Bucovina Profundă

27 Martie 2017

Ascultați strigătul disperat al unei mame!

Filed under: atitudine,criza,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 22:36

Redăm aici un apel ce l-am primit la redacție de la un apropiat al asociației noastre:

lumanare

Ascultați strigătul disperat al unei mame!

       Când ți se naște primul copil, trăiești clipe unice, de înălțare și împlinire: ai devenit mamă prin binecuvântare divină.

       Când pe cel mic îl doare ceva, pe tine te doare înzecit. Când se îmbolnăvește, te simți zdruncinată și uneori, neputincioasă. Dar când viața îi este pusă în pericol de boli necruțătoare, te copleșește disperarea!

      Frați creștini, ascultați strigătul de durere al unei mame disperare!

      Femeia in cauză este cadru didactic și iși crește singură cei doi copii. Fiul ei cel mare este grav bolnav. El este elev de liceu eminent și urmează a fi operat în străinatate, pentru a putea fi salvat. Costul intervenției chirurgicale ar putea depăși 10.000 Euro.

      În spirit creștinesc, vă invit să o ajutăm prin donații în contul:

RO74BTRLRONCRT0388687801 (cont in lei).  Titular cont: RUSU ELENA.

inima crucea rosie

Asociația Bucovina Profundă garantează veridicitatea informațiilor și îndeamnă pe toți cei dispuși să ajute să acționeze repede, operația fiind urgentă și data ei fiind deja programată peste aproximativ 10 zile. Pentru conformitate punem la dispoziție numărul mamei in cauză: 0756.051.747.

6 Martie 2017

Mircea Vulcănescu, martirul şi filosoful – 113 ani de la naşterea sa. Mircea Vulcănescu – Autoportret

Filed under: Mircea Vulcănescu,România Profundă,sfintii inchisorilor,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 17:48

Mircea Vulcănescu, martirul şi filosoful – 113 ani de la naşterea sa

(n.3 martie 1904, București – +28 octombrie 1952, Aiud)
Citiți aici despre viața sa, pe scurt:  Mucenicul Mircea Vulcănescu (1905-1952)
 mircea-vulcanescu

Mircea Vulcănescu –  Autoportret

“[…] Nu sunt un om de partid. Am fost, personal, şi înţeleg să rămân ce-am fost: un naţionalist creştin, situat foarte la dreapta politică şi relativ la stânga socială. Sunt, cu alte cuvinte, mai curând demo-fil decât democrat şi am mai multă simpatie pentru persoana lăuntrică a omului decât respect pentru demnitatea lui. Consider proprietatea o obligaţie – ca un dar de la Dumnezeu, pe care trebuie să-l justifici, la fel cu talentul, prin rodul lui – mai curând decât un drept sacrosant care să îngăduie omului să-l ascundă în pământ.

De aceea, socotesc burghezia care-şi face din „respectul pentru persoane şi pentru proprietate“ un cult – nu ca pe un lucru bun în sine, ci ca pe un bun condiţionat de rodul ei – putând deveni uneori, când le preface fetişizat, în prejudecăţi opresive, o adevărată primejdie spirituală (ce e „filistinismul“ altceva decât burghezia în această ipostază a ei sinistră?).

Format într-o vreme care credea în libertăţi, dar care le-a călcat singură-n picioare, proclamând în primul ceas greu legea marţială (eram de 13 ani când înfiinţarea „stării de asediu“, m-a trezit din vis, lăsându-mă pentru întâia oară perplex în faţa minciunii pioase a doctrinei celor care mă crescuseră!) – am ajuns să privesc realist (cu Hobbes) temeiurile adevărate ale convieţuirii umane şi autoritar (cu Bonald, Maurras şi Joseph de Maistre) fundamentele aşezării de stat. Şi tot aşa, am ajuns să judec, cu un surâs, alături de Nietzsche, pretenţiile celor care proclamă idealuri pentru alţii şi jertfesc omul concret pentru ceea ce li se pare a fi „demn“ ori „drept“.

Kantianul dicton „fiat justitia, pereat mundus“ şi idealismul în genere mi-au apărut – cu cât am gândit mai mult asupra lor – patronii tuturor ipocriziilor. Şi, subconştientul ajutând, chiar şi al celor care se cred sinceri; ceea ce mi s-a părut tragic.

(more…)

Mircea Vulcănescu – Despre neam. Dimensiunea românească a existenței

Filed under: Mircea Vulcănescu,România Profundă,sfintii inchisorilor,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 17:23

Mircea Vulcănescu – Despre neam

Dimensiunea românească a existenței

mircea-vulcanescu-randuiala

„Ceea ce constituie un neam este o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria, o unitate de soartă, de destin în timp, unitate pentru care pământ, sânge, trecut, lege, limbă, datini, obicei, cuget, credinţă, virtute, muncă, aşezăminte, port, dureri, bucurii şi semne de trăire laolaltă, stăpâniri şi asupriri constituiesc doar chezăşii, semne de recunoaştere, peceţi, temeiuri. Suportul principal al unui neam variază de la o vreme la alta, cu semnul principal de recunoaştere al celor ce-l alcătuiesc. … A fi român înseamnă a fi om într-un anumit fel [s.a.]. Ca atare, noţiunea de român nu este o noţiune alterabilă. Şi totuşi, în realitate, fiecare dintre noi este alterabil. … I te poţi subsuma sau te poţi distruge, dar nu o poţi schimba. … Este …, dar numai virtual…, în putinţă. Actual, neamul nostru nu este decât în ceea ce vom fi noi în stare să facem din el. … Dar un neam nu e niciodată o realitate închisă, sfârşită; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci şi o realitate etică; destinul unui neam nu e dat o dată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare om.”

Mircea Vulcănescu – Dimensiunea românească a existenței (more…)

14 Februarie 2017

Grigore Vieru: „Morții sunt ca niște copii”. 82 de ani de la nașterea marelui poet român

Filed under: Grigore Vieru,poezie,România Profundă — Mircea Puşcaşu @ 22:42

Grigore Vieru: „Morții sunt ca niște copii.”

82 de ani de la nașterea marelui poet român

vieru-iubitiva-tara

Grigore Vieru

Morții sunt ca niște copii

 

Morții sunt

Ca niște copii.

Trebuie să-i strigi

Seara acasă.

Să-i scalzi

Înainte de somn.

Să le inchizi ochii,

Să le săruți fruntea.

Trebuie să veghezi

Să nu cadă

Din leagănul de lut.

Lăsați morții

Să doarmă în pace

Lângă roza cea albă-a

Izvorului,

Sub cerul de frunze

Al pomului.

Morții sunt

Ca niște copii

Și fiecare

Iși are morții săi.


vieru-2

Azi, 14 februarie 2017, se împinesc 82 de ani de la nașterea marelui poet român Grigore Vieru

Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, România, azi Republica Moldova – d. 18 ianuarie 2009, Chişinău) a fost un poet român originar din România, care a locuit în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ulterior Republica Moldova. Grigore Vieru s-a născut  într-o familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru.

A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină in 1953.
A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, „Alarma”, apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, „Muzicuţe”, şi s-a angajat ca redactor la o revistă pentru copii.
(more…)

Ernest Bernea – LA VÂNAT DE OAMENI: „E multă frumusete în lume dar oamenii orbi nu o văd.”

Filed under: Ernest BERNEA,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 21:24

Ernest Berneaernest-bernea-indemn-la-simplitate

LA VÂNAT DE OAMENI

De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ? N’au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alții.
E multă frumusețe în lume dar oamenii orbi nu o văd. Inclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Vieața ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ți-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu vieața.

