Se poate trăi sub tăvălug sau în mlaştina disperării? – Marcel Bouros

Se poate trăi sub tăvălug sau în mlaştina disperării?

Marcel Bouroş

(Din cuvantul introductiv la cartea „De sub tăvălug” a domnului Ilie Tudor, apărută in a treia sa ediţie, în 2010 la Curtea Brâncovenească)

„De sub tăvălug” e un titlu optimist!

Domnule, a fost groaznic, dar a trecut! În realitate am ieşit de sub tăvălug asemeni firului de iarbă prin asfalt, dar datorită păcatelor noastre nu am ieşit la lumina soarelui, ci în mlaştina disperării, în mlaştina plăcerilor ieftine şi a sângelui copiilor omorâţi în pântece.

În vremurile crâncene de ieri, Nichifor Crainic a propus soluţia statului etnocratic, astăzi în pragul disoluţiei statului naţional român şi în furtuna antihristică mai avem o singură soluţie- singura valabilă ieri, astăzi şi mâine- întoarcerea la Hristos!

O vom face sau vom pieri!

Soluţia statului etnocratic este astăzi utopică.

Dacă tot trebuie să existe un stat, propunem statul hristocratic propus de profeţi.

Cine-i profetul? Asta ne va arăta Dumnezeu, dar numai după ce noi vom fi ascultat de porunca Sa: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este.”

Am moştenit o lume rea a cărei hidoşenie a fost vădită de mărturisitorii Adevărului. Deoarece nu vrem să ne sfinţim, nu vom reuşi prin puterile noastre să schimbăm lumea, vom lăsa copiilor noştri o lume şi mai rea! Avem însă la rândul nostru datoria mărturisirii astfel încât copiii noştri să nu confunde Lumina cu întunericul.

În zadar căutăm soluţii orizontale, nu există! Există o singură salvare: verticala crucii, să zburăm pe cruce!

În marea Sa dragoste, Dumnezeu aproape că vrea să-şi calce cuvântul, să ne anuleze liberul arbitru şi să ne mântuiască cu forţa, să ne determine să ţâşnim pe cruce! Şi, cu toate acestea, noi rămânem lipiţi pe orizontala morţii!

Săracul Dumnezeu! Săracul tată care-şi vede fiul prins în ghearele morţii. Mai de plâns e Dumnezeu- Tatăl decât omul- tată, deoarece Dumnezeu n-a greşit cu nimic, pe când noi singuri ne aruncăm fiii în ghearele morţii.

În faţa atâtor agresiuni şi minciuni- criza, buletinul, creditul, încălzirea globală, drogurile etc, etc, etc, omul contemporan pare a nu mai avea nicio soluţie! Nimic mai fals! A murit oare Dumnezeu?

Trăim într-un univers concentraţionar, Aiudul, Piteştiul, Peripava, Jilava, Sighet, Salcia, Canal… poartă azi un singur nume: România!

Cunoaştem soluţiile propuse de Pr. Iustin Pîrvu şi Pr. Nicolaie Steinhardt în Jurnalul Fericirii. Citindu.i pe cei doi Părinţi am înţeles următoarele:

1. cerem harul lui Dumnezeu prin rugăciunea şi trăirea noastră.
2. luptăm asemeni lui Bucovski, trăim eroic, ca tată şi soţ nici nu poţi fi miorlăit căci se năruie totul…
3. murim! ca în soluţia întâi a lui Soljeniţîn, atunci când ne vor lega la propriu sau/şi figurat.
4. nu facem absolut niciun compromis de la Adevăr.
5. toate acestea cu veselie, fără nicio urmă de tristeţe şi frică.

De cine ne vom teme? Cu cât semnele sunt mai apropiate cu atât bucuria e mai mare! „aştept învierea morţilor şi viaţa veşnică…” cu nerăbdare, ca pe o sărbătoare care ne va elibera din lanţuri, ne vom întâlni cu Hristos, cu moşii noştri, cu mama şi cu tata… iar nu ca pe o tragedie!

Ce tot dorim să amânăm?

Lupta-i în noi, biruinţa de asemenea! Ce avem de pierdut? „Ce ai care să nu-ţi fi fost dat?” Nu ne-a creat Dumnezeu să ne târâm ci să zburăm!

Orice îngrijorare exceptând pe aceea de a nu-L supăra pe Dumnezeu, e de la drac.

Roada cea mai amară a comunismului a fost Piteştiul, fapt confirmat de Soljeniţîn şi de cei care au trecut prin acest infern. Piteştiul a urmărit perfecţionarea şi permanentizarea stării de robire, anume mutarea catuşelor de la mâini şi de la picioare la cap!

Orice mărturisire creştin-naţionalistă este o întoarcere la normalitate, o spargere a catuşelor. Să nu ne fie frică, ştim de la Căpitan (Corneliu Codreanu) că „cel care luptă pentru Dumnezeu şi Neamul său, chiar singur de va fi, nu va putea fi învins niciodată”.

Dacă nu vom sparge catuşele acum, prin curaj mărturisitor, ele vor coborî în inimă şi atunci vom dispărea! Vom rămâne o gloată de laşi, corecţi politic, morţi de vii, incapabili să ne privim copiii în ochi… vom fi condamnaţi la Moarte.

Ne-aţi luat totul, dar ne-a rămas Totul: Hristos!

Aceste rânduri nu sunt scrise dintr-un preaplin talent literar sau din înţelepciune, ci din frământarea lăuntrică a unui om mic.

Marcel Bouroş