Valeriu Anania – IMN EMINESCULUI în nouasprezece cânturi (15 iunie: 122 de la invesnicire)

Valeriu Anania:

IMN EMINESCULUI 

în nouasprezece cânturi

„Eminescu e sfântul preacurat al ghersului românesc” (Arghezi)

Starea întâi

E mult de când te’nsinguri spre noptile de-apoi
Miscându-ti vesnicia prin spatii si prin noi.
Intram cu tine’n lume si parca ieri ne-au fost
Navoadele din care-ti facuram adapost.
Enciclica serbare. Ne’nvalui în rotund.
Stâlpari de foc se-aduna si’n tine se patrund.
Cenusile’nserarii pe slove ni le cerni
Umplându-le cu arderi din zorii tai eterni.

Treapta întâi

Minunea lumii toata-i în ochii tai oglinda.
Ies taine din vitralii si’n soare se’nfloresc.
Hotar cu ne’nceputul, vazduhul pamântesc
Aprinde roi de patimi când visul tau colinda
Imperii de tacere din care cânturi cresc:

bucura-te’ntrariparea gândului de-abia’ntrupat
bucura-te somn în care muntii’n capete se bat
bucura-te corn de seara când se pleaca’n vad gorunii
bucura-te logodirea lacului cu raza lunii
bucura-te cel ce nu stii ceasul bun pe unde-apuca
bucura-te Dor-de-Duca!
bucura-te chip al ierbii îndragit de cer si ape
bucura-te unda’n care stelele te simt aproape
bucura-te cutezanta vântului de-a fi subtire
bucura-te ca’nainte-ti neguri prind sa se desfire
bucura-te’nmugurire din gândire si din grai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

Starea a doua

Mihail Eminescu, 161 de ani de la nastere + DOINA (necenzurata)

Mihail Eminescu, 15 ianuarie, 2011-1850=161 de ani de la nastere

Adevaratul Eminescu, nu e visatorul dulceag si moale din cele cateva poeme de dragoste invatate pe genunchi la scoala.
Nicaieri nu e mai real Eminescu decat in publicistica sa si in “Doina” . (Ion Zestrea)

Doina in varianta intreaga, necenzurata, mai actuala ca niciodata:

Doina

Mihail Eminescu

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.

Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;

Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;

Din Satmar pâna ‘n Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.

Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.

Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul – frate cu Românul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

Stefane, Maria Ta,

Mihail Eminescu – Plăcinta noastră constituţională şi libertăţile publice – “Timpul” – 1877

Plăcinta noastră constituţională şi libertăţile publice

Mihail Eminescu – “Timpul” – 1877

Sociologia nu este până acum o ştiinţa, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun tuturor cunoştinţelor omeneşti, adică întâmplările concrete din viaţa unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucrează în mod hotarât şi inevitabil. Scriitori care, în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintaţi, au renunţat totuşi de-a mai crede că statul şi societatea sunt lucruri convenţionale, răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetăţeni: nimeni, afară de potaia de gazetari ignoranţi, nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie să existe şi e supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecinţă. Deosebirea este că, în viaţa constituţională, lupta pentru existenţă a grupurilor societăţii care ştiu puţină carte gaseşte răsunet, pe când în statul absolutist acea luptă e regulată prin o putere mult mai înaltă, a monarhului adică, al carui interes este ca toate clasele să steie bine şi ca lupta dintre ele să nu fie nimicitoare pentru vreuna.
Nimic nu arată mai mult că spiritul public nu e copt, decât discuţii asupra teoriilor constituţionale. Această copilarie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri, rău sau deloc preparaţi, s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite ale unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitând că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie au un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii publice de acolo. E o zicală veche că,

“Mizeria vietii noastre publice” – Mihai Eminescu – in “Timpul” din 23 iunie 1879

Cu cit trec una dupa alta zilele, cu cit se prelungeste fara nici un termen prevazut sesiunea estraordinara, cu atita cestiunea revizuirii se incilceste mai mult, cu atit nelinistea si temerile cresc si cuprind toate mintile, cu atit mai mult toata lumea isi pierde cumpatul si facultatea chibzuirii. O stare de nervozitate acuta domneste in toate cercurile. Judecata rece lipseste de pretutindeni si mai ales de acolo unde ar trebui neaparat sa nu lipseasca.

