Comunismul terorist în acţiune. Arestările din 14 mai 1948

Comunismul terorist în acţiune

Arestările din 14 mai 1948

articol de Silviu ARONEŢ

Ziua de 14 mai, mai exact noaptea de 14/15 mai 1948 marchează începutul altei prigoane – a câta oare? – îndreptată împotriva neamului românesc. Aceasta a fost începutul unui val de arestări, care viza Mişcarea Legionară, studenţimea, organizaţiile subversive (subversive pentru România erau de fapt guvernul comunist, securitatea care se năştea şi celelalte din arcul guvernamental), dar şi Biserica, cultele religioase şi partidele politice. Iar arestările au continuat pe tot parcursul anului ’48, când loturi masive de oameni au fost aduşi în aresturile miliţiei şi securităţii, apoi la anchete, condamnaţi şi vărsaţi sinistrelor închisori.

Putem spune că pregătirea listelor cu opozanţii regimului au fost întocmite încă din 1947, cu multe luni înainte şi au fost folosite chiar pentru a forţa abdicarea Regelui Mihai. Astfel, în ziua de 30 Decembrie 1947 primul ministru, Petru Groza şi secretarul PCdR, Gheorghiu Dej folosesc în scop de şantaj politic listele cu opozanţii comuniştilor. Nicoletta Franck, în articolul Coroana secerată consemnează momentul:

„- Şi dacă refuz să semnez?

– Dv. aţi văzut – totul a fost prevăzut! Ordinele sunt date, noi deţinem poziţii cheie. Dacă noi nu părăsim deîndată această casă ducând cu noi actul semnat al abdicării, Guvernul va pedepsi cu străşnicie. Înainte de lăsatul serii. Lista cu miile de oameni care vor fi arestaţi este deja întocmită (subl. mea). Poate vom avea un război civil. Eu nu pot răspunde de securitatea nimănui. Nici chiar de aceea a Reginei-mamă. Va curge sânge. Şi Dv. veţi purta responsabilitatea!”, a răspuns Groza1.

Lista, listele, adnotate şi completate vor fi puse în aplicare ceva mai târziu, în primăvara anului următor şi va însemna arestarea într-o singură noapte a 10-15 mii de oameni, potrivit diferitelor surse. Acestora se vor adăuga mai multe mii în lunile următoare, oameni ale căror nume au fost dezvăluite în cumplitele bătăi şi torturi la care au fost supuşi cei din primul val. Au fost arestaţi atunci Părintele Justin Pârvu, preot slujitor la Seminarul Teologic Neamţ, Păr. Zosim Oancea şi Arsenie Boca, Pr. Dr. Gheorghe Chiriac şi fostul rector al Inst. Teologic Cluj, Liviu Munteanu. Virgil Maxim şi Ioan Ianolide, aflaţi în temniţe de pe vremea Mareşalului Antonescu – mare român, dar şi mare călău al tineretului român, cine să înţeleagă? – consemnează în memoriile lor sosirea sutelor de arestaţi din primăvara şi până în toamna anului, de tristă amintire, 1948.

De fapt este foarte greu să facem referire la o singură zi, o zi din neagra noapte comunistă, când arestările erau ceva obişnuit în acele vremuri şi care au început în 1945, după intrarea în ţară a comuniştilor, veniţi pe tancurile sovietice şi până la amnistierea celor care mai trăiau în 1964 în temniţele care împânziseră ţara.

Nu putem vorbi de 14 mai 1948, fără a aminti de 14 iunie 1947, când securitatea le-a întins la Tămădău o cursă fruntaşilor PNŢ, pentru a părăsi ţara la bordul unui avion utilitar – ei înşişi aveau această dorinţă, de a fugi din ţară şi a continua rezistenţa împotriva comuniştilor din exil. Arestarea liderilor ţărănişti a însemnat începutul distrugerii partidelor istorice, PNŢ şi PNL, dar şi a PSD-ului. Acestea culegeau, practic, ce au semănat. Prin laşitatea şi complicitatea lor, alături de trădarea regală, a fost posibilă predarea ţării în mâinile ocupantului sovietic.

Nu putem vorbi de 14 mai ’48, fără a face referire la 14 iunie 1958 când au fost arestaţi, tot aşa printr-o operaţiune desfăşurată la scară naţională, a celor care făceau parte din mişcarea Rugul aprins. Şi în acest caz, Părintelui Daniil Tudor şi cei apropiaţi lui, clerici, monahi şi laici, au urmat numeroase arestări în perioada următoare. Arestări determinate de dezvăluirea numelui altor şi altor oameni, obţinute prin cumplite şi inimaginabile torturi.

