi sentimentul reînvierii, ca în aceste zile. Să vezi cum una după alta, mândrele noastre provincii se rup din trupul statului, smulse de şuvoaiele vrăşmaşe şi înecate din nou în robie; să auzi rând pe rând strigătul de revoltă şi chemarea in ajutor a celor patru milioane de frati căzuti în ghiarele de care abia scpăseră acum douăzeci şi doi de ani; să citeşti groaza zilei pe fetele sutelor de mii de refugiati; să asculti dincolo chiotul de bucurie al tuturor duşmanilor neamului tău; si în toatã aceastã vreme, să vezi armata tării cu bratul încremenit pe arma mută şi tara întreagă cu căluşul la gură – iată chinuri trăite ale înjosirii, fatã de care cele închipuite pe seama iadului sunt firave fantome. Un fior de sfârşit apocaliptic cutremura tara cu sufletul spânzurat pe prăpastia deznădejdii. Mizeria moralã sta gata sã descompunã aceastã societate bãtutã de toate blestemele lumii. (more…)

NATIONALITATEA IN ARTÃ de Nichifor Crainic , GANDIREA, Martie, 1935

Filed under: articol,Nichifor Crainic,România Profundă,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 22:11

NATIONALITATEA IN ARTÃ

de Nichifor Crainic

GANDIREA, Anul XIV, Nr. 3, Martie, 1935

Acum treizeci de ani, în 1905, cultura noastra se îmbogatia cu o carte de doctrina nationalista, ce-ar fi trebuit sa ajunga îndreptarul clasic al creatiei românesti. E Nationalitatea în arta de d. A. C. Cuza. Aceasta opera s’a bucurat de blestemul unei taceri compacte, a carei ghiata nicio discutie n’a spart-o. În treizeci de ani, ajunsa abia, — si totusi, — la a treia editie, ea continua sa duca o existenta subterana, asemenea scrierilor neîngaduite de censura Evului Mediu sau a cartilor crestine care circula în taina pe sub teroarea din împaratia Sovietelor. Coperta unui numãr al revistei "Gândirea"Soarta ei e semnificativa pentru tot ce e produs curat românesc în aceasta tara unde nu constiinta nationala stapâneste si calauzeste. O alta putere, suprapusa noua, diabolic organizata pâna în cel din urma amanunt, captând aproape toate mijloacele de publicitate si aproape toate oficiile de fabricat opinii, domina, strivitoare, sufletul României de azi. Aceasta putere apartinând unei minoritati de rasa streina exercita asupra productiei românesti, spirituale, politice si economice, o censura sustinuta, ce nu cunoaste margini în ferocitatea ei abia disimulata si în intoleranta ei cruda. Atotputernicia ei este evidenta în politica si economie. În domeniul culturii ea a crescut covârsitor. Toate marile tipografii, uzinele cotidianelor, sânt ale ei, — afara de Universul; toate marile edituri sânt ale ei, — afara de Cartea Româneasca; majoritatea librariilor e în mâinile ei; majoritatea chioscurilor de ziare îi apartine. Mijloacele de productie si de raspândire a imprimatului, — carte, revista, ziar — sânt proprietate straina. Nouazeci la suta din tot ce se tipareste în România, din tot ce alcatueste hrana intelectuala zilnica a poporului românesc, poarta pecetia spiritului si a intereselor acestei puteri ce ne-a coplesit, — nu prin numar înca, dar prin organizatie si solidaritate.