Trecem prin niste zile in adevar foarte grele si trebuie in sfirsit sa ne dam seama ca aceasta este plata, foarte scumpa poate, a greselilor si ratacirilor noastre politice savirsite de treizeci de ani incoace. De la miscarea din 48 si pina astazi natiunea romaneasca, pe tarimul politic, n- a facut alta decit a se lepada sistematic de orice traditie, a rasturna orice autoritate, a arunca departe orice s- ar fi putut numi original in viata ei nationala, si- n acelasi timp a adopta, cu mai multa ardoare decit cuartalurile de coloni din America de miazanoapte si pe o scara tot atit de inalta, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internationale, in viata politica si intelectuala, in limba, in moravuri, in tot. Libertate fara margini pentru orice individ, pentru toate necurateniile ce s- ar scurge din cele patru colturi ale lumii, in Romania ca si- n America; fraternitate si egalitate intre om si om; republici mari si mici si prezidenti de republica pe toate ulitele si- n toate cafenelele, in Romania ca si- n America; siretenia, viclesugul si cinismul – virtuti cetatenesti; gheseftul ?scopul; si politica umanitara ?mijlocul. Acestea pe tarimul politic; pe cel economic, nimic, curat nimic; din nenorocire intru aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul il vedem, si poate ca asa de tirziu incit il vedem in zadar.

“Reactiunea” – M. Eminescu in “Timpul” din 22 iulie 1880

“Programul nostru zicea: teorii abstracte de cosmopolitism importate de-aiurea s-au imprastiat pe nesimtite si au slabit cu incetul simtul conservarii nationale, asa de vioi si de puternic odata la romani; si aceste idei, vatamatoare chiar in tarile luminate si puternice de unde s-au luat, au devenit un adevarat pericol pentru natiunea noastra. De alta parte, dorinte de progres si de libertate nechibzuite au introdus prea ades in mecanismul nostru politic fraza goala in locul realitatii. Nu credem ca cititorul sa mai ceara probe pentru evidenta. Inecarea cu straini a tuturor ramurilor vietii noastre economice, reducerea romanului in tara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, caderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice si inlocuirea ei prin producte industriale straine, lipsa absoluta a unei legi de incolat, ceea ce permite ca gunoaiele societatilor vecine din catesi patru unghiurile lumii sa s-aseze la noi, prefacerea in fine a acestor elemente in elemente politice cari au umplut functiile statului si se strecoara in reprezentatiunea nationala, toate acestea dovedesc ca tara noastra nu mai e vechea Romanie, ci e o America orientala deschisa tuturor imigratiunilor, al caror principiu e Ubi bene ibi patria… [...]

Constitutiunea nu este un mecanism, ci un text de lege, bun daca se aplica bine, rau daca se aplica rau. Acest text nevinovat nu are deloc a-si imputa daca sub masca lui se desfasura influenta imorala, daca in numele lui se inscriu in listele colegiului I si al II-lea alegatori fraudulosi, daca tot in numele lui o societate de exploatare a pus mana pe statul roman, uzurpand numele de partid politic. [...]

Dreptul de-a ne mira l-am pierdut de mult in Romania. Intr-o tara in care un om cu patru clase primare si peste aceasta din fire e marginit e redactor de ziar, deputat, director de Banca Nationala, special intr-ale drumului de fier si curand ministru de finante, intr-o tara in care mucenicul Simeon e un om caruia nu i se poate imputa nimic, unde procurele false ca si falsele carti de alegator joaca rolul de capetenie pentru inaintarea oamenilor, unde merit, stiinta, caracter nu sunt nimic, tripotajul, pisicherlacul si hatarul tot, in o asemenea tara omul e redus a constata istoriceste ceea ce se intampla, a se indigna din cand in cand, a rade mai adeseori, dar a se mira de ceva nu mai are dreptul. Putine avem de zis ca concluziune la o polemica cu mult prea lunga pentru obiectul ei. Tara care, prin aplicarea institutiilor ei, incurajeaza ignoranta, neconsecuenta, lipsa de caracter, ba le decoreaza chiar, dovedeste ca e in descompunere deplina…[...]

Inaintea negrei strainatati care impanzeste tara cad codrii nostri seculari si, impreuna cu ei, toata istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decresterea populatiei indeplineste apoi restul: starpirea fizica a neamului romanesc. [...]

Izvorul intaritor al istoriei nationale, iubirea de limba, de datin si de popor sunt inlocuite la tinerime si ceilalti prin romane frantuzesti si cantarete pribege ale cafenelelo strainatatii. Un aer bolnavicios de coruptie, de frivolitate, de castig fara munca a cuprins plebea noastra rosie si infecteaza chiar sfera ce ramasese neatinsa de acest spirit. A crede ca o reactie puternica, in sensul national si istoric al cuvantului, ar mai fi cu putinta la noi in tara, ar insemna a se face jertfa unei deserte iluzii. Patriotismul, cu toate acestea, nu este iubirea taranei, ci iubirea trecutului. Fara cultul trecutului nu exista iubire de tara. Azi e constatat ca, din momentul in care imparatii au inceput a inlocui prin oameni noi pe senatorii Romei, in care traditiile si cultul trecutului se intrupasera, Roma a mers spre cadere. Cazul Romei nu numai ca nu e izolat, dar nu sufera nici esceptie macar!”