27 Ianuarie 2017

Curajul mucenicilor: În camera morții Traian Popescu l-a înfruntat pe Țurcanu ”Eu nu-mi voi bate niciodată un frate de suferinţă”

maca-proc-coperta1Traian Popescu:

N-ai dreptul să fii nefericit dacă nu ştii cu adevărat ce este durerea.

În viaţă nu există decât o singură disperare: pierderea credinţei în Dumnezeu.


Curajul mucenicilor: În camera morții Traian Popescu l-a înfruntat pe Țurcanu

”Eu nu-mi voi bate niciodată un frate de suferinţă”

Din acest lot de 14-16 victime câți eram în camera morții1, parcă fiecare se încăpățânase să nu cedeze. Țurcanu, după ce se făcea închiderea, venea în fața noastră și ne întreba: ”Care v-ați hotărât să vă faceți demascarea, bandiților?” Și când vedea că nu i se răspunde îl apuca furia și nebunia și începea de la un capăt să ne lovească cu pumnul, cu picioarele unde apuca și nimerea…

După ce se săturau bătându-ne la un loc, apoi ne luau pe rând și ne duceau în camera de tortură și începeau din nou să ne schingiuiască sistematic pe fiecare.

La aceste schingiuiri individuale, mai aduceau întotdeauna două sau trei victime, să asiste, la schingiuirile la care eram supuși, ca în felul aceasta să ne înfricoșeze și să cedăm.

Țurcanu ne punea câte o bâtă în mână și ne forța să lovim și noi în cei schingiuiți.

Așa s-a întâmplat când lui Popescu Traian (zis Macă), Țurcanu i-a pus bâta în mână şi-l obliga să-l bată pe Voicu Andreiescu. Dar Popescu Traian a îndrăznit să ia bâta şi s-o arunce înapoi lui Ţurcanu cu furie şi dispreţ, spunând: (more…)

7 ani de la trecerea în veşnicie a fostului deţinut politic Traian Popescu

7 ani de la trecerea în veşnicie a fostului deţinut politic Traian Popescu

Citiți aici pe larg:

27 ianuarie: pomenirea Mărturisitorului Traian Popescu (1923-2010)

7 ani de la trecerea în veşnicie a fostului deţinut politic Traian Popescu Macă (16 ani de tinereţe în închisorile bolşevice)2dc43-traianpopescu

În noaptea de 14-15 mai 1948, în România s-a declanşat teroarea împotriva tineretului fidel idealurilor naţional-creştine. Traian Popescu a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, împreună cu aproximativ 15.000 de studenţi şi elevi. A trecut prin iadul închisorii de la Piteşti. În ciuda torturilor, parte a experimentului satanic la care a fost supus, şi-a păstrat neclintită credinţa. Concepţia lui creştină de viaţă l-a ajutat să transforme suferinţa în creaţie. Sub inspiraţie divină, a compus mai multe lucrări muzicale, fără hârtie şi creion şi fără a avea cunoştinţe muzicale, dintre care amintesc oratoriul „Calvarul”, poemul cantată „Mântuire”, precum şi lucrarea „Patimile şi Învierea Domnului”.
Avea să iasă pe poarta închisorii abia în anul 1964. Nu şi-au abandonat crezul generaţiei lui, căci “Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”, după cum spunea poetul Radu Gyr. După decembrie 1989, cu o energie inepuizabilă, a vorbit necontenit generaţiei tinere despre jertfele generaţiei de la 1948, pe care a numit-o Generaţia Scut.
Am avut bucuria să-l cunosc, făcându-mi onoarea de a răspunde cu promptitudine invitaţiilor de a participa în două rânduri la Întrunirea Rezistenţei Anticomuniste şi la o întâlnire cu tinerii liceeni braşoveni. Îngrijind cartea unui fost deţinut politic braşovean, doctorul Teofil Mija, l-am rugat pe Traian Popescu să o prefaţeze. A făcut-o cu bucurie, atât pentru camaradul său de luptă şi de suferinţă, cât şi pentru a face o mărturisire de credinţă a generaţiei sale.
Dumnezeu să-l odihnească de-a Dreapta Sa!    (sursa: Florin Palas | Veghea )


Mărturisire de credinţă a Generaţiei 1948

Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care aceasta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea naţională s-a pierdut.
De multe ori ea, istoria, este scrisă de învingători. Neamurile înfrânte, robii, pot avea o existenţă biologică care le impune adoptarea valorilor morale, spirituale, culturale ale învingătorilor, uitându-şi propria identitate. Este normal, este firesc, şi totuşi la judecata neamurilor, acestea venind cu regii şi împăraţii lor, vor trebui să dea socoteală în faţa tronului divin de talanţii primiţi ca zestre iniţială. (more…)

11 Ianuarie 2017

80 de ani de la jertfa Moța-Marin. Majadahonda 2017 – programul manifestărilor

timbre-mota-si-marin

80 de ani de la jertfa Moța-Marin 

Majadahonda 2017 – programul manifestărilor

Activitățile comemorative închinate lui Ionel Moța și Vasile Marin se vor desfășura după cum urmează:

Sâmbătă, 14 ianuarie 2017, Majadahonda
Ora 12 – Comemorare la Monumentul Moța-Marin/Majadahonda
Ora 15 – Masa la Hotel Majadahonda
Ora 17 – Conferința „Espíritu Majadahonda. El legado de una generación”, Hotel Majadahonda

Duminică, 15 ianuarie 2017, Biserica Sfântul Ioan Casian Guadalajara
Ora 09:00 – Utrenie și Sfânta Liturghie
Ora 12:00 – Parastas pentru Ionel Moța și Vasile Marin
Ora 12:30 – „Modele de jertfă pentru Hristos” – prezentarea cărților editate de Fundația George Manu și Editura Evdokimos
Agapă

În București parastasul pentru Ionel Moța și Vasile Marin, va avea loc sâmbătă 14 ianuarie 2017, ora 09:30, la Biserica Sfântul Ilie Gorgani.

Vă așteptăm!

Fundaţia George Manu
(more…)

21 Decembrie 2016

Despre Lucian Boia și fasificarea istoriei. Mihai Viteazul alături de sfinții din icoane. Acad. Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop. VIDEO

Filed under: lupta impotriva uitarii,România Profundă,sfintii români,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 21:39

Mihai Viteazul alături de sfinții din icoane

Acad. Prof. Univ. Dr.

Ioan-Aurel Pop

 


Despre Lucian Boia și fasificarea istoriei

Acad. Prof. Univ. Dr.

Ioan-Aurel Pop (more…)

9 Decembrie 2016

Concert de Colinde la Suceava. Sâmbătă, 10 decembrie

Filed under: psaltica,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 01:35

concert-de-colinde-2016-bj

3 Decembrie 2016

Din cugetările lui Petre Ţuţea. 133 de capete

Filed under: Petre Țuțea,România Profundă,sfintii inchisorilor,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 22:45

1. Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.

2. Am avut revelatia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr.

Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esentă, sediul lui nu e nici în stiintă, nici în filozofie, nici în artă. Si cînd un filozof, un om de stiintă sau un artist sînt religiosi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.

3. Acum, mai la bătrînete, pot să spun că fără Dumnezeu si fără nemurire nu există adevăr.

4. O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare asa, dihor.

5. Eu cînd discut cu un ateu e ca si cum as discuta cu usa. Între un credincios si un necredincios, nu există nici o legătură. ăla e mort, sufleteste mort, iar celălalt e viu si între un viu si un mort nu există nici o legătură. Credinciosul crestin e viu.