De asemenea, nu putem să nu remarcăm că băieţii cu ochii albaştrii şi petliţele ca cerul aveau o simpatie deosebită spre data de 14, fie ele mai sau iunie. Să fie o simplă coincidenţă sau… dar mai bine nu, să nu se spună că vedem peste tot conspiraţii şi semne oculte.

 

Noi nu ne considerăm victime ale comunismului

Aşa afirmau unii din cei trecuţi prin sistemul concentraţionar comunist românesc, adăugând: am fost învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o [şi] am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Însă conştient îşi asumaseră această luptă şi acest deznodământ.

Arestările din noaptea de 14 mai 1948 făceau parte dintr-un amplu plan pregătit de Moscova şi care purta numele de cod, după unele surse, Operaţiunea Ganayeh. Acesta a fost pus în practică de Brigada mobilă (echivalentul românesc al Smerş-ului rusesc) coordonată de generalul Saharovski, pe plan extern şi de gen. Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), de col. Alexandru Nikolski (Boris Grundberg) şi de ministrul de interne Teohari Georgescu (Baruh Tescovici), pe plan intern.

Prin Ordinul nr. 5/13 mai 1948, al acestuia din urmă se declanşează operaţiune, în noaptea de 14/15 mai, concomitent pe teritoriul întregii ţări. Şefii unităţilor de siguranţă erau în posesia unui plic sigilat, pe care aveau indicaţia de a-l deschide atunci când vor primi un anumit semnal şi de a executa ordinele aflate în el2.

Traian Popescu – Macă îşi aminteşte: s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era, de regulă, agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis, conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare.

Şi Pr. Gheorghe Calciu, student la medicină în acele zile rememorează: arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi a tuturor indivizilor periculoşi […].

Studenţii se aflau printre cei vizaţi cu precădere şi toate facultăţile mari erau sub stare de asediu, înconjurate de efective mari formate din agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei aflaţi pe listele negre. „În toate facultăţile s-au distins cu acest prilej studenţi care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducând, cu lista în mână prin camerele căminelor, pe agenţii siguranţei şi indicând acestora pe agenţii vizaţi. Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii şi academicienii, care au spălat creierele a generaţii de tineri şi au murdărit prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României. Numele acestor nemernici vor trebui făcut publice – unii dintre ei trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor3”, consemnează Florin Dobrescu.

Acum după mai bine de o jumătate de veac de la acele evenimente stăruie întrebarea: de ce? De ce a îngăduit Dumnezeu o asemenea prigoană? Un posibil răspuns îl putem găsi în cartea părintelui Moise de la Oaşa, Sfântul închisorilor:

„Ne putem întreba de ce nu au reuşit legionarii să dea ţării o aşezare politică creştină. Deşi unii pun eşecul politic pe seama violenţelor care l-au făcut pe Dumnezeu să-şi întoarcă faţa de la ei, totuşi, ţinând cont că sistemul satanic comunist a fost îngăduit de pronia divină chiar dacă a făcut sute de milioane de victime, cred că – dar cine poate şti gândul lui Dumnezeu? – altul este răspunsul. Odată cu căderea în 1917 a ultimei orânduiri statale de inspiraţie creştină, Imperiul Rus, darul unei aşezări creştine a societăţii, pentru păcatele oamenilor, a fost ridicat din lume. Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme anume pentru orice îndeletnicire de sub cer, spune Sfânta Scriptură. În faza apocaliptică în care a intrat omenirea în veacul XX nu mai era vreme pentru o orânduire creştină, cum ar f dorit-o legionarii. Chemarea pe care la început au înţeles-o politic era de fapt ceva mult mai înalt: martirajul. De aceea o încercare de resuscitare astăzi a Mişcării Legionare sub aspect politic mi se pare utopică. Nu mai este vreme pentru aşa ceva . De la ei ne rămân doar – şi nu este puţin – moştenirea spirituală pe care fiecare o putem folosi în lucrarea mântuirii4 (subl. mele).

Este un punct de vedere cu care putem sau nu fi de acord, dar la care trebuie să medităm şi fiecare, după cât îl luminează Dumnezeu, să facă cele pe care le crede de cuviinţă.

 

Note:

1 Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Ed. Moldova, Iaşi, 1991, pag. 385.

2 www.buciumul.ro – Florin Dobrescu, 14-15 Mai 1848, Cele mai mari arestări din istoria României.

3 Ibidem.

4 Sfântul închisorilor, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007 – nota 37, pag. 37.