ÎNDEMN LA REFLECȚIE. MĂ DOARE ȚARA MEA!

ÎNDEMN LA REFLECȚIE

MĂ DOARE ȚARA MEA! 

 

ÎNDEMN LA REFLECȚIE

Mihai Gheorghiu

Clasa politică românească ne paralizează pe toți. Pe de altă parte, încercarea de a curăța totul dând foc la totul este dovada unei complete decerebrări.

Nimic nu se poate construi pe ură și pe răzbunare, pe minciună și pe manipulare grosolană. Nimic nu se poate construi pe furt, jaf și crimă. Creștinii au obligația să nu contribuie la răspândirea minciunii și a dezordinii. Au, de asemenea, obligația de a nu sluji tirania nimănui, cu atât mai puțin a anticreștinilor declarați.

Nu poți iubi România înjosind-o permanent, degradând-o continuu, urând-o dintr-un teribil complex al urii de sine, prezent în special la așa-zișii intelectuali publici, pentru care orice este românesc, este minat de un soi de mizerie apocaliptică și de otrava degradării permanente. Ura lor nu este cu nimic mai nobilă decât ura celor care ne fură și ne vând de atâta amar de vreme. Ura ucide și desfigurează.

Nu poți guverna România golind-o de competențe, de profesioniști, subjugând-o unei tarlale de analfabeți. Dar nici s-o predai la cheie tehnocraților apatrizi, aflați în concediu de la corporația-mamă, grijulii doar cu buzunarul lor. Nu poți cataloga un popor, fie el și la ananghie, ca fiind o mulțime de „suboameni” vinovați că respiră, de sărăcie, vinovați că au nevoie de salarii, că nu propagă instinctiv ideologia de gen și că își fac cruce.

Nu putem reconstrui această țară din ură, resentiment, dispreț și răzbunare. Nu o putem reconstrui cu abuzuri de putere, cu cătușele zornăind sau cu mafia aflată la guvernare. Doar iubirea autentică a aproapelui tău, a semenului tău care există și este însăși realitatea spre care grija ta se poate îndrepta, doar așa, iubind oamenii poți iubi și apăra și țara. Iar piatra de temelie a oricărei zidiri nu poate fi decât Hristos. Cine scuipă zilnic Biserica Ortodoxă Română și milenara ei păstorire nu poate comunica cu acest popor și nu poate face nimic pentru el.

Mai jos, în fotografie, poporul român, prin chipul Elisabetei Rizea, ne privește în ochi. Pe noi toți.

 

MĂ DOARE ȚARA MEA!

Adrian Sorin Mihalache

În decembrie 89, fiind proaspat admis la matematica, urmam stagiu militar la termen redus. In zilele Revolutiei, in misiunile pe care le-am avut, am simtit ceva ce nu voi uita niciodata. Am simtit ca pot muri fara teama si fara parere de rau pentru viata mea, daca moartea mea poate ajuta cumva, cat de putin ca cei de acasa sa traiasca liberi si in siguranta. Ulterior am inteles ca multi alti militari din timpul Revolutiei au simtit ceva asemanator. De atunci incoace, in momentele mai grele ale istoriei noastre recente, ma doare tara mea!

Anul acesta ar fi trebuit sa sarbatorim centenarul, dar suntem tot mai aproape de un parastas. Pentru ca tara e tot mai bolnava, iar unirea dintre noi a murit.

Politicienii se cearta intre ei, partidele se demonizeaza intre ele, ziaristii si televiziunile ne ostilizeaza, hranind dusmania dintre noi. Breslele ne despart in patronate si sindicate, in corporatii si bugetari. Guvernantii ii cred prosti pe contestatarii lor, contestatarii le doresc politicienilor moarte sau penitenta. In Piata a devenit o regula ca 100 de frati de-ai nostri huligani, sa compromita marsul a 100 de mii de frati romani veniti sa isi exprime nemultumirile. Ne impartim pumni si picioare, fumigene și invective.

In 89 am simtit ca ne luam destinul in maini. Astazi avem aproape 30 de ani de libertate, in care am strans mai multe certuri si dezbinari politice! In atat de putine privinte ne-am vindecat ca neam!