6. Ateii si materialistii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.

7. Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba. (more…)

Trei ore de dialoguri cu marele Țuțea. Interviu realizat de Marian Munteanu in 1990

Trei ore de dialoguri cu marele Țuțea

Interviu realizat de Marian Munteanu in 1990

 

 

 

Petre Ţuţea – Un colos intelectual

 „Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.– Petre Țuțea


Petre Țuțea - un colos intelectualUn colos intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o răspândească.

Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca M. Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întâlnire de opinii.

Gândirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni, al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el un mare gânditor.

Trăiască Petre Ţuţea! (more…)

Petre Ţuţea – Una din cele mai mari personalități contemporane. Un fragment din Raza din catacombă – Pr. Liviu Brânzaș

Un fragment din Raza din catacombă – Pr. Liviu Brânzaș

În compartimentul mare al dubei ne aşezăm lângă domnul Pupeza. Este o încântare să-l asculţi vorbind. Ne spune că s-a despărţit de curând de Petre Ţuţea, despre care vorbeşte în termeni superlativi. Auzisem vag până acum despre Ţuţea. Acum aud vorbindu-se despre el, ca despre una din cele mai mari personalităţi contemporane. Timpul va confirma ceea ce admiraţia domnului Pupeza îi acorda cu anticipaţie. (…)

Ne apropiem de închisoare. Când apare în raza noastră vizuală, o privim cu toată atenţia. Privind-o din exterior, închisoarea nu pare aşa fioroasă. De la distanţă, nici nu-ţi poţi imagina iadul din interior. Într-adevăr, chinul acestui infern nu-l cauzează nici zidurile şi nici gratiile, ci răutatea şi cruzimea gardienilor şi a politrucilor. Or, acestea nu se văd, ci numai se simt. Trecem peste podul pe care îl vedeam, cu ani în urmă, în zilele de Duminică, pe colonelul Koller, mergând în ţinută de paradă şi şchiopătând, spre stadion. Era, cică, invalid de război. Din războiul civil din Spania. Ca zelos ucenic al Talmudului şi bun bolşevic, a luptat în Spania pentru dărâmarea Creştinismului.

Când ajungem în curtea închisorii, suntem încunoştinţaţi de către colonelul Crăciun că am fost aduşi în penitenciar ca să-l ascultăm vorbind pe Petre Ţuţea.

– Te-am adus în special pe dumneata – zice Crăciun, adresându-se mie – ca să vezi şi să auzi că şi Ţuţea s-a convins de adevărul celor spuse de noi.

Mă înclin zâmbind, copleşit – chipurile – de atâta onoare. Nu pot să nu mă întreb: de ce caută colonelul Crăciun atât de stăruitor să mă determine să vorbesc şi eu. Până la urmă ajung la concluzia că insistenţa lui ţinteşte departe. Legionarii bătrâni pe care i-a convins să-şi facă ”mea culpa” vor dispare, unul câte unul, cât de curând, sub acţiunea implacabilă a timpului. În schimb, noi, tinerii, deşi ne-a trecut prin furcile caudine ale Zărcii, vom rezista mai mult în viaţă şi vom constitui o primejdie în viitor. (…)

Discursul lui Petre Ţuţea, deşi lung de cel puţin două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. (more…)

2 Decembrie 2016

Despre sensul mistic al Neamului – Părintele Gheorghe Calciu. Memorialul Durerii -VIDEO

Filed under: interviu,Parintele Calciu,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 13:21

Despre sensul mistic al Neamului 

Părintele Gheorghe Calciu50-2det-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-ro

“Naționalismul este convingerea că neamul tău are o misiune sfântă dată de Dumnezeu (…) că neamul are o misiune în această lume și că dacă își îndeplinește misiunea se salvează – și tu cu el. Dacă nu își îndeplinește misiunea piere – și tu poți să pieri cu el sau, în orice caz, mântuirea ta nu este completă. Sfântul Apostol Pavel spune că la Judecată ne prezentăm ca neamuri, nu ca indivizi. Mântuitorul spune așa: “iar când va suna Îngerul trâmbița se vor aduna neamurile din toate părțile pământului. Neamurile. Putea să spună “oamenii”. N-a spus-o! Deci, pentru mine neamul este înțelegerea aspectului metafizic al Neamului, al ființei neamului. Nu adunarea de oameni, nu poporul. Ăstea sunt lucruri care țin de aspectul juridic sau social. Pentru mine, Neamul are un sens absolut mistic. Și așa am înțeles naționalismul și așa îl practic și azi. De aceea spun cu tărie: sunt naționalist. În sensul creștin al cuvântului. Și înțeleg că acțiunea aceasta de desființare a neamurilor, de desființare a entității naționale este o acțiune pusă de satana pentru dizolvarea ființei naționale a popoarelor, este o acțiune diavolească.  (more…)

Nu plânge Maică Românie! 1 Decembrie 1918: Ziua Marii Uniri – Ziua Națională a României

Filed under: România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 13:15

1 Decembrie 1918:

steag-tricolor-banda-crop

Ziua Marii Uniri – Ziua Națională a României

La mulți ani celor cu suflet de român!

nu-plange-maica-romanie_2ccd33927de6bc

Aceeși poezie recitată. Un plâns de copil ce ne izbăvește de insensibilitățile noastre:

 

Părintele Adrian Făgețeanu – Despre Iubirea de Neam cea iubită de Dumnezeu, despre Căpitanul Corneliu Codreanu, despre sfințenie ca jertfă pentru Neam

Părintele Adrian Făgețeanu – Despre Iubirea de Neam cea iubită de Dumnezeu, despre Căpitanul Corneliu Codreanu, despre sfințenie ca jertfă pentru Neam

Viața și moartea lui Corneliu Codreanu au rodit intr-o generație de martiri şi sfinții. Articol de Vasile Posteucă: CĂPITANUL PRINTRE NOI

Viața și moartea lui Corneliu Codreanu au rodit

intr-o generație de martiri şi sfinții

 

 

Articol de Vasile Posteucă:

czc-capitanul-corneliu-zelea-codreanu-salut

CĂPITANUL

PRINTRE NOI

 (Fragment din Vasile Posteucă,  Desgroparea Căpitanului, Editura Mișcării Legionare, Madrid 1977, I.S.B.N.: 84-400-4923-4)

 Sub semnul acesta înalt al eternitătii neamului românesc, al chemării lui la o superbă împlinire de omenie şi dragoste creştină, la un fel românesc de a interpreta şi viziona viaţa şi lumea, am înteles noi venirea Căpitanului, petrecerea lui printre noi, împlinirea sfintei lui misiuni şi purtarea Crucii spre Golgota ispăşirii şi învierii româneşti. Cine noi?, se va întreba. Noi, contemporanii lui. Noi, puii de români, care ne-am văzut la 1918 visul unirii geografice împlinit şi ne-am deschis ochii inimii spre dimensiunea istoriei. Poate nici istoria nu-i adevăratul termen al ridicării noastre fanatice, mistice, paroxiste. N’am visat o istorie de forţă şi glorie pământeană, de cuceriri şi averi, de imperii de mii de ani care, din cauza trufiei şi a îndepărtării de cer, să se prăbuşească lamentabil in zece.