Gândul scris, gândul care se ridica din adâncimile sufletului si explodeaza în lumina cuvintelor, e taria spirituala cea mai mare a unui neam. Dar în asemenea conditii, când tehnica industriala a cuvântului e în mâini streine si în slujba altor scopuri decât cele ale românismului, cine si ce mai poate garanta autenticitatea gândului national? În realitate, stremul de neam, prin mijloacele tehnice pe care le detine, e stapânul si arbitrul lui. El îl censureaza, el il reteaza, el îl ciumpaveste, el îl stâlceste si-l diformeaza pentru a-l face inofensiv interesului strein, pentru a-l face instrument al acestui interes, pentru a-l face din vin otrava sau apa chioara, pentru a-l întoarce împotriva sufletulul românesc. Nici pe vremea stapânirilor turcesti si maghiare, gândul nostru n’a trait drama falsificarii si a oprimarii din România mare si libera. Orice scriitor român, orice publicist, care merge la oficina streina a îndustriei cuvântului, stie ce însemneaza aceasta drama. Intrat gazetar, el nu mai scrie, ci slugareste diformându-si zilnic creerul pentru apararea Internationalelor. Cu sadismul morbid al rasei lor, noii stapâni îi poruncesc sa-si injure de cele sfinte tocmai pe fratele pe care-l stie mai curat. Daca vrea sa-si asigure o pâine, ei trebuie sa tamâie pe Marx, pe Freud, pe Trotzki, zeii „umanitatii”. Daca l-a împins demonul sa scrie romane, nicio editura nu i-le va tipari pâna nu mânjeste paginile cu libidinositati freudiste, cu pederastie si înfratire universala. Atunci o reclama uriasa îi sta la dispozitie si scriitorul e declarat cu atât mai genial cu cât îsi considera eroii numai dela buric în jos, din fata si din spate. Industria cuvantului varsa astfel torente de pornografie peste cea mai decazuta tara din Europa. (more…)

Mostenirea lui Nichifor Crainic

Filed under: articol,Nichifor Crainic,România Profundă,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 22:05

Mostenirea lui Nichifor Crainic

Atacarea lui Nichifor Crainic, tăcerea teologilor şi stăpânirea “duşmanilor omului”.

Anul trecut (in 2012, n.n), Jurnalul Naţional, prin Clara Mărgineanu, propunea cititorilor acestui ziar recuperarea unui scriitor gândirist de anvergură europeană, şi anume a lui Vintilă Horia. După cum se ştie, în 1960, scriitorului i s-a acordat Premiul Goncourt. Deşi era primul străin căruia i se acorda acest titlu, autorităţile comuniste din România, cu concursul comuniştilor francezi (prin intermediul oficiosului lor, L’Humanite), îl denunţă pe Vintilă Horia ca legionar şi antisemit. În urma acestor uneltiri, într-un mediu intelectual în care concepţiile bolşevice erau de bonton, premiul nu a mai fost acordat. “Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului”, avea să scrie Vintilă Horia.

Astfel de denunţuri erau la ordinea zilei în timpul regimului comunist, instrumentate, în general, prin securiştii din ambasadele româneşti (vezi cazurile arhicunoscute ale lui Mircea Eliade, episcopului Valerian Trifa şi parintelui Gheorghe Calciu). Iată că practica denunţului revine în publicistica românească. Acum câteva zile, în Jurnalul Naţional, a apărut o notă, nesemnată, prin care se semnalizează o postare pe facebook a Elenei Udrea în care aceasta folosea un citat al lui Nichifor Crainic („A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism”).

JN îl acuză pe creatorul unei importante direcţii de gândire în cultura românească, de, aţi ghicit, legionarism şi antisemitism. Politiciana, lipsită de scrupule, elimină postarea incriminată, acceptă atributele pe care ziarul le acordă lui Nichifor Crainic şi, în plus, îl adaugă şi pe acela de “colaborator al Securităţii” (dânsa cred că nici măcar nu a mai văzut vreunul, d-apoi să mai colaboreze cu aceştia în partidul din care face parte!).

