17 Ianuarie 2011 – Comemorare la Majadahonda
Cale spre mântuire
articol de Bogdan Munteanu
Şi în acest an, la monumentul de la Majadahonda, ridicat pe locul jertfei lui Ion Moţa şi Vasile Marin, s-au adunat pe data de 16 ianuarie legionari şi nelegionari, români şi spanioli, alături oaspeţi de alte naţionalităţi, pentru a cinsti aniversarea unui eveniment care a însemnat o piatră de temelie în istoria României din secolul trecut. Cei doi legionari români căzuţi pentru Hristos au fost înaintemergătorii unui lung şir de martiri creştini aduşi ca jertfă de neamul românesc în lupta sa cu molohul comunist. La comemorare au participat şi preoţii Mircea Bejenar şi Marius Vişovan, care a deschis şirul cuvântărilor. L-a urmat comandantul legionar Nicolae Roşca, a cărui lungă existenţă în exilul spaniol s-a identificat de la bun început cu implicarea sa alături de Horia Sima pe întregul front al luptei legionare. Participarea sa la această manifestare a fost şi mai este o constantă a unei vieţi ajunsă la o vârstă venerabilă, a cărei energie iradiază încă nestinsă şi azi, după atâtea decenii de luptă dusă pentru neam şi Legiune. Blas Pinar, o adevarată legendă vie a naţionalismului creştin spaniol, care în anii trecuţi electriza asistenţa prin cuvântările sale de o intensitate remarcabilă, şi-a trimis de data aceasta cuvântul spre a fi citit adunării de către nepotul său. Chiar şi aşa, printre rândurile scrise, s-a mai transmis, şi încă nu puţin, ceva din vigoarea şi convingerea cu care acest mare prieten al Legiunii s-a implicat dintotdeauna de partea valorilor spirituale, într-o luptă neîntreruptă pentru afirmarea lor fermă în răspărul curentului dizolvant al societăţii moderne a viţelului de aur. La final s-au intonat, ca de fiecare dată, imnurile Legiunii şi a Falangei Spaniole, într-o atmosferă solemnă, străjuită de drapele.
Caracterul de unicitate şi de piatră de temelie pe care îl are jertfa lui Ion Moţa şi Vasile Marin nu poate să nu ne smulgă din orice fel de ispită de a reduce amintirea ei la rutina unui simplu ritual fără miez. Jertfa lor ne pune în faţă un model pe care nu ştim cine sau câţi îl vor mai putea urma vreodată.
Sunt învăţaţi în ale teologiei, chiar mari trăitori, care spun că Hristos nu trebuie apărat, cu atât mai mult nu apărat cu arma. Căci Hristos nu ar avea nevoie de asta: El este cel care de fapt te apără pe tine. Dacă au dreptate, în general, dreptatea lor nu se aplică şi lui Moţa şi Marin. Gestul lor tulburător sfidează prin excepţionalul său adevăruri altminteri general valabile. Ar fi fost mai “creştineşte” oare ca cei doi legionari să se retragă la vreo mănăstire de prin munţii României, spre a se ruga pentru mântuirea ţării şi a întregii lumi de comunism? Au fost şi sunt oameni de această factură, a căror luptă pentru desăvârşirea spirituală se duce deja undeva aproape de culmi, întrezărind razele luminii taborice. Dar Moţa şi Marin nu aveau pretenţia de a se afla într-o asemenea stare de înaintare pe tărâm duhovnicesc. Fiecare om îşi are propria măsură şi propria cale către Dumnezeu. Iar uneori calea aceasta poate fi mai scurtă decât a unora care se nevoiesc zeci de ani. Este poarta muceniciei, prin care se intră dintr-o dată în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Nu orice moarte este însă echivalentă cu mucenicia, ci doar cea mărturisitoare, izvorâtă din elanul unei inimi curate. Aceştia sunt cei care “vor vedea pe Dumnezeu”.
Ion Moţa şi Vasile Marin au fost astfel de oameni. Nu şi-au făcut calcule meschine, cum că pasivitatea unei pretinse rugăciuni ar fi preferabilă implicării cu fapta. Ei au intuit aceeaşi cale care duce către Dumnezeu pe care au urmat-o cei mai mari mistici creştini. Este calea suferinţei şi a jertfei. Încununată de mucenicie, ea devine atunci incredibil de scurtă şi de directă.
Şi cel care se roagă în vârful muntelui poate avea un efect binefăcător pentru neam şi Biserică, pe un plan subtil şi greu sesizabil. Dar cu o condiţie. Mântuire individuală sau colectivă nu poate exista fără suferinţă, fără cruce. Un asemenea sfânt, cum este de pildă Sfântul Siluan Athonitul, a trebuit să treacă aproape aievea prin chinurile iadului, înainte de a ajunge să lucreze în sufletul său rugăciunea neîncetată pentru întreaga omenire. Nu ne permitem să le dorim apologeţilor non-combatului , pe care îl consideră în teorie ca fiind mai “creştinesc” , să-i ajute Dumnezeu să treacă cu bine peste chinurile iadului, înainte de a putea vorbi asemeni unuia ca Sf. Siluan sau a discipolului său, Sofronie Saharov. Aceştia au dus o cruce pe care n-am dori-o nimănui. Le dorim mai degrabă să-şi afle crucea pe măsură, altfel orice tentativă moralizatoare venită din partea lor păleşte în faţa celei mai mici jertfe curate şi bineprimită de Dumnezeu.
Căci taina mântuirii este aceasta: Fiecare trebuie să-şi poarte crucea sa, croită pe măsura puterilor sale. Să şi-o ridice de jos şi să-I urmeze lui Hristos pe drumul suferinţei, nu să se eschiveze prin sofismele feluritelor pretexte, oricât de “nobile” ar fi ele. Sau, atunci, măcar de s-ar închina smeriţi în faţa curajului cu care unii şi-au urmat calea, făcând un gest de care numai sufletele alese sunt capabile.
Astfel au judecat Moţa şi Marin: simplu şi sincer, fără întortochieri de gând sau de atitudine. I-au caracterizat dintotdeauna însuşirile legionare de a fi drept şi vertical, fără ocolişuri sau compromisuri. I-a mai caracterizat o credinţă autentică şi profundă, care le-a dat să poată intui care le este crucea, care este voia lui Dumnezeu cu sufletele lor. Astfel au păşit pe această cale, privind moartea în ochi, fideli descrierii evanghelice a plenitudinii celei mai însemnate dintre virtuţi: dragostea. “ Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan, 15,13)
Omul a cărui voinţă proprie ajunge să fie una cu voia lui Dumnezeu este mântuit. Astfel, jertfa lui Ion Moţa şi Vasile Marin le-a fost lor cale spre mântuire. Iar dinspre tărâmul veşniciei razele luminoase ale ei continuă să ne fie trimise şi nouă, celor nevrednici să ne ridicăm la puterea exemplului lor.
Bogdan Munteanu
sursa: fgmanu.ro
Bucovina Profundă 
Lasă un comentariu