Intâlnindu-l, ascultându-i cuvântul de foc, noi ne-am dat seama de semnificaţia lui de Trimis, de profet, de Căpitan. In felul acesta l-am văzut şi primit între noi. In felul aces ta, de mit şi legendă, a trecut el printre noi. El, luceafărul adevărului şi omenei noastre, şi noi ostaşii lui, adesea petrecuti de noroc, in cerc străin, incapabili de trezie şi vedere.

Căpitanul printre noi! Vor trece deceniile şi veacurile, ni se vor vântura vietile in moriştele eternităţii şi el va deveni tot mai depărtat, tot mai mare, tot mai divin. Nu va avea praguri omeneşti. Nici biografie precisă, nici mormânt. Va fi o pretutindenie românească. Un fel precis al dorului. O splendidă şi mângâietoare nuantă de lumină lină, un reproş plin de dragoste şi un îndemn la trezie, la plinirea lui Hristos in povestea unui neam.  (*…)

 * * *

 Căpitanul a ştiut de puterea misterioasă a rugăciunii. A ştiut să se roage. A practicat cu smerenie, cu ardoare, cu severă disciplină, rugăciunea. Se scula dimineata, înainte de răsăritul soarelui şi se retrăgea pentru meditaţie şi cetitul rugăciunilor. Se ruga. Indelung. Intens. Se ruga nu numai pentru sine ca suflet de om, ci şi pentru mişcare, pentru neam. In vederile sale, individul nu are dreptul de a actiona dacă ceeace face şi plănuieşte el nu este bun şi pentru societate, pentru neam. Si mai mult, actiunile acestea trebuie să placă lui Dumnezeu.

Pentru a înţelege nevoile şi chemările neamului, ca şi pentru a cunoaşte şi descifra voia lui Dumnezeu, (more…)

1 Decembrie 2016

Emil Cioran – Profilul interior al Căpitanului. Conferinţă la radio din 27 noiembrie 1940

Emil Cioran Profilul interior al Căpitanului

czc-corneliu-zelea-codreanu

Căpitanul – Corneliu Zelea Codreanu

Conferinţă la radio din 27 nov. 1940, publicată in Glasul Strămoşesc nr. 10 din 15 dec. 1940, Sibiu

 Înainte de Corneliu Codreanu, România era o  Sahară populată. Cei aflaţi între cer şi pământ, n-aveau niciun conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia să vină. Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Până şi dispreţul ni se părea un efort.

Ţara nu ne putea fi o problemă decât negativă. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment, ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsă reuşită. Te învârteai în aer liber, vacant de trecut şi de prezent, îndrăznind dispreţul dulce al lipsei de menire. Biata ţară, era o pauză vastă între un început fără măreţie şi un posibil vag.

În noi, gemea viitorul. În unul, clocotea. Şi el a rupt tăcerea blândă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă, se îndrepta spre putere.

*

Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipă că stau de vorbă cu un om, într-o ţară de fleacuri umane. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mărturisi că o teamă ciudată mă cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri? Lumea cărţilor mi se descifra inutilă, categoriile, inoperante, prestigiile inteligenţei, şterse, iar subterfugiile subtilităţii, zadarnice.

Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era „deştept”, Căpitanul era profund.

Dezastrul spiritual al ţării derivă din inteligenţa fără conţinut, din deşteptăciune. Lipsa de miez a duhului, preschimbă problemele în elemente de joc abstract şi răpeşte spiritului latura destinului. Deşteptăciunea degradează până şi suferinţa, în flecăreală. (more…)

Din Temniţele Memoriei: 29/30 noiembrie 1938. Cum a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu?

Din Temniţele Memoriei: 29/30 noiembrie 1938

Cum a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu?

din Ziarul „Buna Vestire”, 9 noiembrie 1940

czc-30-nov-38


„…în zorii zilei (n.n. 29/30 Nov. 1938) am pornit spre Râmnicul Sărat. Ajunși la închisoare, am fost băgați toți jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu și Macoveanu ne-au dat instrucții asupra modului cum avem să executăm pe legionari. Punând în genunchi pe șoferul mașinii, i-a aruncat un ștreang după gât pe la spate, arătând cât de ușor se poate executa astfel. Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieșit apoi unul câte unul afară, în curtea închisorii și fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-a dat unul mai voinic, mai înalt.

Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Codreanu. I-am dus apoi în mașini. Aici, legionarul era legat cu mâinile de bancă la spate, iar picioarele pe partea de jos a băncii din față, în așa fel ca să nu se poată mișca nici într-o parte, nici în alta. Așa au fost legați 10 legionari într-o mașină și 4 în alta. Eu am fost în prima mașină, în cea cu 10 legionari, în spatele Căpitanului și fiecare jandarm era așezat în spatele legionarului ce-i fusese încredințat. În mâini aveam ștreangurile. Am pornit. (more…)

27 Noiembrie 2016

Suferinţele mărturisitorului Marin Naidim

articol de Adrian Nicolae Petcu

În orice regim totalitar, opiniile, mai ales cele politice, sunt interzise şi pedepsite de comandamente care ignoră cele mai elementare norme de drept. Ion Antonescu s-a intitulat conducătorul unui regim totalitar şi, pentru că era vreme de război, a considerat că este justificat atunci când ordona suprimarea oricăror atitudini care ar fi contravenit intereselor statului. Aşa a fost în cazul tinerilor foşti membri ai Frăţiilor de Cruce din Buzău care activaseră în vremea guvernării naţional-legionare. Pe unul dintre aceşti membri, Virgil Maxim, l-am prezentat cu puţin timp în urmă la rubrica noastră „Memoria Bisericii“.

Astăzi încercăm să creionăm o scurtă biografie a altui membru, fost coleg cu Virgil Maxim. Este vorba de Marin Naidim, pe care memorialiştii, supravieţuitori ai temniţelor comuniste, îl menţionează deseori ca exemplu de trăire creştină.

Marin Naidim s-a născut la 6 martie 1922, în familia unui agent fiscal din localitatea Râmniceni, judeţul Râmnicu Sărat. În iunie 1942 a absolvit Şcoala Normală din Buzău şi, potrivit documentelor rezultate din ancheta Siguranţei, ar fi predat conducerea Frăţiilor de Cruce din acelaşi oraş lui Virgil Maxim. Deoarece în toamna lui 1942 se declanşase seria arestărilor tinerilor consideraţi că încă mai activează în Frăţiile de Cruce, la 10 noiembrie, în timp ce se afla la Centrul de încorporare din Râmnicu Sărat, Marin Naidim a fost reţinut şi trimis în ancheta Siguranţei din Buzău. După malaxorul torturilor din anchetă, la 1 decembrie 1942 este mutat, alături de ceilalţi foşti colegi, la Penitenciarul Ploieşti. Este judecat în lotul FDC, grupul nr. 14 şi condamnat prin Sentinţa nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curţii Marţiale a Corpului 5 Teritorial Ploieşti la 25 ani muncă silnică şi anularea diplomelor pentru „strângerea de cotizaţii şi contribuţii pentru scopuri urmărite de asociaţiuni interzise“ şi „constituire de asociaţiuni clandestine potrivnice ordinei de stat“. (more…)

21 Noiembrie 2016

Părintele Gheorghe Calciu – preotul sfintei tinereţi. 10 ani de la plecarea la Ceruri. Confesiunea unui fiu duhovnicesc. Cuvântul Părintelui Justin şi 70 de FOTO

Părintele Gheorghe Calciu – Preotul sfintei tinereţi. 10 ani de la plecarea la Ceruri. Confesiunea unui fiu duhovnicesc. Cuvântul Părintelui Justin şi 70 de FOTO

50-2det-parintele-gheorghe-calciu-marturisitorii-roPărintele Gheorghe Calciu – Preotul sfintei tinereţi

Articol de Sorin Drăgan

S-au implinit zece ani de la plecarea dintre noi a Părintelui Gheorghe Calciu (23 noiembrie 1925 – 21 noiembrie 2006) si incerc sa indeplinesc acum cererea fata de care am avut retineri atunci, aceea de a asterne pe hartie cateva ganduri despre mentorul si duhovnicul meu, nu atat ca un elogiu post-mortem intre altele, cat pentru a impartasi o perspectiva mai apropiata celor care l-au vazut numai de langa soclul unui piedestal.