Cel acuzat a fost întemniţat timp de 15 ani în închisorile comuniste de la Jilava, Văcăreşti şi Aiud. După ieşirea din închisoare, le-a spus apropiaţilor: “Am cunoscut iadul!”.  (more…)

19 August 2013

20 august: pomenirea marturisitorului Nichifor Crainic (1889-1972)

Filed under: Nichifor Crainic,poezie,România Profundă,sfintii inchisorilor — Mircea Puşcaşu @ 23:05

20 august: pomenirea marturisitorului

Nichifor Crainic

(1889-1972)

Teologul, gânditorul şi poetul creştin mult încercat, mare personalitate a perioadei interbelice, s-a născut la 22 decembrie 1889 la Bulbucata-Ilfov, cu numele de Ion Dobre. De la părinţii săi Nichifor a deprins cele dintâi valori creştin-ortodoxe. A absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti, 1916. Publică versuri, articole şi traduceri în diverse reviste, semnate Nichifor Crainic, nume pe care tânărul Ion N. Dobre l-a adoptat ca pseudonim literar.

A fost profesor la Facultatea de Teologie de la Chişinău şi mai apoi în Bucureşti, unde a înfiinţat Catedra de Ascetică şi Mistică şi a devenit decan. Poet eseist, ziarist, om politic, va colabora la prestigioase reviste din ţară, două conduse de el: Calendarul şi Gândirea (1926-1944), fiind principalul animator al gândirismului tradiţionalist. Ca om politic a fost Secretar general în Ministerul Cultelor şi Artelor (1926), deputat de Vlaşca şi Ministru al Propagandei Naţionale (1940-1941). Membru al Academiei Române în 1940, în locul lui Octavian Goga. În anul 1945 a fost exclus din Universitate şi condamnat la închisoare pe viaţă, s-a predat în 1947 şi a fost eliberat după 15 ani, de la Aiud, aprilie 1962. A fost forţat de securitate (1962-1968) să colaboreze la redactarea ziarului de propagandă comunistă „Glasul Patriei”, care avea menirea de a influenţa românii din exil. Era o metodă curentă comunistă de a murdări oamenii mari prin compromisuri şi în acelaşi timp de a-i folosi pentru atragerea „recalcitranţilor”.

Trece la cele veşnice în 20 august 1972 la Mogoşoaia lângă Bucureşti.

Poeziile sale ating Divinitatea. Crainic a reuşit să schimbe caractere şi comportamente. „Prin martirajul lui, a ispăşit credinţa pe care a avut-o, sub dominaţia păgână a comunismului, care a făcut din el un martir. Acest mare credincios, un om cinstit, cu o căldură sufletească, deosebită, un mare susţinător al dreptului existenţei noastre, a fost în cele mai teribile chinuri, sub dominaţia păgână a celor care stăpâneau ţara, dat pe mâna comuniştilor, batjocorit, scuipat… Crainic şi-a purtat Crucea; bătut, scuipat, schingiuit, batjocorit, lăsat flămând, fiindcă era cea mai copioasă pradă, apărătorul credinţei noastre creştin ortodoxe şi a Neamului nostru ortodox” (v. la A. Gabor, Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist, 1945-1964, curs la Teologie Ortodoxă Bucureşti).

În volumul de Memorii, Crainic povesteşte despre chinurile îndurate: foame, mizerie, boli, asupririle colegilor de celulă şi ale paznicilor. Suferă foarte mult pentru imposibilitatea de a fi alături de fiica sa, Nina, rămasă singură după ce mama ei, soţia lui, Aglaia, a murit în vara lui 1945. Despre foamea îndurată povesteşte:

„Forma culminantă a foamei, înainte de moarte, e caşexia. Un fenomen care a apărut dintr-o dată la noi. Ai fi zis că e o molimă, dar nu era. Caşexia nu are nimic molipsitor. E un fenomen fiziologic provocat de o foame maximă. În câteva zile majoritatea dintre noi ne-am umflat ca nişte butoaie… Umflătura începea de la picioare şi se ridica necontenit în sus, până cuprindea tot corpul şi membrele. Erau oameni care, văzându-i a doua zi cu faţa umflată, nu-i mai recunoşteai. Când carnea de pe torace se umfla, te strângea ca într-un corset de oţel, nu mai puteai respira, te sufocai şi (more…)

Un sit web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: