25 noiembrie:
pomenirea mărturisitorului
Marin Naidim
(1922-1999)
S-a născut la 25 martie 1922 la Râmniceni, com. Măicăneşti, Vrancea, într-o familie de răzeşi. După ce a urmat clasele primare în comuna natală, a plecat la Şcoala Normală din Buzău să devină învăţător. A fost mereu primul la învăţătură. A intrat în Frăţiile de Cruce din şcoală şi le-a condus până în momentul arestării.
În primăvara lui 1942 clasa lui Marin Naidim absolvea. Elevii din FDC făcuseră o excursie pe muntele Penteleu prin august. În acelaşi an, la 20 ani a fost condamnat de regimul Antonescu la 25 ani muncă silnică pentru „Sfânta-i lege din străbuni”, alături de Virgil Maxim şi alţi colegi. Era prieten apropiat cu Valeriu Gafencu cu care se asemăna temperamental. „Naidim era cel mai apropiat ca structură de Valeriu. Sfios ca o domnişoară, ascultător, un om pur, de o mare curăţie sufletească.” (Sfântul închisorilor, 2007, p.61)
A executat 23 ani de temniţă cumplită, suferind şi îndurând cu răbdare profund creştină toate caznele la care a fost supus de către ucigătorii de suflete. În închisoare avea o trăire profund creştină, cu multe cunoştinţe teologice. Ştia pe de rost Sf. Liturghie şi pagini întregi din Vieţile Sfinţilor şi Filocalii. Ştia foarte bine Vechiul şi Noul Testament.
„Marin e cel mai simplu dintre toţi prietenii mei. Curat, iubire multă, căldură sufletească, copil curat la suflet, foarte bine format”, spunea Valeriu Gafencu.
A ieşit cu fruntea sus, dar calea spre învăţământ i-a fost interzisă. Totuşi a urmat la „fără frecvenţă” facultatea de Limba şi Literatura română, luându-şi licenţa. A rămas constant un profund practicant al credinţei ortodoxe. «A fost un profund trăitor al credinţei ortodoxe», aşa îl caracterizează părintele Arsenie Papacioc, prietenul şi camaradul său de suferinţă. Un suflet mare şi cald. Credem că nu facem o greşeală spunând că adevărata lui vocaţie era călugăria. Poate dintr-o modestie rară, n-a îmbrăcat rasa călugărească. I-a fost scris să se împlinească ascultându-ne rugăciunile adresate celor din lumea de dincolo, când avem nevoie de ajutorul lor. (amănunte biografice: Permanenţe, dec. 1999)
Va trece la cele veşnice la 1999, 25 noiembrie.
„Domina, prin comportament, cultură – făcută în închisoare! – şi o mare capacitate de iubire, pe toţi cei din jur. În dormitorul unde era Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeaşi atmosferă era şi în echipele în care lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil. Îl depăşea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră. Spre deosebire de alţi fraţi de cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era echilibrat şi prin faptul că păstra o notă decentă, smerită, a trăirii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absenţă ale lui Naidim când îşi făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreţie, iar în discuţiile religioase nu căuta să-şi impună punctul de vedere. Punctul lui de vedere şi-l impunea însă prin cuvintele lui, lipsite de ostentaţie. De altfel, aşa era ţăranul român. Marin Naidim avea toate atributele ţăranului român, dublate de un rafinament intelectual pe care Sandu Mazilu îl numea „o forţă reţinută”. În toate domeniile, filosofie, literatură, teologie, artă, Naidim avea informaţie precisă, pe care o rostea cu voce joasă, modest şi gata să asculte, o opinie contrară fără să intervină” (Gabriel Bălănescu, „Din împărăţia morţii”, Timişoara, 1994, p.165).