Stiu ca am fost privilegiat cunoscandu-l, si intreg contextul inceputurilor pare sa o confirme. Prima mea intalnire cu parintele a avut loc in copilarie, la o varsta la care eram mult mai impresionat de darul sau de povestitor decat de harul cu care fusese investit prin preotie. Era scund si vioi, avea parul carliontat, carunt pe atunci, alb mai tarziu, barba lunga, numai buna pentru un povestitor, ochii albastri si limpezi, si un suras care radia caldura, la fel ca intregul sau fel de a fi, mai ales fata de copii sau suflete in nevoie de o mangaiere. Basmul sau, Craiasa apelor, o impletire intre propriul talent literar si traditiile dobrogene ale copilariei sale, ramane pentru mine una din cele mai frumoase povesti ale omenirii, si imparte in inima mea un loc cu Fat-Frumos din lacrima si Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, intrucat, la fel ca ele, grefeaza doruri personale pe mituri fiintiale care se pierd in memoria colectiva a poporului roman.

Pe cand am atins o mai buna intelegere a lumii din jur, parintele fusese deja rapit din ea, inchis din nou pentru nemuritoarele sale Cuvinte catre tineri. Le-am citit transcrise si pasate din mana in mana cu infrigurare de unii din cei carora le fusesera adresate. Au fost o revelatie si o confirmare ca exista un sens al existentei dincolo de saracia simturilor, un raspuns la atatea intrebari si zbateri ale unei inimi umbrite de cravata rosie. Multi din noi cautau ceva fara sa-si poata defini prea bine natura acelui gol apasator din suflet. Cand le-am citit prima oara, viata mi-a fost inundata de lumina revelatiei ca Hristos ma cauta si El, si ca exista un adevar mai presus de putinatatea intelegerii omenesti. Dincolo de gratiile inchisorii, cuvintele preotului martir rodeau miraculos in noile generatii, peste tacerea complicitara a parintilor nostri care nu gaseau indrazneala sa demaste goliciunea imparatului pamantesc. (more…)

20 Noiembrie 2016

Părintele Ilie Imbrescu, un promotor al României creştine. Articol de Adrian Nicolae Petcu și Gheorghe Vasilescu din Revista Rost, nr. 27, mai 2005

Articol de Adrian Nicolae Petcu și Gheorghe Vasilescu

din Revista Rost, nr. 27, mai 2005

Ilie Imbrescu s-a născut la 26 aprilie 1909, în localitatea Dalboşeţ, judeţul Caraş, în familia unui preot bănăţean. Într-o scrisoare către soţia sa, datată 1 aprilie 1945, Ilie Imbrescu spunea despre originea şi naţionalismul său: „[…] sunt fiu de Preot. M-am născut în Valea Almăjului – «Valea Cântecului» românesc a Banatului. Am crescut în acordul armonios al Corurilor, Fanfarelor şi Jocurilor poporane ale ţăranilor păstoriţi de tatăl meu. […] De atunci mă paşte şi mă însoţeşte pretutindeni şi totdeauna «nebunia» cântecului, pentru că iubesc Românca oacheşă, ţara mireasă şi Biserica mamă!”[1].

În anul 1915 urmează şcoala primară, în limba maghiară, apoi liceul în Caransebeş.

La 15 octombrie 1926 se înscrie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi, unde va cunoaşte curentele politice, în speţă cel naţionalist, care se contura tot mai mult. Aici va activa în cadrul Centrului Studenţesc Cernăuţi, al cărui preşedinte era preotul profesor Domiţian Spânu, unul dintre cei mai respectaţi teologi în vremea aceea.

După absolvirea facultăţii, la 24 noiembrie 1930, tânărul Imbrescu este ales în unanimitate ca preşedinte al Centrului Studenţesc Cernăuţi[2]. Însă, la Cernăuţi nu mai avea să stea mult, deoarece se va întoarce acasă, în Banat, dorind să ocupe un post de profesor la Academia Teologică din Caransebeş şi să se înscrie la doctorat. A petrecut însă un an la Sibiu, ca pedagog la Internatul Arhidiecezan, de unde va ajunge apoi la Bucureşti pentru studii de doctorat. Aici, va fi ales ca membru în Comitetul Executiv al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România (UNSCR).

Momentul care l-a marcat cel mai mult pe viitorul preot Imbrescu a fost cel din 24 ianuarie 1933. Mai exact, cu ocazia Zilei Unirii, studenţii, în frunte cu preotul Nicolae Georgescu-Edineţ, slujitor al bisericii Sf. Anton-Curtea Veche şi duhovnicul studenţilor bucureşteni, doreau să pună o cruce la Mormântul Eroului Necunoscut. Ministrul Apărării, Nicolae Samsonovici, interzisese gestul, motivînd că „mormântul reprezintă un simbol nu numai pentru creştini, ci pentru cei care s-au jertfit pentru Ţara Românească”[3]. Iniţiativa studenţilor se motiva prin faptul că, deşi MormântulErouluiNecunoscut fusese amenajat, îi lipsea crucea.

După sfinţire, într-o procesiune formată din peste 2000 de credincioşi şi condusă de preotul Nicolae Georgescu Edineţ, crucea a fost dusă în Parcul Carol de către tânărul Traian Puiu, ca delegat din partea iniţiatorilor şi de Ilie Imbrescu, din partea Comitetului Executiv al UNSCR. „Am fost învrednicit de bunătatea lui Dumnezeu ca să port şi eu crucea Eroului Neamului, dar, după cum se ştie, am fost opriţi la poarta Parcului Carol şi bătuţi groaznic de poliţie şi armată, din ordinul guvernului de atunci. Eu am fost călcat în picioare şi apoi, tot de la armă, m-am ales cu o coastă ruptă. Capul mi-a scăpat fără rană întrucât m-au favorizat numai nişte cauciucuri poliţieneşti”[4] – spune Imbrescu în cartea sa.

Cinci zile mai târziu, teologul Imbrescu avea să reprezinte forul studenţesc bucureştean la manifestările iniţiate de Centrul Studenţesc din Cernăuţi pentru susţinerea aşezării crucii. În raportul Poliţiei din Cernăuţi, din 30 ianuarie 1933, se precizează că Imbrescu a adus „salutul şi mulţumirile sufleteşti studenţimii din Capitală pentru solidarizarea studenţilor din Bucovina la acest act naţional creştin”. Acelaşi teolog „a apelat la o solidarizare a tuturor studenţilor şi poporului nostru român din Bucovina pentru combaterea religiilor străine de neam şi sectanţilor năpăstiţi în ţară”[5].