Tot mai des, in fata copiilor mei, resimt o imensa rusine de… tara mea. In doi trei ani, ei fac varsta la care s-ar cuveni ca eu sa le predau tara, in cea mai importanta stafeta a vietii lor. Sa preia Romania, si sa o duca mai departe. Insa tara este pe moarte, cu toate ca incercam sa o salvam pomenind trecutul ei glorios. Cat ar mai putea straluci luminile acelui trecut, intr-un prezent atat de intunecat? Cat ar mai putea sa razbata eroismul si daruirea stramosilor nostri, care au murit ca sa ne stie impreuna, in ura si dezbinarea care arde astazi intre noi?

 

Ma doare tara stramosilor mei! Ma doare tara mea! Ma doare tara copiilor mei!

Insa, desi e dramatic tot ce se intampla, nimic nu e surprinzator. Cel putina asa apar lucrurile prin ochiul limpede al vietii spirituale. Intradevar, unitatea dintre noi nu e posibila decat in Dumnezeu. Nu ne uneste PIB-ul sau salariile crescute, cum nu ne unesc nici cateva tratate de pace semnate candva. Nici macar stramosii nostri, care au murit eroic pentru unitatea noastra, nici macar ei nu ne pot uni.

Viata spirituala e singura care ne poate uni. Pentru ca doar in virtutea ei, fiecare dintre noi se auto-constrange sa spuna cuvinte si sa faca fapte ziditoare, stergand de bunavoie rautatile pe care le are pentru ceilalti. Privind duhovniceste, drumul catre unirea noastra incepe in fiecare dintre noi, cu reunificarea launtrica a propriilor puteri. Adunarea fiintei mele din risipire este primul pas catre putinta de a ma uni cu semenii mei, si cu neamul meu. Fragmentarea si risipirea fiintei mele cauzate de pacatul meu, sunt ranile pe care trebuie sa le vindec mai inainte de a-i intampina pe ceilalti. Mandria, rautatea, setea de putere si poftele mele, judecarea altora, dorintele mele nemasurate si ura, toate ma risipesc, ma impart, ma consuma in lupte straine. Aceste scaderi ale mele ma tin captiv, departe de cel mai important front pe care ar trebui sa lupt: dobandirea virtutilor si viata luminata de ele. Aceste slabiciuni pe care nu le-am biruit inca ma impiedica sa daruiesc ceea ce am mai bun semenilor mei, dezinteresat, si plin de bunatate.

Si spiritualitatea extremului orient, si antichitatea greaca si, cu mai multa putere, nevoitorii crestinii, au afirmat deja acest lucru. Urmand lui Iisus Hristos, sfintii crestini au oferit cea mai convingatoare dovada a faptul ca izbanda in lupta cu relele lumii nu poate incepe decat prin constatarea ca cel mai mare pacatos sunt chiar eu. Sfintii ne incredinteaza de ceea ce Hristos Insusi a spus, ca piedica este in noi, si izbanda asupra raului, oricare ar fi el, nu poate fi posibila decat in Dumnezeu.

Teritoriul luptei mele cu raul lumii nu este decat insasi viata mea. Sunt chemat sa razboiesc mai inati pacatul meu si slabiciunile mele, rautatea si limitarile mele egoiste, manifestate in raport cu toti oamenii. La celebrarea unirii cu ceilalti, pentru o Romanie sanatoasa, nu pot veni imbracat cu hainele omului vechi.

Ultimii 30 de ani sunt o lectie dramatica despre ceva bine cunoscut: Ne va fi imposibil sa ne unim fara o preocupare reala pentru valorile vietii spirituale. Ne va fi imposibil sa ne unim intre noi, fara Dumnezeu! Va fi cu neputinta sa ne impacam fara pocainta! Nu vom putea izbandi, politicieni si magistrati, ziaristi si cititori, bugetari si corporatisti, patroni si angajati, intelectuali si oameni simpli, in lupta cu relele istoriei, fara recunoasterea propriei noastre finitudini!

Nicicand, in ultimii 30 de ani, nu a fost nevoie de mai multa pocainta si smerenie traita autentic, in interioritatea fiecarui roman, ca in aceste zile. Nicicand in ultimii ani nu am avut nevoie de mai multa rugaciune unii pentru altii, ca acum!

Ideea ca putem face o lume mai buna fara oameni imbunatatitit launtric este o iluzie!

---

 

Ce trebuie să înțelegă masele?

Petre Țuțea : 

La pușcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria Românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s’au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.

 

Comunicat al Patriarhiei Române