„Mai reţin doi din prietenii lui Gafencu la Aiud: Marin Naidim şi Nicolae Mazăre, ambii eminenţi, admirabili, cuceritori, excepţionali. Naidim era credincios, smerit, tăcut, pe linie înaltă: un sfânt între oameni.” (pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, Bucureşti, 2000)
Marin Naidim – Cuvânt despre Moarte:
„Suntem încă în Săptămâna Patimilor şi m-am gândit să abordez cu dumneavoastră un subiect cam straniu, să vorbim despre moarte. Eu am mai trecut recent prin două războaie, am fost spitalizat de două ori. Şi încă îmi sunt proaspete în minte versurile lui Radu Gyr: Sunt, Doamne, copt pentru cules,/ Nu că-mi sunt anii grea recoltă/ Ci-mi este sufletul o boltă/ De crengi cu rodul tot mai des… Moartea, ca şi viaţa, sunt nişte taine de-ale lui Dumnezeu: venim pe lume, nu ştim de ce şi plecăm fără să ştim unde. Când vine ceasul fatal, trebuie să mori. O bătrână, povesteşte Turgheniev, pregătise o rublă sub pernă ca să dea preotului pentru citanie şi-acolo a rămas, sub pernă, n-a apucat să i-o dea, căci a murit, îi sosise ceasul. Un vizir povesteşte o altă întâmplare. Fugise de frica morţii tocmai la Samarkand, culmea e că i s-a înfăţişat moartea şi acolo, atunci când venise ora morţii. Există un ceas al morţii care nu poate fi evitat. Te ia cu somn, un somn greu, apoi te cuprinde întunericul, te faci rece ca gheaţa şi devii inert. Sufletul, în clipa morţii, se desface cu greu de trup, ruperea e violentă, şi pleacă pe un drum lung, fără întoarcere: aşterne-te drumului ca şi iarba câmpului, în bătaia vântului. Moartea e grea, poate din această cauză şi Vasile Pârvan îi atribuie morţii rolul purificator: prin moarte se răscumpără toate greşelile vieţii de aici, zicea el. Moartea, de cele mai multe ori, vine noaptea, căci noaptea e soră cu moartea: noaptea e sora blândă a morţii, pe când moartea e sora cruntă a nopţii (Vasile Alecsandri).
Moartea a venit în lume o dată cu alungarea lui Adam şi a Evei din Rai, după ce au călcat porunca şi au mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului: cu moarte veţi muri după ce veţi mânca (Facere 2,17 – în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit). Prin moarte Dumnezeu a oprit procesul călcării de poruncă, punând cap păcatului (pentru ca păcatul să nu devină nemuritor, pentru ca omul să nu rămână veşnic în stare de călcător de poruncă). Sufletul fiind nemuritor, îşi continuă activitatea şi în lumea cealaltă, adică o va continua de acolo de unde a rămas cu facerea binelui în momentul morţii. Cât priveşte nedreptăţile, suferinţele pe care pe nedrept le-am îndurat din partea oamenilor, vor fi recompensate la Cer.
Şi Platon zice că în viaţa viitoare justiţia divină va corecta justiţia omenească. Să trăim în aşa fel încât până şi dricarului să-i pară rău când ne va duce la groapă. Dumnezeu ne-a dat o ocazie ca să ne răscumpărăm viaţa viitoare, trăind-o pe aceasta aşa cum trebuie. Să nu pierdem ocazia, căci vine ceasul când ţi se va spune: „Gata!”. Şi ce rău îţi va părea că ai pierdut ocazia! Cu cât ai făcut până atunci, cu atât rămâi. Ai fi vrut să faci mai mult, acum nu se mai poate, ceasul nu mai poate fi dat înapoi. Nu mai încape nici o amânare. Contează atitudinea pe care o vei avea în faţa morţii. Să nu fii laş, să nu te sperie şi să abjuri. De viteaz şi moartea se teme (proverb persan). Moartea e cumplită pentru cei ce nu au un suport moral (aceasta mi-o spun mie). Unii au o moarte eroică, fiindcă acceptă să moară pentru alţii: moartea în războaie, în revoluţie, în închisori (politicii). Hugo povesteşte despre părintele Bienne şi de ducele de Villeroy că s-au purtat la închisoare, în timpul revoluţiei franceze din 1789, ca nişte laşi. Dar pe eşafod s-au purtat cu curaj. Probabil că e mai lesne să mori decât să trăieşti. Beethoven scria pe ultima sa partitură: – Trebuie? Şi mai jos adaugă: Da, trebuie! Se vede resemnarea sa în faţa morţii, găsind-o firească, necesară chiar. După ce mori, o vreme o să te mai ţină minte lumea. Ţi se va simţi lipsa din casă. Destul de dureros să ştii că nu se va mai întoarce niciodată. Vor veni apoi la cimitir, vor începe să plângă înainte de a ajunge la locul unde te afli îngropat. Şi-n deznădejdea lor se vor gândi că ar fi fost mai bine ca Dumnezeu să ne fi luat pe toţi o dată, nu aşa, pe rând. Dar gândul lui Dumnezeu e altul şi noi rămânem cu oftatul şi cu resemnarea. Fiecare moare singur… Să mergem mai des la cimitir ca să ne reculegem. Mormintele ne inspiră gânduri înalte. Tăcerea mormintelor ne îndeamnă la meditaţie. Moartea cuiva drag te face să te simţi şi tu muritor şi să priveşti mai serios viaţa. Sic transit gloria mundi.
Azi noapte a mai murit unul care a stat cu mine la spital, la etajul trei: l-au plâns pe braţe doar trei camarazi cum plâng la denii îngerii-n altar ( S. Lefter). Şi azi e Vinerea Mare, când moare pe cruce Însuşi Hristosul pentru toate durerile lumii. Dar va călca moartea şi va învia! Hristos a Înviat! La mulţi ani!” (rev. Scara, nr. 4)
Bucovina Profundă 
Lasă un comentariu