În anul 1933 Imbrescu încearcă să publice în „Cuvântul studenţesc” un apel numit „Asociaţia abstinenţilor sexuali”, în care, printre altele, teologul Imbrescu spunea: „Pentru că ţara noastră este subminată, pe lângă multe alte calamităţi şi de cancerul moral al desfrânării, susţinută şi lăţită diabolic de publicaţii pornografice, filme libertine şi de «ştiinţa pe nedrept numită astfel» (1 Timotei 6, 20) a freudismului care a făcut un monstru din «psihanaliză» şi «psihoterapie» – un grup de studenţi creştini-români, la iniţiativa şi îndemnul colegului nostru Ilie I. Imbrescu, doctorand în Teologie, au pus bazele unei «Asociaţii pentru abstinenţa sexuală până la căsătorie». Scopul acestei asociaţii este redeşteptarea sentimentului moral şi păstrarea deplină a sănătăţii trupeşti prin abstinenţă până la căsătorie, şi în acelaşi timp cea mai frumoasă şi creştinească şcoală a voinţei şi demnităţii”. Totuşi, pentru a fi publicat i s-a schimbat titlul apelului în „Pentru o viaţă mai curată”, iar numele asociaţiei în „Asociaţia pentru cultivarea virtuţilor creştine”[6]. Aflat la Bucureşti, în noiembrie 1933, tânărul Ilie Imbrescu se va încadra în rândurile Mişcării Legionare.

Închis pentru apartenenţă la Mişcarea Legionară (more…)

14 Noiembrie 2016

Ultimul interviu a lui Ernest BERNEA. Cu Banu Rădulescu, din Revista Memoria nr. 2, august 1990

Ultimul interviu a lui Ernest BERNEA

Cu Banu Rădulescu, din  Revista Memoria nr. 2, pp. 26-33, august 1990

Textul alăturat e transcris după un interviu dat de profesorul Ernest Bernea la data de 12 august 1990 și el se află înregistrat pe casetă. La puțin timp după asta, profesorul s-a îmbolnăvit, a trebuit să se interneze în diverse spitale, de unde n-a mai ieșit. A murit la 14 XI 1990 și a fost înmormântat la Cernica.

ernest-bernea-indemn

Bine cunoscut în generația sa ca unul din sociologii și etnologii de frunte ai țării, această personalitate de vastă cultură era în aceeași măsură filozof și prozator și poet.

Opera lui ramificată în multe direcții de gândire, nu e nici pe departe cunoscută; nici de cei mai în vârstă chiar – și cu atât mai mult de cei tineri. Tomuri și tomuri de manuscrise refuzate sistematic de necruțătoarea cenzură comunistă au rămas în urma sa, încă nepublicate. Abia atunci când aceste lucrări vor ajunge la tipar, se va vedea că, în pofida detractorilor săi, esența gândirii profesorului Ernest Bernea nu s-a abătut de la creștinism, cu nici o iotă. Mai mult, nici în propria-i trăire n-a fost altfel.

Semnatarul acestei scurte note a avut privilegiul de a-l cunoaște în una din închisorile comuniste, la sinistrul Canal, în lagărul Peninsula. Zi de zi, unul lângă altul spărgeam împreună piatră. Un loc de iad, dar și un loc în care oamenii erau forțați să-și lepede aparențele și – vrând-nevrând – să-și dezvăluie bun sau rău, miezul gândirii și simțirii lor. Marele meu noroc (și există un noroc și în nenorocire) a fost că l-am cunoscut pe profesor. Lumina venea în sufletul meu seara, când alături unul de altul pe priciul neîncăpător, înainte de-a mă afunda în abrutizantul somn, ascultam glasul unui înger cu numele Ernest Bernea. Prin el ajungeau de la profesor la mine – învățăcelul, marile spirite ale lumii. Evocarea lor îmi dădea curajul și forța de-a nu dispera. Vorbea frumos, neînchipuit de frumos. Dar însăși ființa lui iradia bunătatea, cu neclintitul său îndemn – rostit de multe ori pe mutește, din priviri – de a nu ne prăbuși nicicând și nicicum în neomenia ce ne asalta de peste tot.

Acei ani au însemnat anii apropierii noastre, o prietenie – îndrăznesc să spun – care mai apoi, n-a încetat nici o clipă. Ne căutam reciproc , mai ales eu pe dânsul.

Și iată, că viața – ciudata viață – a făcut ca tocmai eu să fiu cel căruia profesorul să-i acorde ultimul interviu. Publicându-l într-o revistă pe care am proiectat-o împreună acolo, la Canal. Nu bănuiam atunci, când i-am luat interviul, că va fi ultimul.

Eram sigur că, mai înainte de a da textul la tipar, i-l voi putea supune atenției, cum și convenisem. El – exigent ca totdeauna – niciodată mulțumit cu ceea ce face. Dar … n-a fost să fie așa.

Iată, de ce acum, din interviu am suprimat întrebările mele (care se deduc totuși lesne din spusele profesorului), lăsându-l doar pe el să vorbească. Cititorul va înțelege de ce fac acest lucru. Am totuși, un mare regret: că nu l-am iscodit mai mult, fiind convins că mai avea multe și multe de spus, în argumentarea neobositului său … „îndemn la simplitate”.  (Banu Rădulescu)


 

… desigur, greu să-ți povestești viața într-un interviu. Pentru așa ceva ar trebui paginile unui roman. Se și spune asta, nu ? Că viața unui om e un roman. Ori mai multe romane. În cazul meu… știu și eu ?… un roman în mai multe volume. Poate, nu știu. Oricum, o să încerc să mă opresc asupra unor amintiri mai semnificative. Vreau să spun, cele din care să mă recunoască într-o oarecare măsură cititorul.

Sunt brăilean, născut în 1905. Tatăl meu era moldovean, din județul Galați, zis pe vremea aceea Covurlui, iar mama era venită din Ardeal. A coborât fiecare din părțile lui și s-au întâlnit la Brăila. S-au căsătorit și au avut copii. Dintre frații și surorile mele… majoritatea s-au dus. Interesant este însă, altceva: faptul că s-au întâlnit aici, la Brăila, două neamuri de oameni: mama ardeleancă și tata moldovean. Mama era o femeie exceptional de interesantă; deosebit de deșteaptă și pe deasupra și foarte frumoasă; avea numai patru clase primare. Ca și tata, de altfel. Oameni simpli, dar cu mare respect pentru cei instruiți, cei cu carte. Așa îmi explic eu, cum noi copiii am iubit cartea și am fost în școală – majoritatea – premianți. Tata a fost la început militar, reangajat cadru inferior; pe urmă a intrat să lucreze ca magazioner în port, la docurile Brăilei. (more…)

Ernest BERNEA – Interviul din Sala Luminoasă

Filed under: Ernest BERNEA,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 22:59

Ernest BERNEA – Interviul din Sala Luminoasă

cu  Zoltán Rostás

e-bernea-vulcanescu-monografisti-gusti-isr-prel-e1378738648265-770x470

De la stanga la dreapta: Zizi Constante, Xenia Costa-Foru, Mircea Vulcanescu, Dimitrie Gusti, Vladescu-Racoasa, H.H. Stahl, Ernest Bernea.

Ernest Bernea: „Eu eram mai puţin năist decât alţii”

[extras al interviului din Sala Luminoasa – partea I-a]

Când m-am decis să cercetez Şcoala lui Gusti, am încercat să aflu pe cine mai pot aborda dintre primii ei membri. Cei pe care îi cunoscusem înainte m-au ajutat într-un fel sau altul să iau legătura cu apropiaţii lor, dar nici unul nu m-a îndrumat spre Ernest Bernea. Am aflat el din alte surse, şi fiindcă pe mine mă interesa Şcoala, şi nu un grup sau altul, m-am grăbit să-l caut. Cunoscându-i trecutul legionar eram cu atât mai mult interesat de „construcţia” lui despre Şcoală, despre propria sa viaţă. M-a primit, în 1986, cu destulă circumspecţie, dar nevoia de a povesti i-a învins suspiciunea de la început – pe care, cunoscându-i biografia o consideram firească. Poate şi modul rezervat de a-mi formula întrebările l-a încurajat să-şi creioneze fără prea mari reţineri parcursul.

– V-aţi ocupat de sociologie încă din liceu?

– Da, şi de ce? Pentru că eram bibliotecar neplătit, voluntar la o mare bibliotecă din Brăila. Şi chiar când eram eu acolo, a sosit un stoc de 30 de mii de volume. Şi sigur că… mare lucru n-oi fi priceput eu, dar mi-am băgat nasul în toate.

– Erau cărţi şi în limbi străine?

– Şi în limbi străine, mai ales în franceză, fireşte, că asta era moda epocii. Şi aşa am făcut eu cunoştinţă cu sociologia, prin această bibliotecă comunală a Brăilei, care se chema Petre Armencea. El a înfiinţat-o, o bibliotecă mică, şi pe urmă s-a ajuns la o bibliotecă impresionantă.

– Când v-aţi înscris la facultate?

– Eu am pierdut doi ani din cauza războiului. În timpul războiului eu am fost copil de trupă. A plătit un frate al meu, săracul, care a făcut o fractură şi de acolo o septicemie, şi el s-a prăpădit la 19 ani, când a luat bacalaureatul. Şi era uluitor de dotat. Un matematician excepţional în primul rând. Eu am scăpat teafăr. M-am reîntors când s-au retras nemţii. Şi acei ani i-am pierdut. Atuncea la facultate am venit cu doi ani mai târziu decât colegii mei. N-am venit la 19 ani, ci am venit la 21. (more…)

Două articole de Ernest Bernea, din presa interbelică

Două articole  de Ernest Bernea, din presa interbelică

STIL LEGIONARernest-bernea

Odată cu apariţia Legiunii în orizontul istoriei noastre naţionale a luat naştere şi un nou stil de viaţă. Este un stil propriu neamului romanesc.

Pornita din viaţă, din nevoi româneşti şi umane totodată, Mişcarea Legionara păstrează în inima ei tot ceea ce ii este necesar sa poată creste şi învinge. Principiile acestei Mişcări, legile ei, nu sunt închipuiri lipsite de înţeles, ci rodul unor experiente îndelung verificate. Elementele care o alcătuiesc sunt vii şi adevărate, în necontenita legătură cu izvoarele de viaţă ale neamului.

Gândul legionar, în curăţenia şi puterea lui de pătrundere, a ştiut distinge necesarul de intamplotor, adevărul de minciuna, eternul de efemer. Gândul legionar a ştiut distinge lumina de întuneric şi viaţă de moarte. In acest fel Mişcarea Legionara, distingând elementele şi respectând legile, clădeşte o lume românească noua, după nevoile vremii şi firea neamului acesta.

Pornita firesc şi crescuta organic, viaţă legionara, ca orice început de viaţă noua, are un stil simplu. In adevăr, una din însuşirile de căpetenie ale acestei vieţi este simplitatea. Este aci o consecinţă fireasca a întemeierii sale. Întotdeauna când o noua epoca istorica începe, manifestările ei, stilul de viaţă care caracterizează acea epoca, este un stil simplu, în opoziţie cu acela al lumei de înainte, acela al epocilor decadente.

Mişcarea Legionara este o mişcare de început de veac, de aceea stilul de viaţă legionar înlătura tot ceea ce este inutil, exterior, ornamental, înlătura tot ceea ce a creat strâmb şi inpovarator, o mentalitate şi o simţire îmbătrânită, stilul legionar înlătura tot ceea ce astăzi ca şi-n alte epoci asemănătoare, sub pretenţie de civilizaţie şi rafinament, desfigurează chipul omului şi il îndepărtează de natura sa proprie.

Dar ce înseamnă simplitate legionara? Înseamnă trăirea adevărată: omul în legile omeniei sale. Simplitatea legionara înseamnă linie dreapta, înseamnă adâncime, înseamnă asceza. Ea decurge dintr-o adevărata trăire în spirit. (more…)

14 Septembrie 2016

C R U C E A – Horia Bernea

Filed under: România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 22:12

cruce-bindea

C R U C E A

Horia Bernea

„Pentru un om, pentru un creştin, a alege tema crucii este un act de mărturisire. A mărturisi înseamnă însă şi a depune mărturie; şi asta înseamnă mai mult decât un act de credinţă, capătă un sens social. Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA, într-un moment cum este cel prezent. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori.”

14 septembrie: pomenit in inimile noastre Cuviosul Mărturisitor Sofian Boghiu (1912-2002)

parintele-sofian-boghiu

14 septembrie:

pomenit in inimile noastre

Cuviosul Mărturisitor

Sofian Boghiu

(1912-2002)

 

Născut la 7 octombrie 1912 în Cuconeştii Vechi, jud. Bălţi, Basarabia. A trecut la cele veşnice după o îndelungată suferinţă de Înălţarea Sf. Cruci, la 14 septembrie 2002 în Mănăstirea Antim, Bucureşti. Mare duhovnic ortodox şi pictor bisericesc, membru al „Rugului Aprins”, deţinut politic între 1958-1964.

Mare duhovnic şi îndreptător al sufletelor, prin cuvânt tainic şi prin săvârşirea Sf. Liturghii dăruia tuturor puterea de ridicare spirituală, iar prin predicarea Cuvântului dumnezeiesc i-a adus pe foarte mulţi oameni pe drumul mântuirii.

În anii ’30, când îşi făcea studiile medii la Seminarul monahal de la Cernica (venit din Basarabia unde se închinoviase de tânăr la mănăstirea Dobruşa), a făcut parte din Frăţia de Cruce. Acest fapt l-a ajutat în hotărârea de a îmbrăţişa monahismul, cum au făcut şi alţi legionari (monahul Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, monahul Nectarie Ciolacu de la Sâmbăta, monahul Atanasie Ştefănescu de la Petru Vodă, ieromonahul Ioan Negruţiu de la Timişeni etc).

Datorită condiţiei sale de monah a ţinut discret acest lucru (încadrarea în Mişcarea Legionară), dar n-a rămas necunoscut securităţii. A fost osândit la 18 ani temniţă grea în procesul „Rugului Aprins”. Această (more…)

13 Septembrie 2016

Ultimul voievod sfânt al românilor, Corneliu Codreanu. 117 ani de la naștere

Republicăm aici câteva articole pe care le considerăm adecvate zilei de 13 septembrie:

Ultimul voievod sfânt al românilor

capitanul-13

Corneliu Codreanu

13 septembrie 1899 – 117 ani de la naşterea sa

„Aceşti ostaşi ai Împăratului celui Mare, au stătut împotriva poruncilor tiranilor, vitejeşte n-au băgat seamă de munci, şi călcând toată înşelăciunea, încununându-se după vrednicie, cer de la Mântuitorul pace şi sufletelor noastre mare milă.”

(tropar al unor sfinţi mucenici)

 Ţelul final, sensul ultim al neamului este învierea. Învierea în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, sunt doar mijloacele pentru aceasta, nu scop în sine. Sunt mijloace pentru această înviere. Dar cultura este rodul capacităţilor şi dispoziţiilor pe care Dumnezeu le-a pus neamului nostru. Pentru aceasta purtăm toată  răspunderea. Va veni o vreme în care neamurile pământului se vor întrece pentru această ultimă înviere; toate neamurile, cu toţi regii pe care i-au avut. Atunci se va da fiecărui popor locul hotărât lui înaintea Tronului lui Dumnezeu. Această clipă covârşitoare, această înviere din morţi, este cel mai înalt şi mai strălucit ţel spre care se poate pregăti o naţiune.” (Corneliu Codreanu – Pentru Legionari)

czc-mmIn umbra Crucii

13 septembrie- nasterea lui Corneliu Codreanu

Mihai Tirnoveanu

In 13 septembrie 1899, cu o zi inainte de Inaltarea Sfintei Cruci, s-a nascut intemeietorul Legiunii Arhanghelul Mihail, Corneliu Zelea Codreanu. Prin jertfa sa asumata pentru Tara, Capitanul a devenit treapta prin care Neamul Romanesc a mai facut inca un pas catre Mantuirea intru Hristos. Pe asemenea lespezi de sange ne urcam noi, cei din prezent, pentru a fi mai aprope de Neam. De bratul lui de fier ne sprijinim noi, cei neputinciosi, la nevoie. Credinta in el nu ne lasa niciodata singuri. Icoana lui sterge de pe obraz lacrima romanilor plecati din tara pentru a munci printre straini, intinde o mana celor cazuti in deznadejde ridicandu-i din mlastina, imblanzeste coltii fiarelor din padurea in care ne-am ratacit si urca alaturi de noi muntele suferintei. Cel mai rasunator mesaj pe care il lasa Capitanul este acela ca se poate; se poate sa fim romani de onoare, se poate sa nu facem compromisuri de ideal, se poate sa lupti pentru Romania, se poate prin fapta si cuvant sa pastrezi un crez de generatie. Priveste cerul noaptea cand ramai singur si uita-te in ochii lui care te privesc de aproape; intoarce-te mai apoi in iatacul tau si vezi daca lumina acelei priviri te urmeaza.
Din muntii Romaniei fluierul lui Iancu Avram inlatura negura si roata lui Horea asurzitor se rostogoleste pana-n campii.
Romani, fiti urmasii acestor romani care, pe voi, nu v-au uitat! Ei depun marturie in fata lui Dumnezeu pentru neamul nostru românesc! Si se roaga pentru noi toti!

 

 

Voievodul prigonit

articol de Mircea Puşcaşu

Corneliu Codreanu este o personalitate providenţială pentru neamul românesc şi pentru întreaga creştinătate prin puterea exemplului său. Acest lucru este relevat şi de câteva coincidenţe proniatoare şi intâmplări neintâmplătoare legate de viaţa sa.

Astăzi, 12 septembrie, in preziua naşterii lui Coreneliu Codreanu, iniţiatorul Legiunii Arhanghelul Mihail, am remarcat o coincidenţă interesantă. In sinaxarul acestei zile este pomenit Sfântul mucenic Autonom, episcop in timpul prigoanei lui Diocleţian (284-305), păstor cu râvnă de apostol. In cronica hagiografică este menţionat un singur ucenic al sfântului Autonom, ucenic numit Corneliu care a păstorit mai întâi ca diacon, apoi ca preot şi mai târziu ca episcop, în biserica din Soreus, zidită acolo de sfântul Autonom special pentru păstorirea ucenicului său Corneliu, biserică cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, hram ce-l va avea peste veacuri şi Mişcarea întemeiată de alt bărbat vitaz cu acelaşinume: Corneliu.

Corneliu Zelea Codreanu s-a născut pe 13 septembrie, iar pentru creştini data are multiple semnificaţii între care: pomenirea Sfântului Corneliu Sutaşul, căpitan de oşti, centurion roman ce a ajuns in final episcop al Bisericii primare, şi ajunul praznicului Înălţării Sfintei Cruci cinstit pe 14 septembrie, praznic ce readuce in prezent biruinţa Crucii asupra lumii, începutul primei împărăţii creştine, începutul creştinării tuturor aspectelor vieţii cotidiene a cetăţii.

Aceste semnificaţii creştine ale datei sale de naştere au rodit însutit în viaţa sa, în mod minunat şi legat de nevăzute fire, înţelese mai mult acum, post factum, ca o cheie de interpretare a sensurilor vieţii sale, cheie nu de om determinată, ci de Dumnezeu dăruită prin alegerea acestei zile pentru naşterea acestui om, ştiind noi că nimic nu e intâmplător la Dumnezeu, nici un fir de praf, cu atât mai puţin naşterea şi adormirea celor plăcuţi ai Săi.

Asemenea sfântului Corneliu Sutaşul, Corneliu Codreanu a fost voievod, Căpitan peste oaste mare de români, în lupta de aşezare a vieţii româneşti pe fundamente creştine, luptă pentru înălţarea Sfintei Cruci şi peste viaţa neamului românesc, pentru o deplină încreştinare a tuturor aspectelor vieţii cotidiene contemporane, de la comerţ şi administraţie, la economie şi politică, de la forme de organizare, la educaţie şi cultură. (more…)

TREPTELE BUCURIEI. Puterile dragostei. Dragoste şi transfigurare – Ernest Bernea

Filed under: Ernest BERNEA,România Profundă,Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 22:12

ernest-bernea-dragoste-si-transfigurare

Ernest Bernea

TREPTELE BUCURIEI. Puterile dragostei

Dragoste şi transfigurare

Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrăneşte totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporeşte, nimic nu dăinue fără dragoste: dragoste de Dumnezeu şi de om, dragoste de tot ceea ce ne străjue şi ne întovărăşeşte viaţa aceasta atât
de plină şi nesocotită.
Un val de aer uşor şi cald, acoperă sufletul îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste omul călătoreşte în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului.
Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul şi lucrurile, ne deschide porţile înţelesului. Cel ce iubeşte e plin, e frumos, e luminat, iradiind numai pace şi încântare. Sufletul  lui cântă rodul nepieritor, cântecul de răscruci al luminelor.
Faţa lui e albă străvezie cu priviri în adâncimi astfel descoperite, pasul lui liniştit şi stăpân.
Dragostea coboară cerul pe pământ şi înalţă făptura în zonele binefăcătoare ale isvoarelor vieţii. Tot cuprinsul nostru creşte şi se preschimbă în inima şi sensul său.
Un om, un animal, un copac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sânt puse întâi să le iubeşti. Dragostea, nu folosinţă: aici e sensul existenţei lor în preajma ta.
Cine s’a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul Raiului s’adună în trupul unei fiinţe pe care o strivim sub pasul nostru neştiutor şi crud.
Dragostea face totul, descoperă şi înnoieşte totul; prin ea omul creşte în ştiinţă şi omenie, descoperă în afară şi sporeşte înlăuntru.
Omul adevărat iubeşte şi se roagă: buzele lui murmură în tredeschis prisosul sufletului, cântecul interior se desprinde, rodul dragostei se coace şi cade plin de sucul vieţii înfrumuseţate.
Să cântăm cel mai frumos şi mai înălţător cântec de dragoste şi urmele trudei, ale urâtului se vor şterge, să mergem până acolo unde se întâlneşte omul cu Dumnezeu, până în hotarul cerului care ne-a dăruit din stelele lui, să trăim în preajma isvorului vieţii şi creaţiei necontenite.
Şi pentru tine omule, frate de destin,
(more…)

Pagina următoare »

Un sit